Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a 4-a la Faptele Apostolilor

Traduceri patristice

vol. 3

Traduceri și comentarii de:

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfântul Ioan Gură de Aur

Comentariul la Faptele Apostolilor

(Omiliile 1-9)

Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Prima, a doua și a treia omilie la Faptele Apostolilor.

***

Omilia 4

Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet (2, 1-2).

Înţelegeţi care [pildă] este icoana acestei sărbători? Ce este Cinzecimea? Este vremea secerişului, când secera a intrat în lan şi recolta a fost culeasă.

Acum vedeţi cele petrecute în realitate[1], când a venit vremea secerişului lumii: căci aici, ca o seceră bine ascuţită, S-a pogorât Duhul.

Ascultaţi deci cuvintele lui Hristos: „Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş” (In. 4, 35). Şi iarăşi: „Secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini” (Mt. 9, 37).

Dar ca roade dintâi ale acestui seceriş, El Însuşi a luat firea noastră şi a purtat-o în înălţime [2]. El Însuşi a secerat întâi. De aceea numeşte El Cuvântul a fi Sămânţă (Lc. 8, 5,11).

Zice: „când a sosit ziua Cincizecimii”, ceea ce înseamnă, în vremea Cinzecimii, în timpul ei, pe scurt.

Căci era esenţial ca aceste evenimente să se petreacă, de asemenea, în timpul sărbătorii, pentru ca cei care au fost martori ai Răstignirii lui Hristos, să le vadă şi pe acestea.

„Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet”. De ce nu s-a petrecut aceasta fără un semn văzut?

Pentru următorul motiv: dacă petrecându-se lucrurile astfel, oamenii tot au zis că [Sfinții Apostoli] „sunt plini de must” (Fapt. 2, 13), ce nu ar fi spus, dacă nu ar fi avut niciun semn?

Şi nu s-a zis numai că: „s-a făcut un vuiet”, ci şi: „din cer”.  Iar faptul că s-a petrecut pe neaşteptate, de asemenea i-a înfricoşat şi i-a adus pe toţi împreună în acel loc.

Ca de suflare de vânt ce vine repede (2, 2):

aceasta arată marea putere a Duhului.

Şi a umplut toată casa unde şedeau ei (2, 2):

prin aceasta, pe de-o parte, toţi cei de faţă au crezut şi, pe de altă parte, au fost şi arătaţi a fi vrednici, în acest fel.

Şi aceasta nu este totul, ci ceea ce este încă şi mai înfricoşat urmează apoi:

Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc (2, 3).

Vedeţi că nu zice: „de foc”, ci: „ca de foc”. Și aceasta cu îndreptăţire: pentru ca să nu atribuiţi ceva material sau grosier Duhului.

Şi, de asemenea:

ca o vijelie[3]:

deci nu era vânt [obişnuit].

„Ca de foc”: căci atunci când Duhul urma să fie făcut cunoscut lui Ioan, a venit peste capul lui Hristos sub forma unui porumbel, dar acum, când o mulţime mare trebuia să creadă, este: „ca de foc”.

Şi au şezut pe fiecare dintre ei (2, 3).

Aceasta înseamnă că au rămas şi s-au odihnit peste ei. Căci şederea peste semnifică tocmai caracterul neschimbabil şi netrecător.

Peste cei doisprezece a venit Duhul? Nu, ci peste cei o sută douăzeci!

Căci nu în zadar a amintit Petru mărturia Prorocului, zicând: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor proroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa” (Fapt. 2, 17; Ioil 3, 1).

Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt (2, 4).

Pentru ca urmarea să nu fie numai înfricoşarea, de aceea [a fost botezul acesta]: „cu Duh Sfânt şi cu foc” (Mt. 3, 11).

Şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi (2, 4).

Nu au mai primit niciun alt semn, decât pe acesta dintâi şi nici nu mai era nevoie de niciun alt semn.

„Şi au şezut pe fiecare dintre ei”, spune Luca. Luaţi acum aminte, cum nu mai este cazul să se îndurereze cel care nu a fost ales, căci sorţul a căzut pe Matia, [întrucât] zice că „s-au umplut toţi de Duhul Sfânt”.

Nu numai că au primit harul Duhului, ci şi „s-au umplut toţi de Duhul Sfânt. Şi au început să vorbească în alte alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”.

Nu ar fi zis „toţi”, Apostolii [cei doisprezece] fiind şi ei prezenţi, decât dacă şi ceilalţi au fost părtaşi.

Dacă nu ar fi fost aşa, după ce mai devreme i-a numit pe Apostoli în mod deosebit, după numele fiecăruia, nu i-ar fi aşezat acum la un loc cu ceilalţi.

Căci dacă acolo unde vrea doar să arate că ei erau de faţă, îi numeşte pe Apostoli în mod aparte, cu atât mai mult ar fi făcut aceasta acum.

Luaţi aminte cum acolo unde cineva „stăruie în rugăciune”, unde cineva este milostiv, acolo este atras Duhul.

Le-a adus aminte şi de o altă arătare/vedenie, căci tot ca foc a apărut El şi în rug (Ieş. 3, 2).

„Precum le dădea lor Duhul a grăi”: căci cele grăite de ei erau, cu adevărat, rostiri adânci.

Se spune mai departe:

Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer (2, 5).

Faptul că sălăşluiau la Ierusalim era un semn de cucernicie, căci fiind din atâtea neamuri, [înţelegem că] trebuie să-şi fi părăsit ţările de baştină, casele şi prietenii, pentru a locui aici.

Întrucât este scris:

Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat (2, 5-6).

Deoarece minunea a avut loc într-o casă, e de înţeles că s-au adunat de undeva de afară. Mulţimea „s-a tulburat”: erau toţi zguduiţi.

Se minunau

căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? (2, 6-7).

Ei şi-au întors imediat ochii spre Apostoli. Şi zice Luca mai departe:

Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene (vedeţi cum aleargă de la est la vest), şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? Iar alţii batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must (2, 8-13).

O, multa nebunie! O, multa răutate! Căci nu era nici măcar anotimpul potrivit pentru aceasta, fiind vremea Cincizecimii.

Ceea ce face lucrurile să fie şi mai dureroase pentru ei, este tocmai faptul că aceia mărturiseau – oameni care erau fie evrei, fie romani, fie prozeliţi, fie, poate, dintre cei care L-au răstignit pe Hristos –, iar aceştia, văzând minuni atât de mari, zic: „sunt plini de must”.

Să vedem iarăşi toate cele ce s-au spus de la început. (Procitanie[4])

„Şi când a sosit ziua Cincizecimii…a umplut toată casa unde şedeau ei”.

Acel vânt [era ca] un adevărat eleşteu cu apă. Aceasta a arătat bogăţia [de har], după cum focul a fost semn al tăriei.

Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată în cazul Prorocilor.

Căci pentru sufletele neîmbătate asemenea izbucniri nu sunt însoţite de tulburare multă; dar „când ei au bătut îndeajuns[5], atunci într-adevăr este ca aici.

Însă cu Prorocii se întâmplă altfel. Un sul de carte i s-a dat lui Iezechiel şi l-a mâncat pe tot. „Şi era în gura mea dulce ca mierea” (Iez. 3, 3). Şi iarăşi mâna lui Dumnezeu s-a atins de limba unui alt Proroc (Ier. 1, 9).

Dar aici este Însuşi Duhul Sfânt, având aceeaşi cinste cu Tatăl şi cu Fiul.

Şi iarăşi, pe de altă parte, Iezechiel a numit-o [cartea] „plângere, tânguire şi jale” (Iez. 2, 10).

Pentru ei [Prorocii], putea fi [harul] în forma unei cărţi, pentru că încă aveau nevoie de simboluri.

Aceia trebuiau să se lupte cu un singur neam, care era propriul lor neam, dar aceştia [Apostolii], cu lumea întreagă şi cu oameni pe care nu îi cunoscuseră niciodată.

Şi Elisei a primit harul printr-o mantie (4 Regi, 2, 13), altul prin untdelemn, anume David (I Regi 16, 13) şi Moise prin foc, după cum citim despre el că s-a întâmplat la rug (Ieş. 3, 2).

Dar acum nu este aşa, căci focul însuşi a stat peste ei.

Dar pentru ce nu a apărut focul astfel încât să umple casa? Pentru că ei s-ar fi înfricoşat foarte tare.

Dar relatarea arată că este acelaşi lucru aici ca şi acolo. Căci nu trebuie să vă opriţi numai la aceasta, anume că „li s-au arătat, împărţite, limbi”, ci luaţi aminte că ele erau „de foc”.

Un asemenea foc este în stare să ardă o materie veşnic. De asemenea, a zis bine „împărţite”, pentru că proveneau dintr-o singură rădăcină, ca voi să înţelegeţi că era o lucrare trimisă de la Mângâietorul[6].

Dar luaţi aminte cum acei bărbaţi[7] mai întâi au fost arătaţi că sunt vrednici şi apoi au primit Duhul ca fiind vrednici.

Spre exemplu, David: ceea ce a făcut el ca păstor la oi, la fel a făcut şi după biruinţa şi izbânda sa, fapt ce arată cât de simplă şi de neclintită era credinţa sa.

Iarăşi, vezi-l pe Moise cum dispreţuieşte împărăţia[8] şi lepădând toate [cele lumeşti], iar după patruzeci de ani cum ajunge căpetenia poporului (Ieş. 2, 11).

Și pe Samuel îndeletnicindu-se în templu (I Regi 3, 3), pe Elisei părăsind toate (III Regi 19, 21) şi pe Iezechiel, [al cărui har a fost] arătat prin cele ce s-au întâmplat apoi.

În acest fel, vedeţi, aceştia au părăsit tot ceea ce aveau. Au învăţat, de asemenea, ce înseamnă neputinţa omenească, prin cele ce au suferit[9].

Au învăţat că nu în zadar au făcut toate lucrurile cele bune [10]. Chiar şi Saul, primind mai întâi mărturia că a fost bun, după aceea a primit şi Duhul (I Regi, 9; 11, 6).

Dar în acelaşi chip, ca aici, [la Cincizecime], niciunul dintre Proroci n-a primit [Duhul Sfânt].

Astfel, Moise a fost cel mai mare dintre Proroci, şi cu toate acestea, pe când alţii urmau să primească Duhul, el însuşi a suferit o micşorare.

Dar aici nu se întâmplă nimic de acest fel, ci aşa după cum focul aprinde câte lumini vrea, la fel şi aici a fost arătată dărnicia Duhului, în aceea că fiecare a primit câte un izvor al Duhului, aşa după cum, într-adevăr, Hristos Însuşi mai înainte a spus, că cel ce crede în El va avea în sine „izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (In. 4, 14).

Şi pe bună dreptate s-a întâmplat aceasta astfel. Pentru că ei [Apostolii] nu mergeau să se certe cu Faraon, ci să se lupte cu diavolul.

Dar minunea este aceasta: că fiind trimişi [la propovăduire], nu s-au opus cu nimic.

N-au spus niciunul: „grăiesc cu anevoie şi sunt gângav” (Ieş. 4, 10). Căci Moise îi învăţase pe ei bine.

Nici n-au spus că sunt prea tineri (Ier. 1, 6), pentru că Ieremia i-a făcut înţelepţi.

Şi cu toate acestea, ei au auzit despre multe lucruri în stare să le stârnească frica, cu mult mai mult decât celor din vechime, dar s-au temut ca să se împotrivească [voii lui Dumnezeu]. Şi aceasta, pentru că erau îngeri ai luminii şi slujitori întru cele mai presus de lume.

„Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet”, etc. Celor din vechime nu le-a apărut nimeni [venind] „din cer”, atâta timp cât ei încă urmau o chemare pe pământ.

Dar acum, că Omul S-a înălţat, şi Duhul Se pogoară din cea mai de sus înălţime.

„Ca de suflare de vânt ce vine repede”, făcând prin aceasta cunoscut că nimic nu le va sta lor în cale, ci ei vor spulbera pe vrăjmaşi ca pe un morman de praf.

„Şi a umplut toată casa unde şedeau ei”: casa era simbol al lumii.

„Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei”, etc.

Și „s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat”.

Luaţi aminte la evlavia lor, cum nu se grăbesc să judece cele ce văd, ci doar rămân uimiţi, pe când cei nesocotiţi spun ce li se pare lor, imediat, zicând: „sunt plini de must”.

Era ceva normal ca această mulţime să aibă voie, în acord cu Legea, să vină de trei ori pe an la Templu şi să locuiască acolo [în Ierusalim], aceşti „bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer”.

Vedeţi aici că Luca nu are nicio intenţie să îi laude. Căci nu spune despre ei că şi-au dat cu părerea în vreun fel[11].

Dar ce spune? „Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat”.

Şi au făcut bine. Căci au gândit că totul va ajunge acum la un deznodământ care va fi împotriva lor, din cauza crimei pe care ei au făcut-o împotriva lui Hristos. Conştiinţa le tulbura sufletele, însuşi sângele lui Hristos fiind încă pe mâinile lor şi orice lucru îi speria.

„Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni?”. Căci, într-adevăr, acest lucru era mărturisit[12].

„Şi cum auzim noi” – atât de mult îi speria sunetul [cuvintelor pe care le auzeau] –‚ „fiecare limba noastră, în care ne-am născut?”. Căci erau adunaţi aici reprezentaţii a aproape întregii lumi, „parţi şi mezi”, etc.

Aceasta le-a dat îndrăzneală Apostolilor: căci ceea ce era de vorbit în limba parţilor, ei nu ştiau, ci acum au învăţat din cele ce aceia spuneau.

Aici au fost numite neamuri care erau vrăjmaşe lor [iudeilor]: cretani, arabi, egipteni, persani şi aici s-a arătat că pe toţi aceştia îi vor converti.

Cât despre petrecerea acelora în acele ţări, mulţi dintre ei fuseseră acolo închişi; sau dogmele Legii fuseseră răspândite printre păgâni în acele ţări[13].

Astfel încât mărturisirea venea din toate părţile: de la locuitori, de la străini, de la prozeliţi.

„Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!”.

Căci nu numai faptul că vorbeau în limbile lor era minunat, ci şi cele despre care vorbeau erau minunate.

De aceea stăteau în nedumerire. Căci niciodată ceva asemănător nu se întâmplase.

Luaţi aminte la înţelepciunea acestor oameni: erau uimiţi şi nedumeriţi, zicând „Ce va să fie aceasta?”.

Dar alţii îşi băteau joc zicând că: „sunt plini de must”, şi de aceea râdeau. O, câtă neruşinare!

Şi ce e de mirare? Din moment ce Domnul Însuşi, pe când alunga demonii, era batjocorit de cei ce spuneau că El are demon (In. 8, 48)!

Căci aşa stau lucrurile. Oriunde există îndrăzneală obraznică, ea nu are niciun scop, decât să vorbească la întâmplare, nu contează ce.

Nu că [cel obraznic] ar avea ceva adevărat şi esenţial de spus cu privire la subiect, ci pentru că el trebuie să zică ceva, indiferent ce.

„Sunt plini de must”. E impresionant (nu-i aşa?), ca nişte oameni [Apostolii] aflaţi în mijlocul unor asemenea primejdii şi temându-se de ce poate fi mai rău, disperaţi, să aibă curajul să rostească asemenea lucruri![14].

Şi luaţi aminte: pentru că aceasta era ceva neobişnuit, ca ei să fi băut mult la acea oră devreme din zi. Atunci aceia au mizat totul pe calitatea vinului şi au zis că „sunt plini” de el.

Şi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit (2, 14).

Mai înainte aţi văzut purtarea de grijă providenţială a acestuia, aici vedeţi curajul şi bărbăţia sa. Căci dacă aceia erau încremeniţi şi uimiţi, nu a fost un lucru minunat ca el să fie în stare, în mijlocul unei asemenea mulţimi, să găsească cuvintele potrivite, el, un om neînvăţat şi necărturar?

Dacă un om este neliniştit atunci când vorbeşte prietenilor, cu atât mai mult poate să fie agitat printre oameni vrăjmaşi şi însetaţi de sânge.

Despre faptul că nu erau beţi, Petru dovedeşte grabnic prin însuşi glasul său, şi de asemenea că nu erau ieşiţi din sine, ca prezicătorii, şi încă arată că nu erau nici împinşi de vreo putere constrângătoare.

Ce a vrut să spună prin: „cu cei unsprezece”? Faptul că [cei doisprezece Apostoli] au vorbit ca şi cu un singur glas, iar Petru era aici gura tuturor.

Cei unsprezece au stat alături ca nişte martori şi mărturisitori a ceea ce el a spus.

„A ridicat glasul”, s-a zis. Aceasta înseamnă că a vorbit cu putere multă, pentru ca ei să poată simţi harul Duhului.

El, care nu a putut suferi nici măcar întrebările unei biete femei[15], acum, în mijlocul poporului, unde toţi doreau să-i ucidă[16], propovăduieşte cu o asemenea mare încredere, încât însuşi acest fapt devine o dovadă, cu totul neîndoielnică, a Învierii: în mijlocul oamenilor care [unii dintre ei] luau în derâdere şi îşi băteau joc de asemenea minuni mari!

Ce neobrăzare, gândiţi-vă, poate duce la aşa ceva! Ce necuviinţă, ce lipsă de ruşine!

Căci oriunde Duhul Sfânt este prezent, El face din oameni de tină, oameni de aur.

Priviţi, vă rog, la Petru şi luaţi aminte la cel ce n-avea curaj şi era neînţelegător, după cum Hristos a zis: „Acum şi voi sunteţi nepricepuţi?” (Mt. 15, 16); omul care, după minunata mărturisire [a dumnezeirii lui Hristos[17]], a fost numit „Satan” (Mt. 16, 23).

Luaţi aminte şi la unitatea dintre Apostoli. Ei înşişi i-au dat lui Petru întâietatea pentru a vorbi, căci era nevoie ca să vorbească.

„A ridicat glasul” şi le-a vorbit lor cu mare curaj.

Aceasta înseamnă a fi om duhovnicesc. Numai să ne facem pe noi proprii de a ne întâlni cu harul din înălţime, şi totul devine uşor.

Căci aşa după cum, dacă un om de foc, căzând între paie, nu s-ar vătăma cu nimic, ci pe alţii i-ar răni aceasta, la fel nici el nu s-a vătămat, ci aceia care l-au înfruntat, s-au nimicit singuri pe ei înşişi.

Aici s-au întâmplat lucrurile ca şi cum cineva, cărând fân, ar ataca pe altul care poartă foc. Chiar şi aşa, Apostolii i-au întâmpinat pe împotrivitori cu mare curaj.

Căci cu ce i-a vătămat pe ei, deşi ceilalţi erau o mulţime atât de mare? Nu şi-au cheltuit aceia toată furia?

[Şi ce au realizat?] N-au atras ei toată nenorocirea asupra lor? Dintre toţi oamenii care au existat vreodată, nu au fost alţii atât de stăpâniţi şi de furie şi de groază, precum aceia, care au devenit posedaţi [de acestea]?

Oare nu erau ei în agonie, şi nu erau înfricoşaţi şi nu tremurau? Căci ascultaţi ce spun: „voiţi să aduceţi asupra noastră sângele Acestui Om!” (Fapt. 5, 28).

N-au luptat Apostolii împotriva sărăciei şi a foametei, împotriva ticăloşiei şi a nemerniciei – căci erau socotiţi înşelători –‚ n-au luptat ei împotriva ironiilor, a mâniei şi a batjocurilor?

Întrucât, în cazul lor, se întâlnesc lucruri potrivnice: unii au râs de ei, alţii i-au pedepsit.

N-au fost ei motiv pentru dezlănţuirea patimilor cu furie, dar şi pentru amuzament, în toate cetăţile, fiind expuşi învrăjbirilor şi uneltirilor, cât şi focului şi sabiei şi animalelor sălbatice?

Nu i-a împresurat pe ei războiul[18] în orice parte, în zeci de mii de feluri? Dar au fost ei vătămaţi, în duhul lor, prin toate acestea, mai mult decât dacă le-ar fi văzut în vis sau într-un tablou?

Cu mâinile goale ei au învins pe cei înarmaţi, deşi împotriva lor toată lumea avea putere după cum voia: împotriva lor erau urgia conducătorilor, puterea armatelor, cetăţile şi zidurile cele tari, iar ei erau fără experienţă, necunoscând arta retoricii, părând ca nişte oameni obişnuiţi, împotrivindu-se vrăjitorilor plini de scamatorii, înşelătorilor, mulţimii de sofişti şi de retori, de filosofi care au crescut modelaţi[19] în Academie şi căilor mai înainte bătute de peripateticieni, împotrivindu-se tuturor, celor cu care au trebuit să se lupte până la capăt.

Iar bărbatul a cărui lucrare era în ape[20], astfel i-a condus, ca şi când nici nu ar fi fost atâta caznă, ca şi când s-ar fi certat cu peştii muţi.

Căci la fel ca şi cum vrăjmaşii, pe care a trebuit să-i învingă, ar fi fost într-adevăr mai muţi decât peştii, atât de uşor i-a întors el la bunătate!

Şi Platon, care a spus multe prostii la vremea sa, tace acum[21], în timp ce acest om îşi înalţă glasul peste tot, nu numai printre cei de un neam cu el, ci şi între parţi, mezi, elamiţi, în India şi în orice parte a pământului şi până la capătul lumii.

Unde este acum Elada, cu laudele sale cele mari? Unde este renumele Atenei? Unde sunt aiurările filosofeşti?

Cel din Galileea, din Betsaida[22], ţăranul barbar, i-a învins pe aceştia toţi. Nu-i aşa că vă este ruşine – mărturisiţi-o! – numai auzind numele ţării de unde vine cel care v-a biruit?

Dar dacă auziţi însuşi numele lui, şi învăţaţi că a fost numit Chefa, cu atât mai mult vă veţi ascunde feţele.

Acesta v-a nimicit [trufia] cu totul! Pentru că voi vedeţi în aceasta un motiv de ruşine, socotind iuţimea limbii [voastre] a fi de laudă, deşi consideraţi vorbăria de ocară.

Nu aţi urmat drumul pe care ar fi trebuit să îl alegeţi, ci părăsind calea împărătească, atât de uşoară, atât de lină, aţi mers pe un drum aspru, prăpăstios şi chinuitor. Şi de aceea n-aţi ajuns în Împărăţia cerului.

De ce atunci, se pune întrebarea, nu l-a învăţat Hristos pe Platon şi pe Pitagora? Pentru că mintea lui Petru era cu mult mai filosofică decât minţile acelora[23].

Aceia erau, cu adevărat, copii, purtaţi în toate părţile de slava deşartă, dar acesta era filosof, unul în stare să primească harul.

Dacă râdeţi la aceste cuvinte nu e de mirare, căci şi cei de mai înainte au râs şi au zis că Apostolii sunt plini de must.

Dar, la urmă, după ce au îndurat acele amare nenorociri, i-au întrecut pe toţi în nefericire; atunci când au văzut cetăţile lor dărâmate şi focul arzând şi zidurile prăbuşindu-se la pământ şi nenumărate grăzăvii înfiorătoare, pe care nimeni nu le poate arăta în cuvinte, atunci n-au mai râs.

Şi voi veţi râde atunci, dacă vă va mai putea sta mintea la râs, când vremea Iadului va fi aproape şi când focul va fi aprins pentru sufletele voastre[24].

Dar de ce vorbesc despre cele viitoare?

Să vă arăt cine este Petru şi cine este Platon, filosoful? Deocamdată să judecăm obiceiurile lor şi să vedem care erau ţelurile fiecăruia.

Unul şi-a pierdut vremea cu o mulţime de învăţături filosofice neîntemeiate şi nefolositoare, pentru ca, după cum el a spus, noi să învăţăm că sufletul filosofului nostru devine o muscă. Bine zis, o muscă!

Nu în sensul că s-a schimat, cu adevărat,  într-o muscă, ci că o muscă trebuie să fii luat în stăpânire sufletului lui Platon. Căci ce altceva decât o muscă este vrednică de a avea asemenea idei?!

Omul acesta era plin de batjocură şi de invidie faţă de oricine altcineva, ca şi când scopul său ar fi fost să nu înveţe nimic folositor, fie vorbind după capul său, fie după al altora.

Astfel, a crezut în metempsihoză după învăţătura altuia, iar de la el însuşi a adus înainte Republica, în care a hotărât acele legi pline de o mare josnicie.

Aici a spus ca femeile să fie în comun[25], iar fecioarele să umble goale şi să se lupte în faţa ochilor iubiţilor lor şi să fie şi taţii în comun, iar copiii născuţi să fie ai tuturora.

Dar pentru noi, nu firea face părinţi în comun, ci filosofia lui Petru face aceasta, după cum pentru ceilalţi, filosofia aceluia ucidea orice paternitate.

Pentru că sistemul lui Platon încerca doar să-l facă pe tatăl adevărat aproape necunoscut, în timp ce un altul, fals, era pus alături. Aceasta arunca sufletul într-un fel de baltă murdară şi otrăvitoare[26].

El spunea ca toţi să fie lăsaţi să aibă relaţii cu femeile fără teamă. Motivul pentru care nu aduc vorba despre învăţătura poeţilor este ca să nu fiu acuzat că depăn basme.

Şi cu toate acestea, vorbesc acum despre basme cu mult mai greu de crezut chiar şi decât acelea.

Unde au născocit poeţii, măcar într-o măsură oarecare, lucruri atât de rele? Dar (ca să nu ne apucăm să vorbim despre alte învăţături ale sale), ce aveţi de spus despre acestea, când îmbracă femeile cu arme, coifuri şi scuturi şi zice că firea omenească nu se deosebeşte cu nimic de cea a câinilor?

De vreme ce câinii, zice el, femele şi masculi, fac aceleaşi lucruri în comun, să lăsăm şi femeile ca să facă aceleaşi munci ca şi bărbaţii şi să fie toate răsturnate cu susul în jos.

Căci diavolul s-a străduit întotdeauna prin mijlocirea acelora [a filosofilor] să arate că firea noastră nu este cu nimic mai de cinste decât a animalelor.

Şi, într-adevăr, unii au ajuns la o măsură aşa de mare a lipsei de minte, încât să afirme despre creaturile necuvântătoare că sunt înzestrate cu raţiune.

Şi vedeţi în cât de multe feluri a stârnit acesta haos/ desfrânare în minţile acelor oameni!

Căci acolo unde învăţătorii [popoarelor] afirmă că sufletul trece în muşte şi în câini şi în animale, se întâmplă ca urmaşii lor, ruşinându-se de acestea, să cadă într-o altă josnicie şi să acorde animalelor toată ştiinţa cugetătoare, crezând că aceste creaturi, care au fost chemate la existenţă pentru a ne fi de folos, sunt din toate punctele de vedere mai vrednice de cinste decât noi!

Ei chiar au pus pe seama acestora[27] preştiinţa şi evlavia.

Cioara, zic ei, Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi corbul la fel, şi aceştia au darul profeţei şi prezic viitorul, iar între aceste vieţuitoare există dreptate, organizare socială şi legi.

Poate că nu credeţi ceea ce vă spun.

Şi pe bună dreptate aţi putea să nu-mi daţi crezare, fiind auzul vostru adăpat cu dreapta învăţătură; cu atât mai mult cu cât, dacă un om a fost hrănit cu această mâncare, lui nu-i vine să creadă că există măcar şi o singură fiinţă umană care să se desfăteze mâncând bălegar/necurăţii.

Pentru ei, de asemenea, câinele este gelos, după învăţătura lui Platon. Dar când noi le spunem că aceste lucruri sunt basme şi că sunt cu totul lipsite de minte, ni se răspunde: „Voi nu puteţi pătrunde înţelesurile înalte”.

Cu adevărat, nu pătrundem lipsa voastră de sens care a întrecut orice închipuire şi să dea Dumnezeu ca nici să nu o pătrundem vreodată!

Pentru că aceasta necesită (bineînţeles!) o minte mult prea profundă, ca să-mi spună şi mie ce ar fi toate aceste hule şi cugetări tulburi.

Oare vorbiţi voi, oameni fără judecată ce sunteţi, în limba ciorilor, aşa după cum obişnuiesc copiii când se joacă? Căci sunteţi ca nişte copii [fără minte], în adevăratul sens al cuvântului, [şi gândiţi] la fel ca şi ei.

Dar Petru niciodată nu s-a gândit să spună niciunul dintre aceste lucruri. El şi-a ridicat glasul, ca o lumină mare strălucind în întuneric, un glas care a risipit ceaţa şi întunericul întregii lumi.

Luaţi aminte şi la felul în care a procedat, la cât de blând a fost, cât de grijuliu[28]; cât de departe a fost de orice slavă deşartă, cum a privit numai spre cer, fără părere de sine şi la fel era chiar şi atunci când învia morţii!

Dar dacă ar fi fost în puterea vreunuia dintre aceşti oameni lipsiţi de minte (spun aceasta doar ca o simplă închipuire, desigur) să facă ceva de felul acesta, oare nu ar fi căutat imediat ca un altar sau un templu să fie înălţat în cinstea sa şi nu ar fi dorit să fie pus în rang cu zeii?

Aceasta din moment ce, chiar când asemenea semne minunate nu se aşteaptă să se întâmple, ei totuşi se lasă duşi întotdeauna de asemenea vise trufaşe.

Şi ce anume, vă rog să-mi spuneţi, este acea Minervă a lor, şi Apolo şi Junona? Sunt mai multe feluri de demoni printre ei. Şi există şi un rege al lor, care crede că este potrivit să mori numai pentru scopul de a fi socotit egal cu zeii.

Dar nu la fel crede şi omul de aici [Petru]: nu, ci tocmai dimpotrivă! Ascultaţi-i [pe mai marii Apostolilor, Petru şi Pavel] cum vorbesc, în cazul vindecării ologilor:

„Bărbaţi israeliţi, de ce vă miraţi de acest lucru, sau de ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble?” (Fapt. 3, 12). „Şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi” (Fapt. 14, 15).

Dar în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi [pe filosofi], mare este părerea de sine, mare lăudăroşenia; toate numai de dragul de a primi cinste de la oameni, nimic însă numai din iubire de adevăr şi de virtute.

Căci acolo unde o faptă este făcută pentru slavă, nu are nicio valoare. Întrucât un om poate să le aibă pe toate, dar dacă nu are şi stăpânire asupra acestei pofte, îşi pierde orice pretenţie de a cunoaşte adevărata filosofie şi este rob celor mai nemiloase şi ruşinoase patimi.

A dispreţui slava deşartă, aceasta este îndeajuns pentru a învăţa tot ceea ce este bun şi pentru a izgoni din suflet orice patimă vătămătoare.

De aceea vă îndemn să faceţi eforturi din răsputeri pentru a smulge această patimă chiar din rădăcinile ei; [căci] în niciun alt fel nu puteţi să vă faceţi plăcuţi lui Dumnezeu şi să pogorâţi asupra voastră, binevoitoare, privirea Ochiului neadormit.

Prin urmare, să ne folosim de toată îndrăzneala pentru a primi bucuria cereştii insuflări şi prin aceasta să scăpăm şi de încercarea necazurilor de acum, dar să ajungem şi la binecuvântările care vor să fie, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh fie slava, mărirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!


[1] Nu în pildă.

[2] A suit-o în Preasfânta Treime, prin înălţarea Sa și șederea de-a dreapta Tatălui.

[3] Lipsește din Biblia românească. Literal: ca o vijelie, rafală de vânt, explozie, detunătură.

[4] Recapitulare.

[5] Nu am identificat acest pasaj în Sfânta Scriptură.

[6] O lucrare a Sfântului Duh.

[7] Sfinţii Proroci.

[8] Întrucât el a crescut fiind înfiat de fiica faraonului.

[9] Personal, am înţeles astfel lucrurile de aici: au învăţat prin cele ce au suferit printre oameni. Au înţeles zădărnicia cugetărilor şi a visurilor omeneşti şi că viaţa nu este decât nedreptate, durere şi deşertăciune fără Dumnezeu şi de aceea au alergat imediat la glasul lui Dumnezeu atunci când Acesta i-a chemat.

Şi chiar dacă au mai zăbovit puţin, pentru a-şi lua rămas bun de la părinţi, spre exemplu, precum Sfântul Elisei, au făcut aceasta nu pentru că doreau să mai zăbovească în lume, ci din milostivire faţă de oameni, pentru ca să îi mângâie pe aceia pe care aveau să îi părăsească.

[10] Făcând binele pe când încă nu erau chemaţi de Dumnezeu ca să-I slujească Lui, trăind printre oameni cu dragoste sinceră şi curată faţă de semenii lor, fiind milostivi şi iubitori şi cu inimă bună în viaţa lor obişnuită, simplă, fie ca păstori, fie având altă îndeletnicire, Dumnezeieştii Proroci au primit de aceea har încă şi mai mult de la Dumnezeu şi fiind credincioşi întru cele mici şi puţine, au fost puşi peste cele multe ca slujitori ai Domnului.

Datorită bunătăţii şi dreptăţii lor pe care au arătat-o în lucrurile obişnuite ale vieţii, făcându-şi lucrarea lor cu smerenie şi bună credinţă, Dumnezeu i-a chemat, după ce s-au arătat astfel vrednici, la o slujire mai înaltă, arătându-le lor harul Său şi vorbind cu ei şi trimiţându-i ca să îndrepte poporul şi să-i facă acestuia cunoscute poruncile Sale.

Astfel ei înşişi au învăţat că a fi bun şi credincios nu este niciodată în zadar, pentru că Dumnezeu răsplăteşte bunătatea şi pedepseşte viclenia, dar vrednicia lor s-a arătat tocmai în aceea că neştiind dacă au vreo plată în a fi buni şi iubitori de aproapele, iertători şi blânzi până la capăt, totuşi nu au vrut să fie răi, ci mai degrabă au dorit să sufere ei toate nedreptăţile şi necazurile decât să facă vreun rău semenilor sau să supere pe Dumnezeu, care a poruncit oamenilor să facă tot binele.

Vedem, astfel, cum se întreba Dumnezeiescul David: „Iată, aceştia sunt păcătoşi şi sunt îndestulaţi. Veşnic sunt bogaţi”.  Iar eu am zis: “Deci, în deşert am fost drept la inimă şi mi-am spălat întru cele nevinovate mâinile mele, că am fost lovit toată ziua şi mustrat în fiecare dimineaţă”. Dacă aş fi grăit aşa, iată aş fi călcat legământul neamului fiilor Tăi.

Şi mă frământam să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea. Până ce am intrat în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu şi am înţeles sfârşitul celor răi: într-adevăr pe drumuri viclene i-ai pus pe ei şi i-ai doborât când se înălţau.

Cât de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor. Ca visul celui ce se deşteaptă, Doamne, în cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai făcut. De aceea s-a bucurat inima mea şi rărunchii mei s-au potolit” (Ps. 72, 12-21).

[11] În favoarea sau împotriva Apostolilor.

[12] Minunea care se săvârşea cu Apostolii Îl mărturisea pe Hristos şi era normal ca locuitorii Ierusalimului să fie înspăimântaţi.

[13] Aici se arată motivele pentru care oameni din acele neamuri veneau la Ierusalim.

[14] Să mărturisească pe Dumnezeu şi pe Hristos în mijlocul mulţimii.

[15] Mt. 26, 69-72; Mc. 14, 66-71; Lc. 22, 56-57; In. 18, 17.

[16] Literal: suflând cu ucidere.

[17] Mt. 16, 16.

[18] Din partea diavolilor, care făceau ca oamenii întunecaţi la minte să se ridice împotriva lor din tot felul de motive, care din care mai ridicole şi mai absurde. Unii consideră şi afirmă că era normal ca împăraţii romani, de exemplu, care i-au prigonit pe creştini, să reacţioneze astfel, firesc – zic ei – din punct de vedere politic, ca să-şi apere puterea şi împărăţia.

Însă, dacă ne uităm mai atent în istorie şi în Vieţile Sfinţilor, lucrurile nu stau deloc aşa, ci dimpotrivă. Sfinţii erau ultimii dintre oameni care ar fi putut face cuiva vreun rău sau ar fi putut stârni vreo tulburare, în vreun fel, ei au fost întotdeauna cei mai paşnici oameni şi cei care n-ar fi trebuit să fie priviţi ca deranjând pe cineva, niciodată.

Dar tocmai aici intervine absurdul lucrurilor, din punct de vedere omenesc, şi logica lor, din punct de vedere duhovnicesc: pentru că Sfinţii au devenit incomozi pentru diavoli, de aceea şi toată lumea s-a ridicat împotriva lor şi dintr-o dată i-au văzut ca pe cei mai mari monştri.

Acuzele care s-au adus Sfinţilor, din vechime şi până astăzi, sunt dintre cele mai absurde şi mai ridicole care au existat vreodată.

Ele nu au niciun fundament logic, şi cu toate acestea, cu cât mai mult vedem că un om duhovnicesc este mai mult prigonit şi mai înecat în necazuri, cu atât mai mult înseamnă că acela s-a înălţat pe o mare treaptă de sfinţenie şi că demonii s-au dezlănţuit cu mare furie oarbă împotriva lui.

Să luăm, de exemplu, cazul Sfinţilor din vechime, cărora li se cerea să jertfească zeilor, numai ca să nu se mai închine la un singur Dumnezeu, să nu se mai închine la Hristos Dumnezeu, în ciuda faptului că romanii îşi îmbogăţeau panteonul cu zeităţi de fiecare dată când cucereau o nouă provincie şi făceau cunoştinţă cu o altă cultură.

Numai pe Acest Dumnezeu nu puteau să Îl sufere păgânii, dar pe toţi ceilalţi zei, da. Ce logică este în acest lucru? Care este logica, fie ea chiar şi politică, pentru care unii îi iau apărarea chiar lui Irod, susţinând că era un act politic normal ca acesta să omoare 14.000 de prunci pentru a rămâne rege?

Răul devine logic şi binele ilogic, când oamenii îi judecă pe Sfinţi.

În numele umanismului şi al apărării cuceririlor civilizaţiei, Sfinţii au fost întotdeauna torturaţi şi prigoniţi, ca nişte „retrograzi” ce sunt, pentru a se păstra, chipurile, „standardele” spre care omenirea a „evoluat”  în mii şi mii de ani.

În mare parte, aceeaşi era concepţia în antichitate şi aceeaşi este şi acum.

Adevărul este însă altul: „Pentru conservarea sistemului lor de valori dinainte constituit, oamenii [au fost şi] vor fi gata să sprijine măsurile cele mai radicale şi mai antiumane [chiar şi în zilele noastre, când se vorbeşte numai despre „toleranţă” şi „democraţie” – n.n.]. (…)

«De aceea, o ameninţare a standardelor de prosperitate obţinute va fi percepută ca un atac la adresa spaţiului cucerit, ca o erodare a continentului libertăţii de către apele întunecate ale arhaismului…»” (Diacon Andrei Kuraev, Pecetea lui Antihrist, codurile de bare şi semnele vremurlor, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 210-211.) Oamenilor li se pare logic să-şi apere modul de viaţă cu orice preţ, prosperitatea materială şi confortul, şi acesta a devenit şi devine din ce în ce mai mult idealul unei societăţi umane şi al unei lumi întregi, în care, dacă nu te integrezi, eşti cel puţin prost, dacă nu cumva enervezi pe cineva şi ajungi să plăteşti mult mai scump “îndrăzneala” de a te exprima liber, trâmbiţată peste tot, dar neluată în seamă, în realitate, decât pentru a aduce în atenţie şi a impune patimile cele mai josnice şi moravurile cele mai necinstite.

[19] Literal: „moldy”, care înseamnă şi mucegăit, descompus (inclusiv din punct de vedere moral).

[20] Sfântul Petru, care mai înainte fusese pescar.

[21] Logica şi filosofia platoniciană se arată a fi prostie şi vorbire în deşert (flacăreală) înaintea înţelepciunii dumnezeieşti, care se revărsa peste păgâni prin gura Sfântului Apostol Petru.

[22] Până la propovăduirea Evangheliei, nimeni în lumea antică nu auzise de Galileea sau de Betsaida, în comparaţie cu notorietatea Atenei sau a altor cetăţi sau ţinuturi celebre în Antichitate.

[23] Un răspuns minunat al Sfântului Ioan Gură de Aur. Desigur, că toată protipendada intelectualităţii din România şi de pretutindeni se poate supăra amarnic pe acest răspuns, dar dacă vrem să fim cu adevărat creştini şi iubitori ai adevărului, trebuie să năruim din sufletul nostru marea înşelăciune a încrederii în sine şi în mintea proprie şi, în acelaşi timp, să recunoaştem că, pentru a fi creştin, trebuie să ai o cugetare foarte adâncă.

[24] Sfântul Ioan e ironic la adresa celor prea puţin credincioşi.

[25] Să se culce toți cu ele.

[26] Ceva asemănător cred că se petrece astăzi, când vedem că părinţii adevăraţi nu mai sunt importanţi. Aceasta se întâmplă odată cu oferirea copiilor spre adopţie atunci când părinţii adevăraţi trăiesc, dar sunt prea săraci pentru a-şi creşte copiii, şi în loc ca aceste familii (sau măcar unul dintre părinţi) să fie ajutat şi încurajat pentru a-şi îndeplini datoria de părinte, se preferă ca acel copil să fie oferit unor familii bogate, fiind practic vândut acestora.

La fel şi când există femei care, contra cost, acceptă să fie fertilizate cu sămânţă de la un bărbat cunoscut sau necunoscut, şi să porte sarcină pentru a oferi un copil acelor familii incapabile să aibă prunci, sau chiar unor cupluri de lesbiene sau homosexuali.

Nu pot să îmi dau seama cum arată conştiinţa acelor bărbaţi, care îşi oferă sperma spre criogenare, ştiind că s-ar putea să aibă copii undeva în lume, dar despre care să nu vrea să aibă nicio cunoştinţă.

La fel şi în cazul femeilor purtătoare: chiar dacă în pântecele lor a fost implantat un embrion străin, oare nu s-a stabilit nicio legătură afectivă între fameia „gazdă” şi copilul pe care îl poartă timp de nouă luni? Nu-mi vine să cred aşa ceva!

Se încurajează din ce în ce mai mult în societatea noastră, prin aceste practici şi prin multe altele, depersonalizarea omului şi intrarea lui în anonimat, transformarea lui într-o fiinţă fără genealogie, fără trecut, fără trăsături genetice, fără caracteristici definitorii pregnante, fără personalitate puternică şi, prin urmare, fără profil moral şi spiritual bine conturat: un om şters, nedefinibil, neconturat în totalitate şi uşor de manipulat, din moment ce a fost manipulat inclusiv genetic, încă de la procrearea sa. Unui astfel de om i se poate inocula, cu uşurinţă, senzaţia că îşi datorează viaţa medicilor, ştiinţei, progresului ştiinţific, etc, mai mult decât lui Dumnezeu, pentru că el este denaturat de la calea firească a dezvoltării umane încă de la conceperea sa. Dacă este debusolat şi nu îşi poate preciza originea, cu atâta mai greu îşi poate preciza şi apăra credinţa.

Intrarea în anonimat a omului, transformarea lui într-o fiinţă nesemnificativă, care să nu aibă curajul să iasă în evidenţă cu adevărul vieţii sale, care să se simtă lezat, nedeplin, neimportant în mod fundamental, care să fie contestabil în integritatea fiinţei sale umane şi spirituale, acesta este scopul urmărit de diavol şi semnalat şi de Sfântul Ioan în filosofia lui Platon despre punerea în comun a părinţilor (pe care o practică şi unele secte religioase astăzi), care urmărea, încă de atunci, dispersia personalităţii umane, anularea trăsăturilor identificabile ale unei persoane.

Pentru că noi ascultăm pe cineva ştiind cine este: dacă are o origine frumoasă şi nobilă spunem „bravo”, dacă nu are, cu atât mai mult spunem „bravo”.

Dar dacă nu cunoaştem în niciun fel cine este, atunci mai toţi vor zice: vine de nicăieri, ce ne interesează? Dacă părinţii noştri devin, în mintea noastră, o eprubetă sau nu se conturează sub nicio formă, cu greu mai găsim calea către Paternitatea dintâi şi absolută, către Dumnezeu.

Se urmăreşte dizolvarea omului ca persoană în masa amorfă de oameni, tocmai pentru că Hristos, Care are El Însuşi genealogia dezvăluită în Evanghelii, S-a întrupat ca să mântuiască fiecare om în parte, ca persoană, iar nu oameni la grămadă, neidentificabili.

Însă Dumnezeu face minuni cu oamenii şi ridică pe Sfinţii Săi de unde ne aşteptăm mai puţin, cu toate anomaliile biologice şi spirituale pe care ne este dat să le vedem şi să le trăim.

[27] A ființelor neraționale.

[28] În sensul de: atent, plin de tact, procedând cu mare simţ pedagogic faţă de mulţimea căreia îi vorbea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *