Zi: 15 decembrie 2010

Traduceri patristice

vol. 3

Traduceri și comentarii de:

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfântul Ioan Gură de Aur

Comentariul la Faptele Apostolilor

(Omiliile 1-9)

Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Prima, a doua, a treia și a 4-a omilie la Faptele Apostolilor.

***

*

Omilia 5

Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele (2, 14).

„Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim”, pe care mai înainte autorul cărţii i-a înfăţişat ca fiind străini.

Aici îşi îndreaptă cuvântul spre ceilalţi, care erau batjocoritori, şi părând că vine la înţelegere cu unii, de fapt îi îndreptează pe ceilalţi.

Căci, într-adevăr, pronia dumnezeiască a îngăduit ca „alţii” să-i batjocorească, pentru ca el [Petru] să aibă un punct de plecare în apărarea sa, şi prin această apărare să înceapă să propovăduiască.

„Şi toţi care locuiţi în Ierusalim”. Se pare şi că aceia care locuiau în Ierusalim dobândeau prin aceasta mare laudă.

Zice: „aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele”. În primul rând i-a făcut [zicând acestea] să fie şi mai binevoitori ca să îl asculte.

Spune mai departe:

Că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă (2, 15).

Vedeţi blândeţea apărării sale? Deşi avea cea mai mare parte a poporului [care era de faţă] de partea sa, vorbeşte cu blândeţe cu ceilalţi[1].

Mai întâi îndepărtează bănuiala răului, apoi îşi începe apărarea. Vorbind despre aceasta, prin urmare, nu zice „fiindcă vă bateţi joc” sau „fiindcă luaţi în râs”, ci „cum vi se pare”, dorind să-i facă să pară ca şi cum n-ar fi spus aceste lucruri în mod serios, şi pentru moment mustrându-i numai pentru neştiinţă mai degrabă decât pentru răutate.

Că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi (2, 15).

Şi de ce spune aceasta? Oare nu e cu putinţă ca să fii beat la ceasul al treilea din zi? Dar nu a mai întârziat cuvântul său în această privinţă, căci nu era vorba de aşa ceva în cazul lor[2], ci aceia [care au râs] au zis-o numai de dragul de a batjocori.

De aici învăţăm că, în ceea ce priveşte lucrurile neesenţiale, cineva nu trebuie să cheltuiască multe cuvinte.

Şi în afară de aceasta, ceea ce a urmat este de ajuns pentru a adeveri dreptatea sa; deci acum învăţătura este pentru toţi la un loc.

Ci aceasta este ce s-a spus prin Prorocul Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul” (2, 16, 17; Ioil 3, 1).

N-a pomenit încă nicăieri numele lui Hristos, nici făgăduinţele Lui, ci făgăduinţa [despre care vorbeşte] este cea a Tatălui.

Luaţi aminte câtă înţelepciune, luaţi aminte câtă îngăduinţă/ răbdare plină de grijă.

Nu a început imediat să vorbească despre cele privitoare la Hristos, că El a făgăduit aceasta după Răstignirea Sa. Cu adevărat: aceasta ar fi însemnat să îi supere pe toţi. Dar, veţi zice: aici era de ajuns [acest lucru, pentru] ca să dovedească dumnezeirea Sa.

Adevărat, era de ajuns, dacă ar fi fost crezut (însă scopul era tocmai ca ei să creadă). Dar dacă nu ar fi fost crezut, urmarea ar fi fost că ei s-ar fi împietrit.

„Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul” (2, 17).

Le dăruieşte chiar şi lor mari nădejdi, dacă ar fi vrut să le nutrească. Până acum nu a lăsat ca cele întâmplate să fie privite ca ceva care ar fi numai spre binele său şi al cetei sale, ceea ce ar fi făcut ca ei să fie priviţi cu ochi rău. Deci a dezrădăcinat orice invidie.

„Şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci” (2, 17).

Şi cu toate acestea, zice el, nu a voastră este această împlinire, această cinste, ci darul a trecut la copiii voştri. Pe el însuşi şi ceata lui apostolească, el îi numeşte fiii acelora, iar pe cei cărora el li se adresează, îi numeşte părinţi ai lui însuşi şi ai lor[3].

„Şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor proroci” (2, 17-18).

Până acum arată că el şi ai lui au aflat har [înaintea lui Dumnezeu] şi întru aceasta au primit pe Duhul. Nu la fel s-a întâmplat şi cu cei cărora le vorbeşte, pentru că ei L-au răstignit pe Domnul.

Întocmai şi Hristos, vrând să le potolească mânia, a zis: „feciorii voştri cu cine îi scot [pe demoni]?” (Mt. 12, 27) N-a spus „ucenicii Mei”, căci într-adevăr ar fi părut că Se laudă.

Deci la fel şi Petru, de asemenea, nu a zis: „nu sunt beţi, ci vorbesc de la Duhul”, ci a găsit liman la Prorocul Ioil şi, fiind sub adăpostirea aceluia, a glăsuit.

Cât despre faptul că li se zicea că sunt ameţiţi de vin, s-a arătat pe sine curat [de orice bănuială] prin însăşi cuvântarea sa.

Dar în ce priveşte harul l-a adus martor pe Prorocul.

„Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor proroci”, etc.

Unora, Duhul le-a fost împărtăşit prin visuri, iar peste alţii El S-a revărsat în mod lămurit. Căci, într-adevăr, prin vise au văzut Prorocii şi au primit descoperiri.

Apoi aminteşte, mai departe, prorocia, care are în ea şi ceva groaznic.

„Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ” (2, 19).

În aceste cuvinte vorbeşte atât despre Judecata, care va veni, cât şi despre luarea Ierusalimului[4].

„Sânge, foc şi fumegare de fum” (2, 19).

Luaţi aminte cum descrie căderea [Ierusalimului].

„Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge” (2, 20).

Aceasta este urmarea înfricoşatelor dureri ale celor ce vor suferi atunci. S-a spus, într-adevăr, că multe dintre semnele de acest fel, s-au şi întâmplat pe cer, după cum dă mărturie şi Iosif [Flaviu][5].

În acelaşi timp însă Apostolii îi înfricoşează, amintindu-le despre întunericul petrecut de curând [la Răstignire] şi conducându-i la aşteptarea celor ce vor să vină.

„Înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită” (2, 20).

Nu fiţi încrezători, vrea să spună el, în faptul că acum păcătuiţi fără a fi pedepsiţi[6]. Căci aceste lucruri sunt numai începutul unei zile mari şi înfricoşătoare.

Vedeţi cum face sufletele lor să tremure şi să se topească în ei şi cum schimbă râsul lor în rugăciune de iertare?

Căci dacă aceste lucruri sunt începutul acelei zile, înseamnă că cea mai mare nenorocire este la porţi.

Dar ce urmează apoi? Îi mai lasă să răsufle un pic, adăugând

„Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (2, 21).

Aceasta a fost spusă despre Hristos, după cum zice Pavel (Rom. 10, 13). Dar Petru nu se avântă încă spre a o descoperi.

Aşadar, să vedem cele ce s-au spus. (Procitanie)

Căci acesta începe, împotriva oamenilor care râdeau şi batjocoreau, mai întâi prin a zice: „aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele”.

Însă mai întâi de toate le spune: „Bărbaţi iudei”.

Şi prin cuvintele: „iudei”, eu cred că s-a referit la cei din Iudeea.

Şi dacă doriţi, haideţi să comparăm acestea de aici cu cuvintele Evangheliei, căci de aici putem învăţa ce l-a făcut pe Petru să se schimbe atât de repede.

Căci e scris: „o slujnică s-a apropiat de el şi i-a zis: Şi tu erai cu Iisus Nazarineanul. Şi el i-a zis: Nu cunosc pe acest om”. Şi după aceste întrebări, „el a început să se blesteme şi să se jure” (Mt. 26, 69-72).

Şi se vede aici cutezanţa lui şi mare sa îndrăznire. El nu s-a lăudat celor care au zis „îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu”, ci prin asprimea lui faţă de ceilalţi, i-a făcut pe aceştia mai îndrăzneţi şi, în acelaşi timp, cuvântul său l-a limpezit de închipuirea părerii de sine.

Este bine să luaţi aminte că, deşi Apostolii întotdeuna se pogoară la înţelegerea celor care îi ascultă, limba lor este curăţită de orice părere, atât de slavă deşartă, cât şi de îndrăzneală prea mare, ceea ce este un lucru greu de cumpănit.

Acum, ca aceste fapte să se fi petrecut la „al treilea ceas din zi”, nu este fără îndreptăţire. Întrucât strălucirea acestui foc este descoperită tuturor tocmai atunci când oamenii nu erau încordaţi la muncă, nici nu se aflau la masă, ci în plină zi şi când toţi se aflau în mijlocul cetăţii.

Vedeţi şi libertatea care împânzeşte cuvântul? „Şi luaţi în urechi cuvintele mele”.

Şi n-a mai spus altceva nimic, ci „aceasta este”, a zis, „ce s-a spus prin Prorocul Ioil: „Iar în zilele din urmă[7]„”.

Arată, de fapt, că sfârşitul este aproape, la porţi, iar cuvintele „în zilele din urmă” sunt într-un fel mai apăsate.

„Voi turna din Duhul Meu”, etc. Atunci, pentru ca să nu pară că cinstirea s-a dat numai fiilor, adaugă: „Şi bătrânii voştri vise vor visa”.

Luaţi aminte care este înţelepciunea cuvântului. Mai întâi fiii, după cum a zis David: „În locul părinţilor tăi s-au născut ţie fii” (Ps. 44, 19). Și Maleahi: „Ei vor întoarce inimile părinţilor către copii. Şi către slujitoarele Mele şi către slujitorii Mei” (Mal. 3, 24)[8].

Şi acesta este un semn minunat: că am ajuns slujitorii Lui, fiind izbăviţi de păcat. Şi mare este darul, întrucât harul a trecut şi la partea femeiască, nu ca în vechime, când era primit numai de una sau două femei, ca Debora şi Hulda.

El nu spune că a fost Sfântul Duh şi nici nu le explică cuvintele Prorocului, ci dă această prorocie în apărarea sa.

Tot la fel nu a spus nici mai înainte nimic despre Iuda, ci a făcut cunoscut tuturor judecata şi pedeapsa pe care acesta a primit-o.

Pentru că nimic nu este mai convingător decât dovada pe care le-a adus-o lor prorocia. Căci ea a fost mult mai convingătoare decât înseşi faptele.

Fiindcă atunci când Hristos săvârşea minuni, ei se împotriveau, şi de aceea şi Hristos le-a pus înainte prorocia aceasta, zicând: „Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea”.

Şi toţi au tăcut. Şi citim aici: „Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe” (Mt. 22, 46).

Şi de fiecare dată, El Însuşi a trimis la Sfintele Scripturi, ca de exemplu, atunci când spune: „Dacă El i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu” (In. 10, 35).

Şi în multe locuri se poate găsi aceasta, faptul că Mântuitorul le-a adus iudeilor mărturii din Scriptură.

Despre aceasta vorbeşte aici Petru, zicând: „voi turna din Duhul Meu peste tot trupul”, ceea ce înseamnă, că şi peste neamuri.

Dar el nu dă la iveală încă această înţelegere, şi nici nu tâlcuieşte în vreun fel cuvântul.

Într-adevăr, era mai bine să nu facă aceasta, (după cum şi acest cuvânt de taină: „Şi minuni voi face sus în cer”, îi înfricoşa încă şi mai mult, din cauza nepriceperii[9] lui).

Şi ar fi fost mai mult o jignire[10], dacă l-ar fi tâlcuit lor de la început. Apoi, în afară de aceasta, chiar dacă era limpede, trece peste acest cuvânt, dorind ca ei să îl privească aşa cum este în Scriptură.

Dar totuşi le va tâlcui în curând, când îi va învăţa despre Înviere şi iarăşi după ce a pregătit calea prin cuvântul său (Fapt. 5, 39).

Dar pentru că lucrurile bune nu erau de ajuns pentru a-i ispiti[11] spre credinţă, pentru aceea a adăugat: „și minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne: sânge, foc şi fumegare de fum”.

Deşi acestea nu se împliniseră încă. Pentru că nimeni nu a scăpat atunci, la judecata dintâi/ de odinioară[12], dar acum cel credincios a scăpat, în timpul lui Vespasian, când Ierusalimul a fost nimicit[13].

Şi aceasta este despre care Domnul a spus: „Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai fi scăpat niciun trup” (Mt. 24, 22).

Ceea ce era mai rău însă a venit mai întâi, şi anume locuitorii au fost înrobiţi, iar apoi oraşul a fost dărâmat şi ars[14].

Apoi Petru s-a oprit asupra semnelor, aducând în faţa ochilor ascultătorilor înrobirea şi nimicirea.

„Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge”. Ce înseamnă aceasta, că luna se va schimba în sânge? Arată mărimea înfricoşătoare a măcelului. Expresia semnifică deznădejdea şi spaima.

„Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui”. „Tot cel ce va chema”, zice, adică fie dacă va fi preot – deşi el încă nu explică sensul cuvintelor –‚ fie rob, fie liber.

Pentru că în Iisus Hristos nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, nici rob, nici liber (Gal. 3, 28).

Aşa va fi atunci, pentru că cele ce sunt acum sunt numai umbre. Pentru că în palatele Împăratului nu se socoteşte naşterea pentru a fi unul mai înălţat şi altul mai smerit, ci fiecare este aşa după cum sunt faptele sale.

Şi în artă, fiecare este arătat prin măiestria sa[15]. Cu atât mai mult în această şcoală a înţelepciunii [16].

„Tot cel ce va chema”, zice. Va chema, dar nu oricum, căci este scris: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne” (Mt. 7, 21) se mântuieşte, ci acela care cheamă cu iubirea dumnezeiască pe care a dobândit-o lăuntric, printr-o viaţă în care virtutea sa a prisosit asupra ceea ce este considerat îndeobşte bine [17], care cheamă pe Dumnezeu cu încredinţarea că este ascultat.

Prin acestea, Petru luminează sensul propovăduirii sale, aducând în cuvântul său cele despre credinţă şi cele groaznice despre pedeapsă.

Pentru că în rugăciune stă mântuirea.

Ce vrei să spui prin aceasta? Vrei să spui că există mântuire pentru ei, după ce L-au răstignit pe Hristos pe Cruce? Ai puţină răbdare. Mare este mila lui Dumnezeu!

Şi chiar acest lucru, mila Lui, nu mai puţin decât Învierea, dovedeşte că El este Dumnezeu. Cu adevărat, nu mai puţin decât minunile Lui, faptul că îi cheamă pe aceştia la El, dovedeşte dumnezeirea Lui. Pentru că a întrece orice bunătate, mai presus de toate, este propriu lui Dumnezeu.

De aceea El spune şi acestea: „Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu” (Lc. 18, 19). Dar să nu profităm de această bunătate pentru a fi nepăsători.

Pentru că El şi pedepseşte, ca un Dumnezeu. De fapt, această pedeapsă de care a fost vorba, El a adus-o asupra lor, El care a zis: „Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui”.

Vorbesc acum despre soarta pe care a avut-o Ierusalimul, despre acea nesuferită osândă pe care a pătimit-o.

Despre pedeapsă, vă voi istorisi câteva lucruri, folositoare nouă aici, în legătură cu marcioniţii[18] şi cu mulţi alţi eretici.

Pentru că, din moment ce aceştia au făcut deosebirea între Hristos, Dumnezeul cel Bun al Noului Testament şi [socotind că este altcineva decât] Dumnezeul „cel rău” al Vechiului Testament, să vedem cine a făcut aceasta[19].

Oare Dumnzeul „cel rău”, care L-a răzbunat pe Hristos? Sau nu? Atunci cum de S-a înstrăinat de El?[20]

Sau a fost Dumnezeul cel Bun, Cel care a dat pedeapsa? Ba nu, căci este arătat în Scripturi că atât Tatăl cât şi Fiul au făcut acestea [au pedepsit împreună][21].

Tatăl apare în multe locuri ca Cel ce pedepseşte.

De exemplu, acolo unde Hristos spune parabola despre vie („Pe aceştia răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători” – Mt. 21, 41).

Și iarăşi în parabola nunţii fiului de împărat, unde Împăratul porunceşte oştilor sale pedepsirea celor răi (Mt. 22, 7)[22].

Dar şi Fiul apare ca Cel care osândeşte. De exemplu, când El spune: „Iar pe acei vrăjmaşi ai Mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa Mea”. (Lc. 19, 27).

Dar iudeii au fost aceia care au spus că nu vor ca Acesta să fie Împăratul lor[23] [deci Cel care a rostit pedeapsa era Fiul].

Ascultă acum, dacă vrei, cele ce vor veni!

Hristos Însuşi a vorbit despre suferinţele care vor fi, mai groaznice decât oricare altele din istoria omenirii.

Nimic mai înfricoşător, iubiţii mei, decât faptele care s-au întâmplat atunci[24]!

Şi El Însuşi a spus mai înainte aceasta. Căci, cu adevărat, ce poate fi mai dureros decât aceasta, ca să fie trecuţi prin propriile lor pumnale?

Să vă mai spun oare povestea zguduitoare şi de plâns a unei femei din acele zile?[25] Cele petrecute atunci lasă în umbră orice altă nefericire umană.

Sau mai e nevoie oare să vă mai povestesc despre foamete şi despre bolile care au fost atunci? Oricine poate să privească toate cele întâmplate ca pe nişte nenorociri fără de număr.

Nu s-a mai ţinut seama nici de judecată, nici de simţămintele omeneşti fireşti, nici de Lege. Iudeii s-au comportat ca nişte fiare sălbatice.

E adevărat, aceste nenorociri se petrec din cauză că aceasta este firea războiului. Dar aici Dumnezeu, Hristos a lăsat să se întâmple aşa.

Aceste fapte sunt o dovadă puternică atât împotriva marcioniţilor, cât şi împotriva celor care nu cred că există Iad. Pentru că, chiar şi numai acestea sunt de ajuns pentru a face să tacă necuviinţa lor.

Nu sunt oare aceste nenorociri cu mult mai mari decât cele care s-au abătut asupra Babilonului? Sau nu sunt aceste suferinţe mai dureroase decât vremurile de foamete din toate timpurile? Ba da, cu adevărat sunt!

Şi că este aşa avem însăşi mărturia lui Hristos: „Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mt. 24, 21).

Atunci în ce sens credeţi deci că s-a spus că Hristos le-a iertat păcatele? Poate că pare o întrebare banală, dar puteţi să răspundeţi?

Nu este posibil să arătăm în niciun fel, nici măcar să ne închipuim, ceva asemănător cu ceea ce s-a petrecut aici.

Dacă ar fi fost un creştin cel care ar fi relatat această istorie, s-ar fi putut ca relatarea sa să fie privită cu neîncredere.

Dar din moment ce autorul este un evreu [Iosif Flavius], un evreu zelos, şi aceasta s-a întâmplat după predicarea Evangheliei în Ierusalim, cum se poate ca înţelesul acestor fapte să nu fie lămurit pentru orice om?

Căci este limpede că autorul, peste tot în carte, ridică în slăvi faptele evreilor.

Înţelege, deci, o, omule, că există Iad. Şi mai înţelege că Dumnezeu este Bun!

Te-ai cutremurat auzind despre aceste grozăvii, care s-au petrecut în Ierusalim? Dar acestea nu sunt nimic în comparaţie cu cele ce vor fi în lumea viitoare, în Iad.

Încă o dată sunt nevoit să par aspru în cuvintele mele, nesuferit, mult prea sever. Dar ce pot să fac? Sunt obligat să fiu astfel. La fel cum un dascăl aspru este urât de elevii săi, la fel suntem şi noi, cei care vă propovăduim adevărul.

Pentru că nu ar fi cu adevărat lucru străin ca, aceia care au o anumită vrednicie încredinţată lor de către împăraţi, să facă ceea ce li s-a poruncit, oricât de nesuferită ar fi însărcinarea care li s-a dat, din frica de a nu fi certaţi dacă nu împlinesc poruncile, iar noi să ne lepădăm slujba pe care o avem de împlinit[26]?

Alţii au alt fel de însărcinări. Dintre voi, mulţi au această datorie, ca să arate milă, să se poarte omeneşte, să fie cu faţă veselă şi cu bunăvoinţă înaintea unor oameni cărora voi le sunteţi binefăcători.

Dar acelora cărora noi le facem bine, spre deosebire de voi, le părem aspri şi necruţători, nesuferiţi şi fără milă.

Pentru că noi le facem bine, dar nu le facem plăcere, ci le provocăm durere.

La fel face şi doctorul. Dar nici acesta nu este peste măsură de nesuferit, din cauză că binele pe care îl face prin meseria sa are urmări imediate.

Dar binele pe care noi îl facem are urmări şi se vede în viaţa viitoare.

La fel, judecătorul este urât de către cei neliniştiţi şi răzvrătiţi, iar legiuitorul îi supără pe cei pentru care face legi. Dar nu este neplăcut cel care pofteşte oamenii la desfătări, cel care invită la sărbători şi ospeţe şi care le dăruie tuturor cununi de flori[27].

Nu, aceştia sunt oamenii care câştigă dragostea semenilor lor, desfătându-i după obiceiul lor, în toate oraşele cu tot felul de spectacole, pe care le sprijină cu bani, suferind toate cheltuielile[28].

Şi de aceia, cei pe care ei i-au „vindecat” în felul acesta, le răsplătesc lor pentru aceste plăceri şi dezmăţuri, prin întâmpinări vesele şi prin binecuvântări, atârnând panglici şi aprinzând făclii, dăruindu-le cununi şi ramuri şi veşminte strălucitoare.

În schimb, la vederea doctorului, bolnavul se posomorăşte şi tremură; la vederea judecătorului, cel desfrânat şi neascultător, devine plecat: nu se mai răzvrăteşte, nu se mai zbate, decât poate atunci când şi el este din rangul lor.

Să vedem, atunci, cine aduce cel mai mare câştig cetăţilor lor: cei care stârnesc aceste ospeţe şi banchete, aceste dezmăţuri scumpe şi plăceri felurite sau cei care încearcă să mărginească toate aceste fapte, aducând înaintea lor datoria publică, pedepsele, călăii, ostaşii înfricoşători şi glasul care împrăştie spaima printre ei, care dau porunci şi îi fac pe oameni să-şi plece capetele, şi care, cu ameninţarea biciului, îi alungă pe cei ce hoinăresc prin pieţe.

Prin urmare, acestea sunt neplăcute, acelea dinainte sunt dorite şi iubite. Deci să vedem la care dintre aceste lucruri, cu adevărat, găsesc oamenii un câştig.

Ce rămâne de la acei dăruitori de plăceri? Un fel de bucurie rece[29], care durează numai o seară iar a doua zi piere. Veselie nestăpânită, vorbe necuvincioase şi desfrânate.

Dar de la aceştia din urmă, ce rămâne? Ascultare şi teamă, seriozitate, gânduri smerite, limpezimea raţiunii şi sfârşitul trândăviei şi al hoinărelilor, domolirea patimilor în interior, iar la exterior un zid de apărare, având pe Dumnezeu în ajutor împotriva atacatorilor.

Prin mijlocirea acestora fiecare îşi are bunurile sale, dar le risipeşte prin destrăbălări care duc la ruină.

Când cineva încă nu a fost călcat de hoţi, slava deşartă şi iubirea de plăceri fac treaba hoţilor. Fiecare vede furul[30] luându-i tot, chiar dinaintea ochilor săi, şi este încântat de aceasta! S-a inventat un nou mod de a fura, anume să-i faci pe oameni să se veselească în timp ce îi jefuieşti!

Pe de altă parte, deşi nu este nimic mai rău ca aceasta, Dumnezeu, ca un Părinte al tuturor, ne păzeşte, înconjurându-ne ca şi cu un zid împotriva tuturor acestor vrăjmaşi, văzuţi şi nevăzuţi.

Pentru că, a spus El, „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei” (Mt. 6, 1).

Sufletul învaţă de la unii[31] creşterea în răutate, de la alţii[32] să nu mai încalce dreptatea.

Pentru că nedreptatea stă nu numai în a pune mâna pe o bogăţie mai mare decât ni se cuvine, ci şi în a-i da pântecelui mai mult decât are nevoie omul pentru a trăi, în a căuta veselie dincolo de orice bun simţ, ajungând la a-ţi ieşi din minţi.

De la unii ei învaţă deci cumpătarea/ înţelepciunea, de la alţii, desfrânarea.

Pentru că desfrânare este nu numai să ai legături trupeşti cu o femeie, ci şi să priveşti o femeie cu ochi desfrânaţi.

De la unii învaţă smerenia, de la alţii mândria şi părerea de sine. Căci, zice Apostolul: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I. Cor. 6, 12).

De la unii, bunăcuviinţa în purtări, de la alţii, necuviinţa. Cât priveşte cele ce se întâmplă la teatru, trec peste aceasta.

Dar pentru ca voi să înţelegeţi că nu este nici măcar vreo plăcere, ci o mare durere, vă rog să-mi spuneţi cum arată, chiar a doua zi după banchet, atât cei care au cheltuit bani ca să îl organizeze, cât şi cei care au fost „ospătaţi” cu jocuri[33]?

Îi vedeţi pe ei toţi arătând descumpăniţi[34], dar mai mult decât pe toţi îl vedeţi abătut pe cel care a căutat slavă deşartă cheltuindu-şi banii ca să pună la cale petrecerea.

Iar aşa ceva nu este drept: cu o zi înainte, el l-a desfătat pe omul de rând, iar omul de rând a fost bine dispus şi s-a veselit, iar el s-a bucurat într-adevăr în veşmintele strălucitoare[35], dar apoi nemaifiindu-i de niciun folos şi văzându-se dezbrăcat de ele, s-a îndurerat şi s-a posomorât, căci dorind să se simtă un om mare, şi-a dat seama că niciodată nu se poate nici măcar bucura la fel de mult ca un asemenea om[36].

De aceea, a doua zi se schimbă rolurile, şi acum el, cel care a vrut să fie un om mare, are parte de cea mai mare dezamăgire.

Luaţi aminte acum, dacă în cele lumeşti, plăcerile sunt urmate de asemnea nemulţumire, în vreme ce lucrurile dureroase aduc atât de multe binefaceri, cu atât mai mult se întâmplă aceasta în latura duhovnicească a vieţii.

De ce nimeni nu se împotriveşte legilor, ci toţi le consideră ca pe ceva bun? Căci, cu adevărat, nu au venit ca să dea aceste porunci străini din alt colţ al lumii şi nici vrăjmaşi ai celor pentru care s-au făcut legile, ci înşişi cetăţenii, stăpânitorii lor, binefăcătorii lor.

Întrucât, chiar faptul de a face legi este un semn al binefacerii şi al bunăvoinţei. Dar, cu toate acestea, legile sunt pline de pedepse şi de îngrădiri şi nu există nicio lege neînsoţită de pedepsire şi de constrângere.

Atunci, nu este fără sens ca, în vreme ce aceia care aduc la cunoştinţă legile, sunt numiţi izbăvitori, binefăcători şi stăpâni, noi să fim consideraţi ca unii care vă aduc necazuri şi vă supără, dacă vorbim despre legile lui Dumnezeu?

Când propovăduim despre Iad, nu facem decât să vă punem în faţă aceste legi.

Întocmai precum în cele lumeşti, oamenii fac legi pentru crimă sau pentru jafurile la drumul mare, tot aşa şi noi vă facem cunoscute legile: şi acestea sunt legi pe care nu omul le-a făcut, ci Însuşi Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu le-a dat nouă.

Şi legea Lui spune ca cel care nu a avut nicio milă, să fie pedepsit (cf. Mt. 18, 33-34): căci acesta este înţelesul pildei[37].

Şi cel care ţine minte răul, să plătească cu osânda cea veşnică. Cel care se mânie fără motiv, să fie aruncat în foc. Cel care jigneşte[38], să-şi primească răsplata în Iad.

Dacă vi se par neobişnuite aceste legi pe care le auziţi, nu vă miraţi. Căci dacă Hristos nu ar fi vrut să ne dea legi noi, de ce ar fi venit?

Celelalte legi sunt cunoscute nouă. Ştim că cel care săvârşeşte crimă sau adulter, trebuie să fie pedepsit. Dacă ar fi trebuit numai ca să ni se repete aceleaşi lucruri la nesfârşit[39], ce nevoie am mai fi avut de un Învăţător ceresc?

Prin urmare, El nu ne spune să fie pedepsit cel care preadesfrânează, ci acela care priveşte cu ochi nesfielnici[40].

El ne-a spus nouă şi despre felul şi vremea în care omul îşi va primi osânda.

Şi nu şi-a aşezat legile în vreun monument public, nici undeva departe de ochii oamenilor; şi nici n-a înălţat stâlpi de aramă şi nu a scris acolo litere[41], ci douăsprezece suflete a ridicat El pentru noi, sufletele Apostolilor, şi în minţile lor a scris, cu Duhul, învăţătura Sa [42].

Din aceasta vă propovăduim vouă!

Dacă li s-a spus evreilor ca nimeni să nu-şi caute adăpost la umbra neştiinţei, cu atât mai mult se cere aceasta şi de la noi.

De zice cineva: „Nu am auzit, deci nu am nicio vină”, să ştie că tocmai pentru aceasta este mai vrednic de pedeapsă[43].

Căci acolo unde nu este învăţător, ar putea cineva să se apere dezvinovăţindu-se astfel. Dar acolo unde este, nu mai este cu putinţă dezvinovăţirea.

În legătură cu aceasta vedeţi cum Domnul, vorbind despre iudei, i-a lipsit de orice îndreptăţire: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea” (In. 15, 22).

Iar Pavel a spus: „Dar întreb: Oare n-au auzit? Dimpotrivă: „În tot pământul a ieşit vestirea lor”” (Rom. 10, 18)[44].

Poate să existe dezvinovăţire acolo unde nu este nimeni care să-l înveţe pe om. Dar când cel care priveghează este de faţă, făcând din propovăduire toată raţiunea lui de a fi [45], atunci nu mai există dezvinovăţire.

Sau, mai bine zis, aceasta a fost voia lui Hristos, ca noi să nu privim spre înscrisurile de pe stâlpi, ci noi înşine să fim stâlpi pe care s-a scris [învăţătura Sa] [46].

Dar, deoarece ne-am făcut pe noi înşine nevrednici de această scriere, măcar să privim spre aceia[47].

Căci întocmai precum stâlpii îi ameninţă pe alţii, dar ei înşişi nu se grăbesc să pedepsească, şi nici măcar legile însele[48], tot la fel şi Fericiţii Apostoli.

Şi luaţi aminte: acest stâlp [ceata apostolească] nu stă într-un singur loc, ci învăţătura înscrisă pe el face înconjurul lumii.

Fie că vei merge printre indieni, o vei auzi acolo, fie în Spania sau până la capătul pământului, nu este nimeni care să n-o fi auzit, doar dacă cineva a foat nepăsător.

Să nu vă simţiţi jigniţi, ci luaţi aminte la cele ce v-am spus, ca să fiţi în stare să împliniţi lucrările virtuţii şi să ajungeţi la binecuvântările cele veşnice, în Hristos Iisus Domnul nostru, cu Care împreună Tatălui şi Sfântului Duh fie slava, puterea şi cinstea, acum şi pururea, şi în vecii cei nesfârşiţi. Amin!

---

[1] Cei ce erau împotrivitori.

[2] Nu era vorba de nicio beţie în cazul Sfinţilor Apostoli şi nici nu mai avea sens să mai continue ca să demonstreze aceasta.

[3] Îi numeşte pe evrei părinţi ai Sfinţilor Apostoli, pentru că, după trup, ei s-au născut din acest neam.

[4] De către romani, în anul 70 d. Hr.

[5] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Josephus.

[6] Să nu fim nici noi încrezători în faptul că păcătuim şi nu ne primim răsplata păcatelor pe loc, căci această răsplată va fi înfricoşătoare când răbdarea lui Dumnezeu se va sfârşi.

[7] În text: „Acestea se vor întâmpla în zilele din urmă”.

[8] De fapt, textul românesc este în neconcordanţă cu cel englez, care cred că îl reproduce pe cel după care mergea Sfântul Ioan, întrucât ni se indică Mal. 4, 6, iar în Scriptura noastră, la Mal. 3, 24 se spune ceva puţin diferit: „El va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor”.

[9] Cuvântul profeţiei Sfântului Ioil era de neînţeles, „obscur” (în limba noastră veche se spunea „întunecos”), dar putem înţelege şi că era înfricoşător prin măreţia tainei pe care o reverbera în cei care îl auzeau.

[10] Iudeii ar fi considerat o jignire dacă le-ar fi dat pe faţă sensul profeţiei, anume că Duhul Sfânt Se va pogorî şi asupra păgânilor, a celor dintre ei care vor crede.

[11] De multe ori făgăduinţele cele bune nu sunt în stare să învingă împietrirea inimilor noastre şi nici măcar acestea nu ne ispitesc spre a da ascultare poruncilor dumnezeieşti, încât e nevoie ca să fim îngroziţi cu promisiunea unor mari suferinţe prin care urmează să trecem şi a pedepsei celei veşnice, pentru a ne scutura de indiferenţă şi a ne lepăda de păcate.

[12] Ar putea fi o referire la potopul din care Sfântul Patriarh Noe și familia sa au scăpat.

[13] Sfinţii Apostoli îi avertizează pe iudei asupra mâniei lui Dumnezeu şi asupra distrugerii Ierusalimului, despre care vorbesc în mod tainic, ca despre o mare urgie care va urma, aducând înainte profeţia Sfântului Proroc Ioil.

[14] Cf. Lc. 21, 24: „Şi vor cădea de ascuţişul săbiei şi vor fi duşi robi la toate neamurile, şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri”.

[15] Nevoinţa cu dreaptă judecată a vieții duhovnicești este, după Sfinţii Părinţi, ştiinţa ştinţelor şi arta artelor. Cei iscuiţi în „arta” duhovnicească, care ştiu să se preschimbe pe ei înşişi în „operă de artă”, în model de frumuseţe dumnezeiască, aceştia vor primi laudă de la Stăpânul şi Domnul lor pentru măiestria lor.

[16] În Biserica creştină sau în „academia” nevoinţei creştine.

[17] Adică nu cel ce se arată lumii că face bine şi care urmează „morala publică”, prin care este considerat un om bun de către ceilalţi, nu acesta este ascultat de Dumnezeu, ci cel care este bun înaintea lui Dumnezeu, care Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu în inima sa şi căruia Dumnezeu îi răspunde cu dragoste.

[18] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Marcion_of_Sinope.

[19] Cine a dat pedeapsa care a lovit Ierusalimul, Dumnezeu Tatăl sau Dumnezeu Fiul? Căci, conform marcioniţilor, Dumnezeu Tatăl este un „Dumnezeu rău”, al Vechiului Testament, iar Hristos, Dumnezeu Fiul, este Dumnezeul Bun al Noului Testament. Sfântul Ioan a pornit în acest fel spre demonstrarea ilogicităţii, a falsităţii acestei erezii. El arată că aceşti eretici intrau în dileme false şi imposibil de rezolvat introducând doctrina maniheistă în creştinism.

[20] Dacă Dumnezeu Tatăl a vrut să-L răzbune pe Fiul Său, de ce L-a mai lăsat să fie răstignit, în primul rând?

[21] Tatăl şi Fiul au o singură voinţă, deci nu poate să fie unul rău şi altul bun.

[22] „Şi auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc” (Mt. 22, 7).

[23] Cf. In. 19, 15: „Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul”.

[24] La căderea Ierusalimului.

[25] Cf. Iosif  Flavius, Războaiele iudaice, VI, 3, 4. Sfântul Ioan face referire la aceasta ca la ceva foarte cunoscut de către ascultătorii săi.

[26] Slujba predicării adevărului, pe care a poruncit-o Împăratul ceresc.

[27] Un obicei al vremii.

[28] Seamănă mult ceea ce descrie Sfântul Ioan cu realitatea noastră de astăzi. Fericitul, Părintele nostru, Serafim Rose, făcea observaţia că, la cantitatea enormă de pâine care se găseşte în lumea noastră postmodernă este interesant de văzut ce fel de circ trebuie inventat, pentru a-i distra pe oameni.

[29] Foarte adevărat zice Dumnezeiescul Ioan: „bucurie rece”.

Pentru că bucuria adevărată este însoţită de căldura inimii, care este dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Dar „bucuria” pe care o aduce păcatul nu este însoţită decât de un sentiment, la început neclar, iar apoi din ce în ce mai puternic, de gol sufletesc şi de greaţă, însoţit de răceală faţă de oameni. Pentru că bucuria păcatului vine tocmai din desconsiderarea aproapelui, din dorinţa de a fi mai presus decât ceilalţi oameni.

[30] Adică propria slavă deşartă şi plăcerea distracţiilor sau chiar pe cel care oferă prilejuri de petreceri şi profită de pe urma participanţilor la acestea.

[31] De la cei care inventează distracţii.

[32] De la cei care impun legea.

[33] Literal: spectacole.

[34] Demoralizaţi, întristaţi, deprimaţi, descurajaţi, obidiţi, abătuţi, necăjiţi, decepţionaţi, deziluzionaţi.

[35] Gazda, cel care a organizat totul.

[36] Dacă pentru puţin timp omul obişnuit, omul sărac, a făcut petrecere şi s-a simţit bine, odată terminat bairamul, el devine şi mai conştinet de starea sa socială, se simte şi mai inferior, devine cu atât mai mult mai invidios şi resentimentar, pentru că înţelege că lui îi sunt interzise bucuriile şi plăcerile celor bogaţi, ale celor din înalta societate şi că bucuria lui va fi întotdeauna mult mai mică decât a celor care sunt mereu îmbrăcaţi în haine scumpe şi au parte mereu de mese bogate, înţelege că el a fost numai un bufon pentru o zi, imitându-i pe aceia.

Chiar dacă nu conştientizează prea bine, el simte cu putere acest lucru şi aversiunea lui creşte din ce în ce mai mult faţă de cei care trăiesc în lux, de multe ori până la ură iraţională.

Aceasta pentru că vede în plăceri şi în desfătări lumeşti, în slava deşartă şi în bogăţia materială singurele izvoare ale bucuriei.

El nu înţelege că, tot aşa precum el simte greaţă şi nemulţumire după ce a pierdut vremea petrecând, tot la fel şi cei bogaţi simt aceeaşi greaţă şi vid sufletesc, chiar dacă le maschează sub aparenţe, şi că multa desfătare trupească nu face decât să crească pofta după plăceri, care nu ajunge la un sfârşit niciodată, care omoară sufletul şi ne face să ne simţim din ce în ce mai morţi duhovniceşte.

Greşeala omului de rând este aceea că el crede că petrecerile sunt semnul prin care arată celorlalţi că nu este calic, crede că făcând ospeţe şi petreceri, astfel poate intra în categoria oamenilor pe care el îi consideră importanţi, fiindcă, de fapt, îi este ruşine de condiţia sa.

[37] Este vorba de pilda celui ce datora zece mii de talanţi, de la Mt. 18, 23-35.

[38] Care înjură, care batjocoreşte.

[39] Dacă firea noastră ar fi avut nevoie numai de nişte legi, care să se ocupe doar de păcate grosolane, de lucruri exterioare fiinţei noastre duhovniceşti.

[40] Literal: „unchaste eyes”, ochi nefeciorelnici.

[41] Era obiceiul în antichitate ca lucrurile importante să se scrie pe stâlpi construiţi din materiale durabile, care să fie în văzul tuturor.

[42] Aceasta răspunde celor ce întreabă de ce n-a scris Mântuitorul nimic, precum ceilalţi întemeietori de religii. Tocmai acest fapt dovedeşte că este Dumnezeu adevărat, pentru că nu a scris, precum oamenii, învăţături şi opere care să fie expuse şi păstrate în biblioteci şi muzee, căci învăţăturile şi legile Lui nu sunt lucruri pernicioase, care să stea scrise pe materiale care se erodează, ci El scrie cu Duhul Său în inimile şi în minţile oamenilor, în locuri din care acestea nu pier şi nu se distrug, ci se întipăresc pentru veşnicie şi aduc roade, dacă noi păzim cele înscrise de Duhul Sfânt pe tablele de carne ale inimilor noastre.

Iar cele ce s-au scris de către Dumnezeieştii Apstoli pentru înlesnirea răspândirii învăţăturii dumnezeieşti, sunt numai o mică parte şi esenţialul din ceea ce Dumnezeu Însuşi i-a învăţat pe ei şi a înscris cu Duhul Său în inimile şi minţile lor, pentru că nu pot cuprinde toate cărţile pământului învăţăturile Sale (cf. In. 21, 25).

Cei care scriu lucruri de la ei înşişi, fără să fie insuflaţi şi trimişi de Dumnezeu să propovăduiască lumii, îşi epuizează învăţătura, dar învăţătura lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt nu se epuizează niciodată: El scrie în fiecare zi cuvinte şi înţelesuri noi în inimile şi minţile care I se deschid şi nu se împietresc şi nici măcar cele ce un singur om le învaţă de la Duhul nu se pot scrie, cu niciun chip, în totalitate, în cărţi, cu atâta mai puţin, toată învăţătura dumnezeiască nu se poate consemna undeva.

Cei ce iubesc pe Dumnezeu învaţă la nesfârşit, veşnic: învaţă aici, pe pământ şi vor cunoaşte şi se vor adânci în cunoaştere veşnic, şi în viaţa viitoare, iar această cunoaştere nu are şi nu va avea niciodată sfârşit.

[43] Cel ce spune că nu a auzit, de fapt nu a vrut să audă, şi-a astupat urechile, pentru că a avut de unde să ia învăţătură, dar nu l-a interesat sau gândindu-se înainte că nu poate împlini, nu a mai vrut să mai asculte.

[44] Dacă evreii nu au dezvinovăţire pentru că nu au ascultat de glasul Apostolilor, cu atât mai mult nu avem noi, creştinii, pentru că nu cunoaştem învăţătura Domnului şi Dumnezeului nostru, deşi ne numim şi ne pretindem creştini.

[45] Aceasta poate fi considerată definiţia păstorului duhovnicesc, a preotului sau a ierarhului.

[46] Dacă citim numai în cărţi învăţătura lui Hristos sau învăţătura Duhului, şi nu o citim şi în inima noastră, dacă ea nu se întipăreşte şi în noi, atunci degeaba citim şi degeaba ar fi scrisă aceasta public pe stâlpi sau în cărţi.

Oamenii caută slavă deşartă când vor să scrie cărţi, dar în inima lor nu vor să scrie nimic. Adevărate cărţi sunt cele scrise după ce s-a scris în inimă învăţătura dumnezeiască.

[47] Spre Dumnezeieştii Apostoli, ca spre nişte stâlpi pe care au fost însemnate cuvintele lui Hristos.

[48] Ci cei care aplică legile, aceia pedepsesc.