Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Predică la duminica a 30-a după Rusalii [2010]

Lc. 18, 18-27, cf. GNT:

18. Și L-a întrebat pe El un arhonte/conducător/judecător [arhon], zicând: „Bunule Învățător [didascale agate], ce să fac ca să moștenesc viața veșnică [zoin eonion]?”

19. Iar Iisus i-a spus lui: „De ce Îmi spui că sunt bun [agaton]? Nimeni nu este bun [agatos], decât numai unul Dumnezeu [is o Teos].

20. Cunoști poruncile [tas entolas]? Să nu faci adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești fals/mincinos, cinstește pe tatăl tău și pe mama [ta]”.

21. Și acesta a spus: „Pe toate acestea le-am păzit din tinerețe [ec neotitos]”.

22. Dar auzind Iisus i-a spus lui: „Încă una îți lipsește! Vinde toate câte ai și le împarte/le dă săracilor [ptohis], și vei avea comoară în ceruri și vino de urmează Mie”.

23. Și auzind el acestea a devenit foarte trist [perilipos]! Căci era foarte bogat [plusios sfodra].

24. Și văzându-l pe el Iisus [că a devenit foarte trist], a spus: „Cât de greu intră în Împărăția lui Dumnezeu cei care au averi/bogății [ta hrimata]!

25. Căci mai ușor este cămilei [camilos] să intre prin urechile acului [trimatos veloni] decât să intre bogatul întru Împărăția lui Dumnezeu”.

26. Iar cei care ascultau au spus: „Și cine poate a fi mântuit [sotine, inf. aor. pas.]?”

27. Iar El a spus: „Cele cu neputință/imposibile [ta adinata] pentru oameni sunt cu putință la Dumnezeu”.

*

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia de astăzi este despre consistența dialogului și despre profunzimea paradoxurilor. Iar în greaca veche paradoxos înseamnă lucru incredibil, minunat, adică minune…și nu „enunț contradictoriu” sau „părere absurdă/contrară adevărului unanim recunoscut” ca în dicționarul limbii române…

Și începem cu dialogul, prezent, de la un cap la altul, în Evanghelia de față, cât și în întreaga Dumnezeiască Scriptură…

Pentru că atunci când intri în dialog cu Dumnezeu constați, mai devreme sau mai târziu, consistența sau inconsistența mesajului tău față de El, a cererilor tale, a nelămuririlor tale, adică cât sunt ele de reale, de adânci, de neapărate pentru tine.

Iar dacă nu sunt serioase problemele noastre sau dacă nu putem să ținem pasul cu sinceritatea lui Dumnezeu (și nu prea mulți pot…), atunci nu mai vrem să continuăm dialogul cu El, dialog care ne dezbracă de toată buna încredere în noi și de toate patimile noastre și de toate gândurile noastre înguste, micuțe, terestre…

Arhontele a început binișor dialogul cu Dumnezeu. Pentru că a plecat de la bunătate și a dorit moștenirea vieții veșnice și, în aparență, era un om al profunzimilor.

A inițiat cu Dumnezeu un dialog duhovnicesc, am spune noi astăzi, care căutăm, cu multă neobrăzare și fără să știm și fără să ne intereseze ce e aceea viață duhovnicească, să punem pe seama harului dumnezeiesc, pe care nu îl prea simțim în noi, orice manifestare predicatorială sau orice expunere a unui fapt al credinței.

Și asta, pentru că ni se pare că dacă vorbim despre Dumnezeu, atunci și vorbim întru harul Său sau cu autoritatea Lui

Însă Domnul, Care acceptă întotdeauna dialogul cu noi, fie el, din partea noastră, mai mult sau mai puțin profund sau serios sau lucid…în cele din urmă va găsi de cuviință să spună faptul, că un dialog nu este duhovnicesc…dacă se blochează la probleme neduhovnicești, ca bogăția…în cazul arhontelui de față.

Și un dialog nu e duhovnicesc…dacă se termină prost, adică dacă se termină în rămânerea în patimi. Dialogul duhovnicesc cu Dumnezeu sau cu un om al Său trebuie să îl înalțe pe om din patimi. Pentru că dialogul, vorbirea împreună e duhovnicească, dacă îl umple pe cel care caută adevărul de harul dumnezeiesc, care îl învață pe om să gândească paradoxal, adică minunat, în parametri minunii.

Iar noi când auzim de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ne gândim imediat la o dimensiune morală  flască, fără adâncime a unor fapte (să nu ucidem, să nu furăm, să nu curvim etc.), după mintea noastră, neînțelegând că poruncile lui Dumnezeu sunt cu mult mai paradoxale/minunate decât le percepem noi, care nu am intrat în ele, nu am devenit una cu ele sau ele una cu viața noastră sau însăși viața noastră interioară.

La o exegeză grăbită, faptul că Domnul i-a spus arhontelui că numai unul Dumnezeu e bun și că poruncile Lui sunt esențiale nu prea au legătură cu renunțarea la averi.

Cu alte cuvinte: dacă eu am împlinit toate poruncile din tinerețe, după mintea mea și, pentru asta sunt îndreptățit la moștenirea Împărăției, atunci ce-mi mai lipsește? Și Domnul ar fi trebuit să-i spună: Nu îți lipsește nimic! Le ai pe toate, ești un credincios model, un parohian de soi…o să te desemnăm în „consiliul parohial”!

Însă Domnul, bineînțeles, îi spune altceva. Și e enervant pentru asta…pentru că El nu acceptă ca poruncile Lui să fie împlinite…în aparență…sau după o mentalitate telurică și înfumurată, care cere Împărăția lui Dumnezeu…pentru că s-a manifestat ca un credincios după capul lui.

Adică Dumnezeu nu acceptă credincioșii care sunt credincioși după capul lor…ci pe cei care sunt credincioși după mintea Lui. Pentru că atunci când Domnul a acceptat dialogul cu arhontele, și i-a spus că numai Dumnezeu, El singur e Bun, e Arhibun, i-a spus că toate poruncile Lui te umplu de bunătate și că toate te unifică interior, adică te umplu de har și te dezgolesc de sine, pentru că te fac plin de urmarea Lui, de părăsirea a toate pentru El.

Și mai pe scurt: dacă împlinești toate poruncile Lui și mai rămâi al tău…și nu ești cu totul al Lui…nu ai înțeles nimic! Pentru că nu bogăția l-a întristat pe arhonte, nu depărtarea de bogăție, nu renunțarea la ea ci renunțarea la sine.

Cel mai greu lucru e să renunți la tine însuți! Să renunți la ceea ce crezi tu că e bun pentru ce crede Dumnezeu că e bun. Și bunătatea Lui e minunată, e imposibilă pentru o minte care nu trece prin urechile acului, dar e preaminunat de frumoasă, ultrafrumoasă pentru cel care se culcă și se trezește în El și merge continuu, peste tot, cu frumusețea lui Dumnezeu în el, cu sfințenia Lui, cu candoarea Lui, cu atenția Lui, cu sfiala Lui, cu milostivirea Lui, cu lipsa Lui de răutate, cu grija lui față de toți, cu iertarea Lui, cu curăția Lui preanevinovată.

Așa că poruncile lui Dumnezeu nu sunt, mai întâi de toate, fapte morale, ci fapte teologice. Pentru că, dacă nu furi, nu minți, nu curvești, nu juri strâmb la tribunal…dar, în același timp, nu crezi în Hristos și nu ești ortodox și nu ești plin de har și de teologie dumnezeiască, aceste fapte ale tale, oricât de bune ar părea pentru alții sau pentru tine în primul rând, nu sunt fapte teologice, nu moștenești cu ele Împărăția lui Dumnezeu, pentru că nu te unești prin ele cu Dumnezeu.

Pentru că poruncile Lui au fost date pentru a te uni cu El și nu pentru a fi bun de ochii lumi sau pentru ca să pari tu filosof și om cuminte. De aceea am spus că poruncile Lui, oricare ar fi ele, date în Vechiul sau Noul Testament, nu sunt morale în primul rând, ci teologice. Pentru că morala adevărată e teologică, decurge din teologie, adică din iubirea și ascultarea și slujirea cu totul a lui Dumnezeu și nu din indiferență față de Dumnezeu, față de Biserica și teologia Sa, adică un fel de: eu sunt băiat bun dar nu mă duc la Biserică și mă doare în cot de dogme, canoane, legiuiri bisericești și Tradiția Bisericii, pentru că eu Îl iubesc pe Dumnezeu și nu am nevoie de Biserică.

Și dialogul cu Dumnezeu…s-a întrerupt!

S-a întrerupt pentru că arhontele s-a întristat că are…prea puțină libertate interioară. El dorise să îi spună Domnului că are prea multă, că e cuvios, că e un om cinstit și profund…și Domnul îi spune, dimpotrivă: nu ai înțeles nimic din poruncile Mele, pentru că ele te fac simplu și lipit cu totul de Mine și nu un încrezut!

Când Domnul i-a chemat la Sine pe pescari, ca să îi facă Apostoli, dacă aceia ar fi fost lipiți cu inima de barca lor, de năvoadele lor, de peștii lor și de părinții lor…mai mult decât de Dumnezeu, nu ar fi mers cu El și după El. La fel și arhontele nostru: dacă vrei cu adevărat bogăție veșnică și Domnul vrea să ai multă, foarte multă, cum să iubești mai mult averea ta decât Împărăția lui Dumnezeu?

Și lecția Domnului pentru arhonte, bineînțeles că ne vizează și pe noi cei de acum, pentru că El ne spune nu să nu avem casă, masă sau averi…ci ca ele să nu ne conducă și să nu ne limiteze libertatea interioară. Pentru că greutatea bogaților în fața Împărăției nu constă în faptul că sunt bogați și, automat, nu au inimă pentru Împărăția lui Dumnezeu, ci că stau lipiți de bogăție și pentru asta nu sunt în stare să se despartă de ea pentru Dumnezeu.

Însă dialogul ne conduce la paradox. Dacă dialogul merge până la capăt…el devine paradoxal, pentru că ne transformă cu totul.

Cine caută să afle care e Biserica lui Dumnezeu și, implicit, credința adevărată și intră în dialog cu Dumnezeu, Dumnezeu îl va conduce spre Biserica Sa oricât de greu i-ar fi aceluia. La fel, cel care ortodox fiind și în Biserica lui Dumnezeu stând…dorește să cunoască cum să își sfințească viața și pe cineva care să îl conducă la sfințenie, în mod paradoxal, dacă vrea cu adevărat și dacă dialogul său cu Dumnezeu e total, Dumnezeu îi va deschide ochii ca să vadă și omul, care să-l conducă și calea pe care trebuie să meargă.

De aceea ultimul verset, al 27-lea, pe care eu îl iubesc enorm și care e un fel de definire a vieții mele și nu numai a mea, ne spune că paradoxul e însăși viața ortodoxă, e însăși esența vieții cu Dumnezeu, pentru că viața ortodoxă e o minune continuă. Iar dacă nu e resimțită ca atare viața noastră ca ortodocși atunci nu e una duhovnicească…ci indiferentă față de Dumnezeu.

De aceea am spus mai înainte, că nu orice preot sau monah sau credincios care vorbește despre Dumnezeu sau dă niște sfaturi, mai bune sau mai puțin bune, e și om duhovnicesc sau vorbește duhovnicește, dacă viața lui nu e o minune continuă și dacă în el, în mod conștient, nu locuiește slava lui Dumnezeu și nu e purtat de către Acela la tot lucrul bun.

Și a fi duhovnicesc e o realitate sfântă, nu o joacă de copii sau nu o înălțare infatuată a gâtului, după cum i-a spus-o Domnul, printre cuvinte, arhontelui nostru, pentru că vinderea a toate înseamnă lepădarea de toate, în inima noastră, pentru a fi goi de noi în unire cu El.

Și comentariul patristic la renunțarea la averi a monahilor și a pustnicilor subliniază acest lucru, că adevărata renunțare la averi înseamnă ștergerea din noi a întipăriturilor/a semnelor alipirii de lucruri, de oameni și de locuri în mod pătimaș. Adică nici monahii nu au terminat-o cu vinderea și dezlipirea de averi, chiar dacă au renunțat la toate ale lor, din viața lor de mireni, pentru că sensul poruncii dumnezeiești e dezlipirea de materie pentru a ne uni doar cu Cel nematerial.

Și prin aceasta ne întoarcem iarăși la bun, la bunătatea lui Dumnezeu, la Dumnezeu, Cel care e singurul Bun, singurul de dorit. Pentru că renunți la toate și Îi urmezi Lui, numai dacă înțelegi această fărâmă de text: că doar El e vrednic de dorit, de iubit veșnic.

Iar dacă te înflăcărezi de dragostea Lui nimic, niciun lucru, că ai doar o haină și o casă dărăpănată sau un întreg imperiu nu te mai țin captiv, pentru că tu ești numai al Lui.

Acesta e motivul pentru care, după samariteanul milostiv și bogatul căruia i-a rodit țarina, vorbim astăzi despre bunătatea lui Dumnezeu și despre înțelegerea ei prin renunțarea totală la noi înșine. Pentru că cele trei Evanghelii din acest post sfânt al Nașterii Domnului ne învață, în mod gradual, că Cel care vine la noi e paradoxal, e minunat și că în fața Lui nu se merge pe calea unei înțelegeri simpluțe a religiozității, a vieții cu Dumnezeu, ci printr-o milă și printr-o dragoste ieșite din comun.

Pentru că astfel vine și El la noi, Fiul Tatălui, Cel născut din Tatăl mai înainte de toți vecii iar, mai pe urmă, născut din Pururea Fecioară Maria, sub Lege, ca pe cei de sub Lege să îi răscumpere și să îi aducă la libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu.

Așa după cum El a întrecut gândul nostru, al întregii creații, și S-a întrupat și S-a făcut om pentru mântuirea noastră, tot la fel vrea să fim și noi de paradoxali, încât să trecem peste toate, să nu ne stea în cale nimic pentru iubirea Sa. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [30]

Next

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [31]

1 Comment

  1. Pr. Paul

    Va felicit pt. toate cuvintele de invatatura pe care le incropiti spre folosul nostru duhovnicesc!

    Dumnezeu sa va intareasca!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort