Iubiți frați și surori întru Domnul, bucurați-vă!

Pentru că Evanghelia zilei, primul capitol din Evanghelia Sfântului Matei, ne vorbește despre această imensă bucurie a întregii creații, singura nouă sub soare: faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului pentru mântuirea noastră, fără ca vreo clipă să nu mai fie și Dumnezeu, adică fiind Dumnezeu și om.

Și Dumnezeiescul Matei (în comparație cu Dumnezeiescul Ioan, care în a 4-a Evanghelie a Bisericii  a urmărit să  sublinieze, cu precădere, dumnezeirea Sa) ne prezintă genealogia umană a Domnului, de la Sfântul Avraam la Sfântul Iosif, logodnicul Prea Curatei, pentru ca să ne arate faptul că Hristos Dumnezeu Se trage, după umanitatea Sa, din Părintele celor credincioși, din Avraam, care a crezut în cele profețite lui de către Domnul.

Și sunt amintiți și bărbați (Avraam, Isaac, Iacov, David, Solomon, Manassi etc.) dar și femei (ca Rahav și Rut), din Israel dar și dintre neamuri, cu mai puține sau mai multe păcate, pentru ca să arate faptul că Domnul  i-a asumat pe toți, întreaga umanitate și că a venit pentru mântuirea tuturora și nu doar a unora.

Și din acest motiv am spus că întruparea Domnului, nașterea Sa e o bucurie imensă, un eveniment capital și uluitor pentru întregul cosmos, pentru că implicațiile și urmările sale sunt copleșitoare. Și sunt copleșitoare, pentru că prin asumarea umanității în persoana Sa dumnezeiască veșnică, Hristos Dumnezeu a început iradierea cea mai intimă în umanitate pentru transfigurarea întregii umanități și a întregii creații, El fiind izvorul întregii sfințiri și a întregii bucurii.

Iar noi, fiecare credincios ortodox în parte, umplându-ne, prin lucrarea mântuitoare și sfințitoare a lui Hristos, de harul Prea Sfintei Treimi, devenim frumuseți care iradiem împrejur, focare de bucurie și de frumusețe pentru toți cei care ne văd, ne aud, ne cunosc, ne simt implicarea personală. Și faptul că această iradiere personală a harului în oameni e reală ne-o dovedesc lucrările sfințitoare ale Bisericii, Sfânta Cruce, Sfintele Icoane, Sfintele Moaște…toate fiind medii materiale pline de har, de bucurie, de frumusețe duhovnicească, adică de lucruri care transcend mundanul, creatul.

Însă această unire a necreatului, a harului dumnezeiesc, cu creatul, cu sufletele și trupurile noastre și cu materia din jurul nostru s-a făcut prima dată în persoana lui Hristos, Dumnezeu și om, unde dumnezeirea s-a unit cu umanitatea, în persoana lui Hristos, fără ca cele două firi să se autoanuleze, ci compenetrându-se reciproc firea Sa umană s-a îndumnezeit prin unirea cu cea dumnezeiască. Și de aici implicațiile abisale, copleșitoare ale întrupării Sale, de care noi ne împărtășim prin Sfintele slujbe ale Bisericii și prin toată asceza și lucrarea noastră întru credință.

Biserica Ortodoxă, cu alte cuvinte, se bucură divino-uman în aceste zile sfinte de dinaintea și de după prea marele praznic al Nașterii Domnului și nu comercial!

Bineînțeles că și noi ne gândim la mesele de praznic de după post, la cadouri, la brad, la activități reconfortante…Însă în bucuria noastră includem întregul om, cu suflet și trup, fapt pentru care nu ne îmbuibăm până peste poate, acum, după postul acesta îndelungat, pentru că ambulanța…stă la ușă.

Și cei care avem mai mult decât alții, cu atât mai mult ar trebui să fim ponderați în toate, atâta timp cât vedem în jurul nostru atâta imensă sărăcie, durere, neputință…încât mulți români au început să își vândă lucruri din casă pentru ca să trăiască sau să cerșească. Să facă bani adică, pentru ca să trăiască de pe o zi pe alta…la modul minimalist…

Și aceasta, pentru că Icoana Nașterii Domnului, chiar în centrul ei, Îl are pe Cel născut în iesle, în frig, neprimit cu ospitalitate de oameni.

Îngerii, păstorii, magii contrastează puternic cu sărăcia Domnului, pentru că ei vin cu mesajul bucuriei dumnezeiești într-un context foarte neprielnic ei, adică în contextul lumii populate de tot felul de griji, mai puțin de griji sfinte.

Și El, Cel preabogat, Se face om și acceptă sărăcia noastră, sărăcia peșterii și a ieslei, pentru ca să ne scoată din peștera egoismului, a singurătății noastre. Și vine cu sărăcia de păcate, pentru ca să ne umple cu suprabogăția Sa de har.

Așa se explică de ce omul credincios se mulțumește cu puțin, cu lucruri minimale la nivelul vieții cotidiene, pentru că vrea să se umple de preaplinul harului Său, de lucruri maximale la nivel duhovnicesc. Și cei care am postit până acum și postim încă, nu am făcut decât să ne subțiem cugetările și dorințele trupești pentru a ne umple, ca niște temple cuviincioase și curate, de prea plinul veseliei dumnezeiești, a veseliei care depășește orice imaginație.

Și, cu adevărat, întruparea Domnului a întrecut orice așteptare îngerească și omenească, pentru că taina cea din veac ascunsă întregii creații, adică întruparea Cuvântului a fost, este și va fi evenimentul unic, unicitatea absolută a întregii istorii umane. Fiindcă antichitatea nu își putea închipui atâta deșertare, coborâre, condescendență din partea lui Dumnezeu vizavi de oameni. Și observăm că nici postmodernitatea nu își închipuie așa ceva.

Și pentru că ne depășește mintea, înțelegerea, mulți încearcă să elimine din viața lor întruparea Cuvântului în istorie și odată cu ea tot ce înseamnă sfințire a vieții, adică singurul eveniment real, singura știre/veste cutremurător de frumoasă a istoriei.

Din acest motiv, postmodernitatea nu are bucurie venită din cer…ci are doar bucurie venită din cardDacă ai bani pe card, atunci îți poți cumpăra bucurii sau poți face bucurii altora și astea sunt singurele satisfacții ale vieții (gândește postmodernul fără rădăcini religioase), pe când ortodoxul postmodern, care trăiește azi, care trăiește într-o lume pierdută în vise telurice, valorizează viața într-un mod eclesial, o vede prin prisma voii lui Dumnezeu exprimate în Biserica Sa, adică are bucurii divino-umane și nu doar financiare.

Și când trăiești în harul lui Dumnezeu, înțelegi suferința și durerea celor de lângă tine, ai grijă de comunitatea și de mediul ambiant în care trăiești și încerci, prin toată viața ta, să fii o bucurie și un sprijin real și nu o povară socială, o calamitate locală.

Pentru că putem fi, potrivit libertății noastre de a alege, atât buni cât și răi. Fapt pentru care răutatea, necredința, huliganismul nu sunt lucruri cu care ne naștem, ci lucruri rele pe care le învățăm la un moment dat și care ne strică, în mod profund, umanitatea.

Una e să ai tendința spre păcat…și alta e să faci păcatul cu plăcere.

Iar împotriva plăcerii păcătoase se luptă cu durerea postului, a pocăinței, a ascezei, cu durerea pentru alții în rugăciune, în compătimire.

Și avem nevoie de multă asumare a altora, după icoana vieții Domnului, de cercetare a altora, de înțelegere a lor, pentru ca să devenim noi înșine niște persoane profunde, milostive, iubitoare, încât să facem pentru noi ceea ce facem și pentru aproapele nostru.

Da, e momentul să întindem masa noastră până în casele altora!

E momentul sfânt să cântăm teologia întrupării în colinde.

E momentul în care trebuie să mirosim a brad, a curat, și în casă și în suflet, pentru ca mâncarea și băutura să ne umple de bucurie…și nu de crampe la stomac.

Dacă astăzi dorim să arătăm ospitalitatea românească și altora, trebuie să reamintim faptul, celor care vor să o comercializeze astăzi în mod turistic, că ospitalitatea românească pe care vrem să o reinventăm era, acum câteva decenii și secole în urmă, de proveniență ortodoxă, era o ospitalitate românească ortodoxă.

Pentru că ceea ce noi numim astăzi produse tradiționale sau produse bio erau făcute de țărani români ortodocși, care au trăit și trăiesc aici, pe acest pământ, și care făceau totul cu naturalețe și credincioșie și iubire față de Dumnezeu și de semeni.

Da, sunt produse tradiționale sau bio brânza, cârnații, laptele, pâinea, sucul făcute natural, fără aditivi, fără chimizare…dar la care se adaugă încă ceva: binecuvântarea Bisericii. Pentru că mâncarea și casa și ogoarele țăranului român ortodox erau și sunt binecuvântate și sfințite de preoții Bisericii și nu sunt doar mâncare…ci mâncare primită de la Dumnezeu și binecuvântată de către El.

Dacă întrebați pe țăranul român agricultor despre Cel cu care lucrează el pământul…o să vă spună…despre Dumnezeu…de la Care el așteaptă ploaie. Iar dacă Dumnezeu nu vrea să plouă, o să vă spună el, n-o să avem ce pune pe masă.

Pentru că masa e timp de bucurie și de rugăciune, de a fi împreună, motiv pentru care, de sărbători, familia e împreună pentru o bucurie împreună.

Fiindcă Duhul sărbătorii e Dumnezeu, Cel care ne umple pe noi de bucurie și Care ne învață delicatețea și duioșia față de copii, atenția și recunoștința față de părinți și bunici, fidelitatea și iubirea revărsătoare față de soție.

Și ne adunăm, și suntem împreună, cinstind mâncarea, timpul, viața, văzute ca daruri ale lui Dumnezeu, de care trebuie să fim responsabili, adică de care trebuie să ne bucurăm cu mulțumire și cu mare recunoștință față de Dumnezeu și de oamenii care ne sunt aproape.

Ne felicităm, ne îmbrățișăm, suntem împreună, ne ajutăm…pentru că am învățat și învățăm acest lucru, în mod continuu, de la Dumnezeu, Care ne strânge pe toți la un loc, pentru a fi un singur trup mistic, al lui Hristos, Domnul nostru, Care a făcut din toate câte sunt una, în trupul Său, unind dumnezeirea cu umanitatea, pe cele cerești cu cele pământești, trupul cu sufletul, mintea și cu inima, bărbatul și femeia, într-o bucurie a plinătății și frumuseții.

Așadar, Fiul Fecioarei, Cel care mântuiește „pe poporul Lui de păcatele lor”, Emmanuil, Dumnezeu care a venit la noi, să ne dăruiască tuturor străpungere de inimă, pentru ca să ne umplem de milă pentru cel robit de păcate  și de sărăcie dar și de bucurie dumnezeiască, pentru cel care se umple de har și de toată cumințenia profundă a virtuții. Amin!

Did you like this? Share it: