Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

***

[1 decembrie 1977]

Războaie am făcut

Și flamuri am purtat,

Prin timp am răzbătut

Și-am înviat!

*

Imensele, galactice furtuni,

Rebele și supuse-n constelații,

Ușoare le-am purtat din văgăuni

În brațele profundei gravitații,

Spre zare de lumină fremătând…

*

S-or scutura…veni-vor înotând,

Rupându-se din zboruri și relații,

Din zvon* de Paradis și grații,

Din neguri să s-adape susurând[1].

*

Când[2] peste toate legile se cerne

Căderea-n golul beznelor[3] eterne,

Abia[4] de-acolo unde vis nu e,

Nici gând, nici legi, nici existență,

Răsare cel ce Fulger e[5],

Cutremur, veșnică prezență!

*

De-a pururea Izvor, Ființă

Ascuns sub vălul neființei.

***

[5 decembrie 1977]

Iubire purpurie-n puls[6]

și aurul[7] din nori albaștri,

care respiră zări în zări,

în duhul ce purtat pe mări

cu glăsuire[8] în sihaștri…

și-n dărnicie curmă plânsul!…

*

Când mă-noptezi, când mă rechemi[9],

Tu-n veci pulsație-n cântare[10],

Care palpiți în univers,

Dumnezeire-n veșnic mers[11],

din humă albă-ntruchipare[12],

se smulge din gândiri și vremi!

*

Lumina care umple spațiul

în forme și culori cuvântă,

prin răbufniri de nori s-așază

în ritmul ce-o îmbrățișează

și armonii ce o frământă

înmiresmând cu cer nesațiul.

***

Oare se poate reda pulsul extatic al Dumnezeirii? Sau, mai bine zis, pulsul și ritmul inimii dumnezeiești a lui Iisus în noi, atunci când ne înălțăm în stările extatice, ca niște vase alese în preajma Divinității și reflectăm în noi și absorbim în propria noastră respirație și pulsație, harul Său prin care vedem, simțim, auzim, într-un cuvânt înregistrăm, cu toate simțurile umane și supraumane, pulsul, ritmul creației eterne?

Iar acest ritm veșnic curge pulsatoriu, în nimbi de nori de flacără albă, albăstruie și în toate infinitele culori, într-un univers spiritual permanent.

Din acesta, cândva, am sorbit și eu. În el m-am topit și eu în mod spiritual.

Am fost al cerului. Cu duhul meu am umblat și am participat, m-am scufundat în creația divină a luminii dumnezeiești…

Însă m-am prăbușit de acolo! Oare mă vor mai ajuta puterile mele ca să mă reîntorc? Oare, Dumnezeu, în marea Lui iertare și iubire, mă va mai chema, mă va mai primi?!…

***

Ispitirea Sfântului Antonie de Gustave Flaubert[13] e o operă de scenă, dar e departe de a fi reală pentru cineva care se sfințește sau, ca în cazul Sfântului Antonie, pentru cineva care a ajuns la un anume grad de sfințenie.

De ce?! Pentru că aici Sfântul se complace, se desfată în ispite.

Citez ceea ce spune Hilarion*: „Te lipsești de carne, de vin, de soldă*, de sclavi și amoruri, dar lași închipuirea să-ți ofere ospețe, femei goale și mulțimi ce te distrează”.

Ori lucrul acesta nu e real. Deoarece Sfântul, și nu numai el, ci și cel ce se sfințește, respinge ispita, se luptă cu ea ca să o îndepărteze de la el. Imediat ce ea se apropie, ce se schițează, dar nu se consolidează în el…

Nu este lăsată să se desfășoare în amănunțime, pentru că asta înseamnă a te lăsa robit de ispită, a trăi păcatul pe care ea ți-l oferă.

Cu ea, cu ispita, te lupți din răsputeri pentru ca să o respingi. Pe ea nu o primești și nici nu îi urmărești raționamentul, cu ceea ce vrea să te îmbie.

Pentru că ispita, odată acceptată, te poate copleși, zdrobi. Și atunci ea se preface în întuneric. Din care însă, până la urmă, ieși totuși biruitor, într-o lumină dumnezeiască și mai vie.

Subtilitatea demonică te poate înșela prin aceea că se dă drept adevăr, apărând ca înger luminos în fața ta. Însă asta e cu totul altceva.

E o alunecare, pe care, până la urmă, o sesizezi și o respingi.

*

„Stăpânirea adevărului e izvor de bucurie”.

Acesta e adevărul! Dar până ajungi aici, la adevăr și la bucuria lui e foarte greu. Pentru că e foarte greu să trăiești în bucurie.

*

Personal am ajuns aici adesea, și am trăit în bucurie. Dar mereu am căzut din bucuria dumnezeiască, indiferent dacă bucuria aceasta a durat clipe, ore, zile sau luni de-a rândul…

*

Personalizarea bucuriei cerești și nu omenești este un stadiu serafic, spre care noi trebuie să tindem pentru a-l dobândi.

Atunci, deși oameni fiind, vom fi ca Îngerii. Atunci se va realiza transfigurarea pământului și cerul nou se va coborî la noi și noi vom urca, în spirale, care vor deveni cununi ale Dumnezeirii.

***

[20 decembrie 1977]

Jocul demonic (Hora demonilor)

Lucis/Lumen[14]:

Din setea inimii de aur

Pustietatea se ivi,

Călcând[15] pe vreascuri vânturate

Augustul pas înmărmuri…

Din lâncezite ascunzișuri,

Haina, ca noaptea din afund,

Se luminează în frunzișuri

Și glasuri veșnice-i răspund!

*

Demon I:

Îți pare oare, că-ntr-o doară

Te desfășori în vagi vileaguri

Și tot ce-n tine se pogoară

Va scânteia pe vechi meleaguri?!

*

Demon II:

Fățarnice, pribeag de soi,

Te-ai rupt de vis, de gând și dor

Și-ai vrea de trup să te despoi,

Să crești, în duh, nemuritor?!…

*

Demon III:

Cine te crede?!…Cât ești om

Lumea-i în valuri de iluzii,

Cruce-ntru stele și atom

Și râmnitoarele difuzii

Ale iubirii strânse-n bezne

și răbufnită-n flori de nori…

Pe voi, doritele fantasme,

Vă schimbă-n veșnici călători!

Iar glasul conștiinței voastre

Cine vi-l crede e…copil!

Zădărnicia[16] vă descoase

și vă destramă fir cu fir…

*

Lumen:

Pieriți în neguri ne-ntrupate,

Săgeți, vă trageți înapoi!…

Lumini din nopți ne-mpresurate…

Țâșnesc fântâni, havuz, șuvoi.

Fior de veșnică lumină

M-alină și mă trage-n sus,

Fermecătoare și senină

Gândirea-și caută apus…

…Miresme, văz, cutremurare…

Aud și pipăi alte lumi.

Să piară a vieții vechi cântare!

Cerule, doar tu, să mă consumi!

Să nu rămână-n univers

Nici umbra celui ce am fost,

Nici mângâiere, nici vis, nici vers…

Dă-mi, Doamne-n Tine adăpost!

*

Demonii persiflează și denigrează adevărurile inimii. Pustietatea socială îi face pe oameni să investească în ei înșiși ca reprezentanți ai adevărului etern.

Însă, în realitate, demonii nu sunt decât un vânt uscat, ucigător, al nimicirii, care fără existența adevărului nu ar exista, pentru că demonii există doar ca negație a adevărului.

*

Lumen:

Eu sunt izvorul, curgerea și viața,

Sunt afirmarea, creșterea, ’mpânzirea

Prin timp și spațiul ce dezgheață

În valuri, dulce, adumbrirea

Mișcării, formelor, gândirii;

Voința, forța și iubirea,

Schimbarea și-a dezmărginirii…

…Mai liberă să fie firea!

Și bucuria-n val să cânte,

Tălăzuind oceane, vie,

De limpeziri în ceruri sfinte…

*

…Să fie de-a pururea, să fie!

Glasul eternei bucurii,

Ce cântă și s-avântă-n cor

Vuind[17] prin neguri care mor.

***

[23 decembrie 1977]

Sfiiciune, tu, sfială de fecioară,

Margine de cruci și adânc,

Aripă de Înger, care zboară,

Prin lumină zămislindu-și cânt.

*

De-mplinire și de slavă-n Cel,

Ce oferă* impulsuri și extaze,

Ne atrage-n mare, către El…

…Și om, și Înger, galaxii și raze.

***

[24 decembrie 1977]

El, din adâncul

Și-al fecioriilor extaz,

Mai îndelung

Și tot mai treaz.

*

În clipă, El,

Își naște pruncul…

*

Din florile

De nori și stele,

Mireasma, raze,

Roz-albele,

Lumină, extaze.

***

Voi regreta și-n ceruri

bucuria

de-a cerceta, de a găsi, de a crea.

***

Pe vremea în care eram student, un coleg, care a devenit mai apoi scriitor, mi-a expus tema unui roman, pe care îl concepuse, întrebându-mă ce părere am.

Mi-a mărturisit că tema a tot gândit-o de câteva luni și că nu întrevede sfârșitul romanului său, modul în care îl va alcătui.

Eu vorbindu-i foarte sincer și cam brutal i-am spus că o astfel de temă aș putea să o alcătuiesc, să o compun pe fiecare zi, pentru că acest lucru e foarte ușor pentru mine.

Și pentru că nu m-a crezut…mi-a cerut, atunci, pe loc, să îi dovedesc faptul, că pot să îi alcătuiesc un sfârșit pentru romanul său.

În mod prompt, i l-am schițat imediat, și nu într-o singură variantă, ci cu două alternative, cu două finaluri

El a rămas uimit și m-a întrebat de ce nu încerc să scriu romane. Nu mai îmi amintesc însă ce i-am răspuns.

Știu doar atât: că am alcătuit mental nenumărate subiecte dramatice, în care am căutat să introduc substraturi psihologice, filosofice, mistice. Nu le-am scris, ci doar le-am trăit în mintea mea!

Și asta, pentru că niciodată funcția imaginației, deși foarte fecundă la mine, nu m-a atras. Eu am căutat cu totul altceva. Și anume am căutat revelația, descoperirea dumnezeiască, cea care răzbate din adâncuri și ia chip și forme și alcătuiri de la sine și din sine, de dincolo de rațiune și de imaginația creatoare, adică de dincolo de funcția fanteziei umane.

Pentru aceasta însă nu am desfundat izvoarele iraționalului, care bătea la ușă, care se infiltra, țâșnea și-mi tenta mândria, emotivitatea. Nu!

Ci am căutat armonia, izvoarele pure de dincolo de irațional, lumina blândă și pură, susurul viu, ritmul creator al existenței spirituale, revărsător și împlinitor de frumusețe.

Și, fără voia mea, mi s-au creat condițiile revelației, tocmai de către aceia[18], care îmi doreau binele cel mai puțin. De către cei de la care mă așteptam cel mai puțin să îmi ofere o asemenea ocazie.

Căci revelația s-a produs când am fost în închisoare, datorită măsurilor restrictive și coercitive, care se luptau împotriva oricărei forme de libertate sau încercări a noastre de a ne manifesta în mod liber.

Fiindcă aici s-a urmărit anihilarea noastră spirituală. Iar eu m-am salvat tocmai datorită revelației spirituale.

Iată darul pe care Dumnezeu mi l-a oferit, tocmai cu ajutorul celor care sunt dușmanii revelației, dușmanii Săi!


[1] V primă, eliminată: în curând.

[2] Ibidem: .

[3] Ibidem: negurei.

[4] E a doua variantă. Prima, neeliminată însă: Și-abia.

[5] Se referă la Dumnezeu, ca și în celelalte versuri finale ale poemului.

[6] În pulsul inimii sale.

[7] Varianta primă, eliminată: de aur.

[8] Ibidem: dăruire.

[9] Primele variante ale versului: Tu-n veci pulsație de aur și Tu-n veci pulsație-n cântare. A doua variantă a devenit al doilea vers al celei de a doua strofe a poemului de față.

[10] Varianta primă, eliminată: Care palpiți în univers, a devenit al treilea vers al strofei.

[11] Variantă a versului, neeliminată: Atotputernică în mers.

[12] Varianta primă, neeliminată: saltă-ntruchipare.

[13] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Gustave_Flaubert.

[14] Ambele cuvinte, în limba latină, înseamnă lumină.

[15] Variantă primă, înlăturată: tronând.

[16] Variantă neînlăturată: nimicnicia.

[17] A doua variantă, neeliminată: răzbind.

[18] De către comuniști.

Did you like this? Share it: