Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Lună: decembrie 2010 Page 1 of 12

Colecționarul de zâmbete

Colecționez zâmbete

Uneori le provoc, alteori îmi sunt oferite, pe când alteori mi se aruncă în ochi…cu zâmbete…

Când vrei să provoci zâmbete…trebuie să dărui suflet. Și sufletul se dăruie într-o carte, într-o pâine, într-un salut, într-o mângâiere, într-o scrisoare, într-o tăcere frumoasă…Și culmea, un cățel mângâiat…ca și un om alintat…dau din coadă…sau scot la suprafață…un zâmbet…

O, iubesc zâmbetele din toată inima!

Zâmbetele viguroase sunt numai din toată inima…sau mari cât toată inima ta!

Sunt zâmbete fericite și zâmbete palide ca tristețea.

Sunt zâmbete umede ca lacrimile și zâmbete scârțâite, de început, de după o dezghețare de suflet…

Însă da, rar, am parte de zâmbete inteligente și profunde ca insondabilul. Mor după ele…ca după oamenii magnifici. De fapt nu poți să fii mare dacă nu zâmbești teologic de mare, de copleșitor.

Zâmbetele comestibile sunt cele care te trec pârleazul. Ești la hop…ai parte de un zâmbet ca un corn cu gem…și sari hopul!

Zâmbetele care te țin în viață sunt ca bătăile inimii: ele se gândesc și la faptul că ai suflet dar și la faptul că ai trup.Și au grijă (mare grijă!) de ambele schele ale persoanei tale: și de sufletul cât și de trupul tău.

La noi, la ortodocși, din impostură sau din nevedere profundă a inimii, ori ți se dau predici când tu mori de foame, ori ți se dă de mâncare și bani când tu ai nevoie de inimă și de sfințenie.

De aceea trebuie să dai cu tunul ca să afli un om, care să te ospăteze și cu iubire și cu d-ale gurii, că nu suntem aburi, ci suflete întrupate.

Și eu iubesc și prețuiesc și sunt recunoscător până în pânzele albe pentru acele zâmbete care m-au văzut total și au avut grijă de mine la modul total și nu impostoric de iubitor sau agasant de fariseic. Probabil și dumneavoastră…

O glumă poate stârni un zâmbet

Sau un zâmbet se poate…înmulți la tine pe suflet.

Dar o glumă de conștiință poate transforma o glumă…într-o minune de om.

Pentru că zâmbetul tău…mântuiește sufletul lui.

O, dar eu cunosc (ca și dumneavoastră, de altfel…) și zâmbete ca niște arici aruncați în obraji sau ca niște praf în ochi…aruncat în suflet!…

Zâmbete de drac gol…

Zâmbete de prost…

Zâmbete de neam prost…

Zâmbete de curvă de doi lei…

Zâmbete de oligofren…

Zâmbet tâmp…

Zâmbet suav ca șpaga…

Zâmbet alchimic ca politica disperării…

Zâmbet ca ștreangul…

Adesea am fost ucis în zâmbet…ștrangulat în zâmbet…contorsionat în perechi de ochi…alungat în cuvinte nerostite…de guri nedeschise…dar, în rotițele minții lor sudalmele au țâșnit ca focul în paie…

Colecționez, așadar, zâmbete sfinte și zâmbete troglodite, zâmbete foamfe și zâmbete alambicate, zâmbete ca indigoul și zâmbete damboul…tot felul de frumuseți și de eczeme…pentru că e bine să faci folder din toate, să le pui în arhivă…și să le împarți și altora.

Cum astăzi unii consideră că unul jupuit de viu…sau că una violată de 40 de homălăi e ceva „atrăgător”…dacă scriu despre jeg, despre muci, despre nervii neconștiinței unora…li se va părea a fi ceva ultrabeton

Și poate că voi mai găsi și unul, doi, 42 de alți indivizi rari, cărora să le spun și despre zâmbete de conștiință, de inimă, de bucurie…și să plângă de emoție convivială.

Să țineți minte: colecționez zâmbete!

Și țin minte toate zâmbetele…din orice zi…din orice clipă…

De aceea, dacă în vreun poem, în vreo carte, în vreo piesă de teatru, în vreun volum de jurnal, scrise de către inima mea, care colecționează zâmbete, o să depistați un anume fel de zâmbet sau o anume confesiune cu zâmbet sau un zâmbet al dracu, nenorocit, spurcat la suflet sau, din potrivă, un zâmbet sfânt, îngeresc…trebuie să vă amintiți că sunt din cele colecționate de către mine de peste tot…de pe oriunde…și că vă aparțin…sau că aparține cuiva…la sigur…

Colecționez zâmbete…adică le tezaurizez pentru alții….

Din acest motiv…sunt oglinda lumii mele sau reflectez pe cine văd în fața mea

Când îl citești mereu pe cineva…îl înțelegi din inima ta

Mulțumesc! E foarte frumos. Este ceea ce voiam.

V-am atașat și buletinul cu nr. 88, care va fi difuzat pe data de 1 ianuarie, de Sfântul Vasile, la Sfânta Liturghie, iar o parte mâine noapte, la ora 24.

Vă rog să-mi iertați îndrăzneala cu care am apelat la dvs.

Dar știți doar faptul…că atunci când citești jurnalul cuiva, când citești cărți sau articole ale cuiva, acea persoană îți devine apropiată, cunoscută și poate că acum, când mă gândesc mai bine, așa am simțit.

„Inima e naivă la culme.Tocmai de aceea putem să fim frumoși” din Dorin Streinu, Jurnal de scriitor 17.

Vă doresc să aveți parte de ce-i mai bun și de oameni minunați în jurul dvs.

La mulți ani!

Credință, schimbare, frumusețe

Articolul infra l-am scris, la solicitarea doamnei Marieta Mihai, pentru buletinul parohiei Sfântul Mare Mucenic Mina din Galați.

***

Numai cel care nu a cunoscut sfințenia transfigurantă a credinței noastre ortodoxe nu cunoaște schimbarea. Schimbarea interioară. Cum devii dintr-un om indiferent și în afara cursului divino-uman al Bisericii, de la un moment dat, un om viu, un mădular viu al Bisericii Sale și prin asta reluând, în mod constant, calea spre Biserică în fiecare sărbătoare.

De aceea și noi, la fiecare slujbă, predicăm despre credința Bisericii noastre, pentru ca să aprofundăm, de fiecare dată, noi și noi cute, valențe ale ei, pentru tot cel care participă la slujbe.

Pentru că credința, ca și viața noastră, are nevoie de o continuă explicitare, de o continuă intrare în inima noastră, pentru ca să producă în ea multe minuni, adică transformări lăuntrice extraordinare.

Și acolo unde credința schimbă inima, viața, comportamentul nostru, prin aceea că ne umple de frumusețea duhovnicească a harului dumnezeiesc, demonstrează tuturor atât vitalitatea ei și a Bisericii, cât și noutatea ei perenă.

Pentru că credința ortodoxă nu e doar o transmitere de cuvinte de la preoții Bisericii spre credincioși sau de la părinți spre fiii lor, în familie, ci e o transmitere a adevărului altora, plină de har și de putere dumnezeiască, pentru ca aceia să devină alții crezând și trăind conform ei.

Iar credința adevărată, cea ortodoxă, e transmitere de har și de adevăr, pentru ca să trăim în har și adevăr, pe cele care, de fapt, ne schimbă interior.

Iarba și florile și copacii răsar din pământ în mod încântător, după cum adevărul credinței noastre, cel plin de har, scoate din noi gânduri bune, cuvioase, fapte de mare conștiință, virtuți de mare delicatețe și omenie.

Și ceea ce răsare din noi, așa cum ne-a spus-o Domnul, e mărturia a ceea ce suntem noi. Și răsare frumusețea credinței din noi, dacă suntem un sol ortodox, dacă suntem o inimă ortodoxă, care nu mimează viața duhovnicească ci o trăiește pe măsură ce o descoperă.

Pentru că ne autoiluzionăm, dacă credem că suntem atât de ortodocși încât le știm pe toate. Nu, de fiecare dată înțelegem și mai mult!

Cu fiecare an ne schimbăm în profunzimea ființei noastre, dacă înaintarea noastră în credință și în faptele bune e constantă.

Așa că nu putem merge la slujbe fără ca să fim atenți la ceea ce se spune la slujbe și nu putem să înțelegem ceea ce se petrece la Sfânta Liturghie, dacă nu depunem eforturi ca să fim atenți și pătrunzători la fiecare silabă spusă, rostită…și dacă nu studiem și nu aprofundăm profundul de neînțeles până la capăt al Sfintei Liturghii, ca să ne referim doar la ea…

Însă Biserică are multe slujbe, multe rugăciuni, multe datini ale ei care se vor știute, studiate, aprofundate.

Noi am început anul bisericesc 2010-2011 la 1 septembrie 2010. Și, cu toate acestea, acum, la 1 ianuarie 2011 suntem puși în fața faptului de a începe un nou an, pe cel civil, deși noi intrăm la 1 ianuarie 2011 în a 5-a lună a anului bisericesc ortodox.

Nu prea mulți dintre noi știu că anul bisericesc începe la 1 septembrie…Dar toți știu, că anul secular/civil începe la 1 ianuarie, pentru că toată lumea face revelionul…dar mai puțin sau deloc tăierea împrejur a Domnului și pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, când se fac molitvele sale de exorcizare.

În noaptea lui 31 decembrie…lumea dansează, bea, mănâncă din plin…și mulți ajung și la spital, pentru că ori carnea de porc, mâncată în exces, a produs dereglări multiple în trupul oamenilor, ori băutura în exces a iscat conflicte și emoții de tot felul.

Însă preoții și credincioșii Bisericii se pregătesc cu multă curăție pentru această zi mare, zi de praznic, fără să mai consumăm ceva după miezul nopții, pentru că pe 1 ianuarie slujim Dumnezeiasca Liturghie și apoi ne exorcizăm de  toate duhurile rele și ne pregătim astfel pentru un alt praznic mare: Botezul Domnului.

Ca să ne schimbăm continuu, așadar, trebuie să ne păstrăm în adierea lină a bucuriei, a seninătății, a cumințeniei pe care harul lui Dumnezeu a adus-o și o aduce în noi.

Și această păstrare în har a noastră nu e lucru ușor!

Grijile zilei, sărăcia, durerile, ispitele de tot felul sunt tot atâția neprieteni ai noștri. Însă, pe de altă parte, întreaga viață a Bisericii noastre, toate slujbele Bisericii sunt atmosfera în care noi ne păstrăm liniștea și bucuria inimii.

Și învățăm să fim alții, dacă ne dăm seama că orice schimbare în bine ne umple de mai multă conștiință, atenție, înțelegere, echilibru interior.

Și așa înaintăm în viață și în credință, în aceeași credință, care nu se schimbă…dar ne schimbă continuu pe noi.

Și fericiți suntem, dacă în această continuă schimbare a anilor, ne dăm seama că și noi suntem alții, cu mult mai buni, mai înțelegători și mai cuprinzători ai lucrurilor care se petrec cu noi și în jurul nostru!

Introducere la poezia modernă

Textul pe care îl edităm acum este al doilea capitol al cărții noastre Epilog la lumea veche (I. 3). Capitolul anterior a fost dedicat lui Alexandru Macedonski.

***

O inserăm aici, și nu la începutul capitolului, pentru că trebuia să discutăm preliminar despre Macedonski, stindardul liricii române moderne, dar care, pentru motivele expuse mai sus, nu face parte din secolul XX literar și nu reproduce în poezie tremolul acestui secol. El este, funciar, un pașoptist avangardist, cu toată condescendența pe care o putem avea pentru această expresie definitorie.

Ceva se rupe în dialectica receptării lumii și a existenței, în coerența gândirii și a filosofiei umane, odată cu intrarea în noul veac. Iar literatura, dar mai ales poezia ilustrează aceste cratere care îl despart pe omul modern de continentul istoriei sale.

Dacă ar fi să căutăm o definiție pentru modernismul de care ne ocupăm de aici înainte, deosebirea esențială care circumscrie lirica modernă este fracturismul expresiei.

Poezia foloseşte cuvintele din disperare[1], spunea Nichita Stănescu. De aceea, cuvintele nu se mai leagă, nu-și mai găsesc rostul și sensul și mai alest enunțurile, comunicarea.

De fapt, tot secolul XX foloseşte cuvintele din disperare, începând cu simboliştii care căutau poezia în inefabil, în muzică şi în corespondenţele universale tainice.

Epoca modernă începe sub auspiciile disperării.

Necuvintele lui Nichita[2] vor fi o formulă esenţială, sintetică, ilustrând ultimul strigăt al unei conştiinţe a modernităţii, a epocii moderne, al unei crize existenţiale care nu s-a vindecat în postmodernism, ci a obosit sau s-a plictisit oarecum de propria abisalitate, de spiritul prăpăstios şi de neliniştea „fiinţială”, esenţială, a epocii moderne.

Modernitatea reprezintă o epocă în care fiinţa umană îşi pierde echilibrul, îşi pierde raţiunea proclamată zeiţă de secolul luminilor, pierde totodată şi reconfortarea romantică de a contempla nostalgic natura, cosmosul şi sensul istoriei.

Arta modernă reprezintă un moment de maximă zguduire a conştiinţei creştine a Europei. Secolul XX a fost unul în care dezechilibrul şi deziluzia au creat în fiinţa umană un vid, pe care ea a încercat să-l umple, inclusiv cu artă, îmbrăcându-se ca împăratul gol din poveste.

Moderniştii privesc îngroziţi la prăpastia din propriul suflet, privire pe care o vor izola în subconştient sau inconştient, ca pe un fenomen psihologic, vrând să găsească permanent subterfugii şi debuşeuri prin care să depăşească obstacolul vidului spiritual interior.

După ce filosofia a mutat transcendentul ideatic, propriu platonismului antic, în conştiinţa umană (Kant[3], Fichte[4], Hegel[5], Husserl[6], Bergson[7]), a proiectat eternitatea şi neantul asupra sărmanului spirit omenesc total imanentizat, lipsit de orice emergenţă harică, modernismul poeziei şi al artelor a încercat să scape de nelinişte, exacerbând disperarea şi neantul lăuntric, resimţit ca realitate existenţială şi nu ca naraţiune.

Ca urmare, a exaltat iraţionalul, irealul, urâtul, absurdul, chiar şi nefiinţa, ca pe nişte măşti ale unei conştiinţe întoarse spre sine, dar nepregătite pentru monştrii pe care i-a văzut evadând.

Tocmai pe aceşti monştri ea a încercat adesea să-i facă să pară frumoşi, minunaţi, pentru că a crezut că aceştia sunt chipul ei, fiinţa ei cea mai intimă, descătuşată – aşa cum încerca să ateste lebensfilosofia sau psihanaliza lui Freud şi Jung.

Arta dar mai ales poezia a părut în acest secol ca o salvare, poeţii au vrut să facă din ea reprezentanta spiritului omenesc, mai presus de filosofie şi de ştiinţă şi unii dintre ei au văzut-o chiar mai presus de religie sau ca o nouă religie: „acest tineret credea că va găsi în cultul profund și minuțios al ansamblului artelor o disciplină și poate un adevăr, fără echivoc. Foarte puțin a lipsit să se creeze un fel de religie… […]

Idealul nostru […] era dedus din întreaga experiență a literaturilor anterioare […], era suprema floare, minunat întârziată, a întregii profunzimi a culturii. […]

Socotesc că esența Poeziei este, după natura spiritelor [care o receptează], fie de o valoare nulă, fie de importanță infinită: ceea ce o face egală cu Dumnezeu însuși”[8].

Ea a părut multora ca cea mai nobilă îndeletnicire a spiritului, ca cea care poate să concentreze în sine esenţa existenţei umane, exprimând inexprimabilul, fiind un tablou în care trebuia să se imprime inefabilul fiinţei şi al existenţei.

Zina Molcuţ rezuma astfel esenţa simbolismului: „simbolismul nu numai că nu este un fenomen de decadenţă, ci are un caracter prin exelenţă afirmativ şi creator…, e un curent care, aşa cum intuise Moréas[9], în Manifestul literar al mişcării, stă mai curând sub semnul unei profunde renaşteri a literaturii. […]

Simboliştii […] instituie nu numai mitul Poeziei, ameninţată în însăşi fiinţa ei de himera scientistă lansată de pozitivism, ci creează pentru prima dată Mitul Poeziei ca instrument al cunoaşterii.

Într-o societate care nu mai crede decât în lucruri finite, descriptibile, reduse la aspectul lor utilitar şi pozitiv [practic, imediat], se poate afirma despre creator într-adevăr că devine bolnav de infinit. […]

Niciodată sufletul uman […] n-a aspirat mai înflăcărat spre invizibilul au-delà, fără a ajunge să creadă în el, ca în acest moment de criză acută a religiei şi a filosofiei, când poeţii au început să înţeleagă toată gravitatea şi responsabilitatea menirii lor, obligativitatea de a intra în posesia cheii perspectivelor infinite ale lumii.

Toate marile teme ale simbolismului: Necunoscutul, Absolutul, Infinitul, Idealitatea, Eternitatea, Principiile sau Elementele, Invizibilul şi Impalpabilul, nu înseamnă decât faţete diferite ale unei impresionante deschideri.

Poezia dobândeşte o dublă perspectivă: spre figura interioară a Cosmosului şi spre figura interioară a spiritului, adâncindu-se până în planul abisal al Inconştientului şi al Iraţionalului.

Baudelaire nu întâmplător a orientat de la început noul şi inventivitatea spre transcenderea aparenţelor, spre transgresarea suprafeţelor naturii, ci pentru că el, creând conceptul de modernitate, în numele căruia iniţia resurecţia, i-a conferit, în primul rând, accepţia de aspiraţie spre Infinit.

Simboliştii resimţeau infinitudinea ca superioară finitudinii tocmai pentru că ea însemna inserţie în straturile de profunzime ale lumii, în spaţialităţile unde proliferau generos viziunile esenţialului în afara cărora nu există poezie, după opinia lui Antonio Machado[10], căci absoluta realitate a aparentului… e absolută irealitate. […]

Pentru prima dată în simbolism se încerca fundamentarea unui limbaj poetic apt de a da expresie unei noi înţelegeri  lumii, în care asistăm la mutarea interesului de la aspetul exterior al existenţei spre substanţialitate şi esenţialitate. […]

Stilul arhetipal al simbolismului la care se referea Moréas nu e, în limbajul modern, decât configurarea poetică transempirică, avându-şi într-adevăr suportul într-un angrenaj structural unde simbolurile şi metaforele sunt prevalente. […]

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deja asistăm la un proces în care neliniştea de suprafaţă, pe care Kierkegaard[11] o reproşa oamenilor epocii lui, începe să fie substituită de neliniştea autentică…[…]

Nietzsche e cel care se raportează pentru prima dată, în Prăbuşirea Zeilor, la noua situaţie a omului în lume, revelându-ne o umanitate în care dispariţia lui Dumnezeu, necesară, după el, a lăsat pentru ceilalţi vidul unei disperări fără limită.

Senzaţia deconcertantă a omului de a se descoperi brusc aruncat într-o lume părăsită de Dumnezeu, este sursa marilor nelinişti ale conştiinţelor de la sfârşitul secolului, şi după Merejkovski[12]. Noi suntem liberi şi singuri, afirmă el. […]

De la lipsa de sens a vieţii şi de la nelinişte pleca, de fapt, Nietzsche[13] în 1872, la începutul perioadei simboliste, când nu întâmplător concepea proiectul supromului ca soluţie pentru surmontarea crizei” [14].

Rândurile de mai sus ne lămuresc asupra faptului că criza limbajului și a literaturii, a poeziei, sunt determinate de cauze spirituale profunde și nu de necesitatea pur artistică a unor efecte stilistice noi.

Nu limbajul s-a perimat, ci starea de spirit tensionată a noii lumi are nevoie să-și reproducă, în artă, congestionarea.

Revoluția limbajului este urmarea unei prăbușiri a viziunilor și concepțiilor tradiționale, a unei rupturi esențiale cu conștiința creștină, dar care nu se produce fără cutremure interioare și fără sentimentul căderii în gol.

Nu e o ruptură bruscă, pentru că Occidentul a inițiat-o de mult și o continuă în trepte.

În această situație, dacă simbolismul (și impresionismul în pictură) este efectul sau consecința, în plan literar și mai ales poetic, a unei crize spirituale profunde, de ce separăm, în interpretare, poezia pură de însăși elementul care o fundamentează?

Interpelată exclusiv stilistic, ea nu reproduce și nu transmite nimic, deși e sigur că, în actul lecturii, ea comunică, într-un dialog inechivoc cu interiorul uman, capabil să recepteze senzații spirituale concrete.

Suntem într-un secol al crizei și poezia lui o ilustrează indiferent de curente (simbolism, expresionism, avangardism, etc.) și de nuanțe stilistice.

Nu e de mirare însă că postmodernismului, născut de o lume hipertehnologizată, i s-a făcut lehamite de acele definiţii înălţătoare ale artei şi literaturii, pe care le-a considerat ca pe nişte vectori inadecvaţi către spiritualitate şi religie, şi că vrea să se întoarcă la exerciţiul ludic şi elementar al copilăriei ficţionale, pentru a se debarasa de înghiontirile conştiinţei.

Postmodernismul reprezintă, de fapt, o detaşare de categoriile negative ale modernităţii enunţate de Hugo Friedrich[15] (modernismul, ca aspiraţie spre Infinit, era o balansare între categoriile negative ale sufletului, măcinat de nelinişte şi dezechilibre, şi categoriile negative ale definiţiilor apofatice care priveau acea lume spirituală transempirică, pe care o aveau în vedere poeţii) şi o întoarcere în câmpul pozitivităţii, din moment ce hipertehnologizarea, cibernetizarea mediului existenţial şi globalizarea, planificatul sat planetar, modifică atenţia de la neliniştea lăuntrică şi metafizică la nuanţele fluorescente ale viitorului.

Trăim o nouă epocă paşoptistă, în care umanitatea dă semne de epuizare a efortului raționalist-metafizic și stă cu ochii absorbiţi de lumina nevăzută dar anunţată a unei noi ere tehnolohice, de la care așteaptă revirimentul…interior, prin inseminarea unui alt telos umanist cutezător.

Revenind la poezia modernă, trebuie să recunoaştem că arta a început treptat să capete un ascendent în conştiinţele oamenilor, în Apus, ca expresie a spiritualităţii, începând din Renaştere, înţeleasă fiind ca ars determinată de intervenţia şi inspiraţia divină.

Era de fapt o reiterare a anticei inspirații, cu valențe oraculare, care îi lua în stăpânire pe poeți, cum credeau Democrit[16], Platon[17] sau Ovidiu[18].

A devenit însă din ce în ce mai mult, culminând cu secolele XIX şi XX, un fel de mod de comunicare ezoteric sau ocult a incomunicabilului, ceva misterios şi profund, propulsat înaintea ştiinţelor exacte, a lucidităţii raţionale (interpretate scolastic), a filosofiei sistematice, a dogmelor religioase ale creştinismului occidental, intrat iremediabil pe o pantă a declinului.

E un contracandidat al curentelor protestante, care își afirmă capacitatea oficiantă și soteriologică internă și indipendentă de cultul tradițional și de alte culte.

Poezia s-a pretins a fi un canal de comunicare a sensibilităţii umane cu Dumnezeu, un mod de comunicare cu Incomunicabilul (o apofanie lingvistică pentru Dumnezeu, ca şi Absolutul, Infinitul, Necunoscutul, Eternul, etc., scrise cu majusculă sau nu), după aproape un mileniu de experienţă religioasă catolică şi (ulterior) protestantă, în care lui Dumnezeu I s-a refuzat, dogmatic, în spaţiul Europei occidentale, comunicarea directă cu omul.

Poezia modernă, începând cu romantismul şi simbolismul, şi-a propus să stabilească un nou mod de comunicare cu Absolutul.

Poeţii au crezut că ea e un vehicul spre sine şi spre Absolut, un înlocuitor al vehiculului haric refuzat omului, au crezut că poezia poate să înnemurească (a se vedea, în literatura românească, eminescianul înmărmureai măreţ sau căutarea nemuririi nu este altceva decât argumentarea artei[19], în opinia lui Nichita), că poate să împlinească aspiraţia deplină a fiinţei lor.

Arta şi mai ales poezia – începând cu Baudelaire şi cu simboliştii – a vrut să fie un vicar al religiei, în Occident, un Occident pentru care experienţa protestantă, a proclamării adevărului propriu (tradusă şi în filosofie, după exemplul teologiei), devenise cotidianitate şi lucru banal.

Poeţii români paşoptişti se considerau nişte profeţi (cariera poetului-profet se termină cu Eminescu, deși cunoaște recrudescențe la Macedonski), dar niciodată într-un sistem concurenţial în raport cu Biserica.

O asemenea perspectivă nu exista în mentalitatea şi societatea românească – care luptase aprig în secolele XVII şi XVIII împotriva catolicismului şi protestantismului.

Ei erau profeţi ai trezirii neamului în pură tradiţie şi concepţie biblică şi bizantină, în interiorul Bisericii, propagându-i acesteia viziunea şi aspiraţiile prin poezia lor.

Anumite nuanțe centrifugale (mai mult sau mai puțin conștiente, în reala lor gravitate) se pot desprinde, totuși, și din atitudinea lor.

Eminescu era singurul care, identificându-se cu aspiraţiile naţionale şi spirituale ale poporului său, în acelaşi timp era şi privitor ca la teatru, avea puterea să contemple ca un spectacol istoria, de undeva din exterior, şi înţelegea, el, tristă fire vizionară[20], că lumea nu merge în sensul acestor aspiraţii fericite ale contemporanilor săi idealişti.

El receptase din Occident o altă Europă decât cea, ideală, pe care o profilau interesele politice, sociale şi economice ale României. Şi înţelesese mult mai corect noul spirit al Europei, din moment ce putea vorbi de apus de Zeitate şi-asfinţire de idei înainte ca Nietzsche să publice Aşa grăit-a Zarathustra (1885) sau Amurgul idolilor (1888).

Luciditatea sa îl făcea pe Eminescu să se numească sceptic şi apostat, nu pentru că era astfel, în sens religios, ci pentru că aceste titulaturi exprimau coordonatele lumii în care trăia și pesimismul lui în legătură cu prezentul (contemporaneitatea) și viitorul.

Acest pesimism – pe care Călinescu îl considera eronat schopenhauerian – era înţelegerea lui cu privire la avalanşa de schimbări care urmăreau să marcheze devenirea neamului său.

El înţelegea şi se simţea dureros de neputincios, voindu-se în acelaşi timp mântuit prin iubire şi retrăgându-se în singura nădejde de fericire, la nivel eshatologic, cea pe care o vedea sigilată profetic în poezia transfigurării cosmice.

De aceea el este cel care indică o cale de urmat pentru poezia modernă: apofatismul lingvistic (limbajul poetic creat în ritmurile armoniei cosmice), prin care tainele ființei umane și ale universului sunt transmise numai celor străvăzători în profunzimile semantice ale lumii și ale limbii:

Nențeles rămâne gândul

Ce-ți străbate cânturile,

Zboară vecinic, îngânându-l

Valurile, vânturile.

(Dintre sute de catarge)

Acest apofatism lingvistic eminescian l-a descoperit Ion Barbu și l-a numit dialectul apei și al vântului, în care i se părea că ar fi știut să vorbească și poezia lui Jean Moréas (Jean Papadiamantopoulos), semnatarul manifestului care impune numele de simbolism (în locul celui de poezie decadentă) în definirea poeziei post-romantice.

Recapitulăm ceea ce am afirmat altădată, anterior, în cartea noastră, și reamintim cititorilor concepția bizantină și medieval-românească conform căreia cosmosul este o protobiblie, cerul fiind o carte scrisă cu literele de foc și aur ale stelelor, universul este un îndreptar semiotic și o lectură obligatorie în sens revelațional.

Aceasta este tradiția pe care au primit-o romanticii și apoi modernii, pe care poeții români și mai ales Eminescu o cunosc cu prisosință.

Reamintim – dintre mai multe surse care pot să ne confirme – că Palia istorică (sau Palia bizantină) semnalează această revelație prin lectura literelor cosmice, prin care Drepții Vechiului Testament, Melhisedec și Avraam, neavând Biblie scrisă, au citit scriptura cosmică:

„Aceastea deaca audzi Melhii, preveghie într-acea noapte, vrând să plinească slujba și învățătura părintelui său [care i-a cerut să pregătească boi și viței pentru jertfă înaintea zeilor].

Într-acea noapte era luna foarte luminată și stealele străluciia foarte. Aceastea deaca vădzu Melhii, să miră și gândi întru sine, dzicând:

Oh, spre ce lucruri frumoase odihneaște Dumnedzău, Făcătoriul a toate! Duce-mă-voi, de voi spune părintelui mieu: „Mai bine Acestuia să înălțăm jâtvă, decât bodzilor [idolilor] celor muți și surzi…[21].

La intenția tatălui mânios de a-și aduce jertfă zeilor pe fiul său, pe Melhisedec, acesta fuge în Muntele Eleonului (Măslinilor) și se roagă Dumnezeului pe care L-a cunoscut prin revelație naturală, contemplând frumusețea cosmică:

„Svințiia Ta ești Domnul Dumnedzău, cela ce ai făcut ceriul și pământul, soarele și luna și stealele!…”[22].

În același fel se petrec lucrurile și cu Avraam: „Tatăl lui era făcătoriu de idoli. Și vădzând Avram bozii părintelui său carele îi făcea, zise întru sine: O, cum face tată-mieu bozii și le slujaște lor, și nu poate mie a vesti pre Dumnezeu, Făcătoriul ceriului și al pământului, cela ce făcu soarele și luna, stelele și marea! […]

Melhisedec dzise: Care Dumnedzău te-au trimis? Răspunse Avram: Dumnedzău cela ce au făcut ceriul și au dzidit pământul, marea și soarele, luna și stealele…”[23].

Este o concepție pe care am descifrat-o în Psaltirea versificată a lui Dosoftei, în Cazania lui Varlaam[24], la Antim Ivireanul[25] și Dimitrie Cantemir.

Această viziune bizantin-ortodoxă asupra universului ca proto-scriere (protobiblie) era încă știută în epoca romantică și am sesizat altădată prezența metaforei cerului ca literatură și a stelelor ca litere începând cu epoca medievală până la poeții pașoptiști, Eminescu, Macedonski (pentru care cerul nopții e încă dumnezeiesc tezaur și feerie vindecătoare de nevroze) și chiar și după ei.

Și tocmai de aceea, îndurerat de impasibilitatea ignorantă a contemporanilor, Eminescu își încifra limbajul poetic în dialectul apei și al vântului, apă și vânt (vânturile, valurile) – metonimie pentru întregul logos cosmic – care rămân pe mai departe capabile să poarte adâncul de semnificație al poeziei sale.

În această poezie este o comunicare cosmică permanentă, a valurilor cu stelele proroace, a freamătului pădurii cu murmurul și suspinul râurilor și izvoarelor, pentru care conștiința umană modernă începe să devină surdă și iliterată.

Această concepție, transmisă pe filieră patristic-creștină se repercutează în poezia europeană preromantică, Lamartine, spre exemplu, fiind unul dintre poeții receptivi la temele și motivele oratoriei creștine, de care literatura franceză era saturată (Bossuet[26] este numai unul dintre numele pomenite adesea și care transmite flama emfatic-justițiară poeziei franceze romantice).

Că rădăcinile acestei tradiții erau adânci ne dau mărturie și următoarele versuri ale lui Baudelaire, care strigă într-un moment de spleen și deprimare:

Cum te-aș iubi, o, noapte, de nu ai fi cu stele,

Ce-mi tot vorbesc prin raze un grai prea cunoscut!

Eu caut hăul, vidul, pustiul absolut!

(Obsesie)[27]

Dacă, o, cer, tu astăzi cifre mă înveți (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! – Eminescu exclamă acestea dezamăgit de eșecul cunoașterii prin erudiția filosofic-intelectuală), dacă natura cosmică a devenit din protobiblie o simplă carte (liber mundi[28]) anonimă interpretabilă strict literal, adică explorabilă doar științific, după modelul examenului biblic protestant – nu pentru că ele însele, Biblia și protobiblia cosmică au devenit astfel, ci pentru că astfel a evoluat percepția umanității, cecizată și surdinizată în fața semnelor alegorice și a glasurilor inefabile ale creației cosmice – atunci, în consecință, și poezia devine, ca și universul, un papirus de simboluri și alegorii indesifrabile pentru cei care au universul interior aseptizat, izolat de comunicarea cu natura cosmică.

Ochiul uman a ajuns treptat imun la frumusețe (Dostoievski[29] proclama că, totuși, frumusețea va salva lumea), la vignetele și literele cosmice.

Acesta este mesajul pe care îl transmite lirica lui Eminescu, care devine, în subsidiar, în limbajul mistic (alegorico-simbolic) al poeziei, cea mai puternică pledoarie pentru conservarea viziunii arhaice, ortodox-bizantin-românești, asupra raționalității lumii, a logosului cosmic inseminat, de către Rațiunea și Logosul Creator, cu rațiuni pe măsura conștiinței umane.

Recuperarea și perpetuarea acestui misticism al poeziei – derivat din mistica teologică răsăriteană și subsumabil viziunii sale –, va deveni programul fundamental al poeziei moderniste românești, dificil decelabil de sub amprenta teoretică a epocii literare moderne și de sub avalanșa articolelor și a declarațiilor care declamă scopul imediat de a inova poezia și limbajul poetic.

Există însă și un telos desonorizat, subimprimat în forma sincronizată a poeziei.

Lovinescu[30] era degeaba adversarul misticismului – pe care îl repudia odată cu toată tradiția literară veche, interpretându-l ca ostil estetismului –, pentru că tocmai acesta, transmis din literatura veche prin sevele marelui copac Eminescu, este fundamentul trans-figurării limbajului liricii românești din epoca modernă.

Mai pe scurt: misticismul este cel care a putut produce o sincronizare atât de uluitoare și rapidă, veridică și valorică (valorică prin veridicitatea tensiunii spirituale lăuntrice), pentru că poezia modernă s-a născut din tensiunea dintre acest misticism și lumea modernă.

Fără acesta ne-am fi bucurat de un nou pașoptism formal, cu importuri și imitații, fără mari pretenții de autenticitate și originalitate.

De aceea, subterfugiul impunerii literaturii decadente moral (imperios indicate de Călinescu[31] drept instigator de creație), ca valoare estetică, este un instrument de chirurgie plastică nesesizat de cei care urmăresc doar rezultatul modificărilor.

Acest subtext din poezia eminesciană și modernă nu l-au receptat corect, din păcate, Nichifor Crainic[32] și tradiționaliștii.

Dacă sămănătoriștii și poporaniștii inventau un așa-zis tradiționalism, care n-avea nimic de-a face cu tradiția literară românească, gândiriștii nu reușesc nici ei să recupereze semnificațiile abisale ale versurilor eminesciene, determinate de o experiență intimă și îndelungată cu literatura epocii vechi (experiență pe care n-o mai repetă nimeni la aceste proporții – Arghezi fiind cel care se apropie cel mai mult).

Tocmai de aceea, criticând literalismul Gândirii și iconografia descriptiv-naivă afișată eretic[33] (e termenul lui Blaga) drept valoare ortodoxă, Lucian Blaga deplângea orientarea teoretică a lui Crainic, într-un articol publicat însă în revista Gândirea[34]:

„Scriind o dată lui Crainic, din străinătate…rosteam orecare nedumeriri, ba chiar nemulțumiri, din pricină că în articolele sale avea obiceiul să sublinieze cu un zel excesiv legăturile gândirismului cu semănătorismul. […] Eu continui să văd și astăzi mai mult deosebirile, fiindcă legăturile gândirismului, nu atât văzute, cât subterane, dar cu atât mai puternice (subl. n.), legăturile gândirismului, zic, cu trecutul se trag de la marele copac: Eminescu”[35].

Iar marele copac își avea rădăcinile – susține Rosa del Conte – în humusul natal, în cultura și literatura română veche.

Blaga a rămas însă el însuși gândirist, chiar dacă în dezacord cu teoriile lui Nichifor Crainic despre fizionomia acestui curent literar.

În platoul cultural al Europei însă – o Europă modernă în care distincțiile regionale se estompează, contemplate de la mare distanță –, arta a ajuns, ca ideologie generală, în secolul XX, propulsată astfel dinspre Occident, pe un piedestal pe care nu urcase niciodată. Ceva intangibil, tabu, sacru.

Arta propunea – şi mai propune încă – desacralizarea a tot ceea ce era considerat divin şi sfânt de către religie (pentru că nu cade sub incidenţa experienţei empirice, conform datelor creştinismului apusean), dar considera sacralitatea sa ca intangibilă, ca o nouă religie naturală, reprezentând naturalul artistic (Baudelaire instituie frumusețea artificială, artistică, drept adevărata frumusețe), nu pe cel al lui Rousseau[36].

Şi dacă postmodernismul parodiază astăzi arta modernă, nu se atinge, de fapt, de teza caracterului ei sacrosanct, ci doar de autoiluzionarea individuală a înaintaşilor, de credinţa lor în excepţionalul artei proprii.

Scriitorii postmodernişti ştiu că pot să se autopersifleze liniştiţi, pentru că nu corup conştiinţa adânc înrădăcinată, devenită dogmă artistică, a actului scriitoricesc sau artistic ca act inspirat, ca o nouă religie şi ca fapt superior în ierarhia valorilor umane, pe care destui scriitori şi mai cu seamă critica literară o îmbrăţişează cu exaltare. Iar meritul pentru aceasta revine, în mare parte, secolelor XIX şi XX.

Cu alte cuvinte, poezia a ajuns un mit. Un mit de care nu te mai poţi atinge. Eminescu poate fi atacat (fapt deja consumat), dar nu şi poezia, ca artă.

Aici însă intervine paradoxul. În timp ce dogmele catolice şi protestante Îl circumscriu pe Dumnezeu în transcendenţă şi singura oglindă a lui Dumnezeu pe pământ este papa, vicarius Christi[37] (pentru catolici), sau Biblia (pentru protestanţi şi neoprotestanţi), în spaţiul ortodox dogmele Bisericii sunt enunţări dramatice (pentru conştiinţele indecise) în sensul exact contrar: cine nu ajunge să Îl vadă pe Dumnezeu, încă din această existență pământească, să vadă lumina dumnezeiască şi să transforme viaţa sa într-o permanentă comunicare cu Dumnezeu şi lăuntrul său într-un mediu al locuirii harului, acela e creştin numai la nivel onomastic şi are şanse nesigure de mântuire.

E înspăimântător și copleșitor, dar avertismentele unor Sfinți ca Simeon Noul Teolog[38], Grigorie Palama[39] sau (mai recent) Ignatie Briancianinov[40], și a multor altora (i-am evocat pe cei ale căror opere conțin precizările cele mai dramatice și mai tranșante în acest sens), converg în această direcție.

Deosebirile dogmatice între cele două forme de creştinism, cel occidental şi cel oriental-ortodox, sunt radicale.

Pare o problemă pur teologică, ce n-ar avea de ce să intereseze literatura, însă nu este adevărat.

Adevărul este că aceste deosebiri religioase au consecințe fundamentale și dramatice asupra literaturii și că ele determină, în mod analog, discrepanțe semnificative între literatura celor două Europe, dar rămase nesemnalate ori de câte ori critica ignoră aspectele spiritual-religioase ale operelor literare.

Dezideratul ortodox al vederii lui Dumnezeu fusese exprimat în literatura noastră de Neagoe Basarab[41], Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino[42] şi Nicolae Milescu-Spătaru[43] şi, ceea ce este absolut esenţial, în contexte care se adresau nu celor care părăsiseră lumea pentru mănăstire sau pentru sihăstrie, ci credincioşilor mireni.

Mirenii sau creștinii obișnuiți nu sunt debranșați de la solicitarea ascetică, urmărind telosul iluminării mistice, pentru că asceza este polimorfă, iar telosul respectiv nu operează nicio excludere.

În toată Europa, poezia modernă continuă să stea sub semnul religiozității (n-o spunem noi, ci o spune Matei Călinescu).

Poezia românească nu face excepție, dar are particularități care o individualizează și care nu pot fi observate, cercetate și descrise corect fără o cunoaștere a cauzelor profunde care le determină.

Iar atitudinea de respingere vanitoasă a cunoașterii teologice și de a da cu tifla Bisericii nu va face decât să treneze la nesfârșit această cercetare literară.

Atenționările noastre urmăresc să pună în evidență deosebirile fundamentale, între Apus și Răsărit, de mentalitate și de context spiritual, de atmosferă spirituală pe care o respiră poeții români, pentru a putea intercepta corect și nu divagant mesajul poeziei moderne românești.

În epoca modernă, poeţi ca Eminescu, Blaga sau Arghezi exprimă tuşant suferinţa interioară pentru această nevedere mistică, pe care o experiază ca pe o insuficienţă ontologică determinată de un eşec personal în împlinirea aspiraţiilor lor spirituale.

Destui poeţi şi scriitori români cunoşteau, într-un grad mai mic sau mai mare, teologia şi dogmele ortodoxe, precum şi tradiţia veche literară, fiindcă erau şi intimi ai practicii liturgice ortodoxe.

Nu însă şi mulți dintre criticii literari, care, din nefericire, sunt ignoranţi la acest capitol. Şi de aici derivă o serie întreagă de interpretări eronate ale literaturii noastre, încurajate şi de epoci ostile Bisericii şi tradiţiei, parcurse recent de români.

Literatura veche fiind adesea citită și interpretată prin prisma categoriilor de gândire ale modernității, nu avem să ne mirăm, cu atât mai mult, de traseul exegetic bătătorit al celei moderne, în cazul căreia decriptarea prin apelul la chei de lectură tradiționaliste e întâmpinată ca o adevărată erezie provocatoare și ca semn de inadecvare și insolvabilitate critică.

Dacă poezia, începând cu romantismul – mai ales poezia –, în Occident, se vrea un mijloc de comunicare cu Dumnezeu, cu Absolutul, în Creştinismul nostru răsăritean, scriitorii şi poeţii au o problemă în a-şi motiva demersul literar: acest canal de comunicare cu Dumnezeu ei îl au deschis, Biserica lor nu le-a obturat această cale, ba dimpotrivă, dogmele creștinismului răsăritean îi consideră damnabili dacă nu îl accesează.

De aceea, primii noştri poeţi şi prozatori, în literatura veche şi paşoptistă, se revendică din tradiţia biblică a Sfinţilor Moise, ca istoric, şi David, ca poet.

Ei sinonimizează poezia cu profeția și poetul cu profetul, înscriindu-se în limitele unei gândiri religioase și încreștinând, după obiceiul medieval, practica literară impropriată dintr-o influență străină.

În privinţa poeziei moderne, problemele de conştiinţă ale unor poeţi ca Eminescu, Blaga sau Arghezi, afirmate în mod foarte explicit (şi totuşi de neînţeles pentru agnostici) sunt legate nu de disperarea de a sparge nişte bariere de comunicare cu Dumnezeu, pe care creştinismul apusean le-a decretat ca inexpugnabile, ci de faptul că nu au împlinit dezideratul ortodox şi isihast de a-L vedea pe Dumnezeu, lumina Sa necreată, şi pentru aceasta se consideră neîmpliniţi.

Barierele de comunicare nu sunt teologice sau ontologice, ci sunt neputințe personale (Dumnezeu e acuzat sporadic, cu jumătate de gură, dar acest aspect a fost adesea maximalizat), iar revolta unor poeţi înseamnă un accent personal pus într-o relaţie intimă dintre Dumnezeu şi persoana umană.

În dialogul dintre Dumnezeu şi om, omul este cel care aduce reproşuri, pentru că Blaga, Arghezi sau Fundoianu consideră că Dumnezeu ar trebui să fie încă şi mai milostiv cu neputinţa lor decât este, fără a atinge apogeul revoltei de tip apusean și fără ca poeții să ajungă să fie cu totul refractari față de mistică și religie – dimpotrivă, aserțiunile lor sunt contradictorii și paradoxale, pentru că și starea de spirit se comută des, de la insurgență la penitență.

Chiar reproşul în sine adus Domnului, de a nu Se fi revelat lor în mod personal, este posibil numai datorită faptului că ei cred că dialogul în sine este posibil, iar Cerul nu este o transcendenţă incomunicabilă.

Critica literară românească nu a reperat mai deloc aceste aspecte absolut esenţiale ale literaturii române, din cauză că nu a integrat cercetarea literaturii și a teologiei româneşti tradiţionale în aparatul său critic, în sistemul său ştiinţific de operare asupra textelor, ci s-a mulţumit lovinescian să condamne obscurantismul religiei şi al tradiţiei ortodoxe. A venit în ajutor și o jumătate de secol de comunism…

Perioada comunistă a înclinat de tot balanța în favoarea brațului anti-religios, într-un dialog polemic cum a fost cel interbelic, care ar fi trebuit să continue cu argumente raționale de ambele părți și să-și păstreze echilibrul. Una dintre părți a devenit însă exterminatoare, când a avut și puterea politică de partea sa.

De-abia în ultima vreme s-au auzit voci revendicative, din partea unor conștiințe lucide și alarmate de rămânerea pe mai departe în acest tunel ideologic:

Literatura și chiar istoria literaturii nu pot fi imaginate în afara religiei (subl. n.), cu care prima se confundă într-o epocă îndepărtată a existenței sale, și chiar a spiritului religios, a misterului, a misticii, a revelației și a altor noțiuni care – în parte și în anumite situații – sunt comune celor două domenii.

O lungă interdicție a acestui subiect, de peste patruzeci de ani, a lăsat o mulțime de pete albe în discuția literaturii noastre; nici măcar literatura veche […] n-a fost scutită de această cenzură absurdă și s-a putut astfel vedea o antologie de literatură română veche, din secolele XVI și XVII, cuprinzând texte care dezvoltau teme biblice și puneau în scenă personaje biblice, din care erau excluse (prin obișnuitele croșete) toate referințele biblice, inclusiv apelativele sfânt, sfântă, mucenic, etc. și, mai presus de orice, numele Domnului, încât o pagină din această carte într-adevăr antologică numără și câte douăzeci de croșete sau pasaje lipsă.

Cum s-ar fi putut pune problema de a discuta, fie și numai sub raport strict tematic, prezența elementului religios în literatura modernă? (subl. n.)

Așa se face că singurele încercări de abordare a subiectului au venit numai din străinătate […], iar noi nu putem astăzi nici măcar propune o listă de autori și de probleme ale domeniului, pentru a-l circumscrie și a-l evalua”[44].

Prezența elementului religios în poezia română modernă ne preocupă și pe noi, pentru că, pe de o parte, este o problemă încă nestudiată și, pe de altă parte, ea reprezintă, de fapt, singurul element de continuitate care leagă toată literatura română, toate epocile literare, într-un întreg organic.

Fără elementul religios (care nu e o componentă doar a poeziei sau literaturii religioase), epocile literare românești sunt niște insule plutitoare într-o mare de-ntuneric, pentru că el reprezintă o viziune spirituală milenar-tradițională și dominantă, care nu poate fi ștearsă cu buretele din conștiința și operele sciitorilor, doar pentru că nu mai convine spiritului lumii moderne.

Literatura noastră modernă/modernistă n-a apărut din neant sau dintr-un imbold sincronizator vanitos, ci dintr-o necesitate internă de a manifesta o altă interioritate, crizată, a societății și spiritului românesc, pe care Eminescu doar o anticipa.

În timp ce proza, romanul românesc modern s-a sincronizat mai greu cu cel european, cu romanul subiectiv şi de analiză psihologică (cu excepţia prozei avangardiste urmuziene, a romanelor cu totul inedite, în peisajul literar, ale lui Urmuz[45], pe care le-a apreciat și recomandat spre publicare tot un poet, Arghezi), în poezie avangarda se manifestă mult mai repede şi mai pregnant.

Acest lucru este de subliniat și spune multe.

Despre etapele cele mai reprezentative ale sincronizării romanului, respectiv Hortensia Papadat-Bengescu[46], Camil Petrecu[47], Anton Holban[48] şi Mircea Eliade[49], spunem acum doar că Hortensia şi Eliade ni se par mai autentici decât Camil Petrescu[50], care este mai degrabă demonstrativ şi teoretizant, în timp ce primii doi tuşează mult mai bine adevărata lor substanţă interioară, în interiorul literaturii.

Pentru ei, sincronizarea a venit de la sine, au adaptat-o structurii lor spirituale, în timp ce Camil pare mai artificial în efortul său de a fi proustian[51].

Am precizat acestea ca preambul, pentru a sublinia că scriitorii români şi-au păstrat, în interiorul modernismului, specificitatea, şi nu s-au putut dezice de ceea ce erau.

Atunci când au încercat să fie numai moderni şi numai europeni, încercarea lor a scârţâit, a sunat şi sună puţin cam fals, artificial, deşi critica îi recuperează cu succes, în virtutea unei exegeze strict estetizante şi sincronizatoare.

Eugen Ionescu[52] a subliniat faptul că între marile spirite româneşti există o evidentă înrudire, dovedind că apartenenţa la un neam şi la o credinţă nu se discută, e o pecete care te ştampilează din interior fără echivocuri, nu te poţi dezice de ea fără să te anulezi ca valoare ontologică şi personală.

De altfel, cultura şi literatura română, în optica istoriilor literare şi culturale, cunoaşte două feluri de progres: un „progres prin imitaţie” (Eugen Negrici[53], după Lovinescu), a Occidentului, evident, şi un progres prin avangardă, prin anticiparea şi devansarea Occidentului.

La modernism şi avangardă, ortodocşii şi-au dat aportul, destul de important, prin El Greco[54], Jean Moréas, Dostoievski, Kandinski[55] (am putea să-i enumărăm aici şi pe Chagall[56], Fundoianu[57] şi Tzara[58], ca provenind dintr-un spaţiu ortodox), Brâncuşi[59] sau Eugen Ionescu.

Unii susţin că România este cunoscută în mediile culturale din afara graniţelor ca ţara de provenienţă a unor mari artişti de avangardă. Cum însă au ajuns românii, un popor ortodox cuminte, să dea naştere unor spirite avangardiste?

Credem că răspunsul este că acest curent de revoltă traduce o imensă tensiune şi nelinişte interioară, şi că personalităţi în esenţa lor religioase şi ataşate puternic de un anumit spaţiu spiritual, puteau converti în artă această tensiune.

Dacă ne uităm mai bine, artiști ca Brâncuşi, Eugen Ionescu, Bacovia, sau chiar Urmuz şi Tristan Tzara sunt spirite profund neliniştite pe temeiuri spirituale.

Marile personalităţi artistice sunt tocmai cele care s-au simţit puse în criză într-o societate modernă desacralizată şi ele au fost multe în literatura şi cultura română.

Ar fi de remarcat, acum, că cele două mari curente din literatura română, cel avangardist-modernist şi cel realist-mitic (reprezentat de Mihail Sadoveanu[60], Vasile Voiculescu[61], Mircea Eliade, etc.) s-au născut din acelaşi sentiment de gol interior într-o lume profană şi cu acelaşi scop de a protesta şi de a încerca să redimensioneze civilizaţia modernă secularizată, în aşa fel încât să-şi aducă aminte de rădăcinile ei, de tradiţia spirituală şi de sensul ei în sacralitate.

Reîntoarcerea omului la mituri, la religie, a fost programa uneia dintre aceste două atitudini fundamentale ale literaturii române, a celei cunoscute ca mitico-fantastică, în timp ce alternativa avangardistă a lăsat să se audă strigătul omului terorizat din pricina deposedării de viaţa sa interioară şi spirituală, obligat să accepte ideea că este o maimuţă care trebuie să evolueze în mijlocul unui palat de sticlă, al civilizaţiei şi tehnologiei impersonale şi impasibile la drama umană.

Ar trebui, poate, să facem o analiză amănunțită a fenomenului literar și poetic românesc al sfârșitului de secol XIX și al primelor decenii ale secolului XX, dar spațiul lucrării de față nu ne mai permite.

Studiul nostru se va concentra în continuare asupra personalităților poetice care s-au afirmat și au dominat scena literară și spațiul modern al istoriilor literare.

Începutul secolului XX și perioada interbelică vor cunoaște două coordonate esențiale, cea tradiționalistă și cea modernistă, afirmate atât teoretic și polemic, cât și în practica literară.

Această polemică nu ne interesează acum să o expunem, nici măcar succint (poate vom face referiri sporadice), pentru că dorim să ne concentrăm asupra inventarului poetic și a comunicatului său, cu atât mai mult cu cât își articulează o filosofie neimprimată în cuvinte. Ele sunt, credem, mult mai lămuritoare decât dezbaterile teoretice nesfârșite.

La urma urmelor, textele teoretice nu doar că nu formează interesul lucrării noastre, în mod deosebit, dar ele nu sunt în ele însele literatură, ci au fost scrise în ideea de a sprijini literatura. Însă esența acestei literaturi o putem discerne doar lecturând-o și explicând-o prin ea însăși, mai întâi de toate.


[1] „Poezia foloseşte cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă. În poezie putem vorbi despre necuvinte”, cf. Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, proză şi versuri,1957 –1983, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, cu acordul autorului, Ed. Eminescu, 1990, p. 38.

[2] Despre aceste necuvinte, Sorin Dumitresu, specificând că știe de la Nichita, preciza într-o emisiune televizată: Necuvintele sunt cuvintele lui Dumnezeu în Rai, felul în care Hristos vorbea cu Adam și Eva.

După căderea protopărinților, adevărul și realitatea nu se mai confundă.

Cuvintele invocă, atrag realul.

Există o diferență între foșnet (real) și freamăt (auzit doar de poet).

Pentru Nichita, Cârlova e primul nostru poet modern, pentru că intră în impas căutându-și cuvântul corespunzător pentru ceea ce vrea să exprime și, negăsindu-l, îl reproduce prin un ce.

Nichita spunea că volumul Necuvintele e un eșec, dar fără el nu se poate înțelege poezia sa.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Immanuel_Kant.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Gottlieb_Fichte.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Georg_Wilhelm_Friedrich_Hegel.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Edmund_Husserl.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Bergson.

[8] Paul Valéry, Poezii. Dialoguri. Poetică și estetică, ediție îngrijită de Ștefan Aug. Doinaș, Alina Ledeanu și Marius Ghica, Ed. Univers, București, 1989, p. 560, 561, 568.

[9] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Jean_Mor%C3%A9as.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Antonio_Machado.

[11] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/S%C3%B8ren_Kierkegaard.

[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dmitri_Merejkovski.

[13] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche.

[14] Zina Molcuţ, Simbolismul european, vol I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983, p. 1-27. A se vedea: http://www.crispedia.ro/Zina_Molcut.

[15] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Hugo_Friedrich.

[16] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Democrit.

[17] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon.

[18] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Ovidius_Naso.

[19] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, proză şi versuri,1957 –1983, op. cit., p. 18. Şi Gabriel Liiceanu susţine acelaşi lucru, dar despre filosofie.

[20] Unde vizionar nu înseamnă ceea ce înțelegem noi astăzi, ci desemna o persoană mai neobișnuită, care avea vedenii, ciudată, neagreată în societate.

Cităm din Nicolae Georgescu, Reprezentări scripturale eminesciene, în Revista Limba Română, nr. 5-6, anul XX, 2010:

„Tot oamenii din ziua de astăzi, epigonii, mai afirmă ceva: Privim reci la lumea asta – vă numim visionari. În context actual, vizionar este o calitate deosebită a geniului; Domnul Profesor Florea Fugariu, căruia i-am adus în mai multe rânduri mulţumiri ce nu vor fi însă niciodată de ajuns, îmi atrage atenţia că în vremea lui Eminescu termenul avea conotaţii magice, negative, păstrate până în secolul al XX-lea, dacă e să cităm numai definiţia Dicţionarului Candrea din 1931 la termenul vizionar: „care crede că are vedenii, care are idei ciudate, extravagante”.

Pentru epigoni, înaintaşii sunt doar nişte „ciudaţi”. Abia acest poem îi reabilitează, într-o expresie memorabilă: „Rămâneţi dară cu bine sânte firi vizionare”. Poţi pune, aici, virgula vocativului (cum fac ediţiile, împotriva „Convorbirilor literare”)?…”, cf. sursa: http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=969.

[21] *** Cele mai vechi cărți populare în literatura română (vol. IV). Palia istorică, studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Alexandra Moraru și Mihai Moraru, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2001, p. 123.

Cartea poate fi downloadată de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/05/09/alexandra-%C8%99i-mihai-moraru-palia-istorica/.

[22] Idem, p. 125.

[23] Idem, p. 116-117 și 126.

[24] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Varlaam_Mo%C8%9Boc.

[25] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Antim_Ivireanul.

Teza noastră doctorală: Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera, poate fi downloadată de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-via%c8%9ba-%c8%99i-opera-2010/.

[26] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Jacques-B%C3%A9nigne_Bossuet.

[27] Charles Baudelaire, Florile răului, traducere, cronologie, note și comentarii de C. D. Zeletin, Ed. Univers, București, 1991, p. 128.

[28] În latină: cartea lumii.

[29] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Feodor_Dostoievski.

[30] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Lovinescu.

[31] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu.

[32] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nichifor_Crainic.

[33] „Avem bunăoară pictori care, în dorința de a crea cât mai românește cu putință, nu se sfiesc să îmbrace pe Maica Domnului în cătrință și să încingă pe Iisus cu un brăcinar din care numai cele trei culori lipsesc pentru a fi complet național.

Avem poeți, de talent chiar, pentru care fuga în Egipt s-a petrecut pe Argeș în jos. […] Riscăm să ne cutropească tablourile cu arhangheli în cojoace de ciobani găurite în spate pentru întinderea aripilor și versurile în care Dumnezeu se încruntă cu bunătatea balcanică a unui boier roman”, cf. George Gană, Opera literară a lui Lucian Blaga, Ed. Minerva, București, 1976, p. 36-37.

[34] Remarcăm lipsa de animozități personale virulente din acea epocă, dar care animă, din nefericire, relațiile dintre oamenii de cultură sau de litere ai zilelor noastre, care foarte rar mai suportă o polemică de idei onestă și rațională.

[35] Cf. George Gană, Opera literară a lui Lucian Blaga, op. cit., p. 41.

[36] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Jacques_Rousseau.

[37] În latină: vicarul/înlocuitorul lui Hristos.

[38] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Simeon_Noul_Teolog.

A se vedea și: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, teză doctorală care poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/vederea-lui-dumnezeu-in-teologia-sfantului-simeon-noul-teolog/.

[39] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_Palama.

[40] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Ignatie_Briancianinov.

[41] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Neagoe_Basarab.

[42] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantacuzino,_stolnicul.

[43] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Milescu.

[44] Mircea Anghelescu, Clasicii noștri, Ed. Eminescu, 1996, p. 221.

[45] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Urmuz.

[46] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Hortensia_Papadat-Bengescu.

[47] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Petrescu.

[48] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Holban.

[49] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade.

[50] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Petrescu.

[51] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Marcel_Proust.

[52] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu.

[53] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Negrici.

[54] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/El_Greco.

[55] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Wassily_Kandinsky.

[56] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Marc_Chagall.

[57] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Benjamin_Fundoianu_-_Fondane.

[58] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tristan_Tzara.

[59] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncu%C8%99i.

[60] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Sadoveanu.

[61] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Voiculescu.

Nu cere semne și minuni…

Care n-au chip și nume. Îi spunea Dumnezeu Hyperionului.

În evangheliile sinoptice se relatează următoarele:

Matei 12:39 Iar El, răspunzând, le-a zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul.

Matei 16:1-4 Şi apropiindu-se fariseii şi saducheii şi ispitindu-L, I-au cerut să le arate semn din cer. Iar El, răspunzând, le-a zis: Când se face seară, ziceţi: Mâine va fi timp frumos, pentru că e cerul roşu. Iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că cerul este roşu-posomorât. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu se va da lui, decât numai semnul lui Iona. Şi lăsându-i, a plecat.

Marcu 8:11-12. Şi au ieşit fariseii şi se sfădeau cu El, cerând de la El semn din cer, ispitindu-L. Şi Iisus, suspinând cu duhul Său, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam.

Luca 11:29-30. Iar îngrămădindu-se mulţimile, El a început a zice: Neamul acesta este un neam viclean; cere semn dar semn nu i se va da decât semnul proorocului Iona. Căci precum a fost Iona un semn pentru Niniviteni aşa va fi şi Fiul Omului semn pentru acest neam.

Lucruri ușoare

Cel mai ușor e
să nu uiți nicio iubire,
nicio înțelegere,
nicio iarnă
în care ți-a nins inima.

Cel mai ușor e
să te lași sedus de orice durere
pe care nu o înțelegi
tocmai pentru că e prea evidentă.

Cel mai ușor e să
treci de neplecat,
să vii de neregăsit
și să nu mori de atâta
viață care te înconjoară și
irumpe în tine.

E ușor, foarte ușor
să ai cuvinte când alții au tăceri,
să ai vorbe când alții au hule,
să ai tăceri când alții au cuvinte
expirate
.

Pentru că trebuie să îți spun,
prietene,
că și cuvintele se dezleagă de profunzime
când se spun prea târziu!

Alexandru Macedonski: poetul în valea plângerii

… dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze /…/

…dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,

Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze…

Macedonski, Noaptea de mai

Concepţia lui Alexandru Macedonski despre poeţi şi chemarea lor în această lume este pașoptistă și o descoperim concentrată în versuri cu o puternică sonoritate heliadescă[1]:

„Poeţi”, în valea cea de plângeri
Lor li se zice, însă, „îngeri”
E-n ceruri al lor nume!

(Poeții)[2]

Nu este ceva nou în poezia românească şi nici nu este o concepţie pur romantică.

Medieval și scriptural, corpul uman este închisoare pentru suflet, iar pământul este valea de vecinică plânsoare (La suflet) sau a plângerilor vale (Excelsior).

Sufletul este o poemă cu un cer nemărginit (Noaptea de ianuarie).

În această vale a plângerii, poeții sunt harpe tainice atinse de suflarea nemurirei, / Spirite-ale veciniciei, raze-ale dumnezeirei (Noaptea de ianuarie).

În epoca pașoptistă, Gheorghe Asachi[3] afirmase originea poeziei în psalmii Sfântului David, pe care îl numea dintâi poeta.

La fel și Grigore Alexandrescu[4] – criticându-l pe Voltaire[5] –, susținea că rolul poeţilor este de a lumina conştiinţele, ca nişte adevăraţi purtători ai razelor dumnezeieşti (lampadofori).

Versurile lui Macedonski regăsesc adesea tonalităţi heliadeşti indubitabile.

E notoriu faptul că „Macedonski se revendica ritos din modelul spiritual al autorului Biblicelor[6] („Macedonski, acest Heliade al simbolismului românesc”[7]).

Scriind La moartea lui Cârlova, Heliade avea o poziţie identică, în privinţa destinaţiei poeţilor:

Tu ai urât o ţară unde puţini ascultă / Sau unde-a ta cântare cu ei nu însoţeşti; / Încă trăind, tu viaţa o petreceai mai multă / Sorbit în armonia a cetelor cereşti, / Unde ostaş d-aicea acolo-ai şi grăbit. // Subt tânăra ta mână, degetele-arzătoare, / Acum se-nfiorează liră de serafimi; / Asculţi tu alte imnuri, începi altă cântare / Şi-ndemni tu alţi războinici, vitejii heruvimi, / Şi alt post mai cu slavă ţi-a fost ţie gătit. // Acolo ţi-era locul al tău de moştenire: / Poetul aici este străin şi călător.

Asemenea, în poezia Destănuirea, acelaşi Heliade pretinde: Subt degete-mi răsună, liră, te-nfiorează, / Spune ce e poetul în ăst loc osândit,  întrebându-se despre focul poetic: Fi-mi-va el spre osândă? Fi-mi-va spre răsplătire?

Şi pentru Bolintineanu, poetul jos în lume va fi ca un strein (Conrad). Iar la Eminescu am aflat aceeaşi percepţie asupra statutului poetului în lume, deşi Eminescu nu s-a numărat printre poeţii favoriţi ai lui Macedonski, ba chiar dimpotrivă (În Noaptea de iunie scrie: Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru; / Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii…, dar nimic despre Mihai Eminescu).

Plângând pe ruinele simțirei acestei lumi, poetul este, pentru Macedonski, cel care mai are sensibilitate pentru sublim și decantează urâtul, strecurând aurul poeziei prin sita durerii: Este o poemă-ntreagă de-a fi plâns și suferit. /…/ Este o poemă-ntreagă să poți zice: „Am iubit” (Noaptea de ianuarie).

Contemporan cu Eminescu (dar rival al său, ceea ce i-a scăzut mult din prestigiu) şi considerat un poet oscilant între romantism, simbolism şi parnasianism, primul nostru poet simbolist şi modern – așa cum a apărut el în oglinda critic-didactică a ultimelor decenii –, vizionar atât în sens tradiţional (după modelul lui Heliade Rădulescu), dar şi în sens avangardist (scriind articole teoretice despre poezia viitorului), Macedonski este o personalitate în măsură să stârnească oricând controverse.

Era el însuși conștient și chiar satisfăcut ca s-apar posterităței [ca un Nero]…și să-i las ca o enigmă caracterul meu bizar (Noaptea de martie). Ca un Nero poate și pentru că secolul său a întrecut în decădere morală ale Romei vechi epoci (Noaptea de februarie).

S-a observat însă o oarecare discrepanță între pretențiile poetului și experiența sa poetică concretă: „Al. Macedonski visează să schimbe poezia așa cum alții visează s-o scrie […].

Starea normală a poetului este pentru Macedonski înnoirea. Și cu toate acestea, el se pune mereu sub semnul tradiței, sub înalta protecție a marei mișcări pe care a făcut-o Heliade, Alecsandri, Bolintineanu, Cezar Bolliac.

Atașamentul față de trecut dezvăluie, dincolo de unele rațiuni polemice, sufletul vechi al lui Macedonski.

Autorul Ocnelor și teoreticianul poeziei sociale este un romantic, un temperament retoric, înclinat să vadă în poezie doar mijlocul de a se destăinui, de a lua o atitudine, de a îndrepta”[8].

Vom avea prilejul să sesizăm caracterul retoric-moral al versurilor sale, care descinde dintr-o îndelungă experiență oratorică, pe aceste meleaguri.

Manolescu urmează, în aceste precizări, calea stabilită de studiile lui Adrian Marino[9], dedicate vieții[10] și operei[11] lui Macedonski, a cărui concluzie este că „direcția inițială a spiritului său este eminamente pașoptistă. […]

Oricât de novator și de modernist ar părea și ar fi uneori Macedonski, el nu se va îndepărta și nu va repudia niciodată această orientare, care-l definește.

Cât de puțin cosmopolit și decadent este poetul în esență, reducând la proporții reale anumite aspecte efemere, experimentale, sau de pură suprafață (subl. n.), ne dăm repede seama când constatăm că apartenența sa la tradiția pașoptistă este revendicată de poet, în mod deschis și cu pasiune, în toate fazele activității sale. […]

Macedonski se proclamă, de la primii pași în literatură și până la moarte, continuatorul mișcării literare și culturale pașoptiste, un discipol convins și entuziast al lui Heliade-Rădulescu. Solidaritatea sa cu scriitorii pașoptiști este continuă și totală[12].

Sentimentele și ideologia sa nu se vor modifica pe parcurs: „la bătrânețe se constată la Macedonski o adevărată recrudescență pașoptistă[13].

Macedonski este un mare admirator în primul rând al lui Heliade, cât și al lui Bolintineanu, sub auspiciile căruia se inițiază ca poet, dar și al lui Bolliac[14], Alexandrescu și al toturor poeților, mari și mici, aparținând perioadei pașoptiste, „atitudine identică, în fond, cu a lui Eminescu din Epigonii[15]. Înființând Literatorul (1880)[16], Macedonski se declară continuatorul „mișcării heliadiste”[17].

În personalitatea sa recunoaştem, fapt care va deveni comun de aici înainte în lirica și literatura românească, acea mixtură dintre o concepţie de viaţă profund tradiţională şi capacitatea vizionar-modernist-avangardistă.

Vizionarismul lui e mai degrabă un instinct, pornește de la fundamente vechi, dacă pot să mă exprim astfel.

Poetul care declanșează lirica modernistă este continuatorul, într-o epocă nouă, al unei triade de poeți pașoptiști, pe care nu i-am aflat încă grupați și interpretați astfel, deși cred că ar trebui: Asachi, Bolliac și Heliade.

Cei trei au multe în comun, dintre care esențial este profetismul poetic, pe temeiuri biblice.

În capitolele anterioare ale cărții am avut prilejuri să sesizăm aceste aspecte.

Tot din poemul de la care am inițiat dezbaterea noastră, aflăm că poeţii sunt (ca şi pentru Eminescu, de altfel) cei care ştiu să decodifice limbajul cosmic (concepţie păstrată şi transmisă numai de tradiţia europeană răsăriteană, bizantină, fără întrerupere, de-a lungul secolelor) şi care duc o viaţă dedicată spiritului şi idealurilor lor, pentru care sunt prigoniţi:

Cu ei vorbesc frunzele-n cale, / Cu ei şi apele pe vale, / Şi bolţile albastre! / Iar dacă au un corp de tină, / Cu sufletele în lumină / Plutesc mai sus de astre! // De suferinţi, ei sunt exemple, / Când mor li se ridică temple / Şi falnice statuie! / În viaţă însă duc o cruce / Pe care toţi se-ntrec s-apuce / Să-i răstignească-n cuie! (Poeţii).

Îl regăsim, aici, întreg, pe Octavian Goga[18].

Viziunea bizantină și românesc-medievală asupra lumii ca vale a plângerii, în care sufletul şi omul în întregul său se află ca într-un loc de încercare, prin care trebuie să treacă ca să ajungă în cer, se regăseşte în mai multe poeme:

La suflet (O! Suflet, sparge-odată îngusta-ţi închisoare / Şi scutură-te-odată de lutul pământesc, / Ce-ţi pasă dacă-n valea de vecinică plânsoare / Mai sunt şi mai trăiesc?), La harpă (Nouă nu ne pasă de inime-mpietrite, / De epoce perverse, de suflete-njosite, / De secolii în cari ne naştem şi trăim! / Planăm mai sus de lume, căci noi, umblând prin tină, / Cu sufletele suntem în raze şi lumină / Şi ne începem viaţa atunci când murim!), Excelsior (Din lumi astrale / Magia înfăşurătoare / Coprinde în a ei splendoare / A plângerilor vale. /…/ O! cer, natură, / O! Dumnezeu, mister albastru, / M-ai ridicat peste dezastru, / Peste blestem şi ură), etc.

Poetul întrunește, la Macedonski, două trăsături specifice gândirii vechi-tradiționale: este un inspirat de Dumnezeu și un profet, la fel ca pentru pașoptiști (Coronați de-o strălucire de lumini dumnezeiești, / Heruvimii se coboară într-a gândului cântare / Pentru-a-i da și consfințirea armoniei îngerești /…/ Harpe tainice [geniile poetice] atinse de suflarea nemurirei, / Spirite-ale veciniciei, raze-ale dumnezeirei… – Noaptea de ianuarie) și, pe o scară umană, este o ambarcațiune care-și caută limanul liniștii și al fericirii:

Precum în largul mărei corabia s-oprește

Când vântul nu mai suflă și pânza pe catart

Atârnă nenstrunată sub luna ce-i zâmbește

Cu razele ce-asupră-i zadarnic se împart; /…/

Așa-n răstriștea vieței, poetul, și el tace /…/

Ca el e și matrozul corabiei oprite…

Avântul și-l legase de-al vasului înot,

Iar apa oglindește priviri nensuflețite,

Și mută se întinde oglindă peste tot.

(Avânt)

Ca peste tot în literatura noastră veche, lumea…este-o mare cu talazuri furtunoase, iar existența umană o corabie țintind țărmul, liniștea:

Lumea care este-o mare cu talazuri furtunoase / Mi-a văzut a vieței navă ici și colo alergând, / Dusă-n voia întâmplărei pe-adâncimi întunecoase, / Care n-au fost măsurate nici de ochi și nici de gând. /

Spre limanul care-l caut mă tot duce-a mea simțire, / Dar pe când îl cred aproape nici în suflet nu-l găsesc, / Și pe veci aceeași groază port și-n minte și-n privire, / Către niciun țărm al vieței n-am s-ajuns să odihnesc (Noaptea de ianuarie).

Macedonski e mai receptiv la influențele luciferice din poezia romantică și simbolistă european-contemporană, care sunt specifice epocii şi ilustrează lupta interioară dintre gândirea nihilist-revoltat-secularistă şi credinţa adâncă a sufletului în Dumnezeu (chiar în poezia europeană există încă un fond creștin destul de stabil).

Un exemplu este Imn la Satan sau poezia În noapte, în care Macedonski declamă (versuri care i-au plăcut lui V. Streinu[19]): Şi valuri îndârjite urca în mine ura, / Domnea Satan în mine, magnific înger pal.

Sub forma aceasta nu există demonism la Heliade sau la Eminescu.

Declamațiile și imnele satanice le inițiază Baudelaire[20] (a se vedea poemul său, Posedatul), care este – încă – o conștiință esențial creștină flagelată de multe tendințe contradictorii.

S-ar putea ca mobilul, în cazul lui Macedonski, să fi fost ambiția modernistă, ca obiectiv literar.

Dar, „ostentativ cultivat, nu fără retorism în cazul lui Heliade și Macedonski, sarcasmul satanesc n-a fost, în general, creator de valori pentru literatura română, care nu înregistrează nicio dezlănțuire de tipul litaniilor răului din Cânturile lui Maldoror[21][22].

Această pendulare permanentă între o conștiință care păstrează coordonatele esențiale ale cugetării vechi românești și un sentiment al secolului modern, tradus prin disperare și revoltă, va fi reperabilă adesea, de acum înainte, în poezia noastră modernă.

Problema noastră este: care dintre cele două viziuni este mai puternică și mai autentică?

Curentul majoritar de opinie critică ar tinde să o susțină pe cea modernistă, însă cred că există argumente care pot să ne pună pe gânduri.

Și anume: dacă există un fond tradiționalist rezistent și profund, pe care poeții / scriitorii îl asumă (chiar și camuflat) și sunt dornici să-l recupereze și să-l exprime, atunci modernismul, ca viziune și canon literar, protejat și impus de strategiile epocii, apare ca mai puțin solidificat lăuntric și mai mult ca un dat instrumental.

Dacă fondul literar-ideatic nu exprimă o mentalitate esențial distinctă de a precursorilor, atunci scriitorii n-au făcut decât să se adapteze unei mode, unui curent, unei epoci.

Modernismul nu este, prin urmare, intim definitoriu pentru ființa și aspirațiile lor, nu este un ideal estetic ci idealul unui…instrument estetic.

O rezistență subterană a viziunilor tradiționale ne confirmă că modernitatea nu se impune glorios și fără lupte.

O recunoaște categoric și Călinescu: „Ideea că cultura română e deschisă cu prea multă grabă la orice infiltrație străină este complet eronată, istoria literară descoperind, dimpotrivă, o surdă și bănuitoare rezistență[23].

Modernitatea socială o precede și o alertează pe cea literară, în timp ce scriitorii o receptează cu ostentație lăuntrică și cu singura satisfacție de a se afirma și a se impune printr-o nouă estetică pe scena istoriei culturale.

Paradoxul acesta, al conviețuirii unor viziuni, teme și motive literare și poetice bizantin-medievale alături de o expresie poetică modernă sau modernistă, exprimând neliniștile veacului, ale unor spirite care nu se pot aliena de lumea în care trăiesc, a fost ignorat.

S-a accentuat intrarea și acomodarea cu epoca modernă, scoțându-se în evidență procesul de emancipare, nu și supraviețuirea și rezistența unor forme de adâncime, care, conform teoriilor, ar fi trebuit să dispară.

Ele n-au dispărut și dacă ne contrariază paradoxul coexistenței lor cu inchietudinea și sentimentul destrămării interioare, ar trebui să privim fenomenul mult mai de aproape, pentru a observa că și acestea din urmă sunt expresia unor suflete tensionate în contact cu spiritul veacului, alarmate de incoerențele noii semantici existențiale, și nu ale revoltei voltairiene ori spinoziste[24] împotriva religiei și a lui Dumnezeu.

Exemplele pe care le reproducem, din lirica lui Macedonski, contrazic de la sine concluziile atât de categoric formulate ale lui Ion Negoițescu:

„Pentru Macedonski, poetul nu a fost niciodată un vrăjitor care descântă puterile misterioase ale naturii, mai puțin îi părea poezia o rugă, un act mistic, deși el o oficia ca un preot păgân al artei.

Dar aceasta, fiindcă poetul era angajat într-un destin deopotrivă social și al dezordinii existențiale. Iată de ce poetul lui Macedonski nu va capta mesaje extramundane, nu va sta în legături dubioase cu geniul naturii…”[25].

Împrumutând expresia cuiva, dacă tot mai avem puțin și-l declarăm pe Dosoftei[26] postmodernist, n-ar fi mare lucru ca și Macedonski să înainteze în carieră până la preot păgân al artei și poel al dezordinii existențiale.

Sunt nevoită să remarc o evoluție care mi se pare primejdioasă, a criticii literare românești – evoluție care ar fi trebuit denunțată după căderea comunismului –, spre o știință care evaluează istoria exclusiv ca material depreciativ, pentru a formula doar sentințe asezonate cu gustul literar și mentalitatea zilei.

Paradoxurile literare sunt prezentate fascicolat, eclerate secvențial, în funcție de interesul critic, pentru a putea sustrage concluzia dorită.

Sunt studii critice în care descoperim personalități literare dezhumate, dezrădăcinate din perimetrul lor istoric și ideatic, și forțate să sufere un exod dramatic în contemporaneitatea lectorilor și a exegeților.

Aceasta este o lectură falsă![27]

Fenomenul în sine, al contemporaneizării personalităților literare sau artistice, pentru a le facilita receptarea, este o anomalie din punct de vedere critic, destinată, cel mult, neofiților, dar care nu trebuie să fundamenteze o formulă critică care marjează pe studiul matur și desubiectivizat al literaturii.

Am făcut această digresiune pentru a ajunge să susținem aceleași lucruri și despre Macedonski sau despre scriitorii români moderni, pentru că și ei comportă o mare doză de concepții și viziuni retrospective, marginalizate sau trecute mai adesea cu vederea, ignorate, scriitori cărora mulți exegeți încearcă să le modeleze substanța interioară și literară după tiparul marilor revoltați din aria vestică a Europei.

Negoițescu are dreptate mai degrabă atunci când afirma, referitor la Macedonski, că: „în Nopți, poezia nu-i decât convertirea sporadică a meditației în starea de sentimentalitate. […]

La Eminescu te absorb gurile întredeschise ale meditației lui lirice, ca niște genuni exemplare, în timp ce la Macedonski navighezi pe o mare a prozei (aceasta îi e meditația) [subl. n. – e tocmai proza care devine meditație poetică, prin versificare, și în poezia pașoptistă, în tradiția retorică de care am amintit de multe ori și pe care o remarca însuși Negoițescu chiar la Eminescu], ca să dai de insule unde înflorește lirismul (care e tocmai încetarea meditației).

În Nopțile lui Macedonski, meditația e alegorică și în plus prozaică… […].

Veritabil macedonskiană, Noaptea de mai exprimă acel optimism sănătos, care învinge adeseori nevrozele poetului, risipindu-le și înlocuindu-le, de astă dată, cu o prospețime nocturnă atât de atrăgătoare.

Natura…are forme…care îi sunt poetului cadrul reîntrupării morale. […] Noaptea aceasta [este]…un cântec limpede, de coloane pure, al tenebrelor care s-au transfigurat în trunchiuri de bucurie…”[28].

În afară de acestea, erotismul lui Macedonski (chiar dacă uneori exacerbat), este „atât de incapabil de sentimentul maladiv al romanticilor, simțirea lui față de natură era atât de sănătoasă, de naivă, de directă, senzualismul lui atât de viu…”[29].

Acesta este poetul dezordinii existențiale și preotul păgân al artei?

Însuși apelul la tiparul Nopților este de ordin romantic și chiar preromantic.

Atmosfera aceasta predilect nocturnă era specifică epocii romantice: Lamartine[30], Young[31], Novalis[32], A. de Musset[33].

Chiar dacă Macedonski face trimitere la Alfred de Musset, în Noaptea de iunie, nu înseamnă că nu îi avea în vedere și pe precursori.

Alexandru Macedonski este, ca substanță poetică, un numitor comun între profetismul/titanismul retoric al lui Heliade și patetismul (la fel de retoric al) lui Minulescu[34], cu melodioasele lui refrene.

Deși Eminescu nu e băgat deloc în seamă, ecourile versurilor sale se aud la tot pasul în poezia macedonskiană – un exemplu edificator ar fi Noaptea de septembre[35] – (ca, de altfel, la toți poeții moderni), mineralizate în stratul unei alte (nu neapărat novatoare) sensibilități poetice.

Cea mai bună localizare a poetului, pe traseul liricii românești, ne-o semnalează chiar un poem al lui, Noaptea de mai.

Acesta surprinde foarte bine anomalia orbitală a poetului gravitând între două sfere gigant, între poezia romantică și cea modernă, și rămânând în același timp un optimist vitalist, fără să delibereze definitiv în favoarea niciuneia:

/…/ Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, –
Când frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis
,
Izvorul când s-argintuieşte de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze,
Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit

Iubirea, şi prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în vecinicie…
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit.

Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze
,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, şi codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţii pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar…
O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. — Veniţi: privighetoarea cântă.

Posomorârea fără margini a nopţilor de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis
.
E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată.
Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălţase o secundă
Şi stânca tot rămase stâncă, şi unda tot rămase undă…
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Şi astăzi e parfum de roze şi cântec de privighetoare. /…/

Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feţi-frumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de in,
Ce-n mâini cu amforele goale îşi umplu ochii de senin,
Şi printre-a serii lăcrămare de ametiste şi opale,
Anacreon re-nalţă vocea, dialoghează Theocrit…
Veniţi: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.

E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată…
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, şi văd un cer de aripi plin,
M-aşez privind în clarul lunii sub transparenţa atmosferei
Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturii, desfăşură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu eşti pentru suflet repaos dulce şi suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbuneşti fără ştiinţă şi ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfăşură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze şi cântec de privighetoare.
Veniţi, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Şi-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe şi pe pădurile albastre,
A-ntins subţirile-i zăbranic şi peste câmp şi peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint şi aur
Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea şi-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, şi poezia să vorbească.

Pe om în leagănul ei magic îl adormi — şi el uită —
Cu clarobscur mască urâtul şi şterse formele prea bruşte,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muşte,
Şi zise dealului să cânte, şi dealul nu mai pregetă,
Şi zise văilor să cânte, şi văile se ridicară
,
Cu voci de frunze şi de ape, cu şoapte ce s-armonizară,
Şi zise paserei să cânte, şi la porunca uimitoare,
Se înălţă parfum de roze şi cântec de privighetoare…
Iar când şi mie-mi zise: ,,Cântă!”, c-un singur semn
mă deşteptă,
Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă…
În aeru-mbătat de roze, veniţi: — privighetoarea cântă.

De la bolintinenele nopți la gât cu sălbi de astre și candori de crin, trecând prin eminescienele dialoguri tainice nocturne, în care frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge și stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis (o comunicare cosmică reprodusă de Eminescu din psalmi), Macedonski atinge corzi lirice încă neatinse, ajungând la bacovienele jalnice nevroze și la argheziana noapte cu subţirile-i zăbranic care a-nsăilat nemărginirea cu raze de argint şi aur / Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de căi, precum și la (de asemenea) argheziana împoezire a mucigăitului smârc al văii.

Poezia nopții cu clarobscur mască urâtul (cred că Bolintineanu semnează aici influența) și, în tradiția limpede a lui Dosoftei și a psalmilor, zise dealului să cânte, şi dealul nu mai pregetă, / Şi zise văilor să cânte, şi văile se ridicară / Cu voci de frunze și de ape…

Este, așa cum va spune Ion Barbu[36], dialectul apei și al vântului, în care a-nvățat să vorbească poezia lui Eminescu.

Noaptea e o feerie a naturii, vindecătoare de nevroze, care a revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur [de stele – din nou, feeria, dar și tezaurul intelectual al cărții cerului], care face să reînvieze ca prin farmec ideile patriarcale, alungând jalea și disperarea romantismului și a epocilor istorice decadente.

Încât: posomorârea fără margini a nopţilor de altădată, / Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis, / Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.

Eminesciană este, întru totul, și perspectiva din care natura, cosmosul sunt imuabile pe traiectoria lor prestabilită de Creator, în timp ce numai omul devine angoasat, se simte singur, neliniștit și dezorientat, fără ca universul boltit asupra lui să fie altul, fără să se fi schimbat în vreun fel între timp.

Numai omul e altul.

Numai natura umană s-a pervetit, conștiința omului s-a maculat și s-a obscurizat, în timp ce natura a rămas aceeași: dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, / E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze, / Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit /…/ …dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, / Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze, / Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou, / Se face mai albastru-adâncul, şi codrul mai adânc se face, / Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţii pace, / Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou…

Cosmosul nu doar că rămâne neîmbătrânit, dar se face, din contră, mai viu, pe cât veacurile curg și omul modern își constată, tot mai tulburat, vitriolarea spirituală.

Dacă Virgil Cândea[37] semnala mutații în gândirea Europei de sud-est din secolul al XVII, după modelul apusean – în care „desacralizată, creația [universul cosmic] în care Părinții Bisericii se străduiau să citească urmele Creatorului, va fi numai o uriașă și perfectă mașină lucrând pentru actualizarea fascinantului univers de forme cuprinse potențial în materie”[38] – , constatăm totuși că aceste mutații nu au încă efect asupra unui poet modernist-simbolist din secolul XIX-XX, precum Macedonski (nu mai spun că, în mod evident, nu avuseseră efect asupra poeților pașoptiști și a lui Eminescu).

Macedonski mai este, încă, un poet care are sensibilitatea de a recepta fiorul nopții și splendorile suverane ale naturii, în deplină comunicare cu înălțimile cosmice și cu transcendența, și nu numai de a le recepta, ci și de a se vindeca prin această contemplare a-mpreunării dintre natura renăscută / Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.

Prin aceste caracteristici esențiale, Macedonski rămâne, mai departe, un poet aparținând secolului al XIX-lea românesc, inclusiv ca mentalitate poetică.

Pentru că secolul XX va arăta altfel – dar va arăta altfel nu din inițiativă proprie și din convingeri polemice la adresa trecutului, ci pentru că scriitura este sensibilă la modificarea climatului istoric și spiritual în Europa și în lume și răspunde acestor modificări: cum anume, vom vedea mai târziu.

Poemul acesta, Noaptea de mai, printre alte câteva, reprezintă o dovadă a sevelor poetice tari și originale cu care se poate încărca lirica lui Macedonki.

După Eminescu, e prima încercare de sinteză a geniului poetic românesc, a tradiției și a modernității, în care Macedonski se comportă veritabil ca un poeta vates[39] (îi concedem acest titlu deși, în opinia noastră, nu ar fi vorba chiar despre zguduitoare premoniții poetice, cât mai degrabă de faptul că poeții moderni au studiat atent tradiția și au personalizat-o în operele lor).

Bacovian[40] și mateian[41] este Macedonski și în Noaptea de noiembrie, când denunță Bucureștii…cu-ntreaga lui satiră de lux și de păcate, și, de asemenea, arghezian[42], descriind propria punere în sicriu (imaginată) și ospățul viermilor din omul care mânca pe celelalte ca lupul într-o turmă… / Mâncat va fi acuma de cele de pe urmă.

Tabloul morbid începe cu o secvență medievală, în care și luna se ascunde, și candela se stinge, și cu o declamație în stil heliadesc (Tăcere!…Este ceasul de negură și taină…), pentru a continua: vederile-mi senine / Zăreau din fundul gropii, târându-se spre mine, / Un șir de viermi oribili cu corpul cenușiu… .

Sesizăm și un vanitas vanitatum[43] reverberat, precum și un caracter pronunțat al acestei alocuțiuni pe tema nimicniciei, în completă disonanță cu vagul simbolist.

Privită în esența ei, opera lirică macedonskiană este o satiră morală.

Nopțile sale sunt alte Scrisori, cu un mesaj eminescian pe de o parte aproximat, pe de altă parte detaliat.

Deasupra ororilor și a mizeriei, idealismul poetic nu este practicat ca abstracțiune pură – ca mussetiana artă pentru artă, pe care muza i-o indica poetului, în Noaptea de august[44], ignorând receptarea decepționantă a societății , ci este proferat la adresa contemporanilor ca un reproș.

Recitim parcă, Scrisoarea III, sub o altă formă, în aceste versuri macedonskiene, din Noaptea de februarie:

A! Civilizare! Secol de progres şi industrie,
Ai maşini de aburi duse, şi cu trăsnetul te joci,
Secol plin de prevedere, secol de filantropie,
Tu ai întrecut desigur ale Romei vechi epoci
,
Împărat atotputernic, pe uscat ca şi pe valuri,
Îţi îndeplineşti menirea şi nu am de zis nimic,
Dai femeilor calvaruri şi poeţilor spitaluri,
Secol de filantropie, cine zice că eşti mic? /…/

Viscolea cumplit afară şi era o noapte sumbră,
Se ghiceau, plutind prin colţuri, bestiale năzuinţi,
Ş-arătând ale lui clape, un clavir zâmbea din umbră
Ca o tânără femeie ce-şi arată albii dinţi. /…/

În pereţi, vreo două cadre de femei în pielea goală,
Ca în piepturi să deştepte a dorinţelor răscoală,
Iar pe scaune, trântite, câteva cadavre vii,
Mute între ele, însă, vorbăreţe dacă vii…
Ele toate poartă-n faţă ca pecetie cumplită
Sufleteasca prăvălire pentru veci întipărită…/…/

Toate fetele sunt bune, şi a cărnii exploatare
Să-nzecească capitalul într-un singur an e-n stare. /…/

Şi intrară în odaie câţiva tineri derbedei /…/

Unul câte unul, dânşii, câte patru, dispărură
În odăile de-alături cufundate-n umbră sură,
Făr-a număra cadavrul ce-l avea fieştecare
Ca mecanic să palpite sub a buzei sărutare.
Câte patru, şi sunt tineri! Câte patru, şi din ei
Ce-şi prostituie juneţea la pierdutele femei,
Cangrenându-şi corp şi suflet cu o minte neînţeleaptă,
Se va naşte viitorul, şi posteritatea dreaptă.

Aceste versuri recompun atmosfera din opera lui Eminescu – disputa cu prezentul (Au prezentul nu ni-i mare…?) și cu viitorul (posteritatea este încă și mai dreaptă) – și o anticipează pe cea din lirica lui Bacovia, pe care acesta o va reprezenta schițat, dar totuși destul de lizibil.

Viscolul și noaptea sumbră, care alcătuiesc fundalul evenimentelor erotice, sunt aceleași ca în poezia și proza lui Eminescu, atunci când amorul este ori neîmpărtășit, ori o ipocrizie ori o barbarie, dar și ca în viitoarea operă lirică a lui Bacovia, pentru care vor deveni un cadru de neînlăturat, căci poetul va perpetua semnificarea lor alegorică, utilizarea lor ca descripție simbolică a unui peisaj spiritual, ilustrând cadavrele și cangreana lumii contemporane moderne (viscolul și noaptea au și nuanțe corespondente – doar că eminescianul vânăt devine violet).

Macedonski este primul poet care introduce bordelul și prostituția în poezia românească, dar nu pentru a elogia această realitate, indusă de pauperitate și de liberalizarea moravurilor (nu zicea G. Călinescu că e nevoie de alunecarea moravurilor ca să se nască și la noi literatura modernă?), ci pentru a o deplânge, pentru a-i denunța cinismul care e în stare ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal și să transforme inima în prăpastie adâncă, / Pe-ale cărei margini triste nu mai crește iarbă chiar:

Nu! Victoria cea mare, bătălia câştigată
Nu este decât podoaba tinereţii, dezbrăcată
Pe un corp ce i se dase pe-o monedă de cinci lei.

Mai veni puţin la urmă un bătrân uitat de vreme,
Rămăşiţa lui de zile ca să-şi dea mai iute-n jaf
Pătrundea, voios şi sprinten, fără s-aibă a se teme,
Căci izbânda bărbăţiei şi-o găsise într-un praf.

 

Mai veni şi o fiinţă cu privirile în ceaţă,
Ce intra, precum se intră în oricare cafenea,
Ca să-ţi iei cu nepăsare linguriţa de dulceaţă
Şi să pleci trântind în tavă gologanii pentru ea.

Mai veniră… — nesfârşită ar putea ca să ajungă
Lista celor care intră, lista celor care ies…
Primăvara, ziua creşte, însă noaptea e tot lungă
Pentru carnea ce se vinde palpitând sub interes.

 

O! şi cugetând că, poate, înjositele fiinţe,
Dacă n-ar fi fost în lipsa ticălosului metal,
Ar fi mame, coronate cu speranţe şi credinţe,
Iar nu frunze tăvălite într-al uliţei canal.

Inocența pierdută și puritatea sufletului se recuperează din amintirea satului natal și a scumpei copilării și reținem acest lucru, ca esențial, pentru că va deveni un topos al poeziei române moderne!

O bătrână prostituată vede zilele-i frumoase…


Strecurându-se întocmai ca fantasme legendari…
Vede casa-i părintească şi cu streşinile-i late
Pe sub care se agaţă cuiburile dărâmate…
Rândunelele pe-alături dau ocoale neîncetat;
Mumă-sa-n pridvorul verde o priveşte cum se joacă,
Fetele vin la fântână, pe când popa-n toacă, toacă
La biserica din sat.


Soarele pe după dealuri cu încetul se ascunde
Şi aruncă o privire poleită peste unde,
Roata morii se-nvârteşte, vântul suflă prin zăvoi,
Turmele de la păşune trec mugind în jos pe vale…
Clopoţeii de la capre zăngănesc voios în cale…
Scumpa ei copilărie se rentoarce înapoi.


Însă scena se preschimbă, pe când râuri de-armonie
Se revarsă în cascade de sub degetele ei,
Şi pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,
Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,
Care face să vorbească inima unei femei. /…/

În trecut, era iubire, erau raze, era trai…
În prezent, ticăloşia; în trecut, un vis de mai.

Denunțând defilarea imoralității, acel eros cu blestematele de buze de-alte buze-năbușite, cu sufleteasca prăvălire și a cărnii exploatare, Macedonski face, în același poem, o precizare binevenită, menită să ne lămurească poziționarea personalităților poetice și literare în raport cu libertatea morală și sexuală, care de multe ori li se atribuie, aserțiune pe care însă, în multe cazuri, o privim cel puțin cu circumspecție:

Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare
Să uiţi că mumă ţi-e femeia şi că în pântec te-a purtat,
Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare
Precum se pune un stigmat.

Şi câtă osebire este între amor şi infamie,
Între cădere şi cădere, sau sărutări, şi sărutări…
De-o parte, tainică plăcere ce se-nfăşoară-n poezie,
De alta, bestialitatea unei reci înflăcărări.

Macedonski stabilește diferența între erosul ca verificare a puterilor seductive și virile și erosul ca dăruire, ca dragoste. Poeții sunt pasionali, nu practicanți cinici ai amorului.

Există însă, în opera lui Macedonski, și semnele unui bucolism senzual, precum și confesiuni ale unor impulsivități erotice tentate să se dezlănțuie, la care-l împinge temperamentul sangvin și nu neapărat dogoarea pasiunii.

În același timp, este prezent și optimismul domestic heliadesc, dragostea și speranța investite de poet în familie și în copiii săi, subiect care va reveni, sporadic, în lirica românească, până la Ioan Alexandru[45].

Noaptea de decemvrie[46] este o alegorie cu subiect oriental, după cum arome de Divan hafizian[47] și oriental exală și Rondelurile (poate că ar trebui luată în considerare și influența levantină, pe lângă confuzia parnasiană).

Apetența pentru metale prețioase sau pentru parfumuri de roze nu este însă pur și simplu parnasiană ori simbolistă.

Ansamblul creației macedonskiene, ca și descendența lui culturală și literară pașoptistă, ne relevă un idealist, nu un formalist, prețiozist, manierist.

Palatele emirului, încărcat de comori cu jaruri de pietre cu flăcări de sori și atmosfera orientală, ca și jarul pustiei cu scânteierile ei (pe care emirul le preferă în locul tezaurelor regale), nu sunt evocate strict decorativ nici în Noaptea de decemvrie, care este un poem alegoric și în care totul este descifrabil în această cheie simbolică.

Tema metalelor prețioase n-ar trebui considerată atât de mult parnasiană, atâta timp cât în poezia românească există precedentul extraordinar al lui Eminescu: în descrierile de natură și nu numai, „poetul se înalță la un prețiozism cromatic de un gust aproape fabulos: râuri de perle și smaralde, panglici de rubine în jurul unor palate de cristal, spre a crea un joc de străfulgerări irizate, de sticloase străluciri policrome, evocat cu o bogăție într-adevăr orientală”[48].

Sublimă și neegalată rămâne metonimia eminesciană Argint e pe ape și aur în aer, prin care „peisajul nocturn e în întregime rezolvat în lumină”[49], după cum, la Bolintineanu, lumina intensă (prezența stelelor care făceau ca cerul să fie mai obscur) transforma cosmosul într-un întuneric supraluminos (am utilizat sintagma mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul[50], care se referea la lumina dumnezeiască).

Lui Eminescu, „în această direcție îi este maestră tradiția picturală bizantină, care se dezvoltă într-o perfectă corespondență cu tradiția liturgică în punerea în valoare a limbajului simbolic al culorii și al materiei.

În reprezentarea Cetății lui Dumnezeu, așa cum ne-o oferă poetul, materialul prețios capătă același rol pe care-l are în viziunea apocaliptică ioanită sau în viziunile apocrife.

Bogăția materiei nu are aici o simplă valoare decorativă, ci axiologică: giuvaerurile glorifică prin prezența lor Ierusalimul ceresc[51].

Nu suntem deloc departe de simbolismul transcendent al Nopții de decemvrie, în care emirul caută Meka cerească.

Ba chiar, poate că Macedonski a ales acest travesti orientalist pentru alegoria idealismului său poetic, tocmai pentru a evita o interferență evidentă cu Eminescu.

De la Bolintineanu[52] și Anton Pann[53], trecând prin Macedonski, tradiția orientalismului ajunge la Isarlîkul lui Ion Barbu și la Craii mateieni.

Rămân însă de studiat începuturile cantemirene[54] și nu numai ale acestui traseu denotând o rezistență subversivă și intrigantă la occidentalism a personalităților creatoare ale literelor românești, care sesizau o anumită nuanță de ingerință în sensibilitatea lor a noii culturi cu care erau somați să se sincronizeze în scurtă vreme și față de care reacționau mai întâi instinctiv, apoi conștient.

Același scop pe care, în sens cromatic, îl au metalele și mineralele, îl asumă parfumurile și miresmele, în sens olfactiv.

Pe amândouă le descopeream la Bolintineanu (unde peisajele de natură deveneau Edene-mbălsămite) și Eminescu.

Cu exact același rol permanentizator, exprimat doar mult mai virulent, în absența unei metafizici corespondente dorului ardent lăuntric, se vor revărsa parfumurile în poezia simbolistă românească, ascunzând o iminență (unii dintre acești poeți sunt tuberculoși și își presimt sever sfârșitul) sau o prezență cadaverică.

Pe de altă parte, Noaptea de decemvrie reafirmă concepția despre un ideal extramundan, pe care poetul îl atinge murind, părăsind pustia lumii și viscolul contemporan.

De asemenea, destule sunt, la Macedonski, și versurile care destăinuie un spirit religios și înclinat spre mistică. Nu le putem anula pentru a ne păstra doar portretul îndrăgit de anarhist și de poet al dezechilibrului.

Macedonski recurge și la exprimarea revoltei, dar şi la mărturisirea poetică a credinţei sale în Dumnezeu, ca şi a păcatelor, căderilor şi neputinţelor proprii, în poeme precum Mângâierea dezmoştenirii, Psalmii moderni sau Homo sum, din care vom exemplifica mai departe:

Mângâierea dezmoştenirii

/…/ Mi-a rămas adânc în minte noaptea Paştelor cea sfântă;
În bisericuţa văii mă revăd şi parc-aud
Vocea preotului care, leturghiile le cântă
În memoria Acelui ce-a-ndurat martir mai crud!
Lumea-n cerc îngenuncheată stă ş-ascultă în tăcere,
Sute de lumânărele se aprind însă treptat,
Iar cocoşii deodată vestesc ora de-nviere
Şi biserica răsună de „Hristos a înviat!”.

Vai! S-a scurs de-atunci o vreme! Multe Paşte au trecut,
Pragul sfintelor biserici n-am călcat de nu ţin minte!
În blestemul tinereţii am râs chiar de cele sfinte,
Iar cu zilele răpuse, chiar pe tata l-am pierdut;
Am pierdut chiar amintirea inocenţii de-altădată,
Dar de câte ori soseşte învierea lui Hristos,
Ca-ntr-acea bisericuţă mă simt iar religios
Şi îmi sufăr a vieţii sarcină împovărată! /…/

Psalmi moderni

I Oh! Doamne

Oh! Doamne, rău m-ai urgisit,
În soarta mea m-am împietrit:
Rămân ca marmura de rece…
Să plâng, să sufăr am uitat.

 

Am fost un cântec care trece,
Şi sunt un cântec încetat:
Rămân ca marmura de rece…
Uscat e tot ce-a înflorit,
Entuziasmul a murit,
Şi a mea inimă a-ngheţat…
Am fost un cântec care trece
Şi sunt un cântec încetat.

II Ţărână

Ţărână – suntem toţi ţărână.
E de prisos orice trufie…
Ce-a fost, în veci n-are să fie…
Din noi nimic n-o să rămână.
Zadarnic falnice palate
Sunt în pământ rădăcinate:
Nicio pieire nu s-amână.

 

Despoţi, cu frunţi încoronate,
Poeţi, cu harpe coronate,
Filosofi, oameni de ştiinţă,
Păgâni vestiţi prin necredinţă,
Nicio pieire nu s-amână…

Ţărână, suntem toţi ţărână.

III Iertare

Iertare! Sunt ca orice om!
M-am îndoit de-a Ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom..
Iertare! Sunt ca orice om.

 

Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toţi se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit…

Sunt om ca orice om – iertare.

V Zburam

Zburam pe aripi strălucite…
Copilul cel de altădată
Nevinovat ca şi o fată
Neveştejită de ispite.

 

E azi mocirla noroioasă
Cu-adâncime-ntunecoasă
Şi cu miasme otrăvite.

 

Sunt eu de vină, sau nu sunt,
Oh! Dumnezeule preasfânt,
Auzi-mi glasul pocăinţei,
Redă-mi puterea biruinţei,
Refă-mă omul care-am fost
Sau dă-mi obştescul adăpost…

Zburam pe aripi strălucite.

X Doamne, toate…

Doamne, toate sunt prin Tine:
Şi averea, şi puterea,
Fericirea, mângâierea:
Ce ne trebuie ştii bine.

 

Dai cu dreaptă socotinţă
Mulţumiri şi suferinţă:
Lui Iisus I-ai pus o cruce
Căci ştiai c-o poate duce;
Când dureri ne dai şi nouă
Ne dai plânsul ca o rouă;
Când dai marilor putere,
Nu le dai nicio plăcere,
Când dai răilor cruzime,
Dai blândeţe la victime.
Eşti puterea înţeleaptă
Şi justiţia cea dreaptă;
Fă oricând ce vrei din mine.

Doamne, toate sunt prin Tine…

Veșnicia este, pentru Macedonski, într-o exprimare teologică proprie Răsăritului, în același timp pace și lumea sfintelor extaze. Nu e niciun paradox în această definiție și nici confuzie eterodoxă:

C-o admirare prefăcută sau c-un adânc entuziasm,

Zadarnic ziceți, dulci prieteni, că-mi uit făptura trecătoare;

Zadarnic singur, câteodată, pentru-a scăpa de-al meu marasm,

Încerc să cred că este astfel și să mă pierd cu ochii-n soare,

În pacea spațiului vecinic, în lumea sfintelor extaze.

Și tot zadarnic chem în suflet înflăcărarea unui psalm,

Făcând din cântec o minune prin împletirea unei fraze…

[se remarcă, din nou, originarea poeziei în psalmi, ca act spiritual]

Mă redeștept curând același, și-n mine nu se face calm,

Ci lacrimi port sub orice vorbă pe când în cântece pun raze,

Minciuni [poeziile] cu care caut zilnic să-nșel necazurile mele.

Poet furat pe veci zadarnic de cerul larg și policrom,

Azvârle harpa de alb fildeș și uită calea către stele,

Te afli încă-n cercul vieții; Ești încă om, ești încă om.

Unde a fi încă om și a nu a accede la pacea spațiului vecinic, în lumea sfintelor extaze (Homo sum) nu este nicio fericire și nicio împlinire, ci un regret și o suferință.

Facem aceste precizări și insistăm asupra lor, pentru că această stare de spirit prin care, în alt fel decât la Eminescu, ne era anticipat modernismul și sentimentul de rău al secolului (resimțit sau presimțit de Chateaubriand[55]), o vom recunoaște imediat la marii poeți moderniști interbelici, Bacovia, Blaga[56] și Arghezi, asociată identic cu regretul (exprimat însă mult mai dureros, mai ales de Blaga și Arghezi, ca personalități care au avut tangențe mai puternice cu teologia) intangibilității personale cu lumea sfintelor extaze.

Viața, deși grozavă, e suportabilă și chiar dulce atunci când Cerul este încă plin de străluciri, / Și a sărutării flacără suavă / Umple-al nostru suflet cu-ndumnezeiri (Tu ce ești a naște).

Adrian Marino[57] stabilea foarte bine locul lui Macedonki pe harta poeziei românești, precizând că „prima formație literară a poetului este românească. […]

Ceea ce a părut unora cosmopolitism și influență exotică nu reprezintă, în realitate, decât faze inevitabile de creștere literară, o receptivitate mai mare decât a altora la aspectele mai noi ale literaturii europene, sau pur și simplu produsul necesar și salutar al asimilării creatoare.

Alteori este vorba…de simple experiențe literare, ulterior abandonate sau chiar repudiate.

Nu se poate contesta, firește, că Macedonski este unul din spiritele poetice cele mai deschise și mai receptive ale întregii literaturi române.

Dar de nicăieri nu rezultă că personalitatea sa literară și-a pierdut conturul propriu în urma frecventărilor străine, că a încetat să mai fie poet român, cu o fizionomie cât se poate de distinctă.

Procentul de influențe străine la Macedonski nu este mai mare decât al oricărui alt mare poet român, Eminescu de pildă, care a inspirat adevărate pasiuni izvoriste.

Ba se poate spune că el este mai mic, întrucât Macedonski apare fixat chiar de la început pe câteva teme fundamentale, care rămân neschimbate de-a lungul întregii sale opere. Și numai în funcție de aceste coordonate stabile poetul tinde și poate să-și afle înrudiri și corespondențe literare (subl. n.). […]

Tot ce este parnasian, simbolist sau naturalist în opera sa reprezintă aspecte importante, desigur, dar laterale, excentrice. Sâmburele operei lui Macedonski este în mod esențial romantic…”[58].

Privind din perspectiva poeziei lui Macedonski și a anticipărilor moderniste ale acestuia, putem spune că Eminescu ar fi fost un Macedonski genial sau la puterea a zecea dacă nu făcea opțiunea conștientă de a rămâne romantic (anacronism asumat pe care aproape că îl deplânge Negoițescu).

La acest anacronism aderă muzical și afectiv Bacovia, ideatic Barbu, ideal Arghezi și Nichita Stănescu[59], asumându-și toți derivația, cum spunea Blaga, „de la marele copac: Eminescu”.

Acesta a vrut ca poezia sa să rămână cu fața spre trecutul istoric și spiritual al țării sale, iar el să nu fie un om al viitorului concret, în timp ce Macedonski e cu penița înmuiată în trecut și cu ochii spre viitor.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-R%C4%83dulescu.

[2] Cf. Alexandru Macedonski, Opere, vol. I-III, ediție de Adrian Marino, EPL, București, 1966-1967.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Macedonski.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Asachi.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu.

[5] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Voltaire.

[6] Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, Ed. Minerva, 1982, p. 190. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Elvira_Sorohan.

[7] Idem, p. 27.

[8] Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, ediție îngrijită de Mircea Mihăieș, Ed. Polirom, 2003, p. 11.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Manolescu.

[9] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Marino.

[10] Adrian Marino, Viața lui Alexandru Macedonski, EPL, București, 1966.

[11] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, EPL, București, 1967.

[12] Idem, p. 5-6.

[13] Idem, p. 39.

[14] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Bolliac.

[15] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, p. 43.

[16] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Literatorul.

[17] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, p. 8.

[18] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Octavian_Goga.

[19] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Streinu.

[20] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_Baudelaire.

[21] Autorul lor este Lautréamont.

A se vedea: http://www.poezie.ro/index.php/author/0015319/index.html.

[22] Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, op. cit., p. 191.

[23] G. Călinescu, Istoria…, op. cit., p. 683.

[24] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Baruch_Spinoza.

[25] Ion Negoițescu, Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945), Ed. Minerva, București, 1991. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Negoi%C8%9Bescu.

De obicei, studiile lui Negoițescu denotă suplețe și savoare. Istoria sa literară pare afectată și de rigori sistematice.

[26] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Dosoftei_al_Moldovei.

[27] Ceea ce avertiza Zumthor cu privire la Villon, anume că nu este contemporanul nostru (așa cum nici Shakespeare nu este contemporanul nostru, în ciuda insistenței cu care se repetă această formulă, ca nadă pentru publicul larg) și că face o mare eroare cine este tentat să-l considere astfel, ar trebui să luăm și noi în considerare, cu mare atenție, pentru că avertismentul are la noi o arie și mai mare de aplicabilitate, care depășește evul mediu, în condițiile în care și critica literară românească pare mult mai nerăbdătoareardă etapele istorice (chiar mai nerăbdătoare decât scriitorii înșiși, motiv pentru care se comportă procustian cu ei).

Că gustul și viziunea s-au modificat dramatic, între timp, ne mărturisește cu sinceritate Eugen Negrici, care, în conflictul dintre Înțelept și Lume, s-ar declara deschis de partea Lumii, căci i se pare că Dimitrie Cantemir, „ca să tensioneze disputa, nu s-a abținut să-i ofere Lumii, în sprijin, cele mai persuasive dovezi, care erau, în fond, argumentele de bun simț (subl. n.) ale oricărui cugetător” (Eugen Negrici, Imanența literaturii, Ed. Cartea românească, București, 2009, p. 182).

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Negrici.

Nu este doar opinia sa.

Ceea ce nu se înțelege – și mai ales publicul cititor nu mai înțelege – este că atitudinea lui Dimitrie Cantemir este indubitabil anti-estetică (împotriva teoriei estetice așa cum o cunoaștem astăzi) și că interesul său este polemic.

El, autorul, nu este de partea Lumii, ci a Înțeleptului. Atunci când introduce dovezi persuasive în discursul Lumii (am discutat aceste aspecte în capitolul despre Divan), o face tocmai pentru a demonstra, retoric, că Lumea nu are dreptate, chiar dacă posedă argumente seducătoare pentru trestia umană, și că Înțeleptul are forța de a birui tentațiile.

A-l citi astăzi pe Cantemir, din Divan, pentru a savura discursul Lumii, sau Istoria Ieroglifică pentru a recepta procedeele anticipative ale canonului literar (post)modern, acestea nu-l fac pe Cantemir contemporanul nostru în intenție.

Simplă lectura noastră nu-l transformă pe Dimitrie Cantemir în ceea ce nu este, ca viziune existențială și intenție literară. Nici pe Villon și nici pe Shakespeare. Nici pe Eminescu sau pe romanticii noștri pașoptiști, care n-au cunoscut în mod intim resorturile interioare ale experienței europene romantice (cf. Ș. Cioculescu).

E o lectură falsă din partea noastră și este problema fiecăruia dintre cititori până unde alege să se autoiluzioneze. Dar critica literară nu trebuie să cadă în aceeași capcană, în plasa în care se prinde cu voioșie publicul larg, dacă critica rămâne o știință.

[28] Ion Negoițescu, Istoria literaturii române, vol. I, op. cit., p. 156.

[29] Idem, p. 158.

[30] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Alphonse_de_Lamartine.

[31] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Edward_Young.

[32] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Novalis.

[33] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Alfred_de_Musset.

[34] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Ion_Minulescu.

[35] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Noaptea_de_septembrie.

[36] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Barbilian.

[37] Idem: http://biserica.org/WhosWho/DTR/C/VirgilCandea.html.

[38] Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 270.

[39] În latină: poeți profeți.

[40] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Bacovia.

[41] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mateiu_Caragiale.

[42] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi.

[43] În latină: deșertăciune a deșertăciunilor.

[44]A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Alfred_de_Musset:_Noapte_de_august.

Apelul muzei este, de fapt, acela ca poetul să scrie mai departe din dragoste pentru frumos, fără a se descuraja de insensibilitatea lumii. Nu este, încă, valéryana poezie pură. A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Val%C3%A9ry.

[45] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Alexandru_%28scriitor%29.

[46] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Noaptea_de_decembrie.

[47] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Hafez.

[48] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p. 242. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Rosa_del_Conte.

[49] Ibidem.

[50] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Dionisie_Areopagitul.

[51] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, op. cit., p. 242.

[52] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Bolintineanu.

[53] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann.

[54] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir.

[55] Idem:

http://en.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois-Ren%C3%A9_de_Chateaubriand.

[56] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga.

[57] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Marino.

[58] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, op. cit., p. 35-36.

[59]A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu.

Page 1 of 12

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno