Încercăm să mimăm noul, noutatea, să aducem în termeni proprii știrile, noile evenimente ale lumii, pentru că ne simțim vechi, învechiți de atâtea noutăți aflate atât de ușor și uitate atât de repede; fulminant de repede.

Noi nu suntem noi…decât atunci când uităm de noi.

Când banii ne aduc un nou computer sau o vacanță unde ne dorim iar oamenii sunt lângă noi tocmai pentru ca să ne mintă frumos sau inteligent sau noi să căscăm imprudent, tocmai în mijlocul conversației, atunci ne e groază să ne punem morala sub ochi, să ne întrebăm dacă mai avem vreun Dumnezeu, pentru că noi nu ne mai avem nici pe noi înșine.

Sub noi stă ceva mișcător.

O, nu, noi suntem un fulg într-o beznă!

Și cine poate să audă un fulg într-o mare de cuvinte metalizate, îmbelciugate cu aroganță?

Avea dreptate eroina blondă, într-un film rulat aseară pe un post românesc de televiziune, să strige după Dumnezeu, să întrebe, cu înfrigurare, unde este Dumnezeu…după ce omorâse trei bărbați, care doreau să o violeze și apoi să o omoare.

Pentru că atunci când tu nu mai știi cine ești, ce ai devenit, când nu mai știi spre ce viitor întunecat te îndrepți, cauți spre o instanță de deasupra ta, spre Dumnezeu în ultimul rând, pentru ca să te sprijine.

Însă cum mai arată Dumnezeul nostru?

Ce față de Blând sau de monstru mai are?

Pentru că, semnul lingvistic ca atare, Dumnezeu, nu spune nimic despre imaginea sau doctrina sau relația pe care o ai cu Dumnezeu. De aceea trebuie să ai o teologie sau o filosofie despre El, a Lui, pentru ca să te vezi în relație sau în opoziție cu El.

Iar cum postmodernul are tot mai mult tendința de a-L reconstrui pe Dumnezeu, de a-L reformata după propriile lui aspirații înguste, cine e Dumnezeu pentru tine sau ce fel de Dumnezeu ai e o problemă vagă (când îl pui să vorbească despre ea) dar decisivă.

În funcție de imaginea sau non-imaginea despre El…postmodernul face ce îl taie capul.

Sunt la modă etnobotanicele pentru că fuga de realitatea din noi și din jurul nostru e propria noastră răsuflare, e aerul pe care îl respirăm.

Ne credem deja pierduți, fără nicio șansă.

Tocmai de aceea eliberarea de păcate, adică spovedania, nu ne pare o soluție, pentru că noi credem că soluție…nu mai există.

Iar comuniunea, din nou, fericirea, prietenia sunt și ele niște valori încete, în care consumi multă energie…pentru că trebuie să te descurci, să te transformi în bani, să te înjosești, să te umilești ca să îi ai, pentru ca să îți trăiești nenorocita de viață.

Iar dacă un drog halucinant, o băutură excitantă și un sex satisfăcător te fac să uiți de tine, de bani, de viață, de moarte și de Dumnezeu, atunci soluțiile la îndemână sunt soluții existențiale.

De la mersul cu capul gol la minus nu știu câte grade până la sexul cu oricine arătăm că nu prețuim viața.

Nu ne pasă de ea.

Facem ce vrem cu viața noastră, pentru că nu ne păstrăm pentru nimic.

Pentru ce?!, la urma urmei să ne păstrăm.

Iar lipsa de apetență pentru muncă, școală, citit, viață, Biserică se explică tocmai prin aceea că omul postmodern a înțeles că nu e bun la nimic.

Dacă asta a înțeles…atunci totul îl excedează.

I se cer lucruri pe care nu le vrea.

I se cere să fie altfel decât este…și el nu vrea să fie altfel. E mai ușor așa. Vrea așa. Vrea ca până acum. Să nu se schimbe nimic și să rămână toate așa…când mi-a fost mie bine și lu’ altul rău…

Ascultam aseară Cartiere [2010], al celor de la ExceSs, după ce mai alaltăieri am ascultat Black Sabbath, The Eternal Idol [2010].

Primii: de-ai noștri, tineri cu hip hopul, între poezie și băga-mi-aș…pe când a doua trupă, satanistă, a rămas în anii 80 cu soundul și cu muzica, lucru care îți place tocmai pentru că ești mai bătrân…decât cei născuți în 2000.

Iar dacă primii cunoșteau graba plină de inutilitate, de tineri români fără viitor, decadența sataniștilor de la Sabbatul negru vorbea despre o pierdere statică, fără dinamism.

De fapt, diferența dintre modernitate și postmodernitate e tocmai aceasta: de la negația statică la negația dinamică.

Modernul avea aceeași aversiune față de Dumnezeu ca și postmodernul de astăzi, dar și-o exprima altfel. Era o altă mândrie cu o altă pălărie.

Nihilismul nostru e dinamic.

Noi credem că nu valorăm nimic și că nimic nu contează…dar ne place să alergăm prin viață, să vedem, să ne simțim vii.

Mai ales cei în vârstă vor să se simtă și mai tineri…fapt pentru care viața ca exces e lozinca lor cotidiană, pe când tânărul vrea să se simtă bătrân, bazat, uns cu toate experiențele…în lipsa, bineînțeles, a unei experiențe, care să îl facă credibil.

Și pentru că tot ce e în jurul nostru e de consumat, de cumpărat, de batjocorit, cu cuvântul, cu trupul nostru, cu tot ce avem la îndemână, dăm în bunurile cosmosului, ca într-un zid cu mingea de tenis, și mingea se întoarce, de fiecare dată, în capul nostru.

Și suferim de căldură mare, de alunecări de teren, de prăbușiri de realitate, de singurătate, de obsesii, de fărădelegi făcute sau imaginate…pentru că nu suntem buni de nimic.

Noi negăm…pe măsură ce uităm de noi.

Și pe măsură ce uităm, căutăm noi indiscreții, noi cancanuri, noi youtuburi cu nu-știu, cu Bendeac în puii lor, cu Boc, care stă cocoțat pe un scăunel la primirea onorurilor militare de 1 decembrie 2010,  cu mame care ies degeaba în stradă pentru că guvernul e surd, orb și neromânesc, cu sexoasa nu știu care din Playboy sau cu reînviatul poet Mircea Dinescu, care pe lângă un lung somn la grătar…perorează două versuri la un pahar de țuică.

O lume mare…de mică ce e!

O lume pe care o grăbim să fie urâtă, pe măsură ce ne grăbim să fim proști.

Și această prostie sau nebunie sau lipsă de decență (eufemismul e cel care atenuează murdăria până o face…ca spălată cu detergent) e starea care ne provoacă alergia la gândurile de conștiință și la orice proiect serios, de care ne-am putea apuca vreodată.

Murim rapid, dar sigur!, pentru ca să nu vă las fără concluzie.

Did you like this? Share it: