Fantoma bizantină
Ce au făcut muritorii de care să nu se mire muritorii și ce n-au făcut muritorii, de care să se mire muritorii?
Dimitrie Cantemir[1]
Descendenții unei istorii îndelungate, în care mentalitatea religios-ortodoxă a fost predominantă, impregnați până în măduva scepticismului lor de secolii în care strămoșii băteau mătănii și se închinau cu evlavie, românii sunt, de două veacuri încoace, apăsați de obsesia realismului vieții și a re-adaptării la imanent.
De parcă până atunci trăiseră în cer și nu pe pământ.
De parcă turlele de la Voroneț și Curtea de Argeș ar fi făcut ca statele medievale românești să aibă o existență transcendentă și nu una istorică.
Imaginea trecutului (cu toată dizolvarea comunistă) dă insondabili fiori unor generații timorate de ideea necompatibilității cu o situație social-istorică nouă.
O teroare de mistică ne bântuie și ne dinamitează liniștea, altfel abisală.
De două secole ne adaptăm la Europa și n-am mai terminat de adaptat și de dat vina pe moștenirea istorică și pe bizantinism, ca guvernele României post-decembriste pe situația grea lăsată de predecesori.
După cei trei f ai comunismului (frig, foame, frică), urmează cei trei b (bizantinism, balcanism, bigotism) pe care îi invocă, de la Lovinescu la Djuvara, românii mai cultivați, înspumați în torturile spaimelor de medievalitate și iubitori de progres (obsedantul progres, cum bine îl înnemurea nenea Iancu).
Dacă persistă la noi frica de o medievalitate pururi neevanescentă, ceea ce avem nu este, de fapt, nici măcar un feudalism decrepit…
De altfel, ceea ce Petrarca denumea drept ev întunecat, adică Veacul de Mijloc, romanticii au numit epocă de aur (și nu în înțelesul eufemistic pe care îl percepem noi, cei încă stigmatizați de un nebun care și-a închipuit că făurește o epocă de aur).
Românilor li s-a sculptat în oase, tenace și eficace, ideea persecuției și a eșecului, ideea generațiilor pierdute, a părinților ratați, a personalităților eșuate, a nebuniei unei epoci, care poate scufunda destinele în neant, a unei istorii neîmplinite. Li se repetă până la zgura psihiatriei, până la caimacul demenței.
Când nu mai au nimic de-a face cu trecutul, sunt reîmbolnăviți sistematic, cu pedantă erudiție, sunt reinjectați cu morbul fricii…de frică.
La noi, maladiile sunt prezentate ca remedii, și remediile ca maladii…
Frica de bizantinismul ortodox a devenit o…superstiție. Și încă una galopantă. De unde atâta adversitate la irealul spiritual, când românii sunt bulversați permanent de panica existențială? Când rare tresăriri de conștiință îi mai traversează?
Ar renunța la orice pentru o șansă mai bună: nu mai sunt români, nu mai sunt ortodocși, nu mai sunt… Dacă mâine ar trebui să nu mai fie nici europeni, ci africani, și-ar vopsi pielea cu plăcere…conștiința e și așa, de mult, o cioară în toate culorile curcubeului…
Ce legătură are bizantinismul, săracul de el, cu ce trăim noi astăzi? Care bizantin în armură s-a sculat de pe scut și nu ne lasă să facem fapte mari și minunate?
Mi se pare că atașamentul senil e față de o frică psihotică, miocardic reglată de cei care vor să ne panorameze și mentalul cu fantasme istorice.
Dormiți relaxați! Acest trecut străvechi nu mai trăiește decât, cu eforturi supraomenești, în câțiva oameni.
[1] Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, 1997, p. 128.