Fantoma bizantină

Ce au făcut muritorii de care să nu se mire muritorii și ce n-au făcut muritorii, de care să se mire muritorii?

Dimitrie Cantemir[1]

Descendenții unei istorii îndelungate, în care mentalitatea religios-ortodoxă a fost predominantă, impregnați până în măduva scepticismului lor de secolii în care strămoșii băteau mătănii și se închinau cu evlavie, românii sunt, de două veacuri încoace, apăsați de obsesia realismului vieții și a re-adaptării la imanent.

De parcă până atunci trăiseră în cer și nu pe pământ.

De parcă turlele de la Voroneț și Curtea de Argeș ar fi făcut ca statele medievale românești să aibă o existență transcendentă și nu una istorică.

Imaginea trecutului (cu toată dizolvarea comunistă) dă insondabili fiori unor generații timorate de ideea necompatibilității cu o situație social-istorică nouă.

O teroare de mistică ne bântuie și ne dinamitează liniștea, altfel abisală.

De două secole ne adaptăm la Europa și n-am mai terminat de adaptat și de dat vina pe moștenirea istorică și pe bizantinism, ca guvernele României post-decembriste pe situația grea lăsată de predecesori.

După cei trei f ai comunismului (frig, foame, frică), urmează cei trei b (bizantinism, balcanism, bigotism) pe care îi invocă, de la Lovinescu la Djuvara, românii mai cultivați, înspumați în torturile spaimelor de medievalitate și iubitori de progres (obsedantul progres, cum bine îl înnemurea nenea Iancu).

Dacă persistă la noi frica de o medievalitate pururi neevanescentă, ceea ce avem nu este, de fapt, nici măcar un feudalism decrepit…

De altfel, ceea ce Petrarca denumea drept ev întunecat, adică Veacul de Mijloc, romanticii au numit epocă de aur (și nu în înțelesul eufemistic pe care îl percepem noi, cei încă stigmatizați de un nebun care și-a închipuit că făurește o epocă de aur).

Românilor li s-a sculptat în oase, tenace și eficace, ideea persecuției și a eșecului, ideea generațiilor pierdute, a părinților ratați, a personalităților eșuate, a nebuniei unei epoci, care poate scufunda destinele în neant, a unei istorii neîmplinite. Li se repetă până la zgura psihiatriei, până la caimacul demenței.

Când nu mai au nimic de-a face cu trecutul, sunt reîmbolnăviți sistematic, cu pedantă erudiție, sunt reinjectați cu morbul fricii…de frică.

La noi, maladiile sunt prezentate ca remedii, și remediile ca maladii…

Frica de bizantinismul ortodox a devenit o…superstiție. Și încă una galopantă. De unde atâta adversitate la irealul spiritual, când românii sunt bulversați permanent de panica existențială? Când rare tresăriri de conștiință îi mai traversează?

Ar renunța la orice pentru o șansă mai bună: nu mai sunt români, nu mai sunt ortodocși, nu mai sunt… Dacă mâine ar trebui să nu mai fie nici europeni, ci africani, și-ar vopsi pielea cu plăcere…conștiința e și așa, de mult, o cioară în toate culorile curcubeului…

Ce legătură are bizantinismul, săracul de el, cu ce trăim noi astăzi? Care bizantin în armură s-a sculat de pe scut și nu ne lasă să facem fapte mari și minunate?

Mi se pare că atașamentul senil e față de o frică psihotică, miocardic reglată de cei care vor să ne panorameze și mentalul cu fantasme istorice.

Dormiți relaxați! Acest trecut străvechi nu mai trăiește decât, cu eforturi supraomenești, în câțiva oameni.


[1] Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, 1997, p. 128.

Ceasul al IX-lea în Ceslovul de la Râmnic [1781]

Monumente liturgice

românești

*

vol. I

*

Transliterare, adaptare a textelor și note

de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

1. 20. Și acum…al Născătoarei de la Ceasul al 9-lea[1]

Cela ce pentru noi Te-ai născut din Fecioară, și Răstignire ai răbdat Bunule, Carele cu moartea pre moarte ai prădat, și înviearea ai arătat ca un Dumnezeu, nu treace cu vedearea pre cei ce i-ai zidit cu mâna Ta; arată iubirea Ta de oameni Milostive, priimeaște pre Născătoarea de Dumnezeu ceaea ce Te-au născut pre Tine, carea să roagă pentru noi, și mântuiaște Mântuitoriul nostru, pre nodorul cel deznădăjduit.

*

Cel ce pentru noi Te-ai născut din Fecioară, și răstignire ai răbdat, Bunule, Care cu moartea pe moarte ai prădat, și învierea [Ta] ai arătat[-o] ca un Dumnezeu, nu trece cu vederea pe cei ce i-ai zidit cu mâna Ta.

Arată iubirea Ta de oameni, Milostive, primește pe Născătoarea de Dumnezeu, ceea ce Te-a născut pe Tine, care se roagă pentru noi și mântuiește, Mântuitorul nostru, pe norodul cel deznădăjduit.

***

1. 21. Văzând tâlharul…de la Ceasul al 9-lea[2]

Văzând tâlhariul pre Începătoriul vieții, pre Cruce spânzurând, au zis: De n-ar fi fost Dumnezeu Cel ce S-au întrupat, Carele cu noi S-au răstignit, nu s-ar fi ascuns soarele razele sale, nici s-ar fi clătit pământul cutremurându-se.

Ci Cela ce toate le-ai suferit, pomeneaște-mă, Doamne, întru Împărăția Ta.

*

Văzând tâlharul pe Începătorul vieții pe Cruce spânzurând a zis: De n-ar fi fost Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat [pentru noi], [Cel] care cu noi S-a răstignit, soarele nu și-ar fi ascuns razele sale, nici [nu] s-ar fi clătinat/mișcat pământul cutremurându-se.

Ci, [Tu], Doamne, Cel ce toate le-ai suferit [pentru noi], pomenește-mă întru Împărăția Ta!

***

1. 22. Rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare de la sfârșitul Ceasului al 9-lea[3]

Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce îndelung ai răbdat pentru greșalele noastre, și până la acest ceas de acum ne-ai adus pre noi;

întru carele pre lemnul cel de vieață făcătoriu fiind răstignit, Tâlhariului celui bine cunoscătoriu întrare în Raiu i-ai făcut, și cu moartea pre moarte ai sfărâmat, curățeaște-ne pre noi păcătoșii și ne vreadnicii robii Tăi, că am greșit și fără de leage am făcut, și nu sântem vreadnici să râdicăm ochii noștri și să privim la înălțimea Ceriului; pentru că am lăsat calea dreptății Tale, și am umblat în voile inimilor noastre.

Ci ne rugăm ne asemănatei bunătății Tale, iartă-ne pre noi, Doamne, după mulțimea milii Tale, și ne mântuiaște pre noi pentru numele Tău cel sfânt; că s-au stins întru deșărtăciune zilele noastre.

Scoate-ne pre noi din mâna protivnicului, și ne iartă noao păcatele, și omoară gândul nostru cel trupesc;

ca lepădând pre omul cel vechiu, întru cel nou să ne îmbrăcăm, și Ție să viețuim Stăpânului nostru și Făcătoriului de bine.

Și așa urmând poruncilor Tale, la odihna cea veacinică să ajungem, unde easte lăcașul tuturor celor ce să veselesc.

Că Tu ești după adevăr veselia cea adevărată, și bucuria celor ce Te iubesc, Hristoase Dumnezeul nostru;

și Ție mărire înălțăm înpreună cu Părintele Tău Cel fără început, și cu Prea Sfântul și bunul, și de vieață făcătoriul Duhul Tău, Acum și pururea, și în veacii veacilor, Amin.

*

Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce îndelung ai răbdat pentru greșelile noastre și până la acest ceas, de acum, ne-ai adus pe noi;

întru care, pe lemnul cel de viață făcător fiind răstignit, tâlharului celui bine cunoscător intrare în Rai i-ai făcut, și cu moartea [Ta] pe moarte ai sfărâmat[-o], curățește-ne pe noi, păcătoșii și nevrednicii robii Tăi, că am greșit și fărădelege am făcut, și nu suntem vrednici să ridicăm ochii noștri și să privim la înălțimea cerului; pentru că am lăsat calea dreptății Tale și am umblat în voile inimilor noastre.

Ci ne rugăm neasemănatei bunătății Tale, iartă-ne pe noi, Doamne, după mulțimea milei Tale și ne mântuiește pe noi pentru numele Tău cel sfânt; că s-au stins întru deșărtăciune zilele noastre.

Scoate-ne pe noi din mâna potrivnicului și ne iartă nouă păcatele și omoară gândul nostru cel trupesc;

ca lepădând pe omul cel vechi, întru cel nou să ne îmbrăcăm, și Ție să viețuim, Stăpânului nostru și Făcătorului de bine.

Și așa urmând poruncilor Tale, la odihna cea veșnică să ajungem, unde este locașul tuturor celor ce se veselesc.

Că Tu ești, după adevăr, veselia cea adevărată și bucuria celor ce Te iubesc, Hristoase Dumnezeul nostru;

și Ție mărire înălțăm, împreună cu Părintele Tău Cel fără [de] început, și cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Duhul Tău, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Cf. *** Ceaslov, Râmnic, 1781 [BAR, CRV 446], p. 127-128.

[2] Idem, p. 129.

[3] Idem, p. 131-134.

Lege pentru scaune

Trebuie să se dea o lege, o lege rezolvabilă, în care să se stipuleze faptele: ești român, de sexul…, cu părinții…,născut la…trebuie să te simți scaun…și o să mori la…

Dintre care noi, fiecare dintre noi, trebuie să reținem faptul, singurul: suntem niște scaune.

Adică niște scaune, pe care alții stau, până când vor și cât vor…iar noi trebuie să vrem și mai puțin sau deloc.

Ba nu, nu e bine! Înseamnă că unii sunt scaune…și alții…altceva.

Ce pot fi acei alții, care nu sunt scaune?!

Cornel: Sunt funduri (spus la modul civilizat, că doar suntem în Uniunea Europeană)…Pentru că cu fundul se stă pe scaun, scaun care poate fi
de lemn, de fier, de piatră,
de piatră, de lemn, de fier,
de lemn, de fier, de piatră…și tot mai departe.

Și când fundul stă pe capul tău…poate să stea cât dorește el, că tu ești scaun, după care te părăsește…sau te uită…ca pe un ciorap, cu ochiurile trase, la coș…pentru că ți-ai trăit traiul și ți-ai mâncat mălaiul, dacă vreun mălai…a mâncat vreodată un scaun sau, pardon, dacă vreun scaun a tot mâncat mălai…la viața lui.

Trebuie să nu vrei nimic, să nu știi nimic, să nu ceri nimic.

Pentru că dacă știi și dacă ceri…atunci ești subversiv.

Pentru că nu îți trebuie bani, nu îți trebuie serviciu, nu îți trebuie mâncare, dacă ești scaun.

Taci ca scaunul, suporți tot felul de funduri bășinoase, suporți și înghiți ca scaunul, pentru că, prin lege, la un moment dat s-a stipulat faptul: ești român, de sexul…, cu părinții…,născut la…trebuie să te simți scaun…și o să mori la…

Îi fac puțin lobby…

Poate că Silviu Prigoană, după legea prostituției și legea mamelor care își pot alăpta copiii la serviciu, pe masa computerelor sau la supermarket, în timp ce dau restul, va înmâna comisiei de anchetă și această lege a scaunului sau a condiției de român sub vremi, pentru ca din pruncie, să se știe, că pân’ la bătrânețe, scaun ești…scaun îți zice.

Mai postmoderni ca niciodată

Încercăm să mimăm noul, noutatea, să aducem în termeni proprii știrile, noile evenimente ale lumii, pentru că ne simțim vechi, învechiți de atâtea noutăți aflate atât de ușor și uitate atât de repede; fulminant de repede.

Noi nu suntem noi…decât atunci când uităm de noi.

Când banii ne aduc un nou computer sau o vacanță unde ne dorim iar oamenii sunt lângă noi tocmai pentru ca să ne mintă frumos sau inteligent sau noi să căscăm imprudent, tocmai în mijlocul conversației, atunci ne e groază să ne punem morala sub ochi, să ne întrebăm dacă mai avem vreun Dumnezeu, pentru că noi nu ne mai avem nici pe noi înșine.

Sub noi stă ceva mișcător.

O, nu, noi suntem un fulg într-o beznă!

Și cine poate să audă un fulg într-o mare de cuvinte metalizate, îmbelciugate cu aroganță?

Avea dreptate eroina blondă, într-un film rulat aseară pe un post românesc de televiziune, să strige după Dumnezeu, să întrebe, cu înfrigurare, unde este Dumnezeu…după ce omorâse trei bărbați, care doreau să o violeze și apoi să o omoare.

Pentru că atunci când tu nu mai știi cine ești, ce ai devenit, când nu mai știi spre ce viitor întunecat te îndrepți, cauți spre o instanță de deasupra ta, spre Dumnezeu în ultimul rând, pentru ca să te sprijine.

Însă cum mai arată Dumnezeul nostru?

Ce față de Blând sau de monstru mai are?

Pentru că, semnul lingvistic ca atare, Dumnezeu, nu spune nimic despre imaginea sau doctrina sau relația pe care o ai cu Dumnezeu. De aceea trebuie să ai o teologie sau o filosofie despre El, a Lui, pentru ca să te vezi în relație sau în opoziție cu El.

Iar cum postmodernul are tot mai mult tendința de a-L reconstrui pe Dumnezeu, de a-L reformata după propriile lui aspirații înguste, cine e Dumnezeu pentru tine sau ce fel de Dumnezeu ai e o problemă vagă (când îl pui să vorbească despre ea) dar decisivă.

În funcție de imaginea sau non-imaginea despre El…postmodernul face ce îl taie capul.

Sunt la modă etnobotanicele pentru că fuga de realitatea din noi și din jurul nostru e propria noastră răsuflare, e aerul pe care îl respirăm.

Ne credem deja pierduți, fără nicio șansă.

Tocmai de aceea eliberarea de păcate, adică spovedania, nu ne pare o soluție, pentru că noi credem că soluție…nu mai există.

Iar comuniunea, din nou, fericirea, prietenia sunt și ele niște valori încete, în care consumi multă energie…pentru că trebuie să te descurci, să te transformi în bani, să te înjosești, să te umilești ca să îi ai, pentru ca să îți trăiești nenorocita de viață.

Iar dacă un drog halucinant, o băutură excitantă și un sex satisfăcător te fac să uiți de tine, de bani, de viață, de moarte și de Dumnezeu, atunci soluțiile la îndemână sunt soluții existențiale.

De la mersul cu capul gol la minus nu știu câte grade până la sexul cu oricine arătăm că nu prețuim viața.

Nu ne pasă de ea.

Facem ce vrem cu viața noastră, pentru că nu ne păstrăm pentru nimic.

Pentru ce?!, la urma urmei să ne păstrăm.

Iar lipsa de apetență pentru muncă, școală, citit, viață, Biserică se explică tocmai prin aceea că omul postmodern a înțeles că nu e bun la nimic.

Dacă asta a înțeles…atunci totul îl excedează.

I se cer lucruri pe care nu le vrea.

I se cere să fie altfel decât este…și el nu vrea să fie altfel. E mai ușor așa. Vrea așa. Vrea ca până acum. Să nu se schimbe nimic și să rămână toate așa…când mi-a fost mie bine și lu’ altul rău…

Ascultam aseară Cartiere [2010], al celor de la ExceSs, după ce mai alaltăieri am ascultat Black Sabbath, The Eternal Idol [2010].

Primii: de-ai noștri, tineri cu hip hopul, între poezie și băga-mi-aș…pe când a doua trupă, satanistă, a rămas în anii 80 cu soundul și cu muzica, lucru care îți place tocmai pentru că ești mai bătrân…decât cei născuți în 2000.

Iar dacă primii cunoșteau graba plină de inutilitate, de tineri români fără viitor, decadența sataniștilor de la Sabbatul negru vorbea despre o pierdere statică, fără dinamism.

De fapt, diferența dintre modernitate și postmodernitate e tocmai aceasta: de la negația statică la negația dinamică.

Modernul avea aceeași aversiune față de Dumnezeu ca și postmodernul de astăzi, dar și-o exprima altfel. Era o altă mândrie cu o altă pălărie.

Nihilismul nostru e dinamic.

Noi credem că nu valorăm nimic și că nimic nu contează…dar ne place să alergăm prin viață, să vedem, să ne simțim vii.

Mai ales cei în vârstă vor să se simtă și mai tineri…fapt pentru care viața ca exces e lozinca lor cotidiană, pe când tânărul vrea să se simtă bătrân, bazat, uns cu toate experiențele…în lipsa, bineînțeles, a unei experiențe, care să îl facă credibil.

Și pentru că tot ce e în jurul nostru e de consumat, de cumpărat, de batjocorit, cu cuvântul, cu trupul nostru, cu tot ce avem la îndemână, dăm în bunurile cosmosului, ca într-un zid cu mingea de tenis, și mingea se întoarce, de fiecare dată, în capul nostru.

Și suferim de căldură mare, de alunecări de teren, de prăbușiri de realitate, de singurătate, de obsesii, de fărădelegi făcute sau imaginate…pentru că nu suntem buni de nimic.

Noi negăm…pe măsură ce uităm de noi.

Și pe măsură ce uităm, căutăm noi indiscreții, noi cancanuri, noi youtuburi cu nu-știu, cu Bendeac în puii lor, cu Boc, care stă cocoțat pe un scăunel la primirea onorurilor militare de 1 decembrie 2010,  cu mame care ies degeaba în stradă pentru că guvernul e surd, orb și neromânesc, cu sexoasa nu știu care din Playboy sau cu reînviatul poet Mircea Dinescu, care pe lângă un lung somn la grătar…perorează două versuri la un pahar de țuică.

O lume mare…de mică ce e!

O lume pe care o grăbim să fie urâtă, pe măsură ce ne grăbim să fim proști.

Și această prostie sau nebunie sau lipsă de decență (eufemismul e cel care atenuează murdăria până o face…ca spălată cu detergent) e starea care ne provoacă alergia la gândurile de conștiință și la orice proiect serios, de care ne-am putea apuca vreodată.

Murim rapid, dar sigur!, pentru ca să nu vă las fără concluzie.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a 3-a la Faptele Apostolilor

Traduceri patristice

vol. 3

Traduceri și comentarii de:

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfântul Ioan Gură de Aur

Comentariul la Faptele Apostolilor

(Omiliile 1-9)

Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omilia 3


Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă (1, 12).

S-a zis: „atunci ei s-au întors”, adică atunci când au auzit acestea.

Pentru că ei nu puteau să nască în ei înşişi o asemenea dorinţă, dacă Îngerul nu ar fi vorbit despre o nouă venire [a Lui].

Mi se pare şi faptul, că aceste lucruri au avut loc tot într-o zi de sâmbătă. Căci altfel, nu ar fi adus aminte de distanţă, zicând: „de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă”, doar dacă ei mergeau în ziua de sâmbătă numai o anumită distanţă.

Şi când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei – deci ei au rămas în Ierusalim după Înviere –‚ : Petru şi Ioan şi Iacov[1]nu mai este numit Iacov împreună doar cu fratele său, ci şi Petru este numit împreună cu ei – şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov (1, 13).

A făcut bine că a spus numele Ucenicilor. Căci din moment ce unul L-a trădat pe Hristos, iar altul a fost neîncrezător, prin aceasta arată că toţi au fost păziţi, afară de cel care L-a trădat.

Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile (1, 14).

Fiindcă rugăciunea este o armă puternică în ispite şi pentru a se ruga ei fuseseră învăţaţi.

„Într-un cuget, stăruiau în rugăciune”: foarte frumos!

În afară de aceasta, ispita de atunci îi purta să facă astfel, pentru că se temeau foarte mult de evrei.

S-a zis „cu femeile”, pentru că a spus mai înainte că ele I-au urmat Lui (Lc. 23, 55)[2],

şi cu Maria, Mama lui Iisus (1, 14).

Cum s-a zis atunci, că „ucenicul a luat-o la sine” (In. 19, 26), după Răstignire? Însă apoi, înviind, Domnul i-a adunat pe toţi împreună, din nou, aşa încât s-a întors.

Şi cu fraţii Lui (1, 14). Şi aceştia fuseseră mai înainte necredincioşi.

Şi în zilele acelea, sculându-se Petru în mijlocul fraţilor (iar numărul lor era ca la o sută douăzeci), a zis (1, 15).

Pentru că ardea cu duhul şi pentru că i se încredinţase turma, de către Hristos, şi având întâietate în cinste, de aceea el ţinea întotdeauna cuvântul.

Bărbaţi fraţi, trebuie să se împlinească Scriptura aceasta, pe care Duhul Sfânt, prin gura lui David, a spus-o dinainte despre Iuda, care s-a făcut călăuză celor ce L-au prins pe Iisus (1, 16).

De ce nu I-a cerut lui Hristos să-i dea pe altcineva în locul lui Iuda? Dar este mai bine astfel.

Căci, în primul rând, ei erau ocupaţi cu alte lucruri.

În al doilea rând, aceasta era cea mai bună dovadă a prezenţei lui Hristos împreună cu ei: la fel cum mai înainte El alegea când să fie cu ei, aşa şi acum [El a ales], nefiind de faţă.

Aceasta nu era puţin lucru pentru a-i mângâia.

Dar luaţi aminte cum Petru face toate cu încuvinţarea celorlalţi şi nu face nimic poruncitor.

Şi nu spune acestea fără un sens, ci luaţi aminte la felul cum îi mângâie pentru cele ce s-au întâmplat.

Cu adevărat, cele întâmplate le-au produs mare tulburare. Căci dacă acum sunt mulţi care cercetează această întâmplare, ce putem să credem că s-a vorbit atunci?

„Bărbaţi fraţi”, zice Petru. Căci dacă Domnul i-a numit pe ei fraţi, cu atât mai mult poate el să facă aceasta.

„Bărbaţi”, zice, pentru că erau toţi de faţă.

Luaţi aminte la vrednicia Bisericii, la starea ei îngerească! Nu se făcea nicio deosebire între ei, „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Gal. 3, 28).

Cât aş vrea ca să fie şi acum Biserica tot aşa! Nimeni nu avea atunci mintea plină de lucruri omeneşti, nimeni nu îşi făcea griji gândindu-se la treburile casei.

Aşa o mare binefacere[3] aduc ispitele, un asemenea folos necazurile!

„Trebuie să se împlinească Scriptura aceasta, pe care Duhul Sfânt, prin gura lui David, a spus-o dinainte”: întotdeauna îi mângîie şi îi întăreşte prin amintirea prorociilor.

La fel a făcut, întotdeauna, şi Hristos. În acelaşi fel Petru arată aici că nu s-a întâmplat niciun lucru străin, ci ceea ce s-a spus mai înainte.

„Trebuie să se împlinească Scriptura aceasta, pe care Duhul Sfânt, prin gura lui David, a spus-o dinainte”, zice el.

Vedeţi că nu spune că David a spus-o, ci Duhul prin el. Priviţi ce învăţătură are scriitorul[4] chiar la începutul cărţii.

Vedeţi acum că nu degeaba am spus, la începutul aceste tâlcuiri, că această carte este despre cele pe care le-a făcut Sfântul Duh?

„Pe care Duhul Sfânt, prin gura lui David, a spus-o dinainte”: luaţi aminte cum şi-l apropie şi cum spune că era spre folosul lor faptul că David a zis aceasta mai înainte şi nu alt Proroc.

„Despre Iuda, care s-a făcut călăuză celor ce L-au prins pe Iisus”. Aici din nou observaţi cu atenţie caracterul său înţelept, cum nu vorbeşte despre Iuda cu dispreţ, nici nu zice „acel nenorocit”, ci numai stabileşte ce a făcut acela, şi nici măcar nu spune: „care L-a trădat pe El” ci, dimpotrivă, face tot ce poate ca să pună vina pe seama altora[5], fără ca să certe cu asprime nici măcar faptul acesta, că „s-a făcut călăuză”, şi de aceea zice: „celor ce L-au prins pe Iisus”.

Mai mult decât atât, mai înainte de a adăuga unde a spus David prorocia, el aminteşte ce a făcut Iuda, ca din lucrurile pe care le cunoşteau să dăruiască întărirea pentru cele viitoare şi să arate că acest om şi-a primit deja plata.

Căci era numărat cu noi şi luase sorţul acestei slujiri. Deci acesta a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii (1, 17-18).

Acum întoarce cuvântul său spre partea morală şi spune deschis cauza răutăţii. Căci aduce şi reproşuri odată cu acest cuvânt.

Întrucât nu spune că [aceasta au făcut] evreii, ci „acesta[6] a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii”.

Din moment ce minţile celor slabi nu înţeleg lucrurile viitoare la fel de bine precum pe cele de faţă, de aceea şi vorbeşte despre osânda grabnică ce i-a fost dată lui Iuda.

Şi, căzând cu capul înainte, a crăpat pe la mijloc (1, 18):

face bine că întârzie nu asupra păcatului, ci asupra pedepsei. Şi zice:

şi i s-au vărsat toate măruntaiele (1, 18).

Aceasta le-a adus lor o oarecare mângâiere.

Şi s-a făcut cunoscută aceasta tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim, încât ţarina aceasta s-a numit Hacheldamah, adică Ţarina Sângelui (1, 19).

Evreii însă i-au dat acest nume nu din această cauză, ci din cauza lui Iuda[7].

Aici însă, Petru îi dă această semnificaţie, şi când îi aduce înainte pe vrăjmaşii săi ca martori, atât prin faptul că au numit-o astfel, cât şi zicând „în limba lor”, aceasta este ce vrea să spună.

Apoi, după aceasta, adaugă, aducând în cuvânt cele ale Prorocului, şi zice:

Căci este scris în Cartea Psalmilor: „Facă-se casa lui pustie şi să nu aibă cine să locuiască în ea!” (1, 20) (Ps. 68, 29): aceasta s-a spus despre ţarină şi despre locuire.

„Şi slujirea lui s-o ia altul”(1, 20) (Ps. 108, 7):

aceasta despre slujirea sa şi despre preoţie.

Prin aceasta a vrut să spună că acesta nu era sfatul lui, ci porunca Celui care mai înainte a zis aceste lucruri.

Astfel, pentru ca să nu pară că el vorbeşte de la sine lucruri mari, face la fel ca Hristos şi îl aduce pe Proroc ca martor.

Deci trebuie ca unul din aceşti bărbaţi, care s-au adunat cu noi în timpul cât a petrecut între noi Domnul Iisus (1, 21).

Dar de ce face ca aceasta să fie şi problema lor?

Pentru ca să nu ajungă din nou un motiv de neînţelegeri şi pentru ca ei să nu se mai certe din această cauză.

Căci, dacă şi Apostolii au făcut aceasta odinioară, cu atât mai mult aceştia. De aceea el vrea oricând să nu mai existe neînţelegeri.

De ce la început a zis „Bărbaţi fraţi, trebuia”, etc., ca să se aleagă dintre voi, adică.

Pune hotărârea pe seama întregului trup, prin aceasta făcând ca cei aleşi să fie cinstiţi de toţi, iar pe el păzindu-se de orice pizmă. Pentru că asemenea situaţii întotdeauna dau naştere la mari răutăţi. Acum, că cineva trebuia să fie ales, îl aduce pe Proroc ca martor. Dar dintre cine trebuia ales?

„Dintre aceşti bărbaţi, care s-au adunat cu noi în timpul cât a petrecut între noi Domnul Iisus”.

Căci dacă ar fi spus că cei vrednici trebuie să iasă în faţă singuri, i-ar fi jignit pe ceilalţi, dar astfel, face în aşa fel încât să atârne totul de lungimea timpului petrecut împreună cu Hristos.

Nu spune pur şi simplu: „aceştia, care au fost cu noi”, ci care au fost cu noi

începând de la botezul lui Ioan, până în ziua în care S-a înălţat de la noi, să fie împreună cu noi martor al Învierii Lui (1, 22),

astfel încât ceata lor să nu fie împuţinată.

Dar de ce nu i-a revenit lui Petru sarcina de a face alegerea singur? Care era motivaţia? Aceasta era: ca să nu pară că a favorizat pe cineva. Şi în afară de aceasta, el nu era încă dăruit cu Duhul.

Şi au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus, şi pe Matia (1, 23).

Nu el i-a numit, dar el a spus cuvintele care au dus la numirea acestora, şi în acelaşi timp a pus în lumină că nici acestea nu erau de la el, ci erau cuvintele prorociei de demult, aşa încât el nu a făcut decât să le aducă înainte, fără a-şi asuma de la sine rolul de învăţător.

„Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus”: probabil că sunt arătate ambele nume, pentru că mai erau şi alţii care aveau aceleaşi nume.

Căci printre Apostoli se aflau mai mulţi care aveau nume identice. Astfel erau Iacov şi Iacov (fiul) al lui Alfeu, Simon Petru şi Simon Zelotul, Iuda (fratele) al lui Iacov şi Iuda Iscarioteanul.

Numirea ulterioară [Iustus], pe de altă parte, poate să fi răsărit din felul în care şi-a schimbat viaţa şi, foarte probabil, de asemenea, datorită firii sale iubitoare de dreptate.

Şi, rugându-se, au zis: Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales, ca să ia locul acestei slujiri şi al apostoliei din care Iuda a căzut, ca să meargă în locul lui (1, 24-25).

Au făcut bine că au făcut referire şi la păcatul lui Iuda, prin aceasta arătând că ei cereau un martor[8], nu pentru sporirea numărului lor, ci pentru că nu sufereau să vadă scăderea lui.

Şi au tras la sorţi,

din cauză că Duhul nu fusese încă trimis,

şi sorţul a căzut pe Matia, şi s-a socotit împreună cu cei unsprezece apostoli (1, 26).

Să vedem cele ce s-au spus. (Procitanie.)

„Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă”, astfel încât nu era un drum lung de mers, care să fie pentru ei motiv de îngrijorare, ei încă tremurând de frică.

„Şi când au intrat, s-au suit în încăperea de sus”, căci nu au îndrăznit să iasă în oraş.

Au făcut bine că s-au suit în camera de sus, căci acest lucru făcea mai grea prinderea lor imediat[9].

S-a zis că „toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune”. Vezi cât erau de priveghetori?

„Stăruiau în rugăciune” şi „într-un cuget”, ca şi când toţi nu ar fi fost decât un singur suflet. Stăruiau, arătând aceste două lucruri prin rugăciunea şi slăvirea lor.

„Împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu fraţii Lui”: probabil că Iosif era mort acum, pentru că nu se poate presupune că, pe când fraţii Lui[10] deveniseră credincioşi, Iosif să nu fi crezut, el, care, cu adevărat a crezut înaintea tuturor[11].

Este sigur faptul că nicăieri nu îl aflăm aici [pe Sfântul Luca] referindu-se la Hristos doar ca la un om, la fel ca atunci când Mama Lui a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi” (Lc. 2, 48).

Sau ca în altă ocazie, când s-a zis: „Iată mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, căutând să-Ţi vorbească” (Mt. 12, 47). I

ar Iosif a ştiut aceasta[12] înaintea tuturor.

Lor, fraţilor Săi, Hristos le-a spus: „Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte” (In. 7, 7).

Luaţi aminte la smerenia lui Iacov: el a a fost ales episcopul (patriarhul) Ierusalimului, dar aici nu spune nimic.

Vedeţi însă şi smerenia celorlalţi Apostoli, care i-au dat lui întâietatea, fără să se mai certe între ei, spre a deveni patriarh.

Căci Biserica era [atunci] ca şi cum ar fi fost în cer, neavând nimic de-a face cu lucrurile lumeşti şi strălucea nu prin tânguiri, nu, nici prin numărul mare al credincioşilor, ci prin râvna celor ce alcătuiau Biserica.

„Iar numărul lor era ca la o sută douăzeci”: probabil cei şaptezeci pe care i-a ales Hristos Însuşi şi alţii dintre Ucenicii care aveau întreagă înţelepciune, precum Iosif şi Matia (1, 23).

Au fost şi femei, s-a zis, multe, care I-au urmat Lui (cf. Mc. 15, 41)[13]. „Iar numărul lor împreună”: căci „împreună” erau totdeauna.

„Bărbaţi fraţi”, etc.: aici este grija de a avea un învăţător; aici a fost primul care a hirotonit un învăţător.

Nu a zis: „Suntem de ajuns”. El [Sfântul Petru] era atât de departe, dincolo de orice slavă deşartă şi privea numai spre un singur lucru.

Şi cu toate acestea avea aceeaşi putere de a hirotoni ca şi toţi ceilalţi la un loc.

Dar mai bine era ca aceste lucruri să fie făcute astfel, prin caracterul generos al acestui bărbat [al Sfântului Petru], şi pentru că episcopia nu era privită ca rang, ci ca purtare de grijă pentru cei cârmuiţi astfel.

Aceasta nu făcea ca cei aleşi să fie entuziaşti [pentru alegerea lor], căci ei erau chemaţi la primejdii. Și nici nu făcea ca cei care nu erau aleşi să aibă astfel un motiv de tânguire, ca şi cum ar fi fost daţi de ruşine.

Însă acum lucrurile nu mai stau aşa, ci tocmai pe dos.

Căci, luaţi aminte, ei erau o sută douăzeci, iar Petru cere să fie ales numai unul din întregul trup [al Bisericii] şi aceasta cu îndreptăţire, pentru că fusese pus să aibă grijă de ei: căci lui i-a zis Hristos „Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Lc. 22, 32).

„Căci era numărat cu noi”, zice Petru. Din această cauză, se cuvenea să fie ales altul, pentru a da mărturie în locul aceluia.

Şi vezi cum îşi urmează Învăţătorul, chiar prin felul în care vorbeşte din Scripturi, dar nespunând încă nimic cu privire la Hristos, anume, că şi El Însuşi a prorocit adesea despre aceasta?

Nici nu arată unde vorbeşte Scriptura despre trădarea lui Iuda. Despre aceasta s-a prorocit, când s-a spus, de exemplu: „Gura păcătosului şi gura vicleanului asupra mea s-au deschis” (Ps. 108, 1).

Dar Petru aminteşte numai locul unde se vorbeşte despre osândirea sa, căci acest lucru era de folos acum pentru ei.

Arată şi bunăvoirea[14] Domnului: „Căci era numărat cu noi”, zice el, „şi luase sorţul acestei slujiri”.

Îl numeşte mereu „sorţ”, arătând prin aceasta că totul este prin harul şi alegerea lui Dumnezeu şi amintindu-le lor de vremurile de demult, întrucât Dumnezeu l-a ales pe el ca să fie în însuşi sorţul sau partea Sa, la fel cum în vechime El i-a socotit pe leviţi.

De asemenea, Petru insistă asupra celor întâmplate cu Iuda, arătând că răsplata trădării s-a făcut ea însăşi proroc al osândirii. Căci zice că „a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii”.

Ia aminte la iconomia cea dumnezeiască, privind această întâmplare!

Spune: „din plata nedreptăţii”. Pentru că sunt multe nedreptăţi, dar niciodată nu a existat ceva mai nedrept decât aceasta; astfel încât era vorba aici de o nedreptate[15].

Acum, nu numai celor de faţă le-a devenit cunoscută întâmplarea, ci şi tuturor celor ce aveau să vină, pentru că [evreii], fără să vrea cu dinadinsul aceasta sau fără să-şi dea seama de ceea ce fac, i-au dat acel nume, la fel cum Caiafa a prorocit tot fără să-şi dea seama.

Dumnezeu i-a constrâns pe ei să numească ţarina, în evreieşte, „Hacheldamah”[16].

Prin aceasta s-au făcut cunoscute şi nenorocirile care aveau să cadă asupra iudeilor, iar Petru arată ca fiind, până acum, împlinită în parte prorocia care spune „bine era de omul acela dacă nu se năştea” (Mt. 24, 26), întrucât putem pune această prorocie, la fel de bine, pe seama evreilor.

Căci dacă cel care a fost călăuză lor a pătimit acestea, cu atât mai mult ei înşişi. Până acum, totuşi, Petru nu spune nimic despre aceasta.

Apoi, dovedind că acest nume, „Hacheldamah”, poate fi legat de soarta lui Iuda, îl aduce înainte pe Prorocul care zice: „Facă-se casa lui pustie”.

Căci ce pustiire poate fi mai rea decât aceea de a deveni cimitir?

Iar această ţarină poate fi pe drept cuvânt numită: „a lui”. Căci cel care a aruncat banii cu care a fost preţuit Hristos[17], deşi alţii erau „cumpărătorii”, cu dreptate este şi el însuşi socotit ca părtaş al unei mari pustiiri.

Această pustiire a fost începutul celei care i-a lovit pe evrei, după cum vom vedea, dacă privim atent la fapte.

Cu adevărat s-au nimicit pe ei înşişi prin înfometare şi au ucis pe mulţi, iar cetatea [Ierusalimului] a devenit cimitir pentru străini, pentru soldaţi, cât pentru aceştia[18], ei[19] nici nu le îngăduiau să fie înmormântaţi, căci, de fapt, nu erau socotiţi vrednici de înmormântare.

„Unul din aceşti bărbaţi, care s-au adunat cu noi”, spune mai departe Petru. Luaţi aminte la cât de mult dorea ca ei să fie martori.

Este adevărat că Duhul avea să vină în curând. Şi cu toate acestea se arată o mare grijă în privinţa acestei împrejurări.

„Unul din aceşti bărbaţi”, zice, „care s-au adunat cu noi în timpul cât a petrecut între noi Domnul Iisus”. Arată că ei au rămas cu Hristos, nu doar au fost de faţă ca Ucenici.

De fapt, încă de la început, au fost mulţi care I-au urmat Lui. Vedeţi, spre exemplu, cum acest lucru este pus în lumină, în următoarele cuvinte: „Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus” (In. 1, 40)[20].

Petru zice: „în timpul cât a petrecut între noi Domnul Iisus, începând de la botezul lui Ioan”. Adevărat! Căci nimeni nu cunoştea cele ce au fost mai înainte de acesta[21], deşi ei au învăţat [apoi] şi despre acestea de la Duhul.

„Până în ziua în care S-a înălţat de la noi, să fie împreună cu noi martor al Învierii Lui”. N-a zis martor al tuturor faptelor Lui, ci martor doar al Învierii.

Fiindcă, într-adevăr, un asemenea martor are dreptul să fie crezut, care este în stare să spună că El, Care a mâncat şi a băut şi Care a fost răstignit, Acelaşi, S-a sculat din nou, a înviat.

Prin urmare, era nevoie ca să fie un martor nu numai al celor petrecute înainte de Înviere, nici numai al celor care au urmat acesteia sau numai al minunilor.

Trebuia neapărat să fie un martor al Învierii. Pentru că celelalte lucruri erau lămurite şi binecunoscute tuturor, dar Învierea a avut loc în mod tainic şi a fost cunoscută numai de către aceştia [de Ucenici].

Iar ei nu spun: „Îngerii ne-au vestit”, ci: „noi am văzut”. Întrucât acesta era lucrul care avea cea mai mare însemnătate în acel moment: ca ei să fie consideraţi ca nişte oameni care au dreptul să fie crezuţi, deoarece au văzut cu ochii lor.

„Şi au pus înainte pe doi”, s-a spus. De ce nu mai mulţi? Pentru ca sentimentul dezamăgirii să nu ajungă departe, trecând la mai mulţi.

Iarăşi, nu este fără un motiv anume faptul că pe Matia l-a numit ultimul. Acest lucru arată că, adesea, acela care este cinstit de oameni, este mai mic înaintea lui Dumnezeu.

Iar ei s-au rugat toţi împreună, zicând: „Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales”.

„Tu”, nu „noi”.

Şi în mod foarte potrivit folosesc epitetul[22] „cunoscător de inimi”, căci prin El, Care cunoaşte inimile, se face alegerea.

Atât de încrezători erau ei că, în mod sigur, unul dintre aceştia trebuia ales. N-au zis către Dumnezeu: „alege”, ci „arată pe care din aceştia doi l-ai ales”, ştiind că toate lucrurile au fost mai înainte orânduite de Dumnezeu.

„Pe care din aceştia doi l-ai ales”[23], spun ei, „ca să ia locul acestei slujiri şi al apostoliei”. Pentru că în afară de aceasta mai era şi o altă slujire, diaconia.

„Şi au tras la sorţi”, pentru că încă nu se credeau pe ei înşişi a fi vrednici de a cunoaşte prin vreun semn [dumnezeiesc][24].

Şi, în afară de aceasta, dacă acolo unde nu s-a făcut nicio rugăciune şi nici nu era vorba despre oameni vrednici, aruncarea sorţilor a fost de aşa mare folos, pentru că s-a făcut cu intenţie bună, în cazul lui Iona (Iona 1, 7), cu atât mai mult a fost aici. Astfel, cel ales, a plinit numărul Apostolilor, iar celălat nu s-a supărat.

Căci Apostolii care au scris, nu ar fi tăinuit (aceasta sau oricare alte) neputinţe ale lor înşişi, întrucât au spus chiar despre căpeteniile Apostolilor, că, în alte împrejurări, „s-au mâniat” (Mt. 20, 24; 26, 8). Şi aceasta nu o dată, ci iarăşi şi iarăşi.

Deci să le urmăm şi noi lor!

Iar acum nu mă mai adresez oricui, ci mai ales celor care doresc înaintări în rang. Dacă credeţi cu adevărat că alegerea este a lui Dumnezeu, nu fiţi nemulţumiţi (Mc. 10, 13, 22; 14, 4).

Pentru că atunci cârtiţi împotriva lui Dumnezeu şi vă mâniaţi pe El, întrucât El a ales, iar voi faceţi exact acelaşi lucru ca şi Cain.

Deoarece, într-adevăr, jertfele fratelui său au fost primite, el s-a mâniat, când ar fi trebuit să simtă mustrările conştiinţei.

Însă nu despre aceasta vreau să vorbesc aici, ci despre faptul că Dumnezeu ştie să orânduiască toate după cum e mai bine.

De multe ori, poţi să ai un caracter mai vrednic decât altul, dar să nu fii persoana potrivită. În afară de aceasta, pe de altă parte, viaţa ta este fără cusur, iar obiceiurile tale sunt cele ale unui om bine educat[25], dar în Biserică acestea nu sunt de ajuns.

Mai mult decât atât, un om este potrivit pentru ceva, altul pentru altceva.

Oare nu vedeţi cât de mult insistă Sfânta Scriptură pe acest lucru? Dar să vă spun şi de ce aceasta a ajuns obiect de întrecere: pentru că venim la vrednicia episcopatului, nu ca la o muncă de a conduce şi a supraveghea pe fraţi, ci ca la un rang înalt şi la odihnă.

N-aţi ştiut că un episcop este menit să aparţină tuturor, să poarte povara tuturor?

Alţii, dacă se mânie, sunt iertaţi, dar el niciodată. Dacă alţii păcătuiesc, pentru ei se găsesc scuze, dar el nu are niciuna. Dacă v-aţi da seama de aceste lucruri, nu aţi mai fi atât de doritori pentru a primi această vrednicie, n-aţi mai alerga după ea.

Cu adevărat aşa este: episcopul este supus tuturor bârfelilor şi criticilor, chiar dacă acestea sunt întemeiate, chiar dacă sunt smintite.

El este hărţuit de griji în fiecare zi şi chiar în fiecare noapte. Mulţi îl urăsc, mulţi îl pizmuiesc.

Nu-mi spuneţi mie despre cei care se bucură de privilegii, despre cei care doresc să doarmă, despre cei care primesc această vrednicie pentru a se odihni. N-avem nimic de-a face cu aceştia.

Vorbim aici despre cei care priveghează pentru mântuirea sufletelor voastre, care se gândesc la fericirea şi la binele celor pe care îi cârmuiesc, socotindu-le mai înainte de ale lor înşişi.

Spuneţi-mi acum, dacă un om are zece copii, care sunt întotdeauna cu el şi se află mereu sub ascultarea lui, şi cu toate acestea el îşi face griji pentru ei, dar un episcop, care are un număr atât de mare de copii[26], şi care nu trăiesc sub acelaşi acoperiş cu el, dar care îi datorează ascultare, ce nu trebuie acesta să fie!

Dar episcopul se bucură de cinstire, ziceţi voi. Mare cinstire, n-am ce zice! Săracii şi cerşetorii îl jignesc în văzul lumii, în pieţe. Dar, întrebaţi, de ce nu le închide gurile? Da, adevărat, ar fi foarte potrivit pentru un episcop, nu-i aşa?[27]

Apoi iarăşi, dacă nu dă tuturor, şi celui leneş ca celui muncitor, e vai! Mii de plângeri sosesc din toate părţile! Nimănui nu îi este frică să îl acuze şi să îl vorbească de rău[28].

Atunci când e vorba de conducătorii lumeşti, frica merge înainte, însă faţă de episcopi, nu există nicio teamă.

Cât despre frica de Dumnezeu, ea nu are putere asupra poporului în privinţa acestora, câtuşi de puţin. Ce să mai vorbim despre grijile şi neliniştea cu privire la cuvânt şi la dogmă [care îl macină pe episcop][29]?

Sau de lucrarea cea grea a hirotonisirilor? Fie, poate, sunt o biată făptură vrednică de plâns şi lepădată, [care nu ştiu ce spun], sau dacă nu, atunci este după cum am spus mai înainte.

Sufletul unui episcop este, pentru toată lumea, ca o corabie în furtună, lovit/ biciuit din toate părţile, de prieteni, de duşmani, de către proprii săi oameni, de străini.

Oare nu conduce împăratul întreaga lume, iar episcopul numai o cetate? Şi cu toate acestea grijile episcopului sunt cu mult mai mari decât ale împăratului, la fel cum valurile înalte şi marea înfuriată sunt cu mult mai mari decât apele stârnite de vânt ale unui râu.

Şi de ce? Pentru că în cazul împăratului, sunt mulţi cărora le poţi întinde mână de ajutor, căci toate funcţionează prin reglementări şi prin lege.

Dar în cazul episcopului, nu există acestea şi nicio autoritate care să comande. Dacă episcopul este foarte râvnitor, atunci este aspru, dacă nu, atunci este prea rece!

Iar în el aceste contrarii trebuie să se întâlnească, pentru ca nici să nu fie dispreţuit[30], nici să nu fie urât[31].

Pe lângă acestea, grija pentru a-şi împlini rostul ca episcop îl preocupă cel mai mult: câţi nu sunt cei pe care este nevoit să îi supere, fie că vrea sau nu! Câţi faţă de care trebuie să fie aspru!

Nu spun lucrurile altfel decât sunt, ci aşa după cum le-am aflat din proprie experienţă.

Nu cred că sunt mulţi printre episcopi care se vor mântui, ci cred că mulţi vor pieri, iar motivul este că această vrednicie cere o mare înţelepciune.

Multe sunt lucrurile care îl pot face să îşi iasă din fire, iar el are nevoie de mii de ochi [prin care să fie atent] în toate părţile.

Nu vedeţi cât de multe înzestrări trebuie să aibă un episcop? Trebuie să fie în stare să înveţe, să fie răbdător, păstrând neclintit cuvântul cel credincios al învăţăturii (a se vedea: I Tim. 3, 2-7 şi Tit, 1, 7-9).

Ce zbucium şi ce suferinţe necesită acestea!

Apoi, alţii fac greşeli, iar el poartă vina. Trecând însă peste orice altceva: dacă un singur suflet moare nebotezat, nu răstoarnă aceasta toate nădejdile lui de mântuire?

Pierderea unui singur suflet aduce cu sine o pedeapsă pe care nicio limbă nu o poate exprima.

Căci dacă mântuirea acelui suflet a fost atât de preţioasă, încât Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om şi a suferit atât de mult, gândiţi-vă ce osândă groaznică aduce pierzarea lui!

Şi dacă în această viaţă, cel care este cauza nenorocirii altuia, este vrednic de moarte, cu atât mai mult în cealaltă lume.

Să nu-mi spuneţi că este de vină preotul sau diaconul! Vina acestora cade vrând-nevrând pe capul celor care i-au hirotonit.

Lăsaţi-mă să dau un alt exemplu. Se întâmplă ca un episcop să găsească oameni nevrednici, numiţi de cel ce a fost înaintea sa.

Ce măsuri trebuie să ia el pentru ca să îndrepteze greşelile care s-au făcut în trecut (aici sunt două prăpăstii/ primejdii), pentru ca să nu lase pe păcătos nepedepsit şi nici să nu-i smintească pe ceilalţi?

Trebuie oare ca primul pas să fie caterisirea lui? Dar nu există niciun motiv de care să se lege, în acel moment, pentru aceasta.

Dar e drept ca să scape nepedepsit? Da, ziceţi voi, căci vina rămâne a episcopului care l-a hirotonit.

Trebuie atunci ca noul episcop să refuze să îl hirotonească mai departe, când se pune problema înălţării lui pe o treaptă mai înaltă a slujirii?

Aceasta ar însemna a face tuturor cunoscut că este un om nevrednic, ceea ce ar provoca în alt fel sminteală, din nou. Să îl înalţe, prin urmare, la o slujire mai înaltă? Răul ar fi însă cu mult mai mare decât cel făcut deja.

Dacă ar fi vorba să alerge numai după responsabilităţile slujirii înseşi ca episcop, faţă de poporul care trebuie păstorit, nimeni nu s-ar mai grăbi să accepte această vrednicie.

Dar după cum stau lucrurile, fugim după aceasta la fel cum fugim după demnităţile lumeşti. Ca să câştigăm slava de la oameni, ne pierdem pe noi înşine pentru Dumnezeu.

Care este beneficiul acestei cinstiri? Cât de limpede este nimicnicia ei! Când râvneşti rangul episcopal, cântăreşte perspectiva de a fi lepădat în viaţa viitoare.

Apoi pune în aceeaşi balanţă fericirea unei vieţi lipsite de trudă şi ia în considerare gradul deosebit al pedepsei.

Adică, chiar dacă ai păcătuit, dar numai ca un om, nu vei suferi o osândă atât de mare, nici pe departe, dar dacă ai păcătuit ca episcop, eşti pierdut.

Adu-ţi aminte de câte a răbdat Moise, ce mare înţelepciune a arătat, ce fapte bune a făcut, dar pentru că a făptuit un singur păcat, a fost aspru pedesit.

Şi cu dreptate, pentru că această greşeală s-a socotit ca o rană care a fost produsă tuturor. Nu pentru că păcatul a fost public, ci pentru că era păcatul unui ierarh, al unei căpetenii duhovniceşti.

Căci, într-adevăr, nu suntem vrednici de aceleaşi pedepse dacă păcătuim la vedere sau dacă păcătuim într-ascuns.

Păcatul poate să fie acelaşi, dar nu şi vătămarea produsă. Dar nu, nici păcatul însuşi nu este acelaşi, căci nu este acelaşi lucru a păcătui în ascuns şi neştiut şi a păcătui pe faţă.

Dar un episcop nu poate păcătui în ascuns. El este fericit dacă scapă de reproşuri chiar dacă nu păcătuieşte, cu atât mai puţin se poate aştepta să nu fie observat, dacă într-adevăr păcătuieşte.

Fie că se mânie vreodată, fie că râde, fie şi numai că visează la un moment de linişte, oricum ar fi, se găsesc mulţi care îl batjocoresc, mulţi care se simt jigniţi, mulţi care lasă legea [se smintesc], mulţi care îşi aduc aminte de episcopii dinainte şi îl vorbesc de rău pe cel prezent, nu pentru că ar dori ca să-i laude pe aceia, nu, ci numai pentru a-i găsi pricină acestuia, pentru a-l critica pe acesta, îi pomenesc ei pe foştii episcopi sau preoţi.

Dulce e războiul celor care nu luptă[32], zice un proverb. Dar mai degrabă se poate spune [proverbul] acum, căci chiar şi după ce a ieşit cineva teafăr din război, oamenii, în general, [dovedesc că] nu l-au trăit şi nu au înţeles nimic din el.

Căci în ochii lor nu este război, ci [ei văd doar că] precum acei păstori de la Iezechiel, [noi] junghiem şi mâncăm (Iez. 34, 2-3) [33].

Cine dintre noi este în stare să arate că a avut tot atâta grijă pentru turma lui Hristos, câtă a avut Iacov pentru turma lui Laban (Fac. 31, 40)[34]?

Cine dintre noi poate vorbi despre gerul nopţii? Şi să nu-mi spuneţi mie despre privegheri şi despre alte lucruri făcute în văzul lumii[35].

Adevărul stă tocmai pe dos. Căpeteniile şi stăpânitorii lumeşti[36] nu se bucură de aceeaşi cinste ca şi cel care conduce Biserica.

Dacă intră în palat, cine este cel dintâi, dacă nu el? Dacă merge să întâlnească doamne sau trece prin casele celor mari, nimeni altcineva nu este dorit mai mult decât el.

Întreaga stare de fapt arată decădere şi corupţie. Dar eu nu spun acestea ca să fim noi, episcopii, daţi de ruşine, ci pentru ca să potolesc tânjirea după această vrednicie.

Căci cu ce conştiinţă (chiar dacă ai reuşi să devii episcop, insistând pentru aceasta fie însuţi, fie prin altcineva), cu ce ochi îl vei privi în faţă pe omul care a lucrat cu tine până la sfârşit?

Ce vei avea de spus în apărarea ta? Căci cel care nedorind, prin constrângere şi împotriva voinţei lui, este înălţat la această vrednicie, poate să se apere în vreun fel.

Deşi, în mare parte, nici măcar unul care acesta, nu se poate aştepta să aibă iertare, cu toate că are totuşi ceva de spus pentru a se scuza.

Gândeşte-te cum a fost cu Simon Magul!

Ce importanţă are însă că nu ai dat bani, dacă, în locul banilor, dai târcoale curţii [episcopale sau patriarhale], îşi croieşti multe planuri, îţi faci vise?

„Banii tăi să fie cu tine spre pierzare!” (Fapt. 8,20). Acestea s-au spus lui Simon Magul şi vor fi spuse şi acestuia[37]: deşertăciunea eforturilor tale să piară împreună cu tine, pentru că ai cugetat să câştigi darul lui Dumnezeu prin mijloace omeneşti!

Dar oare nu este aici niciunul dintre aceştia? Să ferească Dumnezeu să fie! Căci nu doresc nimic din ceea ce am spus să se potrivească vreunuia. Dar acum am ajuns şi aici cu predica.

La fel, atunci când vorbim împotriva pizmei, nu vă predicăm vouă[38], nu, nici nu propovăduim împotriva cuiva, personal.

Dumnezeu îngăduie [uneori] ca să se întâmple aceasta[39], dar noi nu am pregătit aceste leacuri într-adins.

Dorinţa doctorului este ca, după ce s-a străduit atât de mult ca să găsească leacuri, medicamentele sale să nu fie aruncate ca nefolositoare. Și tot acelaşi lucru dorim şi noi, ca voi să nu fi avut nevoie de cuvintele noastre, şi astfel să fi fost spuse în vânt, ca nişte vorbe goale[40].

Sunt gata să mă supun la orice, mai degrabă decât să fiu redus la nevoia de a folosi aceste cuvinte [mustrătoare].

Dacă voi doriţi, suntem gata să încetăm a mai vorbi, numai să nu aibă urmări rele tăcerea noastră.

Cred că nimeni nu a dorit vreodată (doar dacă nu a fost atât de plin de slavă deşartă) să-şi pună în cuvinte asprimea, atunci când nimic nu cerea aceasta.

Vă voi lăsa vouă învăţătura: căci aceasta este cea mai bună învăţătură, cea care învaţă prin fapte.

Căci, într-adevăr, cel mai bun doctor este acela care, cu toate că boala pacienţilor lui îi face să plătească [osteneala sa], ar dori mai degrabă ca prietenii lui să fi fost sănătoşi. Şi la fel şi noi dorim ca toţi oamenii să fie sănătoşi (II Cor. 12, 7). Nu căutăm ca să ni se dea dreptate nouă, iar voi să fiţi de ocară.

Dacă ar fi cu putinţă, mi-aş scoate şi ochii ca să vă arăt dragostea pe care o am pentru voi, şi atunci nimeni nu mi-ar mai reproşa nimic, deşi felul în care v-am vorbit, v-a părut aspru.

Căci „mai mult preţuieşte o dojană pe faţă decât o dragoste ascunsă” (Pild. 27, 5).

Și încă: „de bună credinţă sunt rănile pricinuite de un prieten, iar sărutările celui ce te urăşte sunt viclene” (Pild. 27, 6).

Nimic nu iubesc mai mult decât pe voi, nici măcar lumina înseşi.

Cu bucurie aş accepta, dacă s-ar putea, să mi se scoată de zeci de mii de ori ochii, dacă prin aceasta aş produce o schimbare în sufletele voastre: cu atât mai mult îmi este mai scumpă mântuirea voastră decât lumina înseşi.

Căci la ce-mi folosesc razele soarelui, dacă deznădejdea care mă cuprinde în ce priveşte soarta voastră face ca totul să fie un întuneric adânc înaintea ochilor mei?

Lumina este bună, atunci când luminează peste voioşia sufletului. Dar unei inimi sfâşiate, chiar şi lumina i se pare supărătoare.

Cât de adevărat este ceea ce vă spun, mai bine să nu înţelegeţi niciodată din experienţă proprie!

Cu toate acestea[41], dacă se întâmplă unuia dintre voi să cadă în păcat, să stea numai lângă mine, când mă întind să mă odihnesc şi trebuie să adorm, să vadă dacă nu sunt ca un paralizat/neputincios, ca unul care este parcă înstrăinat de sine şi, spunând cuvintele Prorocului, „lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu mine” (Ps. 37, 10).

Căci unde este nădejdea noastră, dacă voi nu sporiţi?

Sau unde ar fi deznădejdea, dacă aţi înainta duhovniceşte?

Simt cum îmi cresc aripi atunci când aud ceva bun despre voi.

„Faceţi-mi bucuria deplină” (Filip. 2, 2).

Aceasta este povara rugăciunilor mele, căci tânjesc după sporirea voastră.

Dar motivul pentru care mă lupt cu toate[42] este pentru că vă iubesc, pentru că în mod tainic trăiesc în voi [43], pentru că voi îmi sunteţi totul: şi tată, şi mamă, şi fraţi, şi copii.

Deci să nu credeţi că tot ce v-am spus a fost cu răutate, nu, ci a fost spre îndreptarea voastră.

Este scris: „frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă” (Pild. 18, 19).

Dar nici să nu dispreţuiţi ceea ce v-am spus, întrucât nici eu nu nesocotesc pe cele pe care voi le aveţi de spus.

Ba chiar aş dori să fiu îndreptat de către voi.

Căci toţi suntem fraţi şi numai Unul este Stăpânul nostru. Dar chiar şi între fraţi, unuia i s-a dat să conducă, în timp ce ceilalţi ascultă şi se supun.

Deci să nu dispreţuiţi [propovăduirea noastră], ci lăsaţi-ne să facem toate cele ce sunt întru mărirea lui Dumnezeu. Căci Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin!


[1] În text: „Petru şi Iacov şi Ioan”.

[2] „Şi urmându-I femeile, care veniseră cu El din Galileea, au privit mormântul şi cum a fost pus trupul Lui”.

[3] Negrija de cele lumeşti.

[4] Sfântul Apostol Luca.

[5] Pe seama celor care au căutat să-L omoare.

[6] Iuda.

[7] Cred că din cauza faptului, că a fost cumpărată cu banii pentru care Iuda L-a vândut pe Hristos, cf. Mt. 27, 7-8.

[8] În locul lui Iuda.

[9] Dacă ar fi fost căutaţi spre a fi întemniţaţi şi judecaţi.

[10] Fiii Sfântului Iosif, din prima sa căsătorie (căci el a fost logodit cu Preacurata când era bătrân, după ce a rămas văduv), care în ochii oamenilor erau socotiţi ca fraţii mai mari ai Mântuitorului.

Dintre aceşia, Iacov a devenit primul patriarh al Ierusalimului. Sfântul Iosif avusese şi fiice din prima căsătorie, dintre care Salomeea era soţia lui Zevedeu şi mama Sfinţilor Apostoli Iacov şi Ioan, luând apoi rânduială de Mironosiţă.

[11] Sfântul Iosif, logodnicul Mariei, a crezut în Hristos încă de când Acesta era în pântecele Preacuratei, iar „Îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Mt. 1, 20).

[12] Că El nu este doar om, ci şi Dumnezeu.

[13] Mc, 15, 40-41: „Şi erau şi femei care priveau de departe; între ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomeea, care, pe când era El în Galileea, mergeau după El şi Îi slujeau, şi multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim”.

[14] Bunătatea Domnului, Care l-a răbdat îndelung pe Iuda şi Care a vrut ca el să fie Apostol – a binevoit întru el –‚ iar nu vânzător.

[15] Acerasta era cauza pentru care trebuia ales altcineva în locul lui Iuda, pentru că acesta săvârşise o nedreptate, cea mai mare nedreptate din câte s-au făcut vreodată, şi căzuse din apostolie.

[16] Dumnezeu nu a încălcat libertatea iudeilor, liberul lor arbitru, ci a lucrat prin ei ca să mărturisească adevărul, chiar fără să ştie, întrucât ei se considerau fiii lui Avraam şi popor ales al lui Dumnezeu, deci ei înşişi se vroiau a fi slujitori ai lui Dumnezeu, după cum şi Caiafa era arhiereu şi în această calitate a prorocit despre Hristos că „ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (In. 11, 50).

Dumnezeu nu a lăsat pe cei care slujeau în numele Lui, deşi vicleni, să nu spună adevărul, chiar fără să vrea ei, ci a făcut cunoscut adevărul Său, pentru că ei vorbeau în numele Dumnezeului Celui Viu şi Adevărat.

[17] Pentru a înţelege mai bine sensul acestor fraze, a se vedea Mt. 27, 3-10.

[18] Pentru evrei.

[19] Romanii, care erau cuceritori ai evreilor.

[20] Este vorba de Sfântul Andrei, fratele Sfântului Petru, ca dovadă că unii dintre Sfinţii Apostoli L-au urmat pe Hristos încă de când propovăduia Sfântul Ioan Botezătorul, la îndemnul acestuia.

[21] Mai înainte ca Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul să propovăduiască botezul pocăinţei, anunţând venirea lui Hristos.

[22] Aşa este în text, epitet, iar nu verb, ca în româneşte.

[23] În text: „arată pe cel ales, pe care Tu l-ai ales: unul dintre aceştia doi”.

[24] Ei nu se considerau vrednici a cunoaşte prin semne dumnezeieşti, care se învredniciseră de atât de mari şi minunate semne!

Să luăm aminte la smerenia Dumnezeieştilor Apostoli, la prea marea lor smerenie, care, fiind împreună cu Hristos şi văzând minuni care nu se mai cunoscuseră de la începutul lumii şi văzând chiar singurul lucru nou sub soare, adică Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu, fiind Ucenici ai Cuvântului, Care S-a făcut trup şi martori ai atâtor minuni fără seamăn şi fără număr, aceştia nu se socoteau vrednici a cere de la Dumnezeu o minune sau un semn prin care să le fie arătat cine trebuie să ia locul lui Iuda în slujba apostoliei, ci recurg la tragerea la sorţi, din nespus de multă smerenie.

[25] Mai ales în ochii oamenilor poate părea cineva că duce o viaţă fără cusur şi că este un om binecrescut şi educat, dar înaintea lui Dumnezeu, aceste calităţi nu sunt de ajuns pentru a sluji Lui cu toată dreptatea şi sfinţenia.

[26] Credincioşii din episcopia sa.

[27] Nu e potrivit pentru un episcop să se certe cu cerşetorii care îl insultă sau să le răspundă la jignirile acelora. În zilele noastre, mai ales preoţii sunt asaltaţi de către cerşetori foarte insistenţi şi fără măsură, iar dacă nu li se dă ceea ce doresc, recurg la injurii şi la blesteme, aceiaşi care, cu un minut înainte numeau pe preot „părinte” şi îi urau sănătate în schimbul banilor aşteptaţi ca pomană de la acesta.

Însă jignirile pot să plouă şi dacă respectivul nu a primit cât dorea sau chiar şi numai din invidie.

Adeseori preoţii sau oamenii credincioşi aud din partea unor aşa-zişi cerşetori (cei care şi-au făcut din cerşetorie o „meserie” şi care nu te mai lasă să deosebeşti adevăraţii oameni săraci şi cu nevoi de cei care profită) cuvinte grele şi mai ales celebrele „degeaba vii la Biserică” sau „degeaba eşti preot” (cu diferite nuanţe), care te pot mâhni profund, când încă nu eşti obişnuit cu ele.

În altă ordine de idei, preoţilor şi celor care îşi mărturisesc deschis credinţa li se cer lucruri contradictorii, aşteptându-se de la ei, pe de o parte să, nu răspundă în niciun fel la provocări, să nu se certe şi să nu se apere în faţa celor care îi insultă sau spun tot felul de prostii despre ei sau despre Biserică şi credinţă – altfel sunt catalogaţi imediat, fără drept de apel, ca nişte oameni nedemni de statutul pe care şi l-au asumat – iar, pe de altă parte, să fie oameni activi.

Această din urmă atitudine nu este, din păcate, caracteristică numai unei părţi needucate a populaţiei, ci chiar şi multor intelectuali, ca să nu mai vorbesc de mass-media, care întreţine acest „război” împotriva Bisericii, neînţelegând cât de mult rău face.

Preotului sau ierarhului ortodox, care, chiar şi numai ca imagine, nu se integrează deloc în peisajul lumii postmoderne (= dezcreştinate), i se creează adesea profilul unui personaj sumbru, iar spectatorului (sau cititorului de ziare) i se inculcă un sentiment profund de aversiune faţă de acest om, care pare a fi împotiva vieţii lui, care pare a nu produce nimic palpabil şi este deconectat de la realităţile vieţii, având pretenţii „absurde” şi „inumane”, deşi el însuşi este un fariseu, în opinia multora. Dacă preotul sau ierarhul încearcă să-şi apere demnitatea sa şi demnitatea Bisericii, gestul său este calificat ca inoportun şi vulgar, deşi oricărui alt om i se îngăduie să se apere, numai slujitorii Bisericii sunt ridiculizaţi în cel mai înalt grad, la cea mai mică greşeală sau faptă care nu corespunde cu optica modernă şi postmodernă a societăţii.

[28] Nimănui nu îi e frică de Dumnezeu să îl acuze pe nedrept sau să îl bârfească. La fel este şi astăzi! Nimeni nu se teme de pedeapsa lui Dumnezeu atunci când vorbeşte de rău pe slujitorii Bisericii, bazându-se pe supoziţii, ceea ce arată că oamenii nu conştientizează ce reprezintă preotul sau ierarhul.

[29] Grija episcopului pentru răspândirea cuvântului dumnezeiesc şi pentru păstrarea purităţii dogmelor.

[30] Că nu este râvnitor.

[31] Pentru că este prea râvnitor.

[32] Literal: neiniţiaţilor, celor care nu cunosc arta războiului. La fel, cei care nu cunosc arta războiului duhovnicesc – după cum vom vedea din context – nici măcar nu îl sesizează că el se duce în această lume, nu văd nici câmpul de luptă, nici pe cei care se luptă, nici cine învinge şi cine pierde.

[33] Fiul omului, proroceşte împotriva păstorilor lui Israel, proroceşte şi le spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Vai de păstorii lui Israel, care s-au păstorit pe ei înşişi! Păstorii nu trebuia ei oare să păstorească turma?  Dar voi aţi mâncat grăsimea şi cu lâna v-aţi îmbrăcat; oile cele grase le-aţi junghiat, iar turma n-aţi păscut-o” (Iez. 34. 2-3).

Cred că ceea ce vrea să spună Sfântul Ioan este că oamenii nu văd războiul duhovnicesc care se duce, ci ei văd numai că episcopii păcătuiesc, că ei „junghie şi mănâncă” (tot aşa gândeşte şi astăzi lumea), dar nu privesc lucrurile duhovniceşte, nu-i interesează implicaţiile duhovniceşti, pentru Biserică şi pentru sufletele lor, nu observă cum se duce războiul Satanei împotriva creştinilor, ci ei critică pe episcopi doar din considerente lumeşti sau din invidie şi răutate.

[34] „Ziua eram mistuit de căldură, iar noaptea de frig şi somnul nu se lipea de ochii mei” (Fac. 31, 40).

[35] Literal: de paradă.

[36] E vorba nu de împărat, ci de guvernatorii provinciali, „eparhii” sau „ighemonii”, cum sunt ei numiți în edițiile românești ale Vieţilor Sfinţilor.

[37] Care aleargă după demnităţi arhiereşti.

[38] Cu adresă.

[39] Ca cineva să se recunoască ca având păcatele pe care le mustră Sfântul Ioan.

[40] Aceasta ar trebui să fie dorinţa oricărui scriitor sau predicator (şi pot să îi includ aici şi pe scriitorii lumeşti, pentru că mulţi atribuie un rol terapeutic scrisului sau artei, dar în realitate caută slava deşartă şi vor numai ca să fie glorificaţi pentru lucrările lor): aceea că ar fi mai bine să nu fie nevoie de ceea ce spune sau scrie el. Un scriitor sau un predicator adevărat este acela care scrie sau vorbeşte cu durere şi căruia îi pare rău că trebuie să facă aceasta, îi pare rău că oamenii sunt bolnavi. Părinţii noştri au scris mult şi cu durere pentru oameni.

[41] Deşi nu vă doresc să înţelegeţi şi să trăiţi suferinţa pe care o trăiesc eu.

[42] Cu toată lumea şi cu toate greutăţile.

[43] Literal: mă ascund în voi, mă învelesc, mă îmbrac în voi.

***

Omilia 2

*

Omilia 1