Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Eminescu

cel

care

incită

*

Cum arătau oamenii care doreau să polemizeze cu Mihail? Sau cum arătau, din spusele sale, oamenii de presă ai vremii lui?

Avem o mostră aici: „Niţică franţuzească învăţată de la vrun coiffeur sau de la vro guvernantă rătăcită prin Bucureşti, cetirea de romanuri rele şi de scrieri beletristice asupra statului, iată cultura oamenilor ce pretind a voi să discute cu noi probleme serioase de stat şi de la cari am putea jura că n-am auzit nicicând un contraargument serios la vrouna [din] întâmpinările noastre.

Sofisme câte vreţi. Panglicării retorice, generalizări de ceea ce s-a susţinut în parte, strâmtări a tezelor ce s-a stabilit în genere, întortocheri de cuvinte, jucării cu înţelesul îndoit pe care-l poate avea o expresie lexicală, d-astea câte vreţi. Niciodată, dar niciodată un argument ad rem, dedus din natura lucrurilor, dictat de iubirea de adevăr” [XII, 226].

*

Fragmentul ultim a fost publicat pe 3 iulie 1881.

*

Concluziile sale: exista puțină cultură în ființa oamenilor de presă contemporani sieși. Aceștia erau sofiști, scriau articole retorice, cu multe generalizări, metaforizau din plin și nu aduceau argumente plauzibile.

*

Însă discuția e aplicată, pentru că Eminescu se referă aici la cei care lucrau la ziarul Românul. Aceștia scriau prost, pentru că „nu sunt capabili de a pricepe adevărul” [Ibidem].

Și prin asta Mihail ne răspunde și nouă, celor care ne miram (vorba vine) de ce există atâtea articole și cărți întortocheate, pline de fals retorism și de pălăvrăgeală cu adresă în contemporaneitate: pentru că nu înțeleg lucrurile despre care și-au propus să scrie.

Pentru că nu înțeleg ceea ce trebuie să scrie…veleitarii noștri scriu multe prostii cu stil. Măcar stil să fie dacă esență nu există.

*

Însă autorul nostru nu își întrerupe analiza despre oamenii care nu înțelegeau lucrurile despre care scriau și spune: „Şi de ce sunt incapabili de a pricepe adevărul? Pentru că scopul lor nu a fost niciodată de a-l căuta.

Jurnalistica în mânile roşilor a fost un mijloc de trai, un mijloc de a parveni, de a câştiga, nu de-a spune adevărul.

Dar unde interesul dictează acolo nu mai există…” [Ibidem] limite ale minciunii, ale falsificării adevărului sau ale deturnării de la marile probleme ale societății și ale lumii.

*

Adică jurnaliștii de la Românul nu erau proști din lipsă totală de cultură…ci erau duplicitari și interesați material, doreau să parvină…și de aceea scriau mincinos…și nu căutau să afle adevărul despre ceea ce trebuiau să scrie.

Adică manipulau cu bună știință, pe bani grei, ca și jurnaliștii de astăzi.

*

Câtă coerență, nu?!, în timp…în ceea ce privește faptul de a minți/de a manipula pe pământ românesc.

*

Și Eminescu pronunță trei nume (persoane reale…sau sunt nume fictive, pentru a da niște exemple), iar în dreptul numelui celui de al doilea, a lui Stătescu, imensul nostru geniu spune, în mod caustic, dar îndreptățit să o facă: „apetitul după zecile de mii de franci [î]i gâdilă cerul gurii”[XII, 228].

Asta în ciuda faptului, că acest Stătescu [statul stă…dar ia bani?] nu se pricepe deloc la lucrurile pentru care, cu nerușinare maximă, îndrăznește să ia o grămadă de bani.

*

Incompetență plătită nedrept de scump.

Incompetență cu bani mulți.

Nepotismul, cumulul de funcții, incompetența, despre care Eminescu a vorbit au în comun banii…și lipsa de caracter.

Trăiești pe picior mare ca un nesimțit, pentru că ești o canalie, un om fără scrupule.

*

În același articol, autorul vorbește despre relația dintre cultură și onestitate [„nu cultura-l face pe om cinstit”] [Ibidem] dar și de noblețea, caracterul și simțul de dreptate al țăranului de la munte [Ibidem] față de un intelectual cameleonic.

*

Tot aici, C.A. Rosetti e caracterizat drept un „pomanagiu al bugetului” [Ibidem].

*

„Respectabilitatea” lor e vandabilă. Sunt gata, oricând, ca să o vândă „pe o pensie ori pe o slujbă” [Ibidem].

*

Ziarul Românul era o problemă veche și nocivă pentru Eminescu, pentru că de 20 de ani, spune el, a semănat dezbinare și ură pe pământ românesc [Ibidem].

*

România lui 1881 era ca o Plevnă asediată [Ibidem] iar poporul român era „îngenuncheat şi esploatat de gunoaiele pământului întreg”[Ibidem].

*

A treia referință la persoana lui Matei Basarab pe care am găsit-o: „teamă ne e că ora acestei glorioase şi străvechi Plevne[1] a sunat şi că cenuşa lui Matei Basarab, care a blestemat neam de neamul vostru până într-a şaptea spiţă, va dormi sub ţărâna cucerită, în pământ străin”[Ibidem].

*

Ei nu cunosc geniul și înclinările/înclinațiile poporului român [Ibidem].

*

De fapt C.A. Rosetti nu vorbește o limbă românească autentică ci o românească „păsărească” [Ibidem].

*

După Matei Basarab, un Sfânt al românilor pentru Mihail, în polemica sa cu pseudointelectualii vremii, acesta se raportează la persoana Sfântului Ștefan cel Mare: „Cărţile ce le scrieţi, legile ce le croiţi, gândirea şi inima voastră, complexiunea voastră fizică şi morală răsărit-au din sâmburii de stejar ce împodobesc mormântul lui Ştefan cel Sfânt?” [Ibidem].

Deși canonizarea Sfântului Ștefan s-a făcut recent, iată că Mihail vorbea de sfințenia sa de acum un secol și ceva. Adică așteptăm prea mult până îi canonizăm pe Sfinții noștri.

*

Și iarăși despre intelectualii nocivi ai vremii sale, pentru că din cauza lor s-a degradat nația română.

De unde și-au însușit ei principiile morale și politice? Din orașe și locuri famate: „De la Seina [probabil Sena, râul ce străbate Parisul n.n.], din Bizanţiu [din Instanbulul păgân și decadent n.n.], din lupanare şi din spelunci v-aţi cules apucăturile politice şi morale; nu din istoria şi din natura poporului nostru.

De aceea aţi fost ca virusul în organismul viu al naţiei; de aceea corpul material al naţiei moare şi se putrifică, pentru că voi, paraziţi…”[Ibidem].

Viruși și paraziți…Oameni care îmbolnăvesc prin scrisul și prin opiniile lor morala publică românească.

*

Răul exemplului public. Rău care distruge generații întregi, pentru că le învață cu apucături decadente și nu cu principii și valori sănătoase, profunde, dinamizatoare și unificatoare.

*

Cei străini din punct de vedere etnic și moral de România sunt o rușine pentru un român autentic ca Eminescu, căci „ne e ruşine că aţi uzurpat numele de român, ruşine că strămoşii sunt condamnaţi a purta acelaşi nume cu care vă drapaţi corupţia şi mizeria de caracter” [XII, 229].

*

E interesant verbul a drapa pe care Mihail îl folosește aici. Vă împodobiți cu acest nume de român…în timp ce îl minimalizați și îl desconsiderați prin tot ceea ce faceți.

*

Tot pe 3 iulie 1881, autorul nostru publica traducerea unui articol german despre alegerile din Bulgaria…din care aflăm faptul că și acolo liberalii erau la putere [Ibidem].

*

Pe 4 iulie 1881, într-un articol referitor la redeschiderea loteriei pentru terminarea construirii catedralei romano-catolice Sfantul Iosif din București, după ce îi felicită pe romano-catolici pentru „zelul religios”[Ibidem] pe care îl manifestă în ridicarea acestui locaș de cult…Eminescu subliniză „toleranţa românilor pentru toate riturile, cu atât mai mult pentru cele creştine” [Ibidem].

Și din ce altceva se naște această toleranță…dacă românii rămân, în mod preponderent, ortodocși, decât din iubirea de oameni pe care o dezvoltă credința ortodoxă în poporul român?

*

Bucureștiul era pentru el: „marea capitală a României” [Ibidem] și aceasta avea aproape „un sfert de milion” [XII, 230] de locuitori la acea vreme.

Și Mihail era de acord cu ridicarea catedralei Sfântul Iosif, pentru că Bucureștiul nu avea nici„o singură zidire religioasă acătării” [Ibidem], adică nicio catedrală la acea vreme.

Și el identifică două motive pentru care Bucureștiul nu avea o catedrală la acea dată: era „un oraş relativ nou şi că n-au fost totdauna capitală” [Ibidem] a României.

*

Observăm coerența istorică a argumentelor eminesciene și atenția sa la detaliile restauratoare.

*

Însă din finalul articolului său aflăm, că la acea vreme loteriile erau interzise în România [Ibidem].

*

C.A. Rosetti, ajuns ministru de interne, a început să pună prefecți din rândul cadrelor militare. Dar la Tulcea exista anomalia, ca prefect să fie căpitanul Stătescu [iarăși Stătescu…], deși în oraș exista un general [Ibidem].

*

Într-un articol din 5 iulie 1881, folosește forma maioritate pentru majoritate [Ibidem].

*

„Consiliul comunal al capitalei” [Ibidem] a risipit „banii contribuabililor în cheltuieli zadarnice” [XII, 231] și „a impus taxe noi din cele mai vexătoare[2] şi asupritoare” [Ibidem].

*

Eminescu apăra morala publică [XII, 232]…și aceasta se degrada văzând cu ochii.

*

În articolul din 6-7 iulie 1881, adică în următorul articol, Eminescu folosește pe majoritate [Ibidem], semn că el folosea diverse forme ale unui cuvânt.

În același articol citat supra, autorul folosește forma cestiuni pentru chestiuni [Ibidem], cât și navigațiunii și navigației în aceeași frază.

*

„Statele țărmurene” [XII, 233], riverane.

*

A folosit de 4 ori expresia in suspenso [XII, 232, 233 și 234**] și o singură dată expresia ad referendum [XII, 232] în articolul de față.

*

Cestiuni orientale” și pe 9 iulie1991 [XII, 235].

*

Tot aici: „atențiunea”,  „concert european” [sintagma care se folosește acum, corelativul acesteia, este: concern european], „cuceriri teritorile și economice”, „apirațiunilor”, „Englitera” pentru Anglia, „ochi bănuitori”, „secondată”, „situația generală europeană”, „echilibrul se leagănă” = echilibrul politic, economic etc. fluctuează, cunoaște diferențe [Ibidem].

*

Într-un articol polemic cu Românul [tot din 9 iulie 1881] despre diferența dintre rata natalității și cea a mortalității, autorul nostru folosește expresia latină: „Quod erat demonstrandum” [XII, 236]. Și Eminescu arată că natalitatea creștinilor români e în scădere [Ibidem].

*

Finalul articolului: „multă panglicărie” [Ibidem]. Adică multă vorbărie pe seama unei realități prea evidente.

*

Eminescu vorbea o limbă românească neaoșă, cu multă putere, ridicată la calități și clarități culte, intelectuale de mare rezonanță interioară.

Tocmai de aceea disprețuia păsăreasca intelectualilor de carton, care încercau să se distanțeze de popor la nivel lingvistic și din acest motiv ajungeau să vorbească o limbă română denaturată.


[1] Adică a României asediate, pe timp de pace, de străini.

[2] Vexatorii.

Did you like this? Share it: