Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1998

*

Sunt de partea oamenilor care nu se mulțumesc niciodată cu ceea ce sunt.

*

Ajungi mare pentru că vrei și poți să devii mare. Celor de la a VIII-a, care știu că vor pleca spre liceu, le vând filosofia asta dar, din păcate, o înțeleg prea puțini. Nu sunt dispuși să creadă în ceea ce fac și vor și de aceea îmbrățișează, mai înainte de a vedea cum stă treaba, ratarea.

*

Scriitorii consumă energie cât o locomotivă cu aburi. Bineînțeles scriitorii…și nu conțopiștii.

*

Scriitorii încearcă să surprindă angrenajul vieții, mașinăria ei.

*

14 mai 1998. Sunt înspăimântat de iubirea Ta, Dumnezeul meu! Tu și în Iad ne acoperi cu iubirea Ta și noi ne simțim goi și suspinăm după Tine.

*

Când m-am trezit astăzi, vreo trei ore am trăit un fel de halucinație conștientă. O avalanșă de imagini, de stări, m-a făcut captiv ca la film. Ar trebui să fac o nuvelă sau, mai bine, unr oman, în care să explic modul în care se manifestă acest fenomen mental foarte interesant de generare continuă de imagini, de stări, de situații.

*

Cum arăta puricele care mâncase un elefant? Era negru…și avea niște ochi blânzi, încât producea aplauze înflăcărate până la marginile mărilor.

*

Mănânc gogoși calde. Afară e un vânt răscolitor.

*

Într-o zi de joi, Hristos lua ultima Sa cină cu Ucenicii iar unul Îl săruta în semn de iubire. Adică cel care te vinde, te iubește, pentru că nu își dă seama că te urăște prea mult.

*

Femeile frustrate de iubire vor să pară insensibile, adică niște brute frumoase și clocotitoare.

*

Când ți se dezvăluie mirajul începi să te gândești la lucruri serioase.

*

Ora 4. Am făcut o oră de franceză cu a 6-a și entuziasmul lor m-a mirat. Iar celor de la a 5-a le-am câștigat admirația, când le-am spus câte pagini am scris în ultimele zile. Adică îi uimește, tocmai ceea ce nu fac ei.

*

N-am putut să dorm. Conștiința mea mă scoală din somn ca să mă întrec cu mine însumi. De aceea mă doare puțin inima. Mi-a plouat fereastra. Vântul s-a întețit și cerul e aspru.

*

Oboseala mă dărâmă. Cred că mă deprimă situația de afară. Tot corpul însă îmi este încordat ca un arc de la clanța ușii.

*

E 22.15 și mă simt în tăcerea unui pahar gol. Chelnerul nu mai vine cu vin…iar eu stau singur, în genunchi și ascult tăcerea. Tăcerea apoi se transformă în muzică. Mai apoi în lumină…

Niciun sunet. Lumea nici nu mai există. Nu mai văd nimic! Am ajuns să stau în genunchi în fața lui Dumnezeu.

*

Doar prea puțini luptă pentru libertate interioară. Văd cursele dracilor prin aer…și șicanele lor tot timpul.

*

Enervarea muștelor. Oboseala mea crește de la zi la zi. E din ce în ce mai cald în cameră (în comparație cu frigul de iarna) și peste câteva zile o să simt că mă sufoc aici.

În pat, până adorm, mă păstrăvălesc ca un pește. Visele mele sunt niște halucinații mărețe. Visez că scriu, că trăiesc, că sunt altul.

Fac eforturi, eforturi de om care își poartă viața în dinți. Mă lupt cu nervii mei, cu durerea mea, cu neșansa mea, cu teama zilei de mâine, cu păcatele mele, cu forța mea creativă, cu moartea mea.

*

Simt că înnebunesc dacă stau degeaba și nu scriu, nu fac ceva prin care să mă simt viu. Nu pot să stau deloc. Sunt într-o luptă neîncetată cu timpul și de aceea vreau să fac, să fac continuu, să scriu, să fiu și mai mult pe fiecare clipă!

*

Kafka auzea zgomote și vedea umbre. Îl cred! L-am crezut din prima. O mare parte din literatura sa sunt realități și nu lucruri imaginate.

Au început să apară și în viața mea, în jurul meu. Numai că eu știu că sunt demoni și nu mă tem de ei.

Văd lumini stranii, lumini orbitoare, tot felul de senzații și prezențe halucinante, pentru ca tot să le cred cumva dumnezeiești, să le cofund cu lumina lui Dumnezeu.

*

Mihail [Eminescu] e acuzat de învățătorul de la a doua (într-o discuție cu mine, în care dorea să îl discrediteze…și să mă discrediteze), că nu a fost un om religios. Însă Mihail a fost, a crezut, dar nu a exprimat peste tot, foarte clar, acest lucru. Sau nu mulți înțeleg modul lui propriu, foarte viguros, de a-și exprima apartenența religioasă.

Un om așa de profund ca el nu se putea înșela într-o problemă atât de importantă ca dragostea de Dumnezeu. Pentru el Biserica nu era o metaforă ci un conținut spiritual propriu, scânteia dumnezeiască din el.

*

Cancelaria, ambele cancelarii, între care eu mă perind anul ăsta…sunt niște locuri mormântale, în care nimeni nu discută noutăți de spirit (adică ce au mai citit, ce au mai înțeles…pentru că nu au fost sau au renunțat de mult la astfel de suavități intelectuale) ci doar când vine salariul, ce au mai văzut la televizor și ce au mai făcut acasă.

Când mă iau cu copiii lor și cu ce ciorbă de fasole au făcut…mi se face greață.

Adică ne lăfăim în banalisme în orice recreație, fapt pentru care, de multe ori, mă duc să îi privesc pe copii sau să mă plimb a pierde vară prin curte sau prin fața curții, pentru că intensitatea discuțiilor năucește la propriu.

*

Înțeleg: suntem prost plătiți, ni se cere marea cu sarea, vor standarde ridicate cu oameni care nu sunt pregătiți pentru așa ceva…Însă a te păstra într-o baltă urât mirositoare, a lipsei de cugetare și de gânduri înalte, pentru toată viața, clipă de clipă, asta nu înțeleg eu la oamenii ăștia.

*

Școlile românești sunt niște depozite ale ignoranței mascate. E locul unde lenea e o virtute și unde prostia e o moștenire de familie. De aceea mă tem să mă bucur pentru viitorul și integritatea caracterologică a țării mele.

Cu astfel de oameni, care ies de aici (mă refer în general…și nu la excepții), România nu poate avea niciodată un viitor mare. Suntem prea corupți, prea habotnici și prea slabi în domeniul crezurilor noastre.

De fapt nu avem crezuri pentru care să luptăm și de aceea suntem frunze în vânt.

*

Nu poți schimba lumea pentru că unul sau doi sunt Sfinți, genii sau eroi! Aceștia ajung repede o istorie vie…și rămâne masa, care este formată din morți vii. Și cei mulți…fluieră a pagubă!

*

La țară, printre țărani, pare să nu se schimbe nimic. Și nu pentru că nu ar dori, ci pentru că nu știu de unde să înceapă. Au nevoie de câțiva oameni care să le indice o direcție. Care să îi conducă în munca lor.

*

Țăranii sunt robii pământului. Nu vor să fie mai buni, pentru că nu vor să muncească mai puțin, ci muncesc din zori și până în seară și se tâmpesc cu totul, devenind niște ființe care nu trăiesc decât pentru o muncă fără finalitate superioară.

Orășenii sunt mai leneși și, pe deasupra, și mai lascivi decât ei. Umblă după senzații tari și câștiguri ușoare.

Și, într-o astfel de lume, ești ridicol dacă vrei să faci lucruri ieșite din comun. Pentru că nimeni nu vrea lucruri mari…ci să-i tihnească în viața lui cea mică.

*

Pornografia i-a făcut pe români să nu viseze decât la sex. Și, săracii, mulți dintre ei nu sunt în stare nici de ăsta la calități înalte!

Rușinea piere văzând cu ochii. Fustele de un lat de palmă arată mintea femeii de astăzi. Mai bine în curul gol decât femeie serioasă: acesta e motoul lor!

Se confundă, tot mai mult, lucrul serios cu lucrul prost, hoțul cu omul respectabil, cel care muncește cu cel care dă în cap și își face apoi vilă cu ce fură din Germania.

Ritmul și mirosul decadenței e palpabil și nu ai cum să nu îl vezi, pentru că e arhiprezent.

*

O Românie ca un mormânt, pe care o tot văruim pe din afară, ca să se mărite și ea cu Occcidentul sau cu Europa.

*

Nu am cu cine vorbi îndelung. Nu am cu cine vorbi despre mirosul aerului din fiecare zi, despre umbrele care cad pe pereți, despre mirosul veceurilor și al execrabilului românesc, despre aroma sfințeniei și a ceaiurilor, despre mirosul cărților și despre inevitabilele și multele necunoscute din jur și din noi.

Nu am cu cine să vorbesc, nebunește de mult și de bine, despre orice, despre oricum, despre oricând, despre oricine, despre câte în lună și stele.

Și dacă nu am cu cine vorbi, Dumnezeul meu, nu înseamnă că oamenii, da, oamenii, și-au pierdut profundul lor dialog cu Tine, cu ei, cu tot ce îi înconjoară?

Nu cumva au devenit niște pietre, niște statui, niște umbre, care se tem să fie ei înșiși, care se tem să spună în cuvinte, să se spună în cuvinte, la modul sublim, imperial, ultimativ?

*

Viața e simplă. Noi o complicăm. O facem să fie analfabet de posacă și de toantă.

*

Dacă ne-am spune-o, la modul serios și practic, că nu ne trebuie multe lucruri am fi mai înțelepți și mai buni.

*

Oamenii trebuie judecați și pentru ceea ce nu fac și pot să facă. Și pentru ceea ce nu fac îndeajuns de mult și de personal. Și pentru ceea ce nu au de gând să facă niciodată, și, o, ar fi atât de ușor să facă!

*

În parc, băncile sunt mai întotdeauna goale. Îndrăgostiții sunt rari. Sau nu mai se expun…

Romantismul acesta comportamental, toată acea gama de seducții masculine, pe care trebuie să știi să le etalezi, cu care trebuie să știi să convingi la modul frumos o tânără sau o femeie, se baricadează acum în dormitor și devine sexualitate mecanizată, la normă, sexualitate la repezeală.

*

Tinerii se sărută mult. Adulții mai deloc. Ei nu mai cer decât liniște. Însă nu se poate liniște fără dragoste. Și nu se poate dragoste fără dăruire și credincioșie/fidelitate reciprocă.

*

Nu știu cum de oamenii mai au timp să facă atâta zgomot pentru tot felul de nimicuri.

*

Reziști numai din spirit de conservare.

*

Când cineva moare…în noi…se prăbușește cumva universul nostru întreg.

*

Nu suferim pentru lucrurile mari. Asta ne arată niște trăitori la periferia cea mai din afară a măreției.

*

În satul meu, în mod nebunește, în loc să se sădească copaci, se taie copacii. Oamenii ăștia nu știu că vor muri tocmai din cauza acestor gesturi inconștiente. Se asfaltează șoseaua și se taie copacii.

*

Rățuștele cele mici, care stau în spatele casei.

*

Am ajuns să mă enerveze laudele, mai ales când ele sunt atât de gratuite și de serbede.

*

Că vrem, că nu vrem noi, ne vom întâlni cu toții la Judecata Domnului. Și acolo, cu toții, îmi veți vedea rușinea mea și păcatele mele pe care le-am ascuns de voi.

*

15 mai 1998. Furt de găini. Marian e bătut de poliție iar tușa Lina plânge. I-au adus acasă picioarele cocoșului și ale gâinii și ceva fulgi. Probabil vor să facă…garnitură de fulgi.

*

Am planuri mari vizavi de spectacolul din ziua datului premiilor. Am să fac astăzi câteva modificări pe care le-am gândit, înainte ca să mă culc.

Eu voi fi prezentatorul copiilor și va fi o zi a râsului. Îi voi face să râdă din plin. Se va râde între două locuțiuni: între locuțiunea a râde ca prostul și a râde de tine însuți.

Fabulele pe care le-am scris copiilor pentru această dată vizează persoane…și personaje

*

În anul ăsta am scris prea multe lucrări pe care le-am împărțit prietenilor și elevilor mei. Adică lucrări fără duplicat.

*

Aud afară un măgar cântând. O fi Simfonia a IX-a[1] sau cântă Pavarotti[2]? Greu de spus, mai ales dacă trebuie să îl formulăm în limba noastră străbună.

*

Filmele românești au început, timid, să își facă apariția și în programa televiziunii. Politica, sexul, țăranii, suferința, mizeria sunt lucrurile la modă în filmografia noastră. Nu suntem pudici în filme. Doar în viața de zi cu zi…

*

Noi reacționăm împotriva Ortodoxiei noastre din instinct. De ce? Pentru că e singura care ne mai pune stavili. Ne pune stavili la barbaria noastră interioară

*

Țiganii români au un suflet muzical. Păcat însă că nu își luxeaxă mintea mai mult, pentru că ar avea și o minte largă.

*

Suferința și naturalețea țiganilor noștri mă impresionează. Însă urăsc la ei banditismul și prostia. Dacă faci ceva cu un țigan, orice, cât de mic, până nu îi mai dai, peste plata pe care a cerut-o, și un codru de pâine, o varză murată și două cepe, nu pleacă nici mort de la tine din curte…

*

Nu suport delimitarea pe care ungurii o fac față de români. Nu îmi place depărtarea lor față de frățietatea pe care ar trebui să o aibă față de vecinii lor, românii.

*

Bate vântul și se așteaptă ploaie. Când văd știrile din lumea întreagă niciuna nu mi se pare bună. La noi e calm. Pentru că nu suferim din cauza păcii ci din cauza prea multei libertăți cu care ne ștergem pantofii.

*

Cel mai mult mă enervează la români sfârșitul filmelor. Când te aștepti ca filmul să fie mai interesant, atunci vine sfârșitul lui ca din topor.

*

Eu încep să văd, de acolo de unde alții termină prea devreme.

*

O elevă a mea, Anișoara Nuță, entuziasmată de un poem pe care li l-am recitat, mi-a spus cu toată        gura: „Sunteți poetul care l-ați întrecut cu mult pe Eminescu!”. Așa a simțit și așa mi-a spus!

Însă m-a uimit nu ce a spus, ci că în timp ce eu le-am tot recitat diverse poeme sau le-am scris poeme cu dedicație sau am compus piesa de teatru, fabule, diverse nuvele pentru ei, ea s-a gândit tot timpul cu cine să mă compare.

E o elevă de clasa a VIII-a…

Aceasta e întrebarea mea: De ce a simțit nevoia să mă compare cu cineva? Și de ce cu Mihail?

*

Ana, Doru și Silviu, nașii mei, deși bucureșteni, ne-au vizitat în sens matrimonial. Adică pentru Silviu. Însă Rodica și Mihaela ne-au jucat feste în drum. Așa că: nunta se amână!

*

Am mâncat ciorbă de perișoare și carne de porc la grătar.

*

Mă uitam la indiferența actorilor din film. Și despre cum un rinichi vândut prin mica publicitate de ziar aduce bani dubioși.

*

S-a culcat cu el pentru că și-a dat seama că e singur. Și apoi nu l-a mai vrut pentru că i s-a făcut milă de el. Ce fel de sentimente alunecoase și egoiste sunt astea?!

*

Bărbații se laudă cu câte femei f…sau au fla viața lor (e un titlu de glorie pentru fiecare tontoman), cu cât beau sau pot să bea, cu cât mâncă sau cu cât pot mânca până vomită ca porcii, cu câți kilometri zboară mașina lor pe străzile cârpite ale țării…adică cu tot felul de „măreții neînchipuite”.

Cel care ajunge la bani se crede dictatorul dictatorilor, în locul lui Dumnezeu, nemuritor și rece.

Uită să mai fie om, aruncă banii pe tot felul de prostii…și sfârșește, bineînțeles, lamentabil. Pentru că prostul până nu e prost până la capăt parcă nu poate să moară ca prostul.

*

La fel, fata castă, săracă dar avară de bani, ajunge imediat o curvă cât toate zilele. Fără pic de bun simț. E incredibil (și eu urmăresc asta cu multă atenție) modul în care decad, în mod voit, până la cele mai incredibile abjecții.

Fac pe dracul în patru și se mânjesc cu toate lucrurile oribile, numai pentru ca să aibă bani, să fie niște doamne de carton…dar să fie!

*

Dacă vrei să ai stima bețivanilor, atunci trebuie să mergi acolo, la masa lor, și să bei cu ei. Să pari că ești de-al lor. Te vor pupa îndelung…

*

Curtoazia de doi bani, rudele care te sprijină din mândrie de clan, oamenii care te vor al lor…și te pun acolo unde tu nu vrei…fac parte din circul societății.

Dacă vrei să fii un urs de circ, aparent dresat sau dresabil, atunci te invităm în marele circ al vieții!

Îți vom pune lesă, niște beteală pe tine, papion la gât, vom spune că ești marea noastră speranță…și devii un intelectual de marcă al României. Cel mai de marcă și cel mai odios de marcă din toate mărcile posibile și imposibile.

Numai să nu uiți cine te-a făcut pe tine urs…și pentru cine joci!


[1] A se asculta: http://www.trilulilu.ro/alex9920/d3fbe3317d73b5.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Luciano_Pavarotti.

Did you like this? Share it: