Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1998

*

Astăzi am învățat și am scris.

*

Uneori geniile se ratează din mare iubire de oameni. Adică se pun în umbră pentru alții. Și asta ne demonstrează adânca lor umanitate.

*

E aproape nouă seara. O liniște vărsată din sânul lui Beethoven mă bântuie. Și…afară…aud ciocul unei curci care nu mai tace.

*

Oboseala te face alb. Mă dor încă mușchii și puțin capul. Îmi chiorăie mațele…pentru că am consumat imediat energia primită.

*

Am cumpărat foi pentru 10 romane…și tot parcă nu-mi ajung. Am transpirat lucrând la ierbar. Greșelile mele de ortografie, apărute când mi-e lumea mai dragă (ca și când nu aș ști că se scrie așa…și nu așa) mă scot din sărite.

*

Se fac înscrieri pentru liceu și e a treia zi de BAC. L-am dus pe Valeriu la Biserică…însă a plecat de acolo fără să-mi dau seama. Astăzi am cântat în mod extraordinar la strană…dar nu s-a prins nimeni.

*

Adi. F. mi-a spus că picturile mele sunt ca și Cabala. Însă nu pot să-i dau dreptate. Picturile mele sunt esențialiste. Adică sunt despre esențialul din oameni.

*

Corneliu Baba mi-a spus să nu uit nemurirea. Nu o vom uita, mare dispărut al nostru! O vom pândi și o vom prinde în cuvinte și pe pânză dar, mai ales, în inimă.

*

Mamaia a cules vișinile astăzi iar tataie a văzut doi la unu…pentru Franța.

*

Pierdem din vedere că vrem prea mult.

*

Am mâncat mere și zarzăre. Și am ascultat Talisman, Enescu și Chopin…fără să ierarhizez tonurile și experiențele.

*

L-am vizitat pe Valeriu aseară…și incoerența sa mentală, deși mă obosește la culme, mă și stimulează foarte mult. Pentru că el niciodată nu gândește nimic până la capăt…și, mai ales (pentru că e matematician), gândește în imagini spațiale.

În el am un alt partener aiuritor de dialog…deși, îl văd că e pe cale să ne părăsească și el. Se stinge încet, plin se tristețe…și se prelinge spre lumea veșniciei…

*

Am băut cu el și cu Valentin ceai de mușețel și de tei. Prietena/amanta sa Anca mi s-a părut o femeie entuziastă ca și el.

*

I-am citit însemnările lui Valeriu de când a fost internat la spital, pentru că cineva l-a bătut în lift…și l-a lăsat inconștient acolo. A trăit agonic timp de 3 săptămâni și s-a ridicat din patul morții în mod minunat.

Incoerența lui de astăzi…e o parte dintre sechelele căpătate atunci. Infractorul l-a bătut numai în cap…deși e ditmai omul, de aproape 2 metri. Însă el e un om prea gentil și ingenuu…pentru ca să se ia la bătaie.

*

Și un ultim amănunt: Valeriu și-a uluit comisia de examinare la facultate, pentru că a venit cu o licență la matematică în două volume imense. Mi-a explicat îndelung despre ce a scris…dar n-am înțeles mai nimic.

Când începe să îmi facă tot felul de reprezentări geometrice…sau algebrice simt cum o întreagă geografie a matematicii, tulburătoare, zace în el ca o comoară în ocean.

De aceea e zdrobitor să vezi cum un om de calibrul său își caută moartea cu lumânarea și se apropie de ea…în mod atât de jalnic…

*

Duc decizia la secretariat, apoi mă duc la Biserică. Spre seară mă apuc de învățat.

*

Mă impresionează modul cum mă privesc acum unii oameni. Și înțeleg cum copiii sau nepoții lor, ducându-se acasă…m-au explicat și celor în vârstă.

*

Asta este enervant la țăranul român de astăzi: ce nu înțelege…clasează la raftul: nu am nevoie de el.

Mă oftică faptul că nici măcar nu suspină pentru ceea ce nu înțeleg…deși văd că le-ar fi util acel lucru.

*

Vreau să învăț cât mai multe în pictură și în muzică. Am nevoie de plenitudini.

*

Îmi trebuie mai mult timp și mai multă putere.

*

Începe să fie din ce în ce mai cald. În curte sunt numai gânieți din cauza păsărilor de anul acesta. Mamaia le vrea slobode, să alerge…pentru ca să se întărească cât mai repede. Și are dreptate: cresc de la o zi la alta în mod vizibil, și rațele, și puii de curcă, și cei de găină!

*

Miți e lovit la cap și îmi pare rău pentru el. E vorba de cotoc/de motan. Nici nu mai știu câte bătrâneți are. Cred că e doar cu câțiva ani mai mic decât mine.

*

De multe ori (n-am ce face!) sunt nevoit să mă cobor la mintea prostului și să-i cânt în strună.

Și înțeleg atunci că pe oameni nu îi enervează măreția mea, faptul că îi întrec…ci faptul că nu îi fac părtași la ea.

Ei vor să îmi arate că și ei au ceva frumos, ceva bun, ceva de văzut (lucru cu care sunt cu totul de acord)…însă doar în ochii mei vor să arate bine.

De ce nu vor să arate bine și în ochii lor? De ce vor doar să îi laud eu și nu fac și ei ceva, cu adevărat, de lăudat, pentru care i-aș lăuda din proprie inițiativă…și nu pentru că mă strâng cu ușa în discuțiile cu ei?

Căci eu știu și văd în fiecare lucruri frumoase, unice, bune…Însă, în același timp, în aceiași oameni văd multă delăsare, multă indiferență față de unicitatea lor, față de ceea ce știu ei să facă.

Și dacă ei nu se pun în valoare…eu ce să le fac?!…

*

Concluzie: vor să îi laud pentru trei paie…iar ei pe mine nu mă laudă pentru o mie de lucruri făcute.

Și, de multe ori, cu astfel de doritori să îi laud, sunt cel mai aspru: nu văd niciun lucru bun la ei!

*

Notele înalte pe care le cânt sporesc intensitatea vocii mele. Și observ că pot să țin mai bine un Si decât un Do de jos. Pentru Si, gâtul meu e specialist. Am probleme cu zona de jos, de sub Do…deși eu sunt plin de drama baritonului și a basului.

*

Alterarea notelor, în glas 6, e punctul meu forte. Și acest multimelismatic glas 6 îl cânt în ritm vioi, când sunt bucuros…și dramatic, abisal, când sunt durere.

*

De ce nu am învățat eu, pe măsura glasului meu, muzică psaltică?

Datorită părintelui profesor Ion Bățăuș de la  Furculești, care întotdeauna m-a indispus cu învățarea papagalicește a unor note muzicale, fără să le explice cantitatea și calitatea fonică și modul în care se particularizează pe vocea cuiva (întotdeauna unică) și a glasurilor bizantine, predate în grabă, cărora nu le explica îndeajuns de mult particularitățile, modul de implementare în sufletul meu.

Însă, rememorând lucrurile, îmi dau seama că Dumnezeu a pus profesorul nepotrivit (pentru mine, personal) la locul potrivit (adică la Muzică Psaltică, unde eu puteam excela) pentru că astfel mă apucam de cântat la strană și în coruri…și se termina cu studiatul, cu scrisul și cu teologia.

Alin Mihai și Iustin Manta, spre exemplu, au luat-o cu muzica și nu se mai lipește nimic serios de ei. Și îi văd că se împlinesc prin asta (și eu mă împlinesc cântând…și încă foarte mult) dar nu îndeajuns de mult încât să renunț la studiu și la creație pentru ca să cânt toată ziua.

Așa că m-am ratat muzical pentru dimensiunea teologică și literară a vieții mele, care cred că mă definește…și mă va defini din ce în ce mai mult. Sper!

*

Muzica bisericească, de la strană, pe care simt să o cânt și o cânt uneori (când sunt lăsat…) e foarte tărăgănată pentru unii dar tihnită pentru mine, pentru că eu nu mă uit, în primul rând, la cum se aude cântatul meu ci la ce simt că produce cântatul meu în mine.

Pentru că eu mă rog în Biserică…și nu interpretez operetă!

Din acest motiv, nu pot să suport multe străni și multe coruri bisericești în care muzica e simfonie distantă sau răgete la întrecere…și deloc umilință, rugăciune, bucurie duhovnicească, naturalețe.

Însă pentru că viața duhovnicească este o noutate pentru mulți ortodocși și nu o realitate cotidiană, tocmai de aceea nici cântatul din Biserică și nici slujbele nu te trag în lăuntrul iubirii și al înțelegerii lui Dumnezeu…ci te lasă spectator.

Și cum statul ăsta la slujba ca la spectacolul de teatru, adică doar pentru delectare exterioară și nu pentru rugăciune, pentru luminare duhovnicească, se îngroașă de la o zi la alta, cred că vom ajunge să avem Biserici în care nu ne vom mai ruga…ci ne vom încânta de ceea ce cântă alții…și punct.

*

Lăudați pe Domnul că este Bun!, la anul și la mulți ani…dacă noi nu mai simțim să ne descărcăm inima în fața Lui și să țipăm, cu dor și tânguire, către El.

*

Cine este mâncătorul de artă al României de față?! Pentru mine asta e o mare problemă. Pentru că habar am câți mai înțeleg o literatură genială, o literatură care întrece așteptările și inimile.

*

Noi, creatorii, nu ne plictisim niciodată de ceea ce facem. Dar ne epuizăm și ne dăruim în tot ceea ce facem…

*

Situația care mă insultă: ideea de consumator de artă. Stimabile, cum să consumi…ceea ce nici nu înțelegi?!

A citi un roman, a asculta o arie, a vedea un tablou înseamnă vax albina…dacă nu le poți explica. Înseamnă că nu ai făcut nimic!

*

Calul suferă încă din cauza rănii la picior. Mi-e milă de el. Lângă brațul meu, acum, când scriu, stă foarfecele cu care mă ajut la ierbar. Rola de lipit, dacă e după mine, ține până în 2010.

Am recitit, cu voce tare, capitolele 14-16 de la Ioan. Sunt cele mai beatudinale pentru mine.

*

27 iunie 1998. Mă simt la o întretăiere de drumuri și nu știu ce să fac, Dumnezeul meu! Tu știi din veci și până în veci toate și viața mea.

Și Tu știi adevărul inimii mele, pe cel necontrafăcut, pe cel nescris pe zeci de foi, pe care să nu îl înțeleagă, până la urmă, decât câțiva…

Mă rog Ție, Celui care știi slăbiciunile mele. Mă rog Ție, Celui care știi singurătatea și lipsa mea de ajutor. Mă rog Ție, Celui care luminezi și conduci pe cel slab și singur.

Fă să înțeleg, mai normal ca oricând, în mod firesc, de la sine, care e cursul vieții mele! Care e adevărul pe care trebuie să îl aflu, să îl caut, să îl știu.

Dă-mi-l tocmai pentru mulțimea păcatelor mele, pentru mizeria și nemernicia mea, pentru ca să ies din negura nesimțirii și a ticăloșiei mele.

Dă-mi-l, Doamne, tocmai pentru că nu îl merit și Tu mi-l dai.

Încrederea și așteptarea mea sunt depline în Tine. Alină-mi inima, Dumnezeul mântuirii mele, Dragostea mea, Frumusețea preaveșnică a inimii mele și arată-mi adevărul în care trebuie să merg!

În veci de veci fii preaslăvit, Dumnezeule, Cel ce faci minuni mai presus de cuget!

*

îndrăgostesc foarte repede de oameni. Mă simt bine în această stare și de aceea nu mă tem de consecințele acestei perpetue îndrăgostiri.

Și, în același timp, deznădejdea mea față de faptele oamenilor și neîncrederea pe care mulți mi-o inspiră crește pe fiecare zi.

*

30 iunie 1998. În natura umană există atâta nebunie încât te poți certa din două în două minute cu cineva pe mărunte și indiferente lucruri.

*

E aproape ora 18. E unu zero pentru Croația. Mi-e tare foame. Trebuie să dau telefon la Putineiu în legătură cu treieratul grâului.

*

Am neglijat puțin repetatul la Dogmatică, dar astăzi voi începe să reînvăț pentru examene. De fapt să memorez…căci pe nimeni nu-l interesează să fiu creativ în domeniul teologic…ci papagal, un cunoscător pe dinafară a zeci de date, nume, idei etc.

Iar dacă intratul la facultate îmi cere să fiu papagal, atunci voi fi un papagal plin de date, de idei, de versete, adică de ceea ce trebuie!

*

Numai Tu, Dumnezeul meu, știi cum se vor petrece lucrurile în toamnă, în această toamnă în care inima mea vrea să se odihnească!

*

Sunt la opera de mântuire a lui Hristos Dumnezeu și recunosc negru pe alb: opera nu se poate despărți de persoana care a creat-o.

Unii cred că viața creatorului nu explică opera sau invers. Însă viața și opera nu pot locui una fără alta.

*

1 iulie 1998. Iată, vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule! Mă tulbură nespus sunetul cuvintelor Sfântului Pavel în multe părți ale epistolelor sale.

*

Fericirea pocăinței: aici e taina!

*

Ortodoxia e o lume a paradoxurilor. Noi înțelegem numai neînțelegeri, care depășesc orice minte.

*

O, da, credem din tot sufletul, că moartea nu mai are ce să ne spună, când trăim în noi atâta belșug de viață și de iubire dumnezeiască!

*

Nu pot să îmi ascund admirația însă, în același timp, nu știu exact cum se naște în mine. Adevărul și iubirea îi stau la bază, dar mi-e tare greu să spun cum ele două, în mine, vizavi de ceva anume, se transformă în cu totul altceva de o asemenea înălțime interioară.

*

2 iulie 1998. În timp ce eu încerc să învăț dar nu reușesc, afară…el, tatăl meu, pe care nu îl doare nici în…de mine și de sensibilitățile mele și de viitorul meu, și face tot ce îi trece prin cap, ne înjură și ne beștelește ca un nebun, ca un țigan la ușa cortului și ne amenință cu moartea pe mine și pe bunicii mei și ne drăcuie dumnezeii (deși avem doar unul).

*

Mă doare capul și mă simt slăbit. Nu am putut să fac nicio lecție astăzi. Sunt la profețiile mesianice. Sper să fac ceva mai la noapte…când o să mai mă liniștesc interior.

*

Aștept ca tanti Florina să-mi dea lapte proaspăt.

*

O, Doamne, nu mă lăsa în Iadul ăsta! Scoate-mă de aici! Fie-Ți milă de mine! Vreau să Te văd din nou în mine și să știu ce să fac în fiecare clipă!

O, Doamne, fă să se termine această mascaradă! Vreau să mă simt  din nou viu, să creez cu bucurie, să învăț, să am prieteni adevărați, oameni în care să am încredere și împreună cu care să fac lucruri enorme.

*

Ieri și azi am avut palpitații la inimă din cauza fricii, a nervilor, a durerii…Nu mai am chef să ripostez la pumnii lui și la nebuniile pe care le are în cap și să mă bat cu el în parte, pentru ca să nu îi omoare pe bunicii mei, adică pe proprii lui părinți.

Eu nu înțeleg: dacă tot nu mă vor, nu mă ajută, nu mă înțeleg, de ce nu mă lasă odată în pace părinții ăștia zănatici ai mei, ci creează tot felul de certuri, de scandaluri?!

Foarte bine: nu ești credincios, crezi că popii sunt niște tâmpiți și tu un candriu, nu îți place de mine pentru că sunt om religios, nu mă vrei din acest motiv…și așa mă cresc părinții tăi…și nu tu…Atunci, ce mai vrei?!!

Eu nu le fac nimic rău, nu îi deranjez cu nimic, le fac cinste cu cine sunt…

Ei, și cu toate astea, eu sunt mărul discordiei, sunt omul din cauza căruia ei doi nu pot trăi…deși nu știu ce mănânc, unde mă duc, din ce trăiesc.

*

Am avut palpitații dar am și delirat de durere. După asta am dormit mult. Mai bine zis am dormitat, am dormit greu. Și căldura din cameră îmi ia mințile.

*

Mi s-a schimbat mult înfățișarea și am început să plâng din orice. Mi s-a înmuiat inima…dar nu mai simt bucuria și harul lui Dumnezeu. Mă simt orb. Nu mai văd adevărul. Acest lucru mă înnebunește mai mult decât orice altceva.

*

Oamenii răi, neserioși, aroganți…îmi devin, pe zi ce trece, tot mai de nesuportat. Prostia lor mă agasează. Răutatea, mândria, orgoliul, libidinozitatea lor mă exasperează.

*

Trăiesc o nouă scindare de conștiință. Mă simt umilit de această nouă depresie prin care trec dar, de fiecare dată, Dumnezeu are să îmi arate și altceva, mult mai profund despre mine însumi.

Simt ostilă, în mod preponderent, lumea din jur și mă simt singur. Singurele mele refugii: rugăciunea, învățătura, scrisul.

Sper să trec cu bine prin coridorul acesta din mine însumi, unde, de fiecare dată, printr-o nouă durere, depresie, nefericire, traumă, mi se deschid noi uși

*

Atâta durere într-o singură carte! Sfânta Scriptură e cea mai dureroasă carte dintre toate.

*

Cap. 53 de la Sfântul Isaia este o înmărmurire, pentru totdeauna, a dramatismului frumuseții Sale fără chip.

El, Cel care cunoscuse suferința ca nimeni altul și nu Se temea de ea, lasă să se întrevadă dumnezeirea în om ca cea mai frumoasă rostire nerostită.

A luat suferința noastră asupra-Și, adică a făcut ceea ce noi n-am fi putut să facem niciodată.

Noi Îl credeam blestemat…și El Se făcuse blestem pentru noi.

Și noi Îl credeam pedepsit de Dumnezeu, iar El ne chinuia, încă de atunci, cu neîmpuținata Sa iubire.

*

Am citit, cântat, recitat nu odată, ci de nu știu câte ori acest Isaia 53 cu voce tare, foarte tare…încât dramatica profeție, împlinită întocmai în Domnul, mi-a intrat în toată ființa.

*

4 iulie 1998. Ce facem cu iubirile moarte din noi?

*

Liniștea de acum mă face să îmbrățișez nevăzutul.

*

Cine să știe, Doamne, mai bine decât Tine, inima mea?!

*

Acum am înțeles absurdul din romane, încetineala și neîncrederea lor. Greșelile care te fac mai puternic

*

7 iulie 1998. Am dormit doar o oră. Și am dormit ca un ceas: între 2. 30 și 3. 30 dimineața. M-am trezit însă lucid la culme. O, ce bine ar fi ca și la examene să se întâmple acest lucru!

*

Mamaia m-a rugat respectuos cu gogoși calde și cafea neagră. N-am putut să o refuz…

*

Prima semifinală: Brazilia-Olanda. Am să mă duc să o văd. Între timp însă m-au obosit trei păhăruțe de rachiu…care aduc pofta de mâncare. Uneori…

*

I-am scris lui [Corneliu] Baba un poem și l-am citit pe Vasco Popa[1], cel tradus de Nichita [Stănescu].

*

Mamaia a dat o mână de ajutor la făcutul săpunului coanei Stela. Adică ea repară ceea ce strică alții. A pus sodă prea multă sau nu a știut să îl mestece…și săpunul Stelei s-a tăiat, adică nu a mai crescut.

Ca să faci săpun în curte…e adevărat: îți trebuie multă tehnică!

Iar mamaia știe să facă țuică, săpun și magion/magiun la cote înalte, profesioniste, încât toți o roagă să le facă și lor!

*

Mâine, tot mamaia, trebuie să se ducă la Putineiu pentru grâu și pentru banii de pe orz. Tataie rămâne cu păsările și cu groșteiul[2] iar eu sunt cu scrisul.

*

Joi e un film românesc. Se mai bucură și românul, în țara lui, de film românesc, pentru că noaptea nu vede decât americane. Autohtonul e plecat în țări străine.

*

Aș vrea să știu cum a compus, în ce stare, unde, Chopin mazurcile[3] sale…sau cum i-a venit lui Shakespeare Regele Lear[4] pe ploaie.

*

Mă interesează întotdeauna travaliul…mai mult decât opera.

*

E ora 11. Aștept banii pe concediu (1.700. 000)…însă numai mie mi-i va da în rate

*

Din cauza puricilor lui Miți, deși mamaia a dat cu detete peste tot, m-am îmbolnăvit de puriciculină.

Adică de boala de a simți purici pe trup…chiar și când ei nu există. La fel e și cu păduchii și lindinii din cap: numai când aud de ei mă apucă…scărpinatul.

*

Motoul celui de al 12-lea caiet manuscriptic al Jurnalului de față îmi aparține: „Nu știu dacă ceea ce scriu eu aici interesează, însă, cu siguranță, lămurește”.

*

10 iulie 1998. Am făcut piața. Mă simt întotdeauna fericit după ce o fac, pentru că săracul se simte împărat și când nu are tot ceea ce îi trebuie.

Mi-am luat cerneală și cafea pentru toată luna asta. E o zi de vineri. Mâine voi fi la Alexandria.

*

Au început să mi se ducă ochii în fundul capului și să slăbesc. Mă rog ca să rezist. Tenacitate: e tot ceea ce vreau și cer.

*

Cele trei fire de ovăz de pe câmp.

*

Nu am socotit niciodată scrisul ca pe un handicap. El mi-a provocat cea mai înțeleaptă sănătate.

*

E ora 3 fără un sfert și am intrat într-o stare poetică. Și, la mine, ea durează până nu mă mai țin puterile…Adică ori scriu poem după poem până obosesc ori recit vers după vers până…obosesc…

*

Cred că o să beau un napoleon[5] cu glazură. Afară e vânt cu soare. Mă duc să îmi ridic banii de la secretară, de la doamna Iulia.

***


[1] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Vasko_Popa.

[2] Groștei = porc. Adică animalul care ia în kilograme continuu, care devine tot mai gros…adică tot mai bun de tăiat de Crăciun.

[3] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/mazurc%C4%83.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Regele_Lear.

[5] E vorba de un coniac franțuzesc.

Did you like this? Share it: