Eminescu – cel care mă incită [1]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Eminescu

cel

care

incită

*

Teologie pentru azi

București

(20… = când va vrea Dumnezeu să o termin)

***

Mihail Eminescu care mă incită este Mihail Eminescu pe care nu îl cunosc sau nu îl cunosc atât de bine pe cât mi-aș dori, care mi se descoperă, la citirea și recitirea lui, într-o altă lumină, mult mai profundă și pe care îl văd atât de nou, de actual.

*

Ce știa Eminescu despre viața lui Matei Basarab de îl numește Sfânt pe acesta și îl ia drept paradigmă?

În volumul al XII-lea al Operelor sale am găsit două referiri la acest fapt:

1) prima în articolul Erodot al „Românului” („Matei Basarab era sfânt şi de aceea avea darul clarvederii. Poate că, în noaptea viitorului, ochii sufletului său, a sufletului celui mai românesc care a existat vreodată, au întrevăzut caricaturi ca d-alde Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti, ba a întrevăzut poate şi…politica şi alianţele lor”) [XII, 46]

2) și a doua în articolul „The Times” și „Timpul”, iată tema…(„Patria adevărată, patria lui Matei Basarab e săracă şi ignorantă. Dacă măcar sănătatea ei fizică şi morală n-ar fi adânc atinsă de corupţia păturilor de populaţie străină şi semistrăină aşezate deasupră-i!”) [XII, 179].

Primul articol a fost publicat pe 25 ianuarie 1881 iar al doilea pe 20 mai 1881, adică la scurt timp unul de altul.

*

Racilele contemporaneității, pe care el le vitupera:

1. „sistemul de nepotism, favoritism și cumul [de funcții n.n.] practicat fără cuviință de d. Brătianu” [XII, 126];

2. „nepotism, cumul de funcții, favoritism, păsuieli, întreprinderi, joc de bursă” [XII, 130].

*

Ion Brătianu era pentru Mihail Eminescu un om politic care a adus mari deservicii românității:

„Adevărul este că a scos pe ţărani de supt ocrotirea, de supt autoritatea părintească a proprietarilor de moşii şi i-a predat fără apărare în prada celor mai abili dintre dânşii, în Ţara Românească, şi în prada evreilor, în Moldova.

Şi a scos pe meseriaşi şi pe comercianţi de supt protecţiunea celor avuţi şi i-a predat fără apărare concurenţii fără frâu şi fără cruţare ce li se face de străini!

Pentru că nu a lăsat unora şi altora timpul de-a deveni oameni liberi prin învăţătură şi prin muncă!

Iacă răspunsul ce a trebuit să-şi dea d. Brătianu când s-a întrebat ce-a făcut pentru această ţară, nu în mediul corupt şi zgomotos al majorităţii sale, ci în tăcerea senină a conştiinţei sale şi faţă în faţă cu Dumnezeu!”[XII, 141].

E finalul unui articol din data de 19 aprilie 1881, numit: Cugetați, ne zice ziarul „Românul”

*

El ne asigură că „demagogii sunt aceiași” [XII, 236].

*

Despre Sfânta Evanghelie și despre Hristos Dumnezeu, în data de 12 aprilie 1881, Mihail scria:

„Iată două mii de ani aproape de când ea [viața lui Hristos n.n.] au ridicat popoare din întunerec, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia[1] Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.

Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat[e] şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse [Lao Țî], deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evangelia, această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, [ci] pentru binele şi mântuirea altora.

Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat[e] a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anticităţii.

Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima Lui şi Și-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor.

Astfel a se sacrifica pe Sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.

E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele.

Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos.

După El încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine.

Chiar daca dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor materialiste în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar daca în clasele mai culte soluţiuni filozofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi cari s-au încercat a se modela după al Lui, rămân creştine.

Daca vorbim de această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura escesivă[2] a minţii consistă misiunea şcoalelor — escepţie[3] făcând de cele înalte — ci în creşterea caracterului.

De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimele unei omeniri vecinic renăscânde” [XII, 134].

*

Și până astăzi am rămas tot la faza memorării și oamenii de caracter produși de școala românească sunt rari. Pentru că și modelele umane, care își asumă rolul de educatori și de modelatori ai tinerilor sunt rare.

*

Sunt multe lucruri care par trase la indigou cu duplicitara noastră contemporaneitate. Spre exemplu costurile enorme pentru a construi o șosea:

„Drumul de fier Cernavoda — Constanţa costa 9 milioane. De când d-nii Grant, C.A. Rosetti şi tovărăşia au îndrăgit răscumpărarea acestui drum el costă 17 milioane, adică cu 8 milioane mai mult. E cam scumpă onestitatea d-lui C.A. Rosetti, dar când e vorba de opt milioane [î]şi arată arama [pe față][4]” [XII, 201].

E un pasaj dintr-un articol din 9-10 iunie 1881…și ne arată că furtul din banul public nu e o meteahnă postrevoluționară la români ci una cu mult mai veche.

*

Tot în ultimul articol citat, Eminescu spune că „C. A. Rosetti, Carada, Costinescu, [sunt] oţeliţi în luptele pentru patrie [la modul ironic, bineînțeles n.n.] şi pentru ţâţele bugetare” [XII, 202].

Vaca bugetului, se vede treaba, și atunci era suptă excesiv de cei de la putere, în detrimentul celor din opoziție, care nu pot decât să dea din gură, adică să vocifereze și să se lamenteze…în timp ce ceilalți beau lapte proaspăt.

*

Mihail recunoaște că nu are „darul unei mari prevederi” [XII, 202].

*

De ce îl interesa politica? Sau ce fel de interes politic avea Eminescu, dacă nu dorea să participe la viața politică în mod faptic? Însă politica îl durea prin prisma consecințelor nefaste ale politicului în viața românilor.

*

O întrebare din 10 iunie 1881: „Poate un partid demagogic să fie altceva decât esploatatorul[5] intereselor publice?” [XII, 203]. Iar demagog = care minte poporul de la televizor.

*

Politicienii corupți și fără cunoaștere, respect și atașament față de aspirațiile românilor sunt „neguțătorii de principii și de vorbe” [Ibidem]. Ei vând minciuni sau creează false aspirații/ așteptări românilor.

*

Demagogia românească, subliniază imensul nostru om de conștiință, vede în politică „un mijloac[6] de îmbogăţire şi de bun trai”[Ibidem]. Și nu o demnitate publică în folosul cetățeanului și a unor aspirații naționale înalte.

*

Pe 10 iunie 1881, Mihail scrie, la finalul articolului pe care l-am citat anterior: „graba aceasta e un semn de lipsă de pudoare care ne dovedeşte că, corupţia din ţară au ajuns la gradul cinismului” [XII, 204]. Și devii cinic când ești la conducere numai când ai tendințe dictatoriale.

*

Din nou despre calamitatea pe care o constituia „cabinetul Ion Brătianu”:

„Venit la putere numai în vederea unui gheşeft, neavând nicio ţintă serioasă în afară ori înlăuntru, compus, c-o neînsemnată escepţie, din persoane cari au avut ocazie de a-şi dovedi universala lor incapacitate pe terenul vieţii publice, acest cabinet e un ragout, putrificat de mult în părţile lui şi încălzit pentru a se putea fierbe în el şi stârvul unor alte scabroase afaceri” [Ibidem].

Cine era neînsemnata excepție? Și de ce a simțit nevoia să îl folosească aici pe ragoût, adică sos cu carne? O mâncare stricată, intrată în putrefacție…și reîncălzită

*

Cuvântarea lui Dumitru Brătianu este caracterizată de către autorul nostru: „pe cât de duioasă, [pe] atât de naivă” [XII, 205], adică simpluță/prostuță. Un articol din 12 iunie 1881…și cuvântarea a fost ținută pe 11 iunie.

Acesta a folosit în alocuțiunea sa (pe care Eminescu o redă în mod integral) expresia: „un putrigai care se macină şi se preface el singur în ţărână” și asta cu referire la nația română. Adică așa ar fi spus despre noi, la acea dată, statele europene.

*

Dacă nu ar fi lucruri grave și foarte dureroase, tonul articolelor lui Mihail vizavi de liberali sunt de un umor nebun.

*


[1] Sfintele Evanghelii.

[2] Excesivă.

[3] Excepție.

[4] Foame de bani, vorba lui Puya hiphoperul.

[5] Exploatatorul.

[6] Mijloc.

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [31]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1998

*

Sunt de partea oamenilor care nu se mulțumesc niciodată cu ceea ce sunt.

*

Ajungi mare pentru că vrei și poți să devii mare. Celor de la a VIII-a, care știu că vor pleca spre liceu, le vând filosofia asta dar, din păcate, o înțeleg prea puțini. Nu sunt dispuși să creadă în ceea ce fac și vor și de aceea îmbrățișează, mai înainte de a vedea cum stă treaba, ratarea.

*

Scriitorii consumă energie cât o locomotivă cu aburi. Bineînțeles scriitorii…și nu conțopiștii.

*

Scriitorii încearcă să surprindă angrenajul vieții, mașinăria ei.

*

14 mai 1998. Sunt înspăimântat de iubirea Ta, Dumnezeul meu! Tu și în Iad ne acoperi cu iubirea Ta și noi ne simțim goi și suspinăm după Tine.

*

Când m-am trezit astăzi, vreo trei ore am trăit un fel de halucinație conștientă. O avalanșă de imagini, de stări, m-a făcut captiv ca la film. Ar trebui să fac o nuvelă sau, mai bine, unr oman, în care să explic modul în care se manifestă acest fenomen mental foarte interesant de generare continuă de imagini, de stări, de situații.

*

Cum arăta puricele care mâncase un elefant? Era negru…și avea niște ochi blânzi, încât producea aplauze înflăcărate până la marginile mărilor.

*

Mănânc gogoși calde. Afară e un vânt răscolitor.

*

Într-o zi de joi, Hristos lua ultima Sa cină cu Ucenicii iar unul Îl săruta în semn de iubire. Adică cel care te vinde, te iubește, pentru că nu își dă seama că te urăște prea mult.

*

Femeile frustrate de iubire vor să pară insensibile, adică niște brute frumoase și clocotitoare.

*

Când ți se dezvăluie mirajul începi să te gândești la lucruri serioase.

*

Ora 4. Am făcut o oră de franceză cu a 6-a și entuziasmul lor m-a mirat. Iar celor de la a 5-a le-am câștigat admirația, când le-am spus câte pagini am scris în ultimele zile. Adică îi uimește, tocmai ceea ce nu fac ei.

*

N-am putut să dorm. Conștiința mea mă scoală din somn ca să mă întrec cu mine însumi. De aceea mă doare puțin inima. Mi-a plouat fereastra. Vântul s-a întețit și cerul e aspru.

*

Oboseala mă dărâmă. Cred că mă deprimă situația de afară. Tot corpul însă îmi este încordat ca un arc de la clanța ușii.

*

E 22.15 și mă simt în tăcerea unui pahar gol. Chelnerul nu mai vine cu vin…iar eu stau singur, în genunchi și ascult tăcerea. Tăcerea apoi se transformă în muzică. Mai apoi în lumină…

Niciun sunet. Lumea nici nu mai există. Nu mai văd nimic! Am ajuns să stau în genunchi în fața lui Dumnezeu.

*

Doar prea puțini luptă pentru libertate interioară. Văd cursele dracilor prin aer…și șicanele lor tot timpul.

*

Enervarea muștelor. Oboseala mea crește de la zi la zi. E din ce în ce mai cald în cameră (în comparație cu frigul de iarna) și peste câteva zile o să simt că mă sufoc aici.

În pat, până adorm, mă păstrăvălesc ca un pește. Visele mele sunt niște halucinații mărețe. Visez că scriu, că trăiesc, că sunt altul.

Fac eforturi, eforturi de om care își poartă viața în dinți. Mă lupt cu nervii mei, cu durerea mea, cu neșansa mea, cu teama zilei de mâine, cu păcatele mele, cu forța mea creativă, cu moartea mea.

*

Simt că înnebunesc dacă stau degeaba și nu scriu, nu fac ceva prin care să mă simt viu. Nu pot să stau deloc. Sunt într-o luptă neîncetată cu timpul și de aceea vreau să fac, să fac continuu, să scriu, să fiu și mai mult pe fiecare clipă!

*

Kafka auzea zgomote și vedea umbre. Îl cred! L-am crezut din prima. O mare parte din literatura sa sunt realități și nu lucruri imaginate.

Au început să apară și în viața mea, în jurul meu. Numai că eu știu că sunt demoni și nu mă tem de ei.

Văd lumini stranii, lumini orbitoare, tot felul de senzații și prezențe halucinante, pentru ca tot să le cred cumva dumnezeiești, să le cofund cu lumina lui Dumnezeu.

*

Mihail [Eminescu] e acuzat de învățătorul de la a doua (într-o discuție cu mine, în care dorea să îl discrediteze…și să mă discrediteze), că nu a fost un om religios. Însă Mihail a fost, a crezut, dar nu a exprimat peste tot, foarte clar, acest lucru. Sau nu mulți înțeleg modul lui propriu, foarte viguros, de a-și exprima apartenența religioasă.

Un om așa de profund ca el nu se putea înșela într-o problemă atât de importantă ca dragostea de Dumnezeu. Pentru el Biserica nu era o metaforă ci un conținut spiritual propriu, scânteia dumnezeiască din el.

*

Cancelaria, ambele cancelarii, între care eu mă perind anul ăsta…sunt niște locuri mormântale, în care nimeni nu discută noutăți de spirit (adică ce au mai citit, ce au mai înțeles…pentru că nu au fost sau au renunțat de mult la astfel de suavități intelectuale) ci doar când vine salariul, ce au mai văzut la televizor și ce au mai făcut acasă.

Când mă iau cu copiii lor și cu ce ciorbă de fasole au făcut…mi se face greață.

Adică ne lăfăim în banalisme în orice recreație, fapt pentru care, de multe ori, mă duc să îi privesc pe copii sau să mă plimb a pierde vară prin curte sau prin fața curții, pentru că intensitatea discuțiilor năucește la propriu.

*

Înțeleg: suntem prost plătiți, ni se cere marea cu sarea, vor standarde ridicate cu oameni care nu sunt pregătiți pentru așa ceva…Însă a te păstra într-o baltă urât mirositoare, a lipsei de cugetare și de gânduri înalte, pentru toată viața, clipă de clipă, asta nu înțeleg eu la oamenii ăștia.

*

Școlile românești sunt niște depozite ale ignoranței mascate. E locul unde lenea e o virtute și unde prostia e o moștenire de familie. De aceea mă tem să mă bucur pentru viitorul și integritatea caracterologică a țării mele.

Cu astfel de oameni, care ies de aici (mă refer în general…și nu la excepții), România nu poate avea niciodată un viitor mare. Suntem prea corupți, prea habotnici și prea slabi în domeniul crezurilor noastre.

De fapt nu avem crezuri pentru care să luptăm și de aceea suntem frunze în vânt.

*

Nu poți schimba lumea pentru că unul sau doi sunt Sfinți, genii sau eroi! Aceștia ajung repede o istorie vie…și rămâne masa, care este formată din morți vii. Și cei mulți…fluieră a pagubă!

*

La țară, printre țărani, pare să nu se schimbe nimic. Și nu pentru că nu ar dori, ci pentru că nu știu de unde să înceapă. Au nevoie de câțiva oameni care să le indice o direcție. Care să îi conducă în munca lor.

*

Țăranii sunt robii pământului. Nu vor să fie mai buni, pentru că nu vor să muncească mai puțin, ci muncesc din zori și până în seară și se tâmpesc cu totul, devenind niște ființe care nu trăiesc decât pentru o muncă fără finalitate superioară.

Orășenii sunt mai leneși și, pe deasupra, și mai lascivi decât ei. Umblă după senzații tari și câștiguri ușoare.

Și, într-o astfel de lume, ești ridicol dacă vrei să faci lucruri ieșite din comun. Pentru că nimeni nu vrea lucruri mari…ci să-i tihnească în viața lui cea mică.

*

Pornografia i-a făcut pe români să nu viseze decât la sex. Și, săracii, mulți dintre ei nu sunt în stare nici de ăsta la calități înalte!

Rușinea piere văzând cu ochii. Fustele de un lat de palmă arată mintea femeii de astăzi. Mai bine în curul gol decât femeie serioasă: acesta e motoul lor!

Se confundă, tot mai mult, lucrul serios cu lucrul prost, hoțul cu omul respectabil, cel care muncește cu cel care dă în cap și își face apoi vilă cu ce fură din Germania.

Ritmul și mirosul decadenței e palpabil și nu ai cum să nu îl vezi, pentru că e arhiprezent.

*

O Românie ca un mormânt, pe care o tot văruim pe din afară, ca să se mărite și ea cu Occcidentul sau cu Europa.

*

Nu am cu cine vorbi îndelung. Nu am cu cine vorbi despre mirosul aerului din fiecare zi, despre umbrele care cad pe pereți, despre mirosul veceurilor și al execrabilului românesc, despre aroma sfințeniei și a ceaiurilor, despre mirosul cărților și despre inevitabilele și multele necunoscute din jur și din noi.

Nu am cu cine să vorbesc, nebunește de mult și de bine, despre orice, despre oricum, despre oricând, despre oricine, despre câte în lună și stele.

Și dacă nu am cu cine vorbi, Dumnezeul meu, nu înseamnă că oamenii, da, oamenii, și-au pierdut profundul lor dialog cu Tine, cu ei, cu tot ce îi înconjoară?

Nu cumva au devenit niște pietre, niște statui, niște umbre, care se tem să fie ei înșiși, care se tem să spună în cuvinte, să se spună în cuvinte, la modul sublim, imperial, ultimativ?

*

Viața e simplă. Noi o complicăm. O facem să fie analfabet de posacă și de toantă.

*

Dacă ne-am spune-o, la modul serios și practic, că nu ne trebuie multe lucruri am fi mai înțelepți și mai buni.

*

Oamenii trebuie judecați și pentru ceea ce nu fac și pot să facă. Și pentru ceea ce nu fac îndeajuns de mult și de personal. Și pentru ceea ce nu au de gând să facă niciodată, și, o, ar fi atât de ușor să facă!

*

În parc, băncile sunt mai întotdeauna goale. Îndrăgostiții sunt rari. Sau nu mai se expun…

Romantismul acesta comportamental, toată acea gama de seducții masculine, pe care trebuie să știi să le etalezi, cu care trebuie să știi să convingi la modul frumos o tânără sau o femeie, se baricadează acum în dormitor și devine sexualitate mecanizată, la normă, sexualitate la repezeală.

*

Tinerii se sărută mult. Adulții mai deloc. Ei nu mai cer decât liniște. Însă nu se poate liniște fără dragoste. Și nu se poate dragoste fără dăruire și credincioșie/fidelitate reciprocă.

*

Nu știu cum de oamenii mai au timp să facă atâta zgomot pentru tot felul de nimicuri.

*

Reziști numai din spirit de conservare.

*

Când cineva moare…în noi…se prăbușește cumva universul nostru întreg.

*

Nu suferim pentru lucrurile mari. Asta ne arată niște trăitori la periferia cea mai din afară a măreției.

*

În satul meu, în mod nebunește, în loc să se sădească copaci, se taie copacii. Oamenii ăștia nu știu că vor muri tocmai din cauza acestor gesturi inconștiente. Se asfaltează șoseaua și se taie copacii.

*

Rățuștele cele mici, care stau în spatele casei.

*

Am ajuns să mă enerveze laudele, mai ales când ele sunt atât de gratuite și de serbede.

*

Că vrem, că nu vrem noi, ne vom întâlni cu toții la Judecata Domnului. Și acolo, cu toții, îmi veți vedea rușinea mea și păcatele mele pe care le-am ascuns de voi.

*

15 mai 1998. Furt de găini. Marian e bătut de poliție iar tușa Lina plânge. I-au adus acasă picioarele cocoșului și ale gâinii și ceva fulgi. Probabil vor să facă…garnitură de fulgi.

*

Am planuri mari vizavi de spectacolul din ziua datului premiilor. Am să fac astăzi câteva modificări pe care le-am gândit, înainte ca să mă culc.

Eu voi fi prezentatorul copiilor și va fi o zi a râsului. Îi voi face să râdă din plin. Se va râde între două locuțiuni: între locuțiunea a râde ca prostul și a râde de tine însuți.

Fabulele pe care le-am scris copiilor pentru această dată vizează persoane…și personaje

*

În anul ăsta am scris prea multe lucrări pe care le-am împărțit prietenilor și elevilor mei. Adică lucrări fără duplicat.

*

Aud afară un măgar cântând. O fi Simfonia a IX-a[1] sau cântă Pavarotti[2]? Greu de spus, mai ales dacă trebuie să îl formulăm în limba noastră străbună.

*

Filmele românești au început, timid, să își facă apariția și în programa televiziunii. Politica, sexul, țăranii, suferința, mizeria sunt lucrurile la modă în filmografia noastră. Nu suntem pudici în filme. Doar în viața de zi cu zi…

*

Noi reacționăm împotriva Ortodoxiei noastre din instinct. De ce? Pentru că e singura care ne mai pune stavili. Ne pune stavili la barbaria noastră interioară

*

Țiganii români au un suflet muzical. Păcat însă că nu își luxeaxă mintea mai mult, pentru că ar avea și o minte largă.

*

Suferința și naturalețea țiganilor noștri mă impresionează. Însă urăsc la ei banditismul și prostia. Dacă faci ceva cu un țigan, orice, cât de mic, până nu îi mai dai, peste plata pe care a cerut-o, și un codru de pâine, o varză murată și două cepe, nu pleacă nici mort de la tine din curte…

*

Nu suport delimitarea pe care ungurii o fac față de români. Nu îmi place depărtarea lor față de frățietatea pe care ar trebui să o aibă față de vecinii lor, românii.

*

Bate vântul și se așteaptă ploaie. Când văd știrile din lumea întreagă niciuna nu mi se pare bună. La noi e calm. Pentru că nu suferim din cauza păcii ci din cauza prea multei libertăți cu care ne ștergem pantofii.

*

Cel mai mult mă enervează la români sfârșitul filmelor. Când te aștepti ca filmul să fie mai interesant, atunci vine sfârșitul lui ca din topor.

*

Eu încep să văd, de acolo de unde alții termină prea devreme.

*

O elevă a mea, Anișoara Nuță, entuziasmată de un poem pe care li l-am recitat, mi-a spus cu toată        gura: „Sunteți poetul care l-ați întrecut cu mult pe Eminescu!”. Așa a simțit și așa mi-a spus!

Însă m-a uimit nu ce a spus, ci că în timp ce eu le-am tot recitat diverse poeme sau le-am scris poeme cu dedicație sau am compus piesa de teatru, fabule, diverse nuvele pentru ei, ea s-a gândit tot timpul cu cine să mă compare.

E o elevă de clasa a VIII-a…

Aceasta e întrebarea mea: De ce a simțit nevoia să mă compare cu cineva? Și de ce cu Mihail?

*

Ana, Doru și Silviu, nașii mei, deși bucureșteni, ne-au vizitat în sens matrimonial. Adică pentru Silviu. Însă Rodica și Mihaela ne-au jucat feste în drum. Așa că: nunta se amână!

*

Am mâncat ciorbă de perișoare și carne de porc la grătar.

*

Mă uitam la indiferența actorilor din film. Și despre cum un rinichi vândut prin mica publicitate de ziar aduce bani dubioși.

*

S-a culcat cu el pentru că și-a dat seama că e singur. Și apoi nu l-a mai vrut pentru că i s-a făcut milă de el. Ce fel de sentimente alunecoase și egoiste sunt astea?!

*

Bărbații se laudă cu câte femei f…sau au fla viața lor (e un titlu de glorie pentru fiecare tontoman), cu cât beau sau pot să bea, cu cât mâncă sau cu cât pot mânca până vomită ca porcii, cu câți kilometri zboară mașina lor pe străzile cârpite ale țării…adică cu tot felul de „măreții neînchipuite”.

Cel care ajunge la bani se crede dictatorul dictatorilor, în locul lui Dumnezeu, nemuritor și rece.

Uită să mai fie om, aruncă banii pe tot felul de prostii…și sfârșește, bineînțeles, lamentabil. Pentru că prostul până nu e prost până la capăt parcă nu poate să moară ca prostul.

*

La fel, fata castă, săracă dar avară de bani, ajunge imediat o curvă cât toate zilele. Fără pic de bun simț. E incredibil (și eu urmăresc asta cu multă atenție) modul în care decad, în mod voit, până la cele mai incredibile abjecții.

Fac pe dracul în patru și se mânjesc cu toate lucrurile oribile, numai pentru ca să aibă bani, să fie niște doamne de carton…dar să fie!

*

Dacă vrei să ai stima bețivanilor, atunci trebuie să mergi acolo, la masa lor, și să bei cu ei. Să pari că ești de-al lor. Te vor pupa îndelung…

*

Curtoazia de doi bani, rudele care te sprijină din mândrie de clan, oamenii care te vor al lor…și te pun acolo unde tu nu vrei…fac parte din circul societății.

Dacă vrei să fii un urs de circ, aparent dresat sau dresabil, atunci te invităm în marele circ al vieții!

Îți vom pune lesă, niște beteală pe tine, papion la gât, vom spune că ești marea noastră speranță…și devii un intelectual de marcă al României. Cel mai de marcă și cel mai odios de marcă din toate mărcile posibile și imposibile.

Numai să nu uiți cine te-a făcut pe tine urs…și pentru cine joci!


[1] A se asculta: http://www.trilulilu.ro/alex9920/d3fbe3317d73b5.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Luciano_Pavarotti.

Predică la duminica a 30-a după Rusalii [2010]

Lc. 18, 18-27, cf. GNT:

18. Și L-a întrebat pe El un arhonte/conducător/judecător [arhon], zicând: „Bunule Învățător [didascale agate], ce să fac ca să moștenesc viața veșnică [zoin eonion]?”

19. Iar Iisus i-a spus lui: „De ce Îmi spui că sunt bun [agaton]? Nimeni nu este bun [agatos], decât numai unul Dumnezeu [is o Teos].

20. Cunoști poruncile [tas entolas]? Să nu faci adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești fals/mincinos, cinstește pe tatăl tău și pe mama [ta]”.

21. Și acesta a spus: „Pe toate acestea le-am păzit din tinerețe [ec neotitos]”.

22. Dar auzind Iisus i-a spus lui: „Încă una îți lipsește! Vinde toate câte ai și le împarte/le dă săracilor [ptohis], și vei avea comoară în ceruri și vino de urmează Mie”.

23. Și auzind el acestea a devenit foarte trist [perilipos]! Căci era foarte bogat [plusios sfodra].

24. Și văzându-l pe el Iisus [că a devenit foarte trist], a spus: „Cât de greu intră în Împărăția lui Dumnezeu cei care au averi/bogății [ta hrimata]!

25. Căci mai ușor este cămilei [camilos] să intre prin urechile acului [trimatos veloni] decât să intre bogatul întru Împărăția lui Dumnezeu”.

26. Iar cei care ascultau au spus: „Și cine poate a fi mântuit [sotine, inf. aor. pas.]?”

27. Iar El a spus: „Cele cu neputință/imposibile [ta adinata] pentru oameni sunt cu putință la Dumnezeu”.

*

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia de astăzi este despre consistența dialogului și despre profunzimea paradoxurilor. Iar în greaca veche paradoxos înseamnă lucru incredibil, minunat, adică minune…și nu „enunț contradictoriu” sau „părere absurdă/contrară adevărului unanim recunoscut” ca în dicționarul limbii române…

Și începem cu dialogul, prezent, de la un cap la altul, în Evanghelia de față, cât și în întreaga Dumnezeiască Scriptură…

Pentru că atunci când intri în dialog cu Dumnezeu constați, mai devreme sau mai târziu, consistența sau inconsistența mesajului tău față de El, a cererilor tale, a nelămuririlor tale, adică cât sunt ele de reale, de adânci, de neapărate pentru tine.

Iar dacă nu sunt serioase problemele noastre sau dacă nu putem să ținem pasul cu sinceritatea lui Dumnezeu (și nu prea mulți pot…), atunci nu mai vrem să continuăm dialogul cu El, dialog care ne dezbracă de toată buna încredere în noi și de toate patimile noastre și de toate gândurile noastre înguste, micuțe, terestre…

Arhontele a început binișor dialogul cu Dumnezeu. Pentru că a plecat de la bunătate și a dorit moștenirea vieții veșnice și, în aparență, era un om al profunzimilor.

A inițiat cu Dumnezeu un dialog duhovnicesc, am spune noi astăzi, care căutăm, cu multă neobrăzare și fără să știm și fără să ne intereseze ce e aceea viață duhovnicească, să punem pe seama harului dumnezeiesc, pe care nu îl prea simțim în noi, orice manifestare predicatorială sau orice expunere a unui fapt al credinței.

Și asta, pentru că ni se pare că dacă vorbim despre Dumnezeu, atunci și vorbim întru harul Său sau cu autoritatea Lui

Însă Domnul, Care acceptă întotdeauna dialogul cu noi, fie el, din partea noastră, mai mult sau mai puțin profund sau serios sau lucid…în cele din urmă va găsi de cuviință să spună faptul, că un dialog nu este duhovnicesc…dacă se blochează la probleme neduhovnicești, ca bogăția…în cazul arhontelui de față.

Și un dialog nu e duhovnicesc…dacă se termină prost, adică dacă se termină în rămânerea în patimi. Dialogul duhovnicesc cu Dumnezeu sau cu un om al Său trebuie să îl înalțe pe om din patimi. Pentru că dialogul, vorbirea împreună e duhovnicească, dacă îl umple pe cel care caută adevărul de harul dumnezeiesc, care îl învață pe om să gândească paradoxal, adică minunat, în parametri minunii.

Iar noi când auzim de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ne gândim imediat la o dimensiune morală  flască, fără adâncime a unor fapte (să nu ucidem, să nu furăm, să nu curvim etc.), după mintea noastră, neînțelegând că poruncile lui Dumnezeu sunt cu mult mai paradoxale/minunate decât le percepem noi, care nu am intrat în ele, nu am devenit una cu ele sau ele una cu viața noastră sau însăși viața noastră interioară.

La o exegeză grăbită, faptul că Domnul i-a spus arhontelui că numai unul Dumnezeu e bun și că poruncile Lui sunt esențiale nu prea au legătură cu renunțarea la averi.

Cu alte cuvinte: dacă eu am împlinit toate poruncile din tinerețe, după mintea mea și, pentru asta sunt îndreptățit la moștenirea Împărăției, atunci ce-mi mai lipsește? Și Domnul ar fi trebuit să-i spună: Nu îți lipsește nimic! Le ai pe toate, ești un credincios model, un parohian de soi…o să te desemnăm în „consiliul parohial”!

Însă Domnul, bineînțeles, îi spune altceva. Și e enervant pentru asta…pentru că El nu acceptă ca poruncile Lui să fie împlinite…în aparență…sau după o mentalitate telurică și înfumurată, care cere Împărăția lui Dumnezeu…pentru că s-a manifestat ca un credincios după capul lui.

Adică Dumnezeu nu acceptă credincioșii care sunt credincioși după capul lor…ci pe cei care sunt credincioși după mintea Lui. Pentru că atunci când Domnul a acceptat dialogul cu arhontele, și i-a spus că numai Dumnezeu, El singur e Bun, e Arhibun, i-a spus că toate poruncile Lui te umplu de bunătate și că toate te unifică interior, adică te umplu de har și te dezgolesc de sine, pentru că te fac plin de urmarea Lui, de părăsirea a toate pentru El.

Și mai pe scurt: dacă împlinești toate poruncile Lui și mai rămâi al tău…și nu ești cu totul al Lui…nu ai înțeles nimic! Pentru că nu bogăția l-a întristat pe arhonte, nu depărtarea de bogăție, nu renunțarea la ea ci renunțarea la sine.

Cel mai greu lucru e să renunți la tine însuți! Să renunți la ceea ce crezi tu că e bun pentru ce crede Dumnezeu că e bun. Și bunătatea Lui e minunată, e imposibilă pentru o minte care nu trece prin urechile acului, dar e preaminunat de frumoasă, ultrafrumoasă pentru cel care se culcă și se trezește în El și merge continuu, peste tot, cu frumusețea lui Dumnezeu în el, cu sfințenia Lui, cu candoarea Lui, cu atenția Lui, cu sfiala Lui, cu milostivirea Lui, cu lipsa Lui de răutate, cu grija lui față de toți, cu iertarea Lui, cu curăția Lui preanevinovată.

Așa că poruncile lui Dumnezeu nu sunt, mai întâi de toate, fapte morale, ci fapte teologice. Pentru că, dacă nu furi, nu minți, nu curvești, nu juri strâmb la tribunal…dar, în același timp, nu crezi în Hristos și nu ești ortodox și nu ești plin de har și de teologie dumnezeiască, aceste fapte ale tale, oricât de bune ar părea pentru alții sau pentru tine în primul rând, nu sunt fapte teologice, nu moștenești cu ele Împărăția lui Dumnezeu, pentru că nu te unești prin ele cu Dumnezeu.

Pentru că poruncile Lui au fost date pentru a te uni cu El și nu pentru a fi bun de ochii lumi sau pentru ca să pari tu filosof și om cuminte. De aceea am spus că poruncile Lui, oricare ar fi ele, date în Vechiul sau Noul Testament, nu sunt morale în primul rând, ci teologice. Pentru că morala adevărată e teologică, decurge din teologie, adică din iubirea și ascultarea și slujirea cu totul a lui Dumnezeu și nu din indiferență față de Dumnezeu, față de Biserica și teologia Sa, adică un fel de: eu sunt băiat bun dar nu mă duc la Biserică și mă doare în cot de dogme, canoane, legiuiri bisericești și Tradiția Bisericii, pentru că eu Îl iubesc pe Dumnezeu și nu am nevoie de Biserică.

Și dialogul cu Dumnezeu…s-a întrerupt!

S-a întrerupt pentru că arhontele s-a întristat că are…prea puțină libertate interioară. El dorise să îi spună Domnului că are prea multă, că e cuvios, că e un om cinstit și profund…și Domnul îi spune, dimpotrivă: nu ai înțeles nimic din poruncile Mele, pentru că ele te fac simplu și lipit cu totul de Mine și nu un încrezut!

Când Domnul i-a chemat la Sine pe pescari, ca să îi facă Apostoli, dacă aceia ar fi fost lipiți cu inima de barca lor, de năvoadele lor, de peștii lor și de părinții lor…mai mult decât de Dumnezeu, nu ar fi mers cu El și după El. La fel și arhontele nostru: dacă vrei cu adevărat bogăție veșnică și Domnul vrea să ai multă, foarte multă, cum să iubești mai mult averea ta decât Împărăția lui Dumnezeu?

Și lecția Domnului pentru arhonte, bineînțeles că ne vizează și pe noi cei de acum, pentru că El ne spune nu să nu avem casă, masă sau averi…ci ca ele să nu ne conducă și să nu ne limiteze libertatea interioară. Pentru că greutatea bogaților în fața Împărăției nu constă în faptul că sunt bogați și, automat, nu au inimă pentru Împărăția lui Dumnezeu, ci că stau lipiți de bogăție și pentru asta nu sunt în stare să se despartă de ea pentru Dumnezeu.

Însă dialogul ne conduce la paradox. Dacă dialogul merge până la capăt…el devine paradoxal, pentru că ne transformă cu totul.

Cine caută să afle care e Biserica lui Dumnezeu și, implicit, credința adevărată și intră în dialog cu Dumnezeu, Dumnezeu îl va conduce spre Biserica Sa oricât de greu i-ar fi aceluia. La fel, cel care ortodox fiind și în Biserica lui Dumnezeu stând…dorește să cunoască cum să își sfințească viața și pe cineva care să îl conducă la sfințenie, în mod paradoxal, dacă vrea cu adevărat și dacă dialogul său cu Dumnezeu e total, Dumnezeu îi va deschide ochii ca să vadă și omul, care să-l conducă și calea pe care trebuie să meargă.

De aceea ultimul verset, al 27-lea, pe care eu îl iubesc enorm și care e un fel de definire a vieții mele și nu numai a mea, ne spune că paradoxul e însăși viața ortodoxă, e însăși esența vieții cu Dumnezeu, pentru că viața ortodoxă e o minune continuă. Iar dacă nu e resimțită ca atare viața noastră ca ortodocși atunci nu e una duhovnicească…ci indiferentă față de Dumnezeu.

De aceea am spus mai înainte, că nu orice preot sau monah sau credincios care vorbește despre Dumnezeu sau dă niște sfaturi, mai bune sau mai puțin bune, e și om duhovnicesc sau vorbește duhovnicește, dacă viața lui nu e o minune continuă și dacă în el, în mod conștient, nu locuiește slava lui Dumnezeu și nu e purtat de către Acela la tot lucrul bun.

Și a fi duhovnicesc e o realitate sfântă, nu o joacă de copii sau nu o înălțare infatuată a gâtului, după cum i-a spus-o Domnul, printre cuvinte, arhontelui nostru, pentru că vinderea a toate înseamnă lepădarea de toate, în inima noastră, pentru a fi goi de noi în unire cu El.

Și comentariul patristic la renunțarea la averi a monahilor și a pustnicilor subliniază acest lucru, că adevărata renunțare la averi înseamnă ștergerea din noi a întipăriturilor/a semnelor alipirii de lucruri, de oameni și de locuri în mod pătimaș. Adică nici monahii nu au terminat-o cu vinderea și dezlipirea de averi, chiar dacă au renunțat la toate ale lor, din viața lor de mireni, pentru că sensul poruncii dumnezeiești e dezlipirea de materie pentru a ne uni doar cu Cel nematerial.

Și prin aceasta ne întoarcem iarăși la bun, la bunătatea lui Dumnezeu, la Dumnezeu, Cel care e singurul Bun, singurul de dorit. Pentru că renunți la toate și Îi urmezi Lui, numai dacă înțelegi această fărâmă de text: că doar El e vrednic de dorit, de iubit veșnic.

Iar dacă te înflăcărezi de dragostea Lui nimic, niciun lucru, că ai doar o haină și o casă dărăpănată sau un întreg imperiu nu te mai țin captiv, pentru că tu ești numai al Lui.

Acesta e motivul pentru care, după samariteanul milostiv și bogatul căruia i-a rodit țarina, vorbim astăzi despre bunătatea lui Dumnezeu și despre înțelegerea ei prin renunțarea totală la noi înșine. Pentru că cele trei Evanghelii din acest post sfânt al Nașterii Domnului ne învață, în mod gradual, că Cel care vine la noi e paradoxal, e minunat și că în fața Lui nu se merge pe calea unei înțelegeri simpluțe a religiozității, a vieții cu Dumnezeu, ci printr-o milă și printr-o dragoste ieșite din comun.

Pentru că astfel vine și El la noi, Fiul Tatălui, Cel născut din Tatăl mai înainte de toți vecii iar, mai pe urmă, născut din Pururea Fecioară Maria, sub Lege, ca pe cei de sub Lege să îi răscumpere și să îi aducă la libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu.

Așa după cum El a întrecut gândul nostru, al întregii creații, și S-a întrupat și S-a făcut om pentru mântuirea noastră, tot la fel vrea să fim și noi de paradoxali, încât să trecem peste toate, să nu ne stea în cale nimic pentru iubirea Sa. Amin!