Predică la duminica a 30-a după Rusalii [2010]

Lc. 18, 18-27, cf. GNT:

18. Și L-a întrebat pe El un arhonte/conducător/judecător [arhon], zicând: „Bunule Învățător [didascale agate], ce să fac ca să moștenesc viața veșnică [zoin eonion]?”

19. Iar Iisus i-a spus lui: „De ce Îmi spui că sunt bun [agaton]? Nimeni nu este bun [agatos], decât numai unul Dumnezeu [is o Teos].

20. Cunoști poruncile [tas entolas]? Să nu faci adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești fals/mincinos, cinstește pe tatăl tău și pe mama [ta]”.

21. Și acesta a spus: „Pe toate acestea le-am păzit din tinerețe [ec neotitos]”.

22. Dar auzind Iisus i-a spus lui: „Încă una îți lipsește! Vinde toate câte ai și le împarte/le dă săracilor [ptohis], și vei avea comoară în ceruri și vino de urmează Mie”.

23. Și auzind el acestea a devenit foarte trist [perilipos]! Căci era foarte bogat [plusios sfodra].

24. Și văzându-l pe el Iisus [că a devenit foarte trist], a spus: „Cât de greu intră în Împărăția lui Dumnezeu cei care au averi/bogății [ta hrimata]!

25. Căci mai ușor este cămilei [camilos] să intre prin urechile acului [trimatos veloni] decât să intre bogatul întru Împărăția lui Dumnezeu”.

26. Iar cei care ascultau au spus: „Și cine poate a fi mântuit [sotine, inf. aor. pas.]?”

27. Iar El a spus: „Cele cu neputință/imposibile [ta adinata] pentru oameni sunt cu putință la Dumnezeu”.

*

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia de astăzi este despre consistența dialogului și despre profunzimea paradoxurilor. Iar în greaca veche paradoxos înseamnă lucru incredibil, minunat, adică minune…și nu „enunț contradictoriu” sau „părere absurdă/contrară adevărului unanim recunoscut” ca în dicționarul limbii române…

Și începem cu dialogul, prezent, de la un cap la altul, în Evanghelia de față, cât și în întreaga Dumnezeiască Scriptură…

Pentru că atunci când intri în dialog cu Dumnezeu constați, mai devreme sau mai târziu, consistența sau inconsistența mesajului tău față de El, a cererilor tale, a nelămuririlor tale, adică cât sunt ele de reale, de adânci, de neapărate pentru tine.

Iar dacă nu sunt serioase problemele noastre sau dacă nu putem să ținem pasul cu sinceritatea lui Dumnezeu (și nu prea mulți pot…), atunci nu mai vrem să continuăm dialogul cu El, dialog care ne dezbracă de toată buna încredere în noi și de toate patimile noastre și de toate gândurile noastre înguste, micuțe, terestre…

Arhontele a început binișor dialogul cu Dumnezeu. Pentru că a plecat de la bunătate și a dorit moștenirea vieții veșnice și, în aparență, era un om al profunzimilor.

A inițiat cu Dumnezeu un dialog duhovnicesc, am spune noi astăzi, care căutăm, cu multă neobrăzare și fără să știm și fără să ne intereseze ce e aceea viață duhovnicească, să punem pe seama harului dumnezeiesc, pe care nu îl prea simțim în noi, orice manifestare predicatorială sau orice expunere a unui fapt al credinței.

Și asta, pentru că ni se pare că dacă vorbim despre Dumnezeu, atunci și vorbim întru harul Său sau cu autoritatea Lui

Însă Domnul, Care acceptă întotdeauna dialogul cu noi, fie el, din partea noastră, mai mult sau mai puțin profund sau serios sau lucid…în cele din urmă va găsi de cuviință să spună faptul, că un dialog nu este duhovnicesc…dacă se blochează la probleme neduhovnicești, ca bogăția…în cazul arhontelui de față.

Și un dialog nu e duhovnicesc…dacă se termină prost, adică dacă se termină în rămânerea în patimi. Dialogul duhovnicesc cu Dumnezeu sau cu un om al Său trebuie să îl înalțe pe om din patimi. Pentru că dialogul, vorbirea împreună e duhovnicească, dacă îl umple pe cel care caută adevărul de harul dumnezeiesc, care îl învață pe om să gândească paradoxal, adică minunat, în parametri minunii.

Iar noi când auzim de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ne gândim imediat la o dimensiune morală  flască, fără adâncime a unor fapte (să nu ucidem, să nu furăm, să nu curvim etc.), după mintea noastră, neînțelegând că poruncile lui Dumnezeu sunt cu mult mai paradoxale/minunate decât le percepem noi, care nu am intrat în ele, nu am devenit una cu ele sau ele una cu viața noastră sau însăși viața noastră interioară.

La o exegeză grăbită, faptul că Domnul i-a spus arhontelui că numai unul Dumnezeu e bun și că poruncile Lui sunt esențiale nu prea au legătură cu renunțarea la averi.

Cu alte cuvinte: dacă eu am împlinit toate poruncile din tinerețe, după mintea mea și, pentru asta sunt îndreptățit la moștenirea Împărăției, atunci ce-mi mai lipsește? Și Domnul ar fi trebuit să-i spună: Nu îți lipsește nimic! Le ai pe toate, ești un credincios model, un parohian de soi…o să te desemnăm în „consiliul parohial”!

Însă Domnul, bineînțeles, îi spune altceva. Și e enervant pentru asta…pentru că El nu acceptă ca poruncile Lui să fie împlinite…în aparență…sau după o mentalitate telurică și înfumurată, care cere Împărăția lui Dumnezeu…pentru că s-a manifestat ca un credincios după capul lui.

Adică Dumnezeu nu acceptă credincioșii care sunt credincioși după capul lor…ci pe cei care sunt credincioși după mintea Lui. Pentru că atunci când Domnul a acceptat dialogul cu arhontele, și i-a spus că numai Dumnezeu, El singur e Bun, e Arhibun, i-a spus că toate poruncile Lui te umplu de bunătate și că toate te unifică interior, adică te umplu de har și te dezgolesc de sine, pentru că te fac plin de urmarea Lui, de părăsirea a toate pentru El.

Și mai pe scurt: dacă împlinești toate poruncile Lui și mai rămâi al tău…și nu ești cu totul al Lui…nu ai înțeles nimic! Pentru că nu bogăția l-a întristat pe arhonte, nu depărtarea de bogăție, nu renunțarea la ea ci renunțarea la sine.

Cel mai greu lucru e să renunți la tine însuți! Să renunți la ceea ce crezi tu că e bun pentru ce crede Dumnezeu că e bun. Și bunătatea Lui e minunată, e imposibilă pentru o minte care nu trece prin urechile acului, dar e preaminunat de frumoasă, ultrafrumoasă pentru cel care se culcă și se trezește în El și merge continuu, peste tot, cu frumusețea lui Dumnezeu în el, cu sfințenia Lui, cu candoarea Lui, cu atenția Lui, cu sfiala Lui, cu milostivirea Lui, cu lipsa Lui de răutate, cu grija lui față de toți, cu iertarea Lui, cu curăția Lui preanevinovată.

Așa că poruncile lui Dumnezeu nu sunt, mai întâi de toate, fapte morale, ci fapte teologice. Pentru că, dacă nu furi, nu minți, nu curvești, nu juri strâmb la tribunal…dar, în același timp, nu crezi în Hristos și nu ești ortodox și nu ești plin de har și de teologie dumnezeiască, aceste fapte ale tale, oricât de bune ar părea pentru alții sau pentru tine în primul rând, nu sunt fapte teologice, nu moștenești cu ele Împărăția lui Dumnezeu, pentru că nu te unești prin ele cu Dumnezeu.

Pentru că poruncile Lui au fost date pentru a te uni cu El și nu pentru a fi bun de ochii lumi sau pentru ca să pari tu filosof și om cuminte. De aceea am spus că poruncile Lui, oricare ar fi ele, date în Vechiul sau Noul Testament, nu sunt morale în primul rând, ci teologice. Pentru că morala adevărată e teologică, decurge din teologie, adică din iubirea și ascultarea și slujirea cu totul a lui Dumnezeu și nu din indiferență față de Dumnezeu, față de Biserica și teologia Sa, adică un fel de: eu sunt băiat bun dar nu mă duc la Biserică și mă doare în cot de dogme, canoane, legiuiri bisericești și Tradiția Bisericii, pentru că eu Îl iubesc pe Dumnezeu și nu am nevoie de Biserică.

Și dialogul cu Dumnezeu…s-a întrerupt!

S-a întrerupt pentru că arhontele s-a întristat că are…prea puțină libertate interioară. El dorise să îi spună Domnului că are prea multă, că e cuvios, că e un om cinstit și profund…și Domnul îi spune, dimpotrivă: nu ai înțeles nimic din poruncile Mele, pentru că ele te fac simplu și lipit cu totul de Mine și nu un încrezut!

Când Domnul i-a chemat la Sine pe pescari, ca să îi facă Apostoli, dacă aceia ar fi fost lipiți cu inima de barca lor, de năvoadele lor, de peștii lor și de părinții lor…mai mult decât de Dumnezeu, nu ar fi mers cu El și după El. La fel și arhontele nostru: dacă vrei cu adevărat bogăție veșnică și Domnul vrea să ai multă, foarte multă, cum să iubești mai mult averea ta decât Împărăția lui Dumnezeu?

Și lecția Domnului pentru arhonte, bineînțeles că ne vizează și pe noi cei de acum, pentru că El ne spune nu să nu avem casă, masă sau averi…ci ca ele să nu ne conducă și să nu ne limiteze libertatea interioară. Pentru că greutatea bogaților în fața Împărăției nu constă în faptul că sunt bogați și, automat, nu au inimă pentru Împărăția lui Dumnezeu, ci că stau lipiți de bogăție și pentru asta nu sunt în stare să se despartă de ea pentru Dumnezeu.

Însă dialogul ne conduce la paradox. Dacă dialogul merge până la capăt…el devine paradoxal, pentru că ne transformă cu totul.

Cine caută să afle care e Biserica lui Dumnezeu și, implicit, credința adevărată și intră în dialog cu Dumnezeu, Dumnezeu îl va conduce spre Biserica Sa oricât de greu i-ar fi aceluia. La fel, cel care ortodox fiind și în Biserica lui Dumnezeu stând…dorește să cunoască cum să își sfințească viața și pe cineva care să îl conducă la sfințenie, în mod paradoxal, dacă vrea cu adevărat și dacă dialogul său cu Dumnezeu e total, Dumnezeu îi va deschide ochii ca să vadă și omul, care să-l conducă și calea pe care trebuie să meargă.

De aceea ultimul verset, al 27-lea, pe care eu îl iubesc enorm și care e un fel de definire a vieții mele și nu numai a mea, ne spune că paradoxul e însăși viața ortodoxă, e însăși esența vieții cu Dumnezeu, pentru că viața ortodoxă e o minune continuă. Iar dacă nu e resimțită ca atare viața noastră ca ortodocși atunci nu e una duhovnicească…ci indiferentă față de Dumnezeu.

De aceea am spus mai înainte, că nu orice preot sau monah sau credincios care vorbește despre Dumnezeu sau dă niște sfaturi, mai bune sau mai puțin bune, e și om duhovnicesc sau vorbește duhovnicește, dacă viața lui nu e o minune continuă și dacă în el, în mod conștient, nu locuiește slava lui Dumnezeu și nu e purtat de către Acela la tot lucrul bun.

Și a fi duhovnicesc e o realitate sfântă, nu o joacă de copii sau nu o înălțare infatuată a gâtului, după cum i-a spus-o Domnul, printre cuvinte, arhontelui nostru, pentru că vinderea a toate înseamnă lepădarea de toate, în inima noastră, pentru a fi goi de noi în unire cu El.

Și comentariul patristic la renunțarea la averi a monahilor și a pustnicilor subliniază acest lucru, că adevărata renunțare la averi înseamnă ștergerea din noi a întipăriturilor/a semnelor alipirii de lucruri, de oameni și de locuri în mod pătimaș. Adică nici monahii nu au terminat-o cu vinderea și dezlipirea de averi, chiar dacă au renunțat la toate ale lor, din viața lor de mireni, pentru că sensul poruncii dumnezeiești e dezlipirea de materie pentru a ne uni doar cu Cel nematerial.

Și prin aceasta ne întoarcem iarăși la bun, la bunătatea lui Dumnezeu, la Dumnezeu, Cel care e singurul Bun, singurul de dorit. Pentru că renunți la toate și Îi urmezi Lui, numai dacă înțelegi această fărâmă de text: că doar El e vrednic de dorit, de iubit veșnic.

Iar dacă te înflăcărezi de dragostea Lui nimic, niciun lucru, că ai doar o haină și o casă dărăpănată sau un întreg imperiu nu te mai țin captiv, pentru că tu ești numai al Lui.

Acesta e motivul pentru care, după samariteanul milostiv și bogatul căruia i-a rodit țarina, vorbim astăzi despre bunătatea lui Dumnezeu și despre înțelegerea ei prin renunțarea totală la noi înșine. Pentru că cele trei Evanghelii din acest post sfânt al Nașterii Domnului ne învață, în mod gradual, că Cel care vine la noi e paradoxal, e minunat și că în fața Lui nu se merge pe calea unei înțelegeri simpluțe a religiozității, a vieții cu Dumnezeu, ci printr-o milă și printr-o dragoste ieșite din comun.

Pentru că astfel vine și El la noi, Fiul Tatălui, Cel născut din Tatăl mai înainte de toți vecii iar, mai pe urmă, născut din Pururea Fecioară Maria, sub Lege, ca pe cei de sub Lege să îi răscumpere și să îi aducă la libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu.

Așa după cum El a întrecut gândul nostru, al întregii creații, și S-a întrupat și S-a făcut om pentru mântuirea noastră, tot la fel vrea să fim și noi de paradoxali, încât să trecem peste toate, să nu ne stea în cale nimic pentru iubirea Sa. Amin!

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [30]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1998

*

Motoul celui de al 11-lea caiet manuscriptic îmi aparține: „Artiștii adevărați nu au odihnă pentru că nu au liniște”.

*

11 mai 1998. Citesc jurnalul Katherinei Mansfield[1] și mă uimesc candoarea și simplitatea sufletului ei. E frumos să vezi lucruri iubite și să crezi că le poți avea și tu.

*

Învăț onorabil dar obosesc. Mănânc mult și nu mai am gust. Acum câteva zile am băut un litru de vin roșu, într-un context prietenos și l-am vomitat amarnic. De atunci toate îmi merg prost la stomac. I-am scris lui Valentin și i-am spus că vin în Moldova.

*

E înnorat afară, adică o zi din alea în care nu știi ce să faci. Mă bântuie în continuu personajele mele, care mă obosesc în plus. Toate se vor create, scrise, trăite…

*

Mi-e ciudă mare pe oamenii care și-au greșit locul. De cei de care te împiedici în locuri și funcții, care nu au nimic de-a face cu ei.

*

Urăsc prostia dar, în același timp, mă amuză. Dacă nu ar exista prostie ambulantă, eu de unde aș mai scrie teatru?!

*

Îmi pare rău că nu îmi fac timp să dau detalii, sute de detalii din cele pe care le observ, pe care le înregistrez în sufletul meu. Aș dori să trec pe foaie, de la culorile caselor, ale ochilor, tresăriri, cuvinte, frici, obsesii, neîmpliniri, până la detalii anatomice sau caracterologice diverse. Aș vrea să scriu despre tot!

*

Uneori simt acut nebunia acestei lumi, pofta cu care se aruncă în cele mai jalnice și demonice patimi. Când sunt contaminat de nebunia ei și eu par un nebun veritabil, eu, care o văd, o simt și pot să o descriu la detaliu. Cine este însă nebunul: cel care trăiește josnic sau cel care scrie despre ceea ce vede, care o descrie?

*

O, da, simt cum mor lent dar sigur, dragii mei! Îmi vine să zbier, să cânt și să mă rog în același timp. Nu mai știu ce vreau mai întâi, ce îmi mai trebuie. Simt moartea ca pe ceva drag dar, în același timp, rece, care îmi îngheață sângele în vene.

*

Am de multe ori dorința să uit cine sunt și ce pot să fac…și să mă simt un nimeni. Un nimeni care învață de la început toate lucrurile și se satură, în fiecare clipă, de beția aceasta a nevinovăției de a lua totul de la capăt.

*

Mi-e sufletul îmbâcsit cu rele și cu porniri demonice. O, cine se roagă acum pentru mine? Cine mă alină?

*

Sufletul meu e o rană vie. O rană pe care de atâta scris o dilat continuu. Și această suferință a mea e mai mare decât orice carte scrisă de mine.

*

Stau năuc. E noapte. Afară latră câinii. Parcă trag a sfârșit

*

Uneori suntem prea triști ca să părem oameni.

*

Simt Iadul sub mine, Iadul care îmi dogorește sufletul. De aceea nu am mai vrut să scriu de mult timp. Scrisul, acest fel de scris, e o tristețe înspăimântătoare.

Și simt că nu i-am iubit mult pe oameni și pe Dumnezeu în primul rând. Că nu am cinstit, așa cum se cuvine, viața, acest mare dar dumnezeiesc.

*

N-am fost conștient de fiecare clipă. Mi-am negat sensul meu, al vieții mele, în anumite momente. Mi-am negat sufletul. M-am luptat cu liniștea harului coborâtă în mine. Am scris și am făcut lucruri de care mi-e rușine.

O, Dumnezeule, Tu, Cel care Te-ai lăsat răstignit pentru mine, mai poți să mă ierți pentru toate acestea? Tu, Cel care ai fost blasfemiat de către cuvintele mele, mă mai rabzi?

Scoate pe Satana care foiește în mine, pe cel căruia, conștient sau nu, i-am slujit prin astfel de blasfemii!

Pentru că mi-e frig. M-a cuprins un frig înăbușitor, un frig plin de foc. Sunt un poem disperat, Dumnezeul meu!

Nu mă lăsa aici, pentru că Tu ești milostivirea celor pierduți ca mine!

*

Sunt bolnav de prea multă tăcere. Mi-e teamă. Îmi vine să plâng și nu pot. Mi-au secătuit lacrimile odată cu pacea inimii.

*

12 mai 1998. Femeile își țin partea una alteia. E ca o conspirație. Niciuna nu vrea să iasă în evidență (în mod public) dar toate vor să se impună (mai ales acasă) în fața bărbaților.

*

Bărbații au un statut nobil. Femeile acum își cuceresc statutul și o fac într-un mod brutal, lucru care le strică și mai mult caracterul feminin.

*

Mă simt amputat, mutilat sufletește. Și Dumnezeu, cu siguranță, știe la ce folosește și acest lucru, această dramă interioară, toată această durere perpetuă.

*

Suntem avizi de date, dar înțelegem mult prea puțin ideile adevărate.

*

O femeie ușuratică plânge când simte că viața o însingurează și propria ei inimă o face să se simtă străină într-un anume loc.

Pe patul de naștere o încearcă furia dar și bucuria că devine mamă, acest statut conferindu-i o altă dimensiune socială dar, în primul rând, o altă imagine în fața propriei ei conștiințe.

*

Lumea trebuie să se schimbe interior. Să fie mereu alta. Dacă stă pe loc îngheață.

*

Devin un om universal, un om al tuturor oamenilor. O simt prea bine. Pentru că îmi pasă și vreau să cunosc pe orice om.

*

E o vreme închisă și șubredă. Părinții mei îmi sunt cei mai străini oameni de pe fața pământului, deși trăim în aceeași curte, la distanța de nici 10 metri.

Nu ne vedem, nu avem cuvinte să ne spunem, nu ne știm…dar se laudă cu mine, în fața altora, ca și când m-ar ajuta și m-ar iubi și m-ar aprecia non stop.

*

Sunt prea sincer cu oamenii. Și vreau să fiu iubit pentru tot ceea ce sunt și creez și vreau să creez. Lacrimile mele trebuie oblojite. Ele îmi ies direct din  suflet și vor să îmbrățișeze pe toți oamenii.

Cum să nu mă iubești pe mine, care vreau să îmbrățișez, dintr-o dată, întreaga făptură a lui Dumnezeu?!

*

Aștept un semn de la El. Da, stau și aștept să înțeleg voia Lui, a Celui pe care L-am rănit grav cu păcatele mele.

*

Gândesc prea mult și prea clar și nu mai pot să uit nimic. Uneori o imagine îmi devine propriul meu univers, cu care discut și pe care o privesc din toate unghiurile posibile.

*

Am o febră în întreg trupul. Sunt numai foc.

*

Uneori, noaptea, din umbră, văd demoni răi, răzbunători, care îmi zâmbesc parșiv și care vor să mă intimideze, să mă facă să cred că nu mai am scăpare, că sunt singur, că nu mai pot fi iertat, că nu mai pot să fiu decât al lor

O, draci proști și răi! Dumnezeul meu mă va scoate întotdeauna din mâinile voastre, netrebnicilor!

*

Rațiune mea se lățește continuu, amețitor… Aproape că nu mai știu cine sunt, cât pot, cum de mi-am lățit mintea, simțurile, cunoașterea până la cote atât de subțiri, înalte, cutremurătoare.

*

Politica e o joacă de copii făcută pe pielea unei nații întregi. Am înțeles asta când, copil fiind, eram conducătorul unei întregi țări.

*

Copilăria e strădania care te face matur.

*

Ora 20. O seară boemă. Am primit o telegramă drăguță de la Valentin, pe care a remarcat-o și doamna Florentina, adică directorul poștei.

*

Romanele mele sfidează realitatea, pentru că sunt prea reale. Abia aștept să mă reapuc de scris…

*

Sufletul artistului trebuie să moară puțin din cauza aspirantului la preoție. Adică trebuie să mă apuc, din ce în ce mai mult, să învăț pentru examenul de la facultate.

*

Preoția e cea mai mare cinste pe care Dumnezeu a dat-o omului. Și mă cutremură nevoințele preoției, faptul că nu mă voi simți niciodată la înălțimea acestei demnități dumnezeiești.

*

Împlinirea mea deplină ar fi preoția. Însă Dumnezeu știe ce e mai bine pentru mine. Nu mai vreau să aleg niciodată pentru mine. Îl las pe El să aleagă, să mă ducă, să mă convingă asupra a ceea ce trebuie să fac.

*

Mă deranjează enorm, când anumiți oameni, datorită sentimentelor bune pe care le am față de ei, încearcă să mă forțeze să optez pentru ceva anume, pentru ce vor ei, indiferent de voia și sentimentele mele. Numesc acest lucru o bădărănie fără seamăn.

*

Nu avem voie să îi forțăm pe oameni să facă lucruri pe care nu le vor, tocmai pentru că nu îi împlinesc nicidecum.

*

Când cedez cuiva nu sunt slab, ci înțeleg diferența dintre rațiune și capriciu. Capriciile nu sunt niciodată gânduri serioase.

*

Mâine am patru ore. A. m-a invitat în oraș.

*

Ora 24. Am început să simt iarăși ispita învățăturii pentru ea însăși. Și asta, pentru că atunci când înveți pentru ceva anume, adică pentru un examen și nu pentru tine, pentru că ai nevoie, nu faci altceva decât să spoliezi, să iei ochii altora.

*

Simt că fac pași, dar sunt departe de țelul meu. Trebuie să fac efortul de a mă păstra lucid, de a medita adânc, atent, la diverse nuanțe, de a vedea lucrurile în mod defalcat și mai puțin ca întreg.

*

Trebuie să mă zbat să fiu silitor în detrimentul faptului, că simt că trebuie să mă revărs pe foi, în lucrările mele artistice. Voi face multe restricții interioare și de comportament, fapt pentru care să mă consum foarte puțin și să fiu numai pentru studiu.

*

13 mai 1998. Au înflorit salcâmii. Sunt superbi. Eu i-am văzut de-abia astăzi, însă mamaia spune că sunt pe scuturate. Au înflorit și bujorii din grădinița noastră. Plopul de lângă școală e magnific. Un împărat funebru.

*

Ca să scapi din situațiile dificile trebuie să pari exigent sau distant. Bineînțeles, ambele sunt cameleonisme.

*

Sorin a vrut să dea cu pietroiul în Ana Maria și l-a lovit pe Dovleac în cap, cu toate că erau prieteni. I-a spart capul ăluia, de se văieta de mama focului. Bine că nu a lovit-o pe fată…

Anul trecut au scos ușa din țâțâni, așa, deodată, și au pus-o pe hol. De ce?: numai ei știu. Sunt amândoi în clasa a III-a.

La a IV-a, am o elevă care îmi zâmbește la fiecare oră, indiferent ce le spun, și nu o face pentru notă, ci pentru că îi place ceea ce aude. Presupun…

Uneori mă enervează cu tot felul de zgomote și de îmbrânceli și de scamatorii…dar în fața lor mă stăpânesc, pentru că înțeleg că atât pot ei să judece lucrurile…și sunt plini de energie.

Pierd energie copiii ăștia într-o zi de am face lumină electrică pentru un oraș.

*

Copiilor le impun respect și teamă, ceea ce nu se petrece la ceilalți profesori, unde e un zgomot monstru. Toți se miră de ce la mine, tocmai la Religie, sunt mielușei.

De ce? Pentru că eu sunt bun cu ei și excesiv de politicos (și nu de ochii lumii, ci pentru că vreau să îi fac omenoși și responsabili), vorbindu-le cu dumneavoastră de la clasa I și mulțumindu-le pentru fiecare lucru pe care îl spun și îl fac la oră, lucruri care îi stânjenesc la culme…dar care îi și pun cu botul pe labe, adică le cuceresc inima.

Directorul de la Scrioaștea a venit la o oră la clasa a 4-a și a asistat la lecție…și-a luat notițe, nu a zis nimic…și n-a îndrăznit să mă întrebe de ce le tot mulțumesc și îi domnesc atâta, pentru că nimeni nu îi tratează regește.

Însă cel de la Brebina, cu care ne mai permitem o cafea sau o țuiculiță, mi-a reproșat modul în care vorbesc cu ei, spunându-mi că o să mi-i urc în cap, dacă îi tot domnesc atâta.

Dar copiii fac tocmai invers: mă așteaptă la mașină, când știu că vin și, până la școală vin cu alai, cu 10-20 după mine, aducându-mi flori, spunându-mi poezii, ce au mai făcut ei acasă, ce au muncit, ce au văzut la televizor, încât lumea stă ca la urs să mă privească. La fel la plecare.

Și la ore e o liniște aiuritoare pentru colegii mei, profesorii, încât, unii dintre ei, vor să se convingă dacă nu cumva mai țin ora…că nu se mai aude gura lor, arhiprezentă la alte ore.

*

Cu toate acestea, copiii ăștia, cât sunt ei de mici, încep să înțeleagă din plin că învățământul românesc nu mai are finalitate și că, dacă vrei să înveți…nu vei fi cinstit pentru ceea ce ești și știi…dacă nu ai bani. Primatul banilor asupra verticalității vieții și a calității educației distruge totul în jur.

Mulți devin delăsători pentru că văd că părinții lor sunt foarte săraci…chiar dacă, mulți dintre ei, încearcă să își facă treaba, să muncească pe unde găsesc. Asta îi demoralizează pe copii…

*

Valentin și colegul său de bancă, de la a V-a, sunt niște copii care învață pentru că le place. Mai rar elevi ca ei în ziua de astăzi.

*

Idealul meu de soție e acela în care învățatul și năzuințele nu se termină niciodată. Trebuie să impună respect soția mea și, mai ales, mie însumi trebuie să îmi impună mult respect și dragoste pentru ceea ce este și face.

*

Grija de cum arăți și cine ești sunt lucruri importante. Nu-mi place indolența, nici ipocrizia și nici vanitatea cu moț în frunte.

*

A fi soție înseamnă a avea o vocație.

*

E nevoie de entuziasm, venerație și dăruire. Asta cer unei soții!

*

Ceea ce dărui unei soții e: iubire sfântă, devotament și valoare universală în fiecare gest al meu față de ea.

*

Vântul mustră frunzele viței de vie. Un cal nu vrea să stea ca să fie potcovit. Pe stradă o salvare miorlăie a descurajare. Toți au ceva de construit numai eu am ceva de dărâmat. Însă a dărâma, în sensul meu, înseamnă a înălța obeliscuri.

*

O, acum, la ora 17, am primit un strop, ca avanpremieră a lumii transfigurate, din pacea care covârșește toată mintea!

*

Să simți lumina înseamnă să ai lumina. Lumina era și este viața oamenilor, adevărata viață a oamenilor.

Scriu și văd acum totul prin intermediul Împărăției lui Dumnezeu, care este în mine însumi. Raiul a coborât până la mine și eu trăiesc împreună cu Hristos, chiar dacă nevrednicia mea e mare și calc adesea peste iubirea Lui.

Iubirea Lui ne leagă pe toți la un loc. Ne leagă pe unii de alții, ne unește. Ne face să ne rugăm unii pentru alții.

*

Biserica se roagă pentru toți și, uneori, mă văd rugându-mă și pentru draci, da, pentru cei care mă chinuie tot timpul, pentru că iubirea nu poate să separe, să scoată vreunul afară de la mântuire, pentru că le dorește tuturor binele.

*

Iubirea dumnezeiască e o nebunie desăvârșită pentru oameni, pentru că le calcă în picioare toate gândurile lor segregaționiste și răutăcioase.

*

Dumnezeu stă bandajat și schilod la colț de stradă. Eu trec pe lângă El și mă fac că nu-L văd.

*

Ne e teamă de săraci pentru că nu-i iubim cu adevărat pe oameni. Ei sunt cântarul dragostei noastre.

*

O catedrală e cât un gând mare.

*

Noi, în mod ostentativ, nu dorim să cunoaștem semnificațiile lucrurilor, pentru că asta ar însemna sinucidere curată.

*

În Paradis voi fi poezie, pentru că poezia nu va cădea niciodată. Teatrul va pieri, muzica va dispărea, pictura nu își va mai găsi rostul. Însă poezia va fi lauda adusă de noi lui Dumnezeu, plenitudinea frumuseții sufletului nostru.

*

Zi de zi Îi voi scrie lui Dumnezeu poezii, în inima și trupul meu, poezii de dragoste. El Se va bucura să mi le citească, pentru că „Drepții ca soarele vor străluci”.

*

Numai răstigniții sunt frumoși.

*

Bucuria de a fi om e bucuria de a nu te simți deplin niciodată, deși asta e toată dorirea ta.

*

Dacă unui profesor îi aduci cea mai gravă insultă și el are puterea să o accepte atunci e un profesor adevărat. Pentru că profesorul e cel care vede dincolo de cuvinte.

*

Am văzut multe figuri stranii de oameni, dar puține mi-au rămas în minte.

*

Când trec cu mașina, văd mai mereu o fată care își paște oile. De la distanță, nu pare nici bărbat, nici femeie, pentru că e înaltă, slabă, cu păr și ochi negri și pare că nu vrea nimic. Mi se pare cea mai nefericită femeie a pământului. Gesturile sale au ceva maladiv, inuman. Niciodată nu am văzut-o zâmbind.

*

Un țigan, cu bube pe față și cu un picior deșălat, îmi rămâne de multe ori în minte și mă obsedează. Ochii lui au o reținere aparte și, în ciuda handicapului pe care îl are, vrea să facă foarte multe lucruri.

*

La un bâlci, în care am fost cu mamaia Floarea (eram copil), am văzut copii avortați în borcane, păstrați într-o substanță anume, mâini cancerate, capete de bărbați împăiate.

Tot ce am văzut acolo m-a marcat profund. Noi am intrat să vedem una și când am văzut toate acestea ne-am îngrozit.

De atunci în lumea mea interioară a intrat urâțenia, maladivul, moartea…despre care nici nu aveam habar.

*

Aștept viața veacului ce va să fie cu conștiința să văd ceea ce s-a prezis la I Cor. 2, 9. Lumea trebuie să fie sănătoasă, trebuie să își revină, trebuie să fie alta. Nu putem să mergem la infinit cu mâinile și cu capul prin noroi. Nu suntem creați de Dumnezeu pentru a fi niște paiațe ci niște frumuseți ale sfințeniei!


[1] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Katherine_Mansfield.

Predică la Sfinții Mari Mucenici Ecaterina și Mercurie [25 noiembrie 2010]

Iubiții mei,

datorită hramului paraclisului universitar al facultății de teologie ortodoxă de la București, m-am apropiat de Dumnezeiasca Ecaterina prin viața și icoanele ei și mai puțin prin pictura și atmosfera Bisericii de lângă facultate sau prin atmosfera din facultate, care nu aducea mai deloc cu…incandescența vieții ei și cu această dinamică uluitoare a dezvoltării ei intelectuale și duhovnicești, ci cu ceva ce se numește blazare sau neîncredere în tine și în alții.

Și asta pentru că Sfânta Ecaterina excela atât în erudiție genială și vastitate științifică (în academism adică, că de aceea e patroana vieții noastre universitare) cât și în frumusețe sufletească și trupească (adică frumusețe interioară și noblețe  comportamentală), lucru pe care, foarte rar, le vezi îngemănate la o tânără, care studiază Teologie sau la o credincioasă a Bisericii noastre de la o asemenea vârstă:  la 18 ani.

De obicei, fetele la 18 ani, datorită mamelor lor, care nu știu să le educe, pentru că nici pe ele, pe mame, nu le-a educat cineva cu competență duhovnicească și academică, abia de știu să calce pe pământ, adică să meargă…a doamne.

Însă, până la vârsta de 18 ani, preafrumoasa și preageniala Ecaterina, îl studiase pe Homer, pe Virgilius, pe Aristotel, pe Platon și pe alți filosofi, adică filosofia, cât și pe Asclepios, Hippocrate, Galienus, adică medicina, uimind prin retorica discursul ei și prin puterea ei silogistică.

Și asta se petrecea undeva între secolele II-IV după Hristos (pentru că sunt doi împărați romani Maximinus, nume la care face referire Viața ei) iar, deși mama ei era creștină în ascuns, ea era nebotezată.

Ce putem însă să spunem, privind-o pe Ecaterina primelor secole creștine, despre femeia cu internet acasă și cu studii universitare teologice, căreia îi e teamă să studieze teologi păgâni sau eretici sau să aibă o erudiție multidisciplinară, pentru ca nu cumva să devină mai puțin…ortodoxă? Are vreo scuză el sau ea, studenți, masteranzi, doctori în Teologie, preoți și monahi, care se tem și sunt refractari față de contactul cu alte medii teologice, culturale și științifice, când suntem chemați să fim lumina lumii și un liant între țări, civilizații, orientări teologice și culturale de tot felul?

Însă problema noastră e prea multă lene sau conformismul cu decadența. Și, într-o astfel de stare prăpăstioasă, deloc productivă, pentru care, pe drept cuvânt suntem considerați niște închistați și limitați la minte, nu numai că nu ne simțim în stare să îi citim și să îi comentăm, să ne dăm cu părerea, în mod avizat, pe surse, despre Shakespeare, Goethe, Homer, Luther sau Lenin, ci nu ne simțim în stare nici să îl comentăm pe Apostolul Pavel, să îl citim pe Sfântul Maxim Mărturisitorul sau să îl iubim pe Sfântul Simeon Noul Teolog, pentru că ei n-au nimic în comun cu noi…absolvenți de Teologie sau care suntem și ne considerăm oameni credincioși.

O prăpastie imensă, nu?!, între Sfânta Ecaterina, o tânără care ar părea, acum, cu prea mult tupeu și foarte mândră, îngâmfată că știe multe și nu considerată o bucurie rară, care trebuie purtată pe brațe și ajutată cu timp și fără timp, și aspiranta…sau absolventa de facultate de Teologie ortodoxă.

Da, și tot la fel arată toți Sfinții noștri, cât și Sfântul Mare Mucenic Mercurie, care era soldat roman, pomenit tot astăzi, în comparație cu noi…păcătoșii. Pentru că, așa cum spuneam și altă dată, ca să te simți păcătos…și nu doar din buze…trebuie să știi cu cine te compari sau ce nu faci pe lângă ce au făcut cei cărora tu li te rogi, ca să te ajute în viața ta.

Și, da, când aflăm cât de proști, de nesimțiți, de neevlavioși, de neascetici, de eretici și păgâni suntem la faptă, gând și cuvânt, atunci înțelegem ce înseamnă…miluiește-ne pe noi, păcătoșii și netrebnicii robii Tăi, Doamne!, care, până atunci erau doar niște cuvinte regăsibile în rugăciuni.

Avea 18 ani Dumnezeiasca și preadulcea Ecaterina, Maica noastră, și au început tinerii să o curteze…dar ea iubea fecioria. În comparație deci cu tânăra de clasa a 4-a, contemporană, care se vede un manechin de lux ziua, noaptea prostituată și, în același timp, o mare doamnă, dacă nu cumva…vrea să își taie venele, pentru că viața ei e prea ștearsă, Sfânta Ecaterina, la insistențele părinților ei, a cerut de la viitorul mire să aibă 4 calități: nobil, bogat, frumos și deștept.

Însă părinții ei s-au văzut excedați de situație, pentru că i-au găsit ceva potențiali parteneri, care ar fi stat bine la capitolul nobilitate și avere, dar nu erau nici frumoși și nici erudiți precum ea. Poate că, până la urmă, ar fi găsit un frumos pe afară…Numai că, Sfânta Ecaterina avea nevoie de un frumos pe dinăuntru…

Mama ei cunoștea un om Sfânt, bineînțeles creștin, și a dus-o la el ca să o sfătuiască. Acela imediat a iubit o asemenea frumusețe dumnezeiască și s-a pus la lucru ca să o câștige pentru Hristos. Și Părintele acesta Sfânt (fără de care potențialii convertibili sau cei din Biserică merg ca orbii prin toate gropile) a început să îi vorbească despre Hristos Dumnezeu ca despre Mirele ei desăvârșit încât a făcut-o pe Ecaterina să se tulbure la auzul că ar exista un asemenea…Pretendent la căsătorie pentru ea.

Și după ce a condus-o, în mod învăluit, spre dorirea lui Hristos, i-a dat o icoană a Maicii Domnului cu Domnul în brațele ei și i-a spus că Acesta e Mirele și mama Lui și că trebuie să se roage lor pentru ca să se bucure de vederea Lui.

Și după ce ea s-a rugat Domnului în fața icoanei primite, noaptea, în vedenia visului, a văzut-o pe Maică și pe Fiu, numai că El nu a dorit să o privească pe Ecaterina…pentru că era „foarte întunecată” la suflet. Și pentru ca să se bucure de privirea Lui, Domnul a trimis-o din nou la Sfânt pentru povățuire, adică pentru înfrumusețare interioară.

Adică cea mai frumoasă la trup și minte, tânăra fără pereche, a primit de la Domnul etichetarea că încă nu e frumoasă…pentru că e plină de necurăția păgânătății. Și după ce acela a catehizat-o, a botezat-o și a făcut-o cu adevărat frumoasă, plină de frumusețe liturgică și duhovnicească, pe care noi nu dăm bani prea mulți, fapt pentru care, noaptea, în altă vedenie preadumnezeiască, Ecaterina l-a văzut pe Domnul și El i-a spus că e „foarte plăcută”, „prealuminată” și „slăvită” și i-a dat un inel prin care i-a devenit mireasă a Lui.

Ecaterina era o cetățeancă a Alexandriei Egiptului. Și trăia într-o lume păgână, păgână de tot. Și, în adunare mare, unde conducătorii și poporul se închinau zeilor, Sfânta Ecaterina vorbește teologic și desființează, în mod categoric, nebunia închinării la zei, spunându-le că ei se închină demonilor.

De aici: chinurile și moartea ei.

Dar ea a murit preaslăvit. Pentru că i-au adus mulți învățați ca să o convingă că idolatria e adevărata religie, iar ea, tânăra preaminunată și preadeștepată și preacurată, i-a convins pe toți de dreapta credință, încât i-a făcut pe aceia să dorească Botezul, motiv pentru care au fost arși de vii.

Mai apoi, au dezbrăcat-o de haine și au bătut-o cu vine de bou, da, pe o copilă, pentru că păgânismul nu cunoștea toleranța religioasă și nici omenia creștină, asta, datorită cărora, în România, intră oricine ca să ne „evanghelizeze” cu forța sau cu bani.

Au bătut-o două ore peste spate și stomac. Au făcut-o o rană vie…S-a înroșit pământul sub ea…Au dus-o în temniță și au lăsat-o să moară de foame. Împărăteasa Augusta însă, soția împăratului care o persecuta, datorită unui vis minunat, vine și o vede în închisoare plină de lumină. Și, din cauza acestei întâlniri tainice, atât împărăteasa, cât și Porfirie, conducătorul a 200 de soldați, și împreună cu toți aceștia, au crezut în Hristos.

E adusă din nou la judecată și îl uimește pe împărat frumusețea și lumina dumnezeiască din ea, în ciuda a zile întregi de nemâncare și de temniță. Însă, sfidând din nou pe împărat, se fac niște roți speciale de tortură, ca să fie mucenicită prin intermediul lor. E scăpată însă de la moarte de un Înger.

Poporul și împărăteasa se indignează. Însă, drept „răsplată” inumană, împăratul îi prinde soției sale sânii cu capacul unei lăzi pline de plumb și bate cuie prin ladă…și prin sânii ei. Îi rupe sânii…Și poruncește să o ucidă cu sabia pe împărăteasă, pe soția lui.

Se întoarce însă la Ecaterina și îi dă pedeapsa finală: tăierea capului în afara cetății, ca și Domnului, adică ca la cei mai mari criminali. După ce s-a rugat i s-a tăiat capul. Însă din trupul ei fecioresc…nu a curs sânge, ci lapte iar Îngerii Domnului, în acea clipă, i-au luat Sfintele Moaște de acolo și le-au dus în Muntele Sinai, unde sunt până astăzi, copleșitor, nu?!, ca un final dumnezeiesc pentru o moarte de Mare Muceniță.

O maturitate de 18 ani care te lasă fără grai!

Și ca Biserica să aibă Teologi și credincioși, bărbați și femei, trebuie să aibă atâta ardoare, atâta tindere către imensitatea înțelegerii, a iubirii și a jertfelniciei lui Hristos, pe care le vedem la preafrumoasa Ecaterina, Mireasa lui Hristos.

Preaviteazul Mercurie, ostașul, trăitor în secolul al III-lea d. Hr., vine din Armenia la Roma  împreună cu cohorta  militară din care făcea parte și primește de la un Înger, în vedenie, o sabie, cu care se arată biruitor împotriva păgânilor. După ce i se arată din nou Îngerul, acesta își dă seama că trebuie să devină creștin și se botează.

Însă, după ce a devenit creștin, a mărturisit faptul că nu cu ajutorul zeilor a fost biruitor în luptă ci datorită puterii date lui de Hristos Dumnezeu. Și dezbrăcându-se de însemnele militare și nobiliare în fața împăratului, l-a sfidat pe acela ca și Ecaterina, fapte care i-au pecetluit viața în mod martiric.

Era înalt, frumos la față și bărbat în toată firea. Adică un alt frumos al Bisericii, ca și Ecaterina.

Și, pentru că mărturisise că e creștin (doar pentru acest fapt și nu pentru că ar fi fost infractor) e întemnițat. E întărit de către Înger în temniță, care i se arată în mod extatic. După ce e judecat în mod public de către împăratul roman Decius, a fost pedepsit de acesta cu faptul de a-i fi tăiat trupul cu săbii și cuțite și de a-i fi ars cu foc trupul pe dedesubt.

Și sângele izvora din el!…

E aruncat, de unul singur și plin de răni, într-o casă. Însă Îngerul Domnului vine și îi vindecă rănile! Văzându-l întreg, împăratul poruncește să fie bătut și ars cu foc. Însă în loc să miroase a trup ars…din el ieșea bună mireasmă.

N-a strigat, n-a suspinat, n-a oftat! Adică a fost un adevărat bărbat și un Mucenic prearăbdător al Bisericii.

L-au spânzurat cu capul în jos, atârnându-i de gât o piatră mare. Apoi l-au bătut cu bice cu vârfuri de aramă. Pământul de sub el s-a înroșit de sânge…și păgânul împărat nu avea nicio milă, ca și alți fanatici ai istoriei, care pentru o ideologie nenorocită au omorât milioane de oameni.

I-au pus trupul pe un animal și astfel l-au cărat de la Roma până în Capadocia. Sadism, demonism, bestii de oameni! Și după ce Domnul i S-a arătat în vedenie și i-a spus că i-a venit timpul odihnirii sale, Dumnezeiescului Mercurie i s-a tăiat capul, ca și Sfintei Ecaterina. A doua zi după moartea sa martirică, trupul său a fost găsit alb ca zăpada și ieșind din el mireasmă prețioasă și tămâie. Mulți au crezut în Hristos văzând această transformare dumnezeiască a trupului său mucenicit.

Acest Sfânt Mercurie, după martirizarea sa, adică post mortem, a fost cel care l-a ucis pe câmpul de luptă pe împăratul Iulian apostatul, după mărturia Sfântului Vasile cel Mare, care a văzut cum trupul Sfântului, din icoana la care Sfântul Vasile se ruga, a plecat pentru un timp…și când s-a întors…avea sulița însângerată.

Doi Mari Mucenici ai Bisericii: Ecaterina și Mercurie, Mercurie și Ecaterina. Și Mucenic ești când ești chinuit până la sânge și ești omorât pentru Hristos. Însă Marii Mucenici sunt cei care au fost chinuiți și mai mult, și mai demonic de către persecutorii lor, îndelung și mai apoi au fost omorâți în vreun fel anume.

Ambii le-au spus împăraților că închinarea la zei sau idoli e o închinare la demoni.

Sfânta Ecaterina, când sunt aduși păgânii erudiți ca să o convingă că creștinismul nu e o alegere bună, le spune acestora că mitologia, oricare ar fi ea, greacă, romană, egipteană, hindusă sau persană, sunt ticluiri mincinoase, vrednice de râs, și că zeii, potrivit lui Homer sunt plini de vicii.

Adică trebuie să fim erudiți, prea erudiți tocmai pentru ca să fim și mai ortodocși, și mai persuasivi în orice discuție teologică, culturală, filosofică, științifică, arătând nu numai că știm toate acestea și că le folosim creativ, ci că le și putem întoarce oricând împotriva acelora, care se sprijină pe pseudo-argumente de tot felul ca să hulească pe Dumnezeu și dreapta învățătură a Bisericii Ortodoxe.

Erudiția te face profund, convingător, sensibil, acaparant.

Ca om al credinței însă, erudiția, poliglosia și capabilitățile de tot felul sunt tot atâtea canale de comunicare imediată a adevărurilor și profunzimilor credinței ambalate în numeroase limbaje și formate comprehensive. Poți explica, pas cu pas, în diverse feluri, moduri, situații…lucruri care țin de dinamismul și de atenția selectivă a contemporaneității.

Însă numai credința și iubirea autentice, nădejdea pusă cu totul în Dumnezeu, pot să facă dintr-o mare de virtuți sufletești și trupești și de orientare ale unui om o tulburătoare manifestare de frumusețe divino-umană.

Și, iată, cum cei prea tineri…umilesc viețile lungi și lipsite de fructe ale frumuseții!

Așa că, ideea de bază din viețile celor doi Părinți ai noștri, Ecaterina și Mercurie, e că nu vârsta te face frumos sau nu ești frumos pentru că ești tânăr…ci o râvnă plină de cunoaștere și de evlavie te face să fii frumosul unei întregi Biserici, omul care scoate la lumină și frumosul din alții, dacă te văd, pe tine, unul, doi, trei sau  pe mai mulți, că vă umpleți de frumusețea slavei lui Dumnezeu, prin fapte bune și prin multă trudă a cunoașterii și printr-o elegantă și convingătoare condiție existențială. Amin!

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [29]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1997

***

18 octombrie 1997. Am scris două piese de teatru…și e foarte greu să faci pe omul beat când nu ești.

Mamaia face țuica din prăștina strugurilor. Vinul e dulce iar copacii au început să îngălbenească și să rămână goi. Mă simt mai bine cu sănătatea. Mă așteaptă câteva cărți să le citesc dar nu îmi găsesc timpul interior necesar. Pentru că fiecare carte are…starea ei.

*

Am făcut însă și piesa de teatru, pentru copii, pe care am să o pun în scenă pe 28 decembrie. Însă, mai întâi de toate am făcut cu ei lecții de vocalizare și de poetică. Apoi de ținută teatrală și de mimetism. Lucrurile se mișcă greu…dar, de rușinea mea, fiecare încearcă.

*

Sunt până în gât în culegeri de folclor românesc. De vreo săptămână numai cu așa ceva mă ospătez.

*

Ultimele două zile am mâncat doar pastramă de oaie, sărată ponderat și lapte de vacă. Dar beau multă cafea ca să îmi tempereze nervii și să mă țină treaz.

*

Primesc multe flori de la copii…lucru care le miră pe doamne, care, bineînțeles, că erau singurele care primeau. Și nici prin cap nu mi-a trecut să le sugerez așa ceva. Însă, pentru toată dăruirea mea față de ei, sunt numai zâmbet, ascultă, se iau la întrecere și mă umplu de flori.

Și ceea ce fac ei pentru mine mă bucură și mă înseninează, pentru că treptat-treptat simt că scot din mine tristețea, regretul…și redevin apt ca să creez la parametri mari.

*

19 octombrie 1997. Voi reîncepe cât de curând lucrul la roman. Doamne, Te rog, nu mă lăsa să stau în umbră!

*

20 octombrie 1997. Am scris 10 pagini la roman. Transcriu descântece românești. În casă este foarte frig. Nu mai am cerneală. Trebuie să mă duc să mă spovedesc.

*

Să nu crezi că timpul unei alegeri este etern.

*

23 octombrie 1997. Am citit Evgheni Oneghin al lui Pușkin[1]. Deși ritmul, metafora, viața romanului său în versuri acum sunt un fum, ceea ce e viu în el este modul de a fi sincer, care m-a înspăimântat și m-a făcut să încep să scriu.

*

Un eveniment neplăcut: una dintre elevele mele din clasa a 7-a a făcut o fixație față de mine și a început să îmi scrie bilețele de dragoste. Nu vrea să asculte că trebuie să înceteze

*

Am primit un boboc roșu de trandafir. Din grădină. Și asta: în plină toamnă!

*

Am început să îmi pun pe foaie proiecte literare de viitor. Și când văd că sunt multe și prea multe mă apucă groaza.

*

Am stabilit clasa a 8-a pentru inspecție. Cred că va fi pe 6 noiembrie.

*

Posteritatea unui om e un lucru straniu: el va primi ori mai mult ori mai puțin decât merită de la urmașii săi.

*

24 octombrie 1997. Citesc. Scriu foarte puțin. Afară e frig și în casă la fel. Stau învelit în pătură.

De la tălpi la genunchi m-am îmbolnăvit de reumatism și acum sunt foarte sensibil la orice înseamnă frig, zăpadă sau apă intrată în pantofi sau ghete. Noaptea mă dor picioarele enorm.

Cred că e aproape 10 dimineața. După amiază am doar patru ore. M-a lovit spleenul. Îmi pare rău că nu am lângă mine oameni de încredere. Cei pe care mi i-aș fi dorit, cu care aș fi făcut lucruri extraordinare în timp record.

*

Astăzi am înțeles, întru câtva, ce înseamnă să fii un autist.

*

25 octombrie 1997. Mi-e teamă. Am visat că am ucis doi copii și că cineva mă alerga. L-am găsit pe bunicul meu pe un scaun. E ora 11 și e sâmbătă.

*

26 octombrie 1997. Mă simt bine.

*

27 octombrie 1997. Am rescris. Richard al III-lea[2] mă provoacă. Am mâncat pastramă. Însă, de data asta, am avut neplăceri la stomac.

*

Am râs copios la strigăturile românești. Poporul român e foarte poznaș în acest domeniu.

*

Mi-a fost returnată o scrisoare. De ce? Pentru că cel care o pusese în numele meu (ce grabă?!) a uitat să treacă atât strada cât și numărul.

*

Cred că am început, totuși, să beau prea multă cafea, fapt pentru care cafeaua nu mă mai ajută…ci îmi produce friguri, chiar grețuri. Nopțile mi se par prea lungi…

*

30 octombrie 1997. S-a topit zăpada. O scrisoare de felicitare de la T. Garoafele din glastră au început să se deschidă. M-au bucurat mult cadourile primite de ziua mea. Aștept un semn de viață și de la V.

*

În zilele în care nu am scris, am trăit, dar am uitat să mi le aduc aminte.

*

Aseară mi-am luat pastilele de somn greu și am dormit până la două după amiază.

La cină am băut un pahar de vin și trei cești cu cafea, pentru că m-am înspăimântat și eu cât am putut să dorm. Bineînțeles că bunicii mei nu au vrut să mă trezească, că nu aveam cum să dorm atât de mult. Nu știu să fi dormit vreodată atât de mult.

*

E aproape 12 noaptea. Și, o, mă simt atât de bătrân, deși acum, pe 31 octombrie 1997, împlinesc vârsta de 20 de ani!

*

Citesc Visul unei nopți de vară[3], ca să nu mai mă culc. Shakespeare mi se pare prea nou și făcând parte, în mod organic, din mine.

*

31 octombrie 1997. Am visat-o pe A. Urări. Într-un oraș imens întâlnesc o femeie cu părul blond. Am urcat într-un bloc înalt. Ea a coborât la subsol. Am văzut doi sau trei copii.

*

E 8. 30 dimineața. Mi-am făcut cafeaua și m-am ars cu ea la limbă. O zi înnorată de vineri. Sper să vină unchiul Tică. Și cam așa am început să am…20 de ani!

*

M-am întors de la școală. Sunt dezamăgit însă de modul cum mi-au rostit copiii poeziile. Teatrul merge greu. Nu știu de ce și-au pierdut încrederea în ei. Poate cineva mi-a vorbit de rău proiectul…

*

Citesc însemnările și autobiografia lui Goethe[4].

*

Am sute de idei în cap și nu mai mă trage inima ca să lucrez la niciuna. De ce? Se luptă cu mine gândul că: n-am pentru cine să lupt.

*

1 noiembrie 1997. O zi singură și plictisitoare. Ca să nu înnebunesc de singurătate am început să lucrez la o nouă piesă de teatru. Câteodată, ceea ce faci fără nicio pregătire, e mai sublim decât ceea ce îți propui.

*

2 noiembrie 1997. O scrisoare parfumată.

*

7 noiembrie 1997. Ora deschisă a fost o reușită. Astăzi i-au primul salariu. Și trebuie să îmi înving scârba și durerea pe care mi-o aduc dracii cu puterea lui Hristos, Domnul și Dumnezeul meu!

*

Începe să abandonez unele proiecte. Relele mă asaltează. Singurătatea mă chinuie groaznic.

*

Părinții mei vor să mă omoare cu zile. Mi-e silă. De trei ori mi-e silă. Ei îmi transformă persoana, în mod continuu, în motiv de ceartă, de bârfe și de grosolănii…fără să mă ajute cu vreun șfanț sau cu vreo vorbă bună.

Bunicii mei fac totul, alții mă ajută…dar ei nu! Însă o să le fie rușine, o rușine din ce în ce mai mare (în limita conștiinței pe care o mai au), pentru ceea ce îmi fac acum, pentru fiecare clipă în care mă miminalizează și mă umple de draci.

*

8 noiembrie 1997. Primul salariu: 371. 500 lei. După amiază mă duc să îmi cumpăr de îmbrăcat.

*

Sunt Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil…adică ziua lui finu’ Mihai. Mi-aș fi dorit mult să mai fi trăit și să discutăm și să vadă ce am ajuns, ce scriu, ce vreau să fac…

*

Câinii au mâncat aproape toate rațele mici. Nu știm care câini, ai cui. Mamaia a tăiat o rață. Îmi curg lacrimile din ochi. Astăzi trebuia să fiu la Gianina.

Ionuț a venit aseară pe la mine. Însă ieri, din cauza unor nesimțiți, m-am înfuriat și am dat numai 2 și 4, pentru că nu au scos nicio vorbă…la nicio întrebarea a mea. Și asta nu numai acum…ci în mod repetat…

*

9 noiembrie 1997. Am început să simt nevoia, ca unele lucruri să nu le mai scriu…Vreau să le păstrez doar pentru mine.

*

E o zi de duminică și nu am chef de nimic. Sunt obosit la culme.

*

10 noiembrie 1997. Am apetență pentru ziare acum. Am mâncat 4 chiftele în gară, în timp ce am citit numele celor 42 de președinți americani, pe care americanii ni-i flutură ca pe cine știe ce somități în materie de inteligență.

Am ajuns acasă obosit. Nu mai îmi simt craniul. Mi-au dârdâit puțin mâinile. Uneori adevărul mi se dilată în stomac.

*

11 noiembrie 1997. Îmi place când femeia joacă scena fiarei rănite. Asta în cazul I. Numai că nu poate să o joace credibil în fața mea, pentru că eu scriu teatru…dar nu îmi plac actorii proști.

*

Și am început să primesc versuri de la elevii mei, așa, ca o gelozie frumoasă pe ceea ce eu le prezint atât de gratuit.

*

Sunt în faza recitirii lui [Eugen] Ionescu. Și, uneori, recitirea e plină de surprize.

*

Femeile mă asaltează cu idei meschine sau lubrice. Când o să trăiesc și eu bucuria, că o să mă oprească o femeie, două, nouă, ca să îmi arate lucruri frumoase despre taina inimii lor, despre aspirațiile lor sfinte, nobile, despre creațiile lor?

*

12 noiembrie 1997. Am continuat o piesă de teatru deja începută. După care am scris trei fabule și am citit vreo 60 de pagini din Confesiunile lui Rousseau[5]. Și am făcut tot puțin! Știu asta din plin.

Însă mă simt obosit și bolnav. Am recitit Cântăreața cheală a lui Ionesco[6].

*

E ora 11 noaptea și abia am văzut viața actriței Ingrid Bergman[7]. O viață cu multă putere și cu multă singurătate.

*

Am ieșit până afară. E senin și lună plină. Am privit în jur. Și am avut sentimentul plenar al vieții, a ceea ce ne dorim noi cel mai mult: veșnicia.

*

Uneori simt că fericirea mea e însăși disperarea de a face lucruri noi.

*

17 noiembrie 1997. Am luat cuvântul în ședința profesorală de astăzi (prima)…și i-am scandalizat pe unii profesori în vârstă, mulți dintre ei fiind foștii mei profesori.

De ce? Pentru că le-am spus că nu trebuie să îi mai minimalizăm pe elevi și nici să le mai stopăm creativitatea. Memorarea te face robot și nu om!

Și aceste adevăruri simple i-au scos din sărite pe unii. Numai că nu adevărurile i-au scos din sărite, ci faptul că le spun tocmai eu: un tânăr profesor de 20 de ani…și fostul lor elev, pe care nu îl crede nimeni că nu mai are nici în clin și nici în mânecă cu cel care, acum 5 ani, a plecat din localitatea asta la seminarul teologic.

Și nu doar pentru că am fost la seminar (pentru că puteam să mă întorc prost bâtă…dacă mă uitam la nori, ca mulți alți colegi ai mei)…ci pentru că eu însumi, ajutat de către Fericitul Ilie, am făcut, din mine și în mine, un om nou…care l-a ucis pe cel vechi.

Ei se raportează la ceea ce cred că aș fi eu…și tocmai de aceea se raportează prost de tot.

Mă bucur însă că mulți dintre copii mă percep așa cum trebuie: ca un om entuziast și multipregătit pentru ca să îi ajut în materia pe care o predau cât și în viața lor. Mai ales în viața lor.

*

De la 11 la 1 însă am scris vreo 8 pagini la Păsări spre cer. Și apoi am terminat de citit confesiunile lui Rousseau. Acum e ora 5 seara și nu am mâncat nimic. Țin post toată săptămâna asta și duminică mă duc să mă spovedesc.

*

Cea mai frumoasă scrisoare de până acum i-am scris-o Dorei/Gianinei, azi, 17 noiembrie 1997. Pentru că lumina ei m-a făcut să fiu frumos.

*

19 noiembrie 1997. Aveam 4 ore pentru astăzi la Brebina dar n-am putut să le fac. Mi s-a infectat măseaua și mi s-a umflat falca foarte rău.

Astăzi a căzut prima ninsoare. Mamaia e la mort dar a avut grijă și de mine. Am dormit mult și în cameră e un cald la culme. Am primit medicamente de la tanti Lenuța. Uneori oamenii buni se pot îmbrăca și în piei de câine.

*

23 noiembrie 1997. M-am mărturisit la părintele protoiereu Ilie Vișan. Canonul meu e unul al inițiativei. O parte din dezamăgirea și din răul meu s-au dus astăzi.

*

Sunt, după atâta timp, Doamne, liniștit! Azi e duminică și mamaia a făcut curățenie la mine în cameră.

*

29 noiembrie 1997. Beau vin și mă odihnesc. Trebuie să mă duc la Alexandria. Un scriitor trebuie să fie și un om social. Mătușa mea are nevoie de mine.

*

E foarte mult să simți rugăciunile pe care I le înalți lui Dumnezeu. Pentru toate, pentru absolut toate pe care le știu și pe care nu le știu și pe care nu mai vreau să le știu, mulțumesc, Dumnezeul meu!

*

2 decembrie 1997. Am făcut un cor extraordinar. Vocile lor mă ajută să mă însănătoșesc sufletește. Am putut să recit până la limită. Umblu după poezie fiind un izvor de poezie.

*

3 decembrie1997. Poezia adevărului e cea care nu te jenează cu nimic. Aceea e numai a ta.

*

Poezia, adevărata poezie e o teamă supremă.

*

5 decembrie 1997. În arta mea se vede evoluția zilnică a sufletului și a minții mele. Eu nu am eliminat nimic din treptele pe care le-am urcat. Tocmai de aceea mirosul plin de naturalețe explicabilă în tot ceea ce fac.

*

Arta mea e o continuă schimbare. O schimbare uluitoare. N-am căutat să creez numai capodopere ci să mă bucur creând, să mă bucur bucurându-mă de ceea ce fac.

*

Scopul vieții mele ca artist și nu numai, ci și ca om, e acela de a arăta înălțimea umană, bogăția și complexitatea umană în varii forme religioase, culturale, științifice, sociale.

Să arăt ce ajunge omul dacă vrea.

Și sper ca oamenii viitorului să înțeleagă acest lucru și să-l continue.

*

10 decembrie 1997. Trăiesc însă într-o societate de mizerie, într-o lume de doi bani și nu într-o idealitate.

Dacă mi-e silă și reneg ceva e tocmai această tendință idioată de sluțire și de imbecilizare asumată a oamenilor, tocmai acum, când nimeni nu mai îi obligă să spună inepții pe bandă rulantă și să fie niște lingăi de duzină.

De ce să te deformezi continuu și după ce sistemul politic și social, care te-a sluțit, s-a dus?!

*

L-am negociat (îmi cer scuze, maestre!) pe Balzac la 10 mii. Îmi cer iertare, dar de vină nu ești tu ci prostul care mi-a vândut cartea ta!

*

12 decembrie 1997. Orice parte a vieții mele are dezamăgirea ei. Dezamăgirea adolescenței mele s-a terminat însă.

*

Îmi plac femeile care au un ideal, o aspirație, o dragoste de care se țin până la capăt.

*

Repetiția de astăzi a fost foarte bună. Mă atașez pe fiecare zi de elevii mei. Ei sunt cei prin care se împlinesc idealurile mele imediate: acelea de a-i dinamiza pe tineri, de a-i face să privească spre sus…și nu doar spre bani și prosteală.

*

Nici țăranul român și nici intelectualul român nu mă fac să îi iubesc cu totul. Prostia și glumele neroade ale țăranului român îmi sunt tot la fel de nesuferite ca și falsa erudiție și interesul de fațadă pentru lucruri mari ale intelectualului român.

Eu caut omul natural dar cu geniu, cu multă cultură și vitalitate creatoare, care să dorească să trăiască profund și neatârnat de nimeni în mod fals slugarnic.

*

14 decembrie 1997. Mă odihnesc deși trebuia să lucrez. E duminică. Îi frunzăresc pe Cehov[8] și pe Topârceanu[9].

*

Cred că umorul e o senină groază de moarte.

*

Râdem tocmai pentru ca să nu ne mai terorizeze sentimentul neputinței.

*

Merg spre înăuntru. Găsesc continuu o literatură nouă, un nou mod de a-mi scrie viața și viețile altora. Și cu toate astea aș vrea să fiu un vagabond care fuge de lumea asta. Mă atrage gândul. E ca o patimă nebună.

*

15 decembrie 1997. Fiecare lucru făcut se teme de frica imperfecțiunii.

*

Afară plouă prea mult și bate vântul. Mamaia a făcut mămăligă. Aseară a venit Ionuț și mi-a lăsat casetofonul lui. Am câteva casete cu muzică clasică și vreau să le ascult. În rest: sper să mai rescriu câte ceva și să mai citesc alte câteva.

*

16 decembrie 1997. I. mi-a împrumutat două romane. Am încheiat primele medii. Însă m-am trezit dimineață la ora 3 și nu am mai putut să dorm.

*

A nins și e tare frig. Nimeni nu mă va face să renunț la împlinirea de sine.

*

17 decembrie 1997. Mai bine citesc o carte genială proastă decât să citesc de două ori o carte proastă, foarte proastă și niciodată genială. Voi admira în ea caracterul, puterea, pasiunea. Mă voi simți astfel un om.

*

Maxim Gorki[10] a fost un om care a călătorit după nuvelele sale. Mă asemăn în asta cu el. E un om natural și care, ca și mine, nu-i iubește pe truditorii de ocazie, adică pe cei care scriu doar pentru premii, pentru titluri și ovații.

Iar dacă arta s-ar scrie numai în acest mod, cu o iubire suferindă, dogoritoare, atunci lumea ar putea fi salvată mai devreme.

*

Ceea ce unii numesc erudiție eu numesc prostie cu paravan respectabil.

Numai că această erudiție fără scop creator și această creativitate detașată nu mai au nicio valoare după ce mor impozanții.

După aceea…un capac gros, deasupra operei lor, aidoma morții.

*

19 decembrie 1997. Am visat-o pe Gabriela, pe una dintre verișoarele mele, pe care nu am mai văzut-o de când era foarte mică. Mi-a spus că a învățat limba germană și că îi pare rău că nu a putut să vorbească până acum cu mine.

*

Și, colac peste pupăză, astăzi mi-a venit ordinul de încorporare în armată. Trebuie să mă prezint în februarie la comandamentul din Alexandria.

*

Orice cuvânt frumos e o rază de soare.

*

În camera mea e un frig îngrozitor. Sufăr mult din cauza acestui lucru. Când se duce căldura din sobă…parcă sunt la abator.

*

20 decembrie 1997. Au început să mă doară genunchii. Trebuia să mă duc la Turnu dar nu m-am trezit la timp. Cred că am să mă duc mâine.

*

E foarte frig la mine. Nu pot să suport iarna tocmai din cauza frigului. Nu pot nici să mai scriu. Îmi îngheață mâna pe stilou.

*

22 decembrie 1997. Îl recitesc pe Hamlet și nu-mi vine să cred. Este mai nou ca oricând.

*

Afară plouă. Ieri, Dora mi-a făcut cadouri neprețuite. Trebuie să primesc salariul pe decembrie. Am început un nou roman în versuri extraordinar. Va fi ceva nespus de frumos. Mă simt mai bine.

*

24 decembrie 1997. Uneori, poezia e o liniște din care poți să faci orice vrei. Ca acum. Îl citesc pe Goethe și cu el mă văd suferind din nimic.

*

25 decembrie 1997. Un Crăciun liniștit și posac. Am dirijat primul meu concert de colinde la Biserică, aici, la Scrioaștea. Cu o singură ezitare…totul a fost foarte bine.

*

Sunt obosit…deși e doar 10 dimineața. Noi am început slujba la ora 5 dimineața.

Aseară m-au colindat cu steaua…Dar au venit și mi-au spus tot varianta aia după ureche, învățată de la părinții lor și nu ceea ce i-am învățat eu.

*

Numai că concertul nostru, în loc să bucure, a atras asupra mea și mai multă invidie și ură, începând de la preoți, continuând cu cei de la strană și cu puținii oameni veniți la slujbă în dimineața asta sfântă.

*

În timp ce făceam sfârșitul rugăciunii de seară s-a pogorât în mine mult har. O, Doamne, Îți mulțumesc pentru acest mare dar! E cel mai minunat lucru pe care l-am primit vreodată.

*

Când sunt obosit am o minte, care nu dorește să facă niciun lucru greșit (lucru imposibil) și nici să vadă ceva aiurea la alții.

*

30 decembrie 1997. Astăzi am al doilea spectacol și cel mai mare. Afară însă bate un vânt scrântit. Valentin a venit ca să facem revelionul împreună.


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Aleksandr_Pu%C8%99kin.

[2] În română: http://www.scribd.com/doc/3596815/William-Shakespeare-RICHARD-AL-IIIlea.

[3] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Visul_unei_nop%C8%9Bi_de_var%C4%83.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Wolfgang_von_Goethe.

[5] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Jean-Jacques_Rousseau.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C3%A2nt%C4%83rea%C8%9Ba_cheal%C4%83.

[7] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Ingrid_Bergman.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Cehov.

[9] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Top%C3%AErceanu.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Maxim_Gorky.

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [28]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1997

*

21 septembrie 1997. Pierderea examenului meu se leagă de…o pană de memorie. Trebuie însă să fii nebun, prea nebun, ca să socotești un om deștept sau prost în funcție de memoria pe care o deține, când noi gândim cu mintea…și stocăm în memorie.

*

Sunt acasă. Soarele tocmai răsare. E o liniște mută. Am început să îi pun fiecărui substantiv un adjectiv lângă el, numai așa: de frumusețea locului. Acum învăț faptul să nu îmi pară rău. Vreau și trebuie să ies din starea asta de dezamăgire.

*

Scrisul e un adevăr în mijlocul multor greșeli.

*

Ieri am vorbit și cu Esenin[1]. Își punea întrebarea, fireasca întrebare, dacă atunci când declamă versuri nu pare un farsor. Și eu cred că i se părea, tocmai datorită schimbării de altitudine și de implicare interioară.

Și eu i-am spus: Dragă frate, poetul trece peste fiecare cuvânt scris. E normal să fie așa! Când îl declami versul nu este de o mărime egală cu tine, pentru că tu, cel care naști versuri, ești mai mare decât toate versurile tale la un loc.

Esenin însă tot s-a spânzurat…N-a ținut cont de cuvintele mele.

*

Cred că cea mai simplă și mai frumoasă metaforă a lui Esenin se află în poezia Răspuns (răspunsul său către mama sa) și este: „bănuții de ninsoare”. Nu credeam să văd vreodată atâta fragilitate sentimentală ca la Esenin.

*

22 septembrie 1997. Mi-am scris două scrisori, ca să nu uit cum se mai scriu scrisorile și…să nu îmi pară rău că nu am consemnat starea cu care aș fi vrut să fiu îmbrățișat în aceste momente.

*

În rest: puțină teamă…și n-am mâncat decât o bucată prăjită cu puțină pâine. Mamaia nu e acasă și mi-a fost urât să mănânc de unul singur.

*

Vreau să vorbesc cu cineva, să îi spun orice, despre orice. Tu, cel care mă citești acum, trebuie să știi că sunt o fire nobilă, adică am noblețea dialogului de suflet și că împreună cu mine poți să discuți mult și bine! Te sărut și te aștept ca să vorbim!

*

Din când în când, ca într-un pastel, latră un câine. Însă un astfel de câine poate lătra la mormântul meu a rugăciune. Sau e un privilegiu ca să ai cine să te latre și acum…și după moarte…

*

Mi-aș pune la mormânt: Eu am crezut că viața e ușoară, cu toate lucrurile grele pe care le-am trăit.

*

23 septembrie 1997. Am început, într-o nouă carte, să îmi scriu povestea vieții mele, autobiografia. Și îmi dau seama că nu e atât de ușor să o scriu pe cât speram la început.

Nu mi-e greu să îmi pun viața pe foaie, ci greu îmi e să sintetizez ceea ce am de spus, să elaborez textele într-o formă inteligibilă, cu continuitate.

Rezultatul pozitiv însă al acestui demers e acela că mă întorc la starea pură a vieții mele. Rezultatul negativ: mă confrunt cu uitarea mea sau cu multele sentimente și dureri din jurul unor evenimente, lucruri care mă fac să mă reîmbolnăvesc de propriile-mi dureri.

*

Îmi e tare frig deși afară e cald, un cald de toamnă. Am un frig interior. Și bunica mea e bolnavă de aceste friguri interioare. Mâine cred că mă duc la Turnu Măgurele.

*

24 septembrie 1997. Plimbare după soare. Poate soarele va lumina și la mine mâine. Însă tataie Marin a avut astăzi de 5 ori căderi cataleptice. Dureri de inimă și de frică imense. Îl privim și îl ocrotim ca pe un mort viu. Știm amândoi că poate să nu se mai trezească din aceste spasmuri foarte dureroase…

*

25 septembrie 1997. Un vis cu dragoste. Am sărutat-o în lift. Avea numai mamă. Complicații erotice.

*

Am prima mea slujbă! Tataie Marin s-a dus să-l întrebe pe directorul Marin Peleașă, vecinul nostru, dacă pot preda Religie anul ăsta…și directorul tocmai căuta Profesor de Religie. Așa că am fost numit: Profesor de Religie.

Am să dovedesc că sunt cel mai bun.

Și asta nu e tot: voi avea în curând și cerc profesoral, pentru că Florin Mircea (fostul meu coleg de seminar, care a intrat la facultate, la București, de anul acesta), în acord cu inspectorul școlar, l-au stabilit pentru primul trimestru.

Așa că simt că mă reîntorc la viață, la una activă.

*

26 septembrie 1997. Am cules via. Și am primit două scrisori care m-au bucurat mult. Am mâncat bine. Am văzut un film bun. M-am rugat împreună cu John. M-au durut însă dinții îngrozitor.

A fost, în concluzie, o zi în care m-am simțit om.

*

Când ajungi să te confunzi cu ceva nu mai poți fi apt de nimic altceva.

*

Poezia adevărată nu se vrea scrisă.

*

Cel care gândește să scrie poezie e un farsor.

*

27 septembrie 1997. O zi plictisitoare. Faptul că nu mai citesc mult se vede din însemnările mele. Acum nu mai gândesc atât de intens ca în fața întâlnirii cu multe surse majore ale lumii. Însă asta pentru că nu mai am multă energie mentală. Pentru că nu mai suport prea multul…deocamdată…Nu cred însă că o să-mi placă prea mult această stare de nonactivitate intensă a minții și a inimii mele.

*

Eforturi și iar eforturi. Am scurs mustul din putină. Eu am pus în butoi 19 vedre, restul nu mai știu. M-am spălat pe cap și am intrat în casă.

*

Mâine se resfințește Biserica. Fie ca părintele Ștefan să ne privească din Rai și să se bucure pentru asta!

*

De luni încep munca profesorală. Nu știu ce va fi, ce schimbări se vor petrece în mine. Mă bucur însă că pot să am contactul cu niște copii, pe care îi pot ține în priză cu ceea ce am să le predau dar și să îi formez pentru ceea ce îi așteaptă. Nu cred că vorbește vreun profesor cu ei ca de la suflet la suflet.

*

Excepționalul jurnalului unui om nu stă numai în cuvintele sale adânci ci și în rezistibilitatea gândurilor și a sentimentelor sale.

*

Am ajuns să scriu ca mine. Mă mir că am umblat după mine atâta timp, când era foarte simplu, încă de la început, să scriu ca mine. De aceea nu e o treabă simplă, ci una foarte complicată, ca să îți regăsești glasul interior, cât și ritmul scrisului, stilul și topica proprie.

*

Scrisul genial e oribil de natural. Dacă nu ar fi astfel bunele și relele umanității nu ar fi atât de convingătoare.

*

Adevărul unei opere de artă e adevărul pe care nu ai vrut să îl afirmi direct ci l-ai metaforizat, l-ai transformat într-o idee transpersonală.

*

Orice om care gândește e un dobitoc al cugetării: adică muncește zilnic cu mintea după cum boul e pus zilnic la jug.

Orice om care poate să gândească și nu gândește e un ratat: pentru că își bate joc de talanții lui Dumnezeu și îi aruncă.

Orice om care gândește mai puțin decât poate e un plictisit: pentru că l-au dezamăgit mulți.

Orice om care gândește mai mult decât poate e un îngâmfat: pentru că gândirea lui e, de fapt, imaginarea faptului că gândește.

Orice om care gândește fără să mai știe că face acest lucru e un geniu: pentru că a ridicat gândirea de la scop la creație bucuroasă.

Orice om care își umple gândirea de iradierile slavei lui Dumnezeu și de gândurile lui Dumnezeu e un Sfânt: pentru că a renunțat la mintea lui mărginită pentru a trăit în supraraționalitatea lui Dumnezeu.

*

28 septembrie 1997. După ce am vorbit astăzi cu PS Galaction pe problema profesoratului, m-a enervat la culme un editor, care mi-a cerut să scriu romane de război…pentru că astea se caută. Să se caute la dumneata, că la mine nu se caută! O să vină și timpul meu și, cu siguranță, tot ceea ce am scris va valora imens.

*

30 septembrie 1997. Primele ore de Religie. Am găsit o atmosferă flexionară și candidă. Copiii mei (observați, deja, nuanța!) dau unei cățele să mănânce. Aceasta are pui abia fătați…și e aciuată în curtea școlii. Mă simt puțin obosit.

*

A vorbi unor copii e tot una cu a aplauda. Pentru că emoțiile, nedumeririle, prostiile pe care le fac te fac să te simți viu.

*

1 octombrie 1997. Valentin a plecat cu rapidul de 18. Am băut o sticlă de vin la trei sferturi înainte să plece. M-am bucurat că a venit și că am vorbit îndelung. Faptul că amândoi am pierdut acest examen ne-a făcut să vorbim o limbă și mai comună. Însă, cu siguranță, că lucrurile au un rost profund…și nu e doar un hop întâmplător.

*

Uneori te întrebi când ai să învingi lucrurile mici ca să faci lucrurile mari.

*

Am mâncat lapte fiert. Și astăzi am dat primele note de zece la clasa întâi, la vreo trei copilași, pentru că au învățat acasă, cu părinții și bunicii lor, rugăciunea de la începerea orei. Asta la Brebina.

Însă, de o săptămână, nu am citit aproape nimic. Asta e, cu adevărat, o noutate în viața mea.

*

2 octombrie 1997. Am reînceput lucrul la roman. Am scris trei pagini…și n-am mai putut de oboseală. De aceea: orice roman e o oboseală supremă.

*

Originalitatea constă în a nu-ți găsi împlinirea decât în ceea ce gândești și simți tu.

*

Am tendința să mă lamentez. Poate că e vorba, mai ales, de dorința vie de a fi crezut, de a comunica abisal.

*

3 octombrie 1997. O lege se face după necesitățile națiunii tale și nu după exemplul altei națiuni. Noi ne plagiem, la nivel politic, până și nevoile naționale în loc să le trecem în revistă și să statutăm ce ne trebuie.

*

Morții pot fi socotiți oricum. Numai că trebuie să știm că adevărul lor rămâne la ei, pe când adevărul nostru despre ei e o simplă conjectură.

*

Orele la școală mă obosesc, pentru că trebuie să fac naveta până la Brebina, cu autobuzul, pentru a doua școală, și pentru că, într-o zi, ca marțea, am 8 ore: 4 dimineața și 4 după amiaza, cu o pauză de două ore, timp în care mă duc și mă întorc de la masă. Însă marțea o am aici.

*

Am găsit câteva suflete sclipitoare printre elevii mei și în rest nimic. Aici, la Scrioaștea, afectiv, merg doar pentru o singură fetiță, care are un talent la desen ce trebuie exersat…și o sensibilitate care îmi place.

*

Azi am patru ore după amiază. Bate vântul și mi-e frig, un frig care mi-a înghețat sufletul și mă subjugă.

*

Poetul e poet în fiecare cuvânt al său și nu numai în poezie.

*

Operele geniale ale rușilor au dialoguri largi și prea multă așteptare. Când le privesc văd stepa, infinita lor înfrigurare.

*

Perversitatea e, adesea, îmbrăcată galant…numai că îi miroase sufletul a veceu.

*

De ce curvele te iau cu mamă, când maternitatea e pe ultimul loc în așteptările lor intime?

*

5 octombrie 1997. Uneori, pe mine mă ajută contextul mai mult decât adevărul. Din acest motiv sunt iubit când nu îmi doresc și pălmuit tocmai când am nevoie multă de liniște.

*

O vizită în casa mea este un moment de a-ți pune întrebări. Depinde însă ce relevanță au în a mă cunoaște și mai mult.

*

6 octombrie 1997. Curiozitatea feminină în ceea ce îi privește pe genii duce, mai degrabă, la desfrâu și, mai puțin, la sclipiri de inteligență.

Adică femeile înțeleg cel mai prost întâlnirea cu un om al profunzimilor abisale, gândindu-l funcțional (un penis în erecție) și nu ca pe un creator al unor sensibilități unice.

Și asta, când femeile se dau de sensibile și de inteligente…și în fața sensibilității și a inteligenței debordante ele stau deschise…ca în fața unui vibrator.

*

După întâlnirile, cu adevărat abracadabrante, cu doctorul Munteanu, la Turnu Măgurele (primele cu un doctor psihiatru), în care eu i-am vorbit deschis despre scrierile mele și i-am spus că mă doare inima uneori și că am nevoie de energizante mentale și el m-a găsit cu cele mai scârboase defulări și intenții (una dintre ele era aceea că m-aș masturba în fața oglinzii, pentru că sunt plin de mine, fiind un fel de homosexual inconștient), în lipsă de un psiholog la Roșiori, am avut proasta dorință de a sta astăzi de vorbă cu un alt psihiatru.

Și în timp ce eu îi spuneam acestuia, că am o lipsă enormă de energie mentală, pentru că am făcut un efort imens de creație și de învățare pentru BAC și facultate, fapt pentru care am nevoie de o medicamentație revitalizantă și de nimic altceva, după ce mi-a prescris o rețetă cu nimicuri, care te fac să dormi mult…și să te trezești ca dintr-o comă (adică ceea ce îi cerusem), mi-a spus, că ar fi mai bine să mă internez, pentru două săptămâni, într-un spital de boli mentale, adică la Poroschia, pentru ca să mă refac.

Și fără să îmi ceară acordul sau să mă întrebe dacă vreau sau nu…începe să scrie foaia de internare, în fața privirii mele stupefiate de-a dreptul.

Am luat foaia (ca să o păstrez ca amintire, pentru ce înseamnă să fii doctor „profund” în România, care își înțelege pacienții „la perfecție”) și nu voi lua nicio medicamentație din cele prescrise de o asemenea „eminență” sfidătoare…

În concluzie: am pierdut ziua degeaba, cu nervi din plin și am să mă doftoricesc singur, cu vitamine, mâncare bună, somn mai mult și o pauză de creație din când în când.

Da, o să rămână antologice la modul negativ aceste două întâlniri cu medici psihiatrii, ca dovadă a cât de prost pregătiți profesional și uman sunt în fața unui om cu o mare profunzime religioasă și creațională. Ei lucrează după niște scheme mentale nivelatoare și consideră că omul e un fel de cocă din care faci ba vrăbii, ba covrigi cu susan. Adică toți sunt la fel, doar că îi cheamă Gigel, Codruța sau Florentina.

Din păcate tot la fel de prost pregătiți pentru duhovnicie sunt mulți preoți, care fiind afoni la tainele sufletului uman, spun tâmpenii cu duiumul, ca „sfaturi”, la spovedanie și mai mult îi înnebunesc de cap pe bieții credincioși decât să îi ajute duhovnicește.

*

9 octombrie 1997. Am luat totuși o pastilă din cele prescrise de el, ca să văd ce se petrece cu mine: am dormit mai mult, profund și m-am trezit mai relaxat dar, totuși, amețit. Asta e tot! Adică un energizant pentru minte, lucrul de care aveam nevoie, pentru că am trecut de la stresul examenului la stresul navetei și al predării.

*

Astăzi am doar două ore. Inspecția la clasă sau cercul profesoral va fi în noiembrie.

*

10 octombrie 1997. Le-am promis copiilor mei de la Brebina un teatru de Crăciun. Ei sunt mai receptivi și mai entuziaști decât cei de la Scrioaștea, care cu greu pricep că trebuie să se bucure.

Titlul: Nașterea fără pereche.

Actorii: povestitorul, cei trei magi, Sfânta Fecioară Maria, Preasfântul Prunc Iisus, figuranți (număr neprecizat încă). Adică vom pune în scenă evenimentele din jurul Nașterii Domnului. Și voi scrie această piesă cu roluri turnate pe micii mei actori de ocazie.

Sunt bucuroși la culme…și care mai de care mi-au vorbit despre cum o să își facă ei costumele și recuzita…Bineînțeles că nimeni nu a mai făcut așa ceva cu ei până acum și dacă au ceva idee de teatru…au văzut vreo reprezentație la televizor.

Pe scurt: se bucură că cineva îi apreciază…și, mai ales, că pierde timpul cu ei și după ore, ca un coleg mai mare al lor și nu ca un profesor, pentru ca să vorbească cu ei despre tot felul de nimicuri.

Vor să fie ascultați, fapt pentru care vorbesc întruna. Iar mie îmi place enorm asta.

*

Cafeaua mă liniștește. Mă simt bine.

*

11 octombrie 1997. Ieri am primit flori de la o elevă de-a mea. A fost un gest foarte genuin.

*

12 octombrie 1997. Pentru a cânta îți trebuie aspirația sufletului spre lumină, spre înaltul lui Dumnezeu. Acest dor te face să vibrezi. De aceea nu contează ce cânți ci cum cânți. Cel care cântă e un sentiment în mișcare.

Asta le-am transmis copiilor, care nu înțelegeau că colindul e o declarație de dragoste, o bucurie și nu un tralala comunist, după cum sunt învățați ei să recite poezii.

La început am fost uimit să văd că toți aveau aceeași ținută de lemn când recită: stau drepți și recitau lălâu și fără entuziasm.

*

Din discursul funebru al lui Victor Hugo la înmormântarea lui Balzac (contează cine rămâne în urmă, ca să vorbească despre tine):

„Merge drept la țintă. Se ia în piept cu societatea modernă; smulge tuturora câte ceva, unora iluzia, altora speranța, acestora un țipăt, acelora o mască. Sapă și sondează omul, sufletul, inima, măruntaiele, creierul, prăpastia ce există în fiecare din noi”.

*

14 octombrie 1997. Deși sunt un om al secolului al XX-lea, care e pe final, m-am bucurat că am lumină electrică în casă, după ce nu am avut lumină o zi întreagă.

*

Spre seară, în fața lor, îmi venea să plâng, atunci când le-am recitit poeme în primă audiție.

*

15 octombrie 1997. Scriu poeme cu mâna și sufletul meu îmi spune că ele nu se vor termina niciodată.

*

Am început să fiu prea liniștit. Viața mea parcă a intrat într-un deșert, într-un pustiu, unde nu se mai aude nici-un urlet, nicio mașină, niciun zgomot…ci doar o adiere de pace și de liniște.

*

16 octombrie 1997. Studiez lirica norvegiană și suedeză. Astăzi mi-am dat seama că marile versuri sunt doar niște evenimente memorate ale minții noastre, dintr-o mulțime de alte evenimente nememorate sau uitate.


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Serghei_Esenin.

Dorin Streinu, Despre mine însumi. Jurnal de scriitor [27]

Dorin Streinu

Opere alese

*

Despre mine însumi

(Jurnal de scriitor. Fragmente)

***

1997

*

Inima e cel mai frumos loc în care pot muri și pot învia toate lucrurile pe care tu le-ai iubit și le iubești.

*

Dacă aș spune tot ce mi-a plăcut pe pământ, cu lux de amănunte, cu siguranță că aș uita să mai spun ce nu mi-a plăcut. Sau nu ar mai fi interesant să mai spun acest lucru…

*

Am fost dezamăgit, în mod continuu, de oameni care erau dezamăgiți de ei înșiși. Și ceea ce m-a durut cel mai mult a fost faptul că ei, cu bună știință, l-au lovit drept în inimă pe singurul lor prieten, care îi iubea în mod sincer

*

Orice mare eveniment al vieții mele are lângă el sau în el o mare dramă, o suferință penibil de neomenoasă.

*

12 fără un minut noaptea. O, n-am să uit niciodată ce frumoase sunt rugăciunile în comun! De aceea nu pot să mă rog doar pentru mine, fără ca să mă rog pentru toți.

Numai în comuniune, în dragoste și în ascultare reciprocă stă mântuirea, adică în frumusețea noastră.

*

Adevărata față a omului poate fi mai frumoasă decât aparenta frumusețe.

*

Dacă omul și-ar pune toate potențele în act am fi mai minunați decât cele mai frumoase gânduri ale noastre.

*

Acum îmi vine să zbor, să zbor către Dumnezeu. Pentru că sunt fericit, prea fericit…Unde? În mijlocul destrămării.

*

13 septembrie 1997. Nu respirați: rezultatul examenului meu se amână! Poate că la Teologie nu s-au reglat încă toate conturile, adică nu se știe încă cine trebuie să intre și cine nu.

*

Oamenii culturii care mă populează și de la care am învățat enorm (o listă rapidă, în fugă):

1. cei mai frumoși: Nichita Stănescu și Salvador Dali;

2. cei mai profunzi: Shakespeare și Beethoven;

3. cei mai nebuni: Baudelaire, Nietzsche și Kierkegaard;

4. cei mai excentrici: Picasso[1] și Monet[2];

5. cei mai suavi: Enescu[3] și Chopin[4];

6. cei mai înalți: Eminescu, Byron și Cervantes[5];

7. cei mai tenebroși: Emil Botta și Max Ernst[6], pictorul dracilor;

8. cei mai angoasați: Pascal, Eugen Ionesco, Beckett[7] (omul cu pălărie neagră) și Kafka[8] (maimuța care mănâncă banane labirintice);

9. cei mai îndrăgostiți: Hafiz[9] (poetul vinului) și Hokusai[10] (cel nebun după pictură).

Însă lista continuă: Van Gogh, Cézanne[11], pictorul femeilor albastre, de un albastru ultramarin (îmi scapă acum numele lui), Brâncuși, Stravinski[12], Mozart, Bach, Rembrandt[13], Verlaine[14], Rimbaud[15], Rilke[16]

Ei m-au învățat multe fibre ale sufletului uman și multiple coaste ale artei și ale faptului de a fi om, pe lângă Sfinții mei. Adică niște oameni morți…m-au învățat să fiu viu.

*

Diogene[17] căuta omul cu felinarul. Eu nu mai îndrăznesc decât să caut sentimente umane, risipite pe ici pe colo. Bineînțeles, când întâlnesc oameni…e o mare minune. E adevărata sărbătoare a vieții mele.

*

Uneori am aromă de putrezeală, eu, tocmai eu, care am o aversiune terifiantă față de tot ce e putred, corupt, mucegăit în oameni.

Azi, spre exemplu, mă simt un coș de gunoi în care s-a scuipat în ciudă…

*

Ion vrea să mergem la munte, ca să mâncăm o bună conservă. Asta drept consolare pentru ultimele zile. Însă nu am chef de așa ceva.

*

14 septembrie 1997. Acum aș vrea să văd o piesă de teatru magistrală. O și văd…Preferabil?! Cu Florin Piersic în rol dramatic. Sau cu un altul ca el, care are un înalt simț al singurătății.

*

Singurătatea mea e una în jurul marilor persoane și valori spirituale, artistice și științifice ale lumii. Eu nu sunt singur pentru că nu am cu cine comunica, ci eu sunt singur pentru că nu am destui oameni cu care să comunic înalt, foarte înalt, cel mai înalt posibil.

*

Orice mare idee e asocială. Nu te poți încadra social, ca o rotiță într-un agregat, când tu ești o altă mașină, o altă lume, pentru care nu s-a inventat o gramatică.

*

Uneori scriu și mi se face frică de mine însumi. Am ajuns să simt și să văd și să înțeleg lucruri la care nu m-am gândit niciodată sau pe care nu le credeam posibile.

*

Inima îmi este foarte sensibilă datorită ultimelor șocuri. Tracasările asta cu examenele mă exasperează. Iar chestiunile familiale mă aruncă cu totul în aer.

Și, Doamne, cu toate astea, pe care le trăiesc și le simt, știu că toate au un rost la Tine! Pentru că nu se poate petrece cu mine și cu niciun om lucruri pe care Tu să nu le îngădui.

*

15 septembrie 1997. Mă enervez din orice…și, de enervare, nu mai îmi simt picioarele. Încep să tremur și nu mai știu de mine. Uneori mi se pare că plutesc în neant. O oboseală mormântală.

*

Nu cred că Dostoievski a scris cea mai răscolitoare pagină a literaturii. Simt că pot să fac mai mult. Simt că se poate spune mai multe din om, despre om…pentru om, în favoarea lui.

*

16 septembrie 1997. Bunătatea e un mod de a fi mâncat de struguri, adică de către toți hoții. Prostia e o invazie a cioburilor între stele. De aceea mă dor pe mine cuvintele de multe ori și nu mai pot să mănânc de atâta chin și durere.

*

Astăzi, ca să îmi treacă de toate, am spart lemne. Timpul e însingurat. Ziua de mâine îmi va stabili viitorul.

*

18 septembrie 1997. Da, s-a comis marea greșeală în ceea ce mă privește! Numai că nu pot fi gol, eu, cel plin.

*

19 septembrie 1997. În fața panoului cu note s-a produs o schimbare radicală în ființa mea, de care, probabil, o să îmi dau seama în zilele, săptămânile următoare. O izbucnire din lăuntrul meu, până în minte și conștiință.

Acum, în clipa de față, parcă sunt drogat. Până acum nu am știut niciodată gustul înfrângerii. Și astăzi l-am aflat din plin, într-un mod brutal.

Sunt nevoit să mă întorc din nou la schemele mentale și tipicul de doi lei, numai memorare, pe care mi-l cer aici, ca să intru la facultate. E penibil!…Însă chinul meu se acutizează…și o iau, precum Sisif, de la capăt.

*

Nici nu mi-a trecut prin cap să fac contestație…deși mulți fugeau să conteste nota obținută.

*

O, Doamne, numai Tu știi de ce trebuie să trec prin durerea, nefericirea și rușinea asta! E prima oară când pierd un examen…

Mi-e nespus de greu, dar știu că Tu, Tu Însuți știi de ce trebuie să mă afund în această groaznică stare și să nu merg, de anul ăsta, la facultate! Ai milă de mine, netrebnicul și mă iartă!

*

Un vis simbolic: eu am rămas în Biserică iar ei au ieșit afară, bucuroși, și s-au dus să sărbătorească. Aveau în mâini pahare mari de cristal…

*

Un alt vis: m-a bătut o gașcă de naltangii. Loviturile lor însă erau nedureroase deși mă băteau la greu. Motivul: pentru că am stat de vorbă cu prietena unuia dintre ei.

*

Al treilea vis: unul erotic. Cu două femei, cu care dracii mă obsedează de ani de zile.

*

Al patrulea vis al acestei nopți: un spațiu verde…și bunica mea îl aranja.

*

Al cincilea vis (am dormit ca sedat): întâlnesc o femeie pe care nu o cunosc. Îmi vorbește obscen despre o alta. Limbajul era unul…iar statutul ei social era altul. Apoi îmi spune că toate femeile care vin la Biserică sunt curve.

Adică dracul, după ce că am pierdut examenul de intrare la facultate, acum mă extenuează cu intenții perverse.

*

Zbieretele celor care beau mă făceau să râd. Era o manifestare animalică. Delicatețea însă și valoarea nu se înspăimântă de nonvaloare și nereușită. Delicatețea e o normă a celor înalți.

*

A spune înseamnă a inventa”. E de la Samuel Beckett.

*

Și tot de la el, în Molly: „În mine au existat dintotdeauna doi bufoni, printre atâția alții, cel ce nu cere decât să rămână acolo unde este și cel ce-și închipuie că mai departe ar fi ceva mai puțin rău”.

*

20 septembrie 1977. Mă reîntorc la Scrioaștea. Fac pașii nefericitului. Deși mă simt anchilozat sufletește trebuie să dau aerul că rezist. Tentații crude își înfig colții în mine.

*

Nimeni nu poate ajunge sceptic la unele lucruri sau la cât mai multe până nu gustă, cu sete, din dezamăgire.

*

Am spart din nou lemne. Mamaia Floarea se bucură că sunt acasă și nu la facultate, pentru ca să aibă cu cine mânca și vorbi.

În ultimele zile am discutat multe lucruri cu ea. A început să se gândească la publicarea mea…și caută să mă ajute în scrisul meu. E amuzantă prin ceea ce face și cu multă candoare (pe care nu o știam), când încearcă să îmi relativizeze durerile, obsesiile, amărăciunea și rușinea pe care trebuie să o înfrunt, că eu, tocmai eu, nu am ajuns student din prima.

*

A venit și mătușa Mariana. A încercat să mă consoleze…și mă bucură acest lucru.

*

Timp închis. Strada e însă populată. E o zi de sâmbătă…și de început de toamnă. În lipsă de altceva am conversat cu Beckett. E o izbăvire binemeritată din marasm.

*

Spre seară: Guy de Maupassant[18]. De la el: „Trebuie să privești tot ceea ce vrei să descrii destulă vreme și cu destulă atenție ca să descoperi un aspect care n-a fost încă văzut și descris de nimeni. În toate există o parte neexplorată

Cel mai mic lucru închide în sine o fărâmă de necunoscut. S-o găsim”.

El a murit din cauza unor semne grave de dezechilibru psihic. Avea accese de teamă, se credea urmărit și vedea fantome. Moare la 6 iulie 1893.

*

Mă simt singur dar nu părăsit. Acum mi-e teamă de toate temerile de pe fața pământului. Cred că mor, cred că înnebunesc, că din întuneric iese ceva și sare asupra mea, că voi fi otrăvit, că nu voi publica niciodată.

Însă toate aceste drăcii ticluite cu grijă de Satana, pe care mi le introduce, ca și cu o pipetă, în fața imaginației mele, pier fără urmă când mă rog.

Atunci uit tot: orice grijă, orice frică, orice durere…și mă asaltează o bucurie și o pace dumnezeiești. Atunci nu mă mai simt însingurat și nefericit, ci iubesc pe oricine și curăția.

*

În Expulzatul, Beckett nu a uitat să scrie: „Întotdeauna m-am mirat [de] cât de lipsiți de finețe sunt contemporanii mei, eu, al cărui suflet se frământă din zori până seara, căutându-se pururi”.

Numai că, dragă Samuel, pe contemporanii tăi i-a durut în cur de tine, cum îi doare și pe ai mei de mine! Baremi la asta suntem chit.


[1] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Pablo_Picasso.

[2] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Claude_Monet.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Enescu.

[4] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Fr%C3%A9d%C3%A9ric_Chopin.

[5] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Miguel_de_Cervantes.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Max_Ernst.

[7] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Samuel_Beckett.

[8] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Franz_Kafka.

[9] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Hafez.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Hokusai.

[11] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_C%C3%A9zanne.

[12] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Igor_Stravinsky.

[13] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Rembrandt.

[14] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Verlaine.

[15] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Arthur_Rimbaud.

[16] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Rainer_Maria_Rilke.

[17] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Diogene_din_Sinope.

[18] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Guy_de_Maupassant.

Argoul tratat academic

Teza doctorală a doamnei Miorița Baciu Got (Argoul românesc. Expresivitate și abatere de la normă, ed. a II-a, cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Ed. Corint, București, 2008, 190 p.) m-a lămurit, în multe privințe, prin modul foarte concis și acrivic în care a fost scrisă și m-a bine dispus prin eleganța și științificitatea exprimării.

Și asta pentru că argoul românesc e încă un subiect tabu al lexicologilor și o realitate ingrată pentru dicționarele românești, dar și pentru că lucrarea științifică a ajuns o spoială mirifică în contemporaneitate, ceva în fața căreia nu mai ai reverență, pentru că miroase de la o poștă a plagiat sau a compilație fără reverberații abisale în autor.

O scriitură de un clasicism al bunului simț care mie, ca cititor, îmi lipsește profund: aceasta e cartea de față. Și n-am mai trăit de mult bucuria, ca pentru un subiect, în aparență, atât de infracțional sau de bădăran, cineva să scrie o asemenea lucrare rotundă, cu atâta dăruire și competență.

Autoarea noastră subliniază faptul că argoul este o vorbire inovatoare (p. 10) și funcțională (p. 15), care dovedește „mobilitate lingvistică” (p. 18) și „demonstrează puterea de expresivitate a limbii vorbite” (p. 19).  El e un „factor puternic de coeziune socială” (Ibidem), pentru că „limbajul are un caracter de conversație” (p. 21), având expresivitate afectivă (p. 25), fără ca prin asta să își piardă obiectivitatea impersonală (p. 26).

Stilul argotic e trecut de către autoare în rândul „stilurilor limbii neliterare” (p. 29), ca expresie a libertății personale (p. 31), în care se încearcă o înnoire a cuvintelor (p. 37) prin multiple procedee de resemnificantizare a lor (p. 72). Argoul e un limbaj care dorește să te surprindă, care încalcă norma lingvistică fără știință sau cu bună știință (p. 42), pentru a metaforiza lucrurile comunicate (p. 51).

Și autoarea dovedește, cu probe și nu cu presupuneri, câteva lucruri importante despre argou:

1. că el e un limbaj metaforic, care nu se confundă cu vorbirea familiară și nici cu cea trivială, dar conviețuiește cu ele;

2.  că nu mai e criptic cu desăvârșire și nici nu se mai rezumă la anumite caste sau categorii sociale, ci are o arie largă de răspândire și e decodificat;

3. că în opere de artă (este analizat romanul Groapa al lui Eugen Barbu) el poate exprima conotații înalte și poate fi foarte expresiv (p. 54-60);

4. că prezintă metamorfoze semantico-stilistice surprinzătoare (p. 61)

5. că argoul românesc nu e format doar pe fundament lingvistic țigănesc, cum în mod eronat se crede de obicei, ci, dimpotrivă, „cuvintele de origine țigănească nu mai dețin supremația în cadrul argoului românesc” (p. 78), autoarea prezentând atât arhaisme, cât și neologisme din diverse limbi, pentru a demonstra racordarea noastră la un internaționalism argotic.

Și farmecul lucrării e constituit tocmai din exemplificări punctuale atât în ceea ce privește împrumuturile lingvistice cât și modurile de formare (prin sufixare, prefixare, compunere, schimbarea valorii gramaticale, onomatopee, elipsă, contaminare, abreviere) ale cuvintelor argotice.

Însă autoarea nu se oprește numai la modul de proveniență și de formare al argoticelor, ci vorbește și despre accentul, intonația și topica (p. 118-124) pe care le generează folosirea lor în conversație sau în scris, despre sinonimia, polisemia, antonimia, metafora, formațiile meliorative, metonimie, sinecdocă, eufemism, tabu, aluzie, parodie (p. 135-168), pe care le incumbă limbajul argotic, cu exemple punctuale.

În ciuda faptului că e scrisă spre finalul deceniului al 7-lea al secolului al XX-lea, teza doctorală de față este de o noutate complexă și acaparatoare, lucru care dovedește că teme de acest fel nu sunt tratate serios nici până astăzi, motiv pentru care ne bucurăm de rodul cercetării din alte vremuri.

Și pentru ca să nu închei o recenzie despre o lucrare care tratează argoul fără ca să fac minime exemplificări, vă voi oferi din lucrarea autoarei noastre niște argouri inedite:

1. termeni argotici de origine latină: coardă = prostituată (de unde a cordi = a face sex cu o prostituată, deși cord, cordis = inimă, minte, suflet, spirit în latină); pește = amant (dar și pește = codoș/proxenet); aripă = mână (rănit în aripă = beat).

2. termeni argotici de origine slavă: prăjină = persoană înaltă/ foarte înaltă (de unde expresia populară: „înalt ca o prăjină și prost ca o bășină”); cosor = cuțit.

3. termeni argotici de origine neogreacă: babac= părinte; gargară = minciună; lefter = sărac; mobilă = trup gras (de unde: „nevasta ta e cât o mobilă”/„grasă ca toate zilele” = foarte grasă); a zuli = a fura.

4. termeni argotici de origine turcă: boia = sânge; dovleac = cap (de unde: „are un dovleac sec” = un cap sec = fără minte); coinac = oscior (de unde: „un coinac de om” sau „un coi de om” = cineva foarte firav din punct de vedere fizic).

5. termeni argotici de origine franceză: a aranja [pe cineva] = a-l omorî; fațadă = față; bufet = stomac; pension = închisoare; a rămâne paf = a rămâne uimit, cu gura căscată.

6. termeni argotici de origine germană: caput = distrus, zdrobit, omorât; șpațir = plimbare; halt = oprire; a face fițe (Fitze = fleac) = a face mofturi, a avea toane, capricii; șic (Schick = ținută vestimentară) = o îmbrăcăminte care arată bine pe tine.

7. termen argotic de origine italiană: șustă = întâlnire, aranjament, combinație (de unde: pe șustache = o înțelegere ad-hoc între noi, pentru ceva care nu trebuie să știe nimeni, adică pentru ca să facem o ilegalitate).

8. termeni argotici de origine engleză: a faulta = a lovi; bișnită = pronunție greșită a lui business; lovele = bani.

9. termeni argotici de origine maghiară: talpă = plimbare; gabor = polițist; moaflă = femeie slabă, moale.

10. termeni argotici de origine țigănească: a dat benga în el = a dat/a intrat dracul în el (benga = drac); cioran = hoț; nasoală = 1. femeie; 2. țigară; muian = gură; șucar = frumos.

11. Termeni argotici din sursă internă: cartof = cap; pastilă = replică; ramazan = stomac; papagal = gură (nu mai da din papagal atât = nu mai vorbi atât de mult); mititică = închisoare (a sta la mititica/la pârnaie/la răcoare/la păstrare = la închisoare); puișor = persoană iubită; a săpuni pe cineva = a-l mustra; ultrasuprafantastic = foarte frumos/valoros; fosilă = profesor în vârstă; borcan = nas; matracucă = femeie de moravuri ușoare; cățelandru = tânăr care caută să se însoare; o anexă = o prietenă (cu care vin la chef/la petrecere, spre exemplu).

Dacă doriți, în concluzie, o scriitură atentă și bine legată, pentru ca să învățați ceva în domeniul argoului dar, mai cu seamă, în domeniul conceperii unei cărți științifice, a unei cărți de cercetare, vă propunem această teză doctorală.

1 2 3 4 5 14