Traduceri patristice

vol. 3

Traduceri și comentarii de:

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfântul Ioan Gură de Aur

Comentariul la Faptele Apostolilor

(Omiliile 1-9)

Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Prima, a doua, a treia, a 4-a și a 5-a omilie la Faptele Apostolilor.

***

*

Omilia 6

Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea (2, 22)[1].

„Bărbaţi israeliţi”: nu spre lauda lor îi numeşte astfel, ci, începând mai cu asprime, acum îi mai linişteşte un pic şi le aduce lor aminte de părintele lor cel mare, Israel.

Propovăduirea sa o începe din nou cu o predoslovie, pentru ca ei să nu se înfierbânteze, acum, când el se pregăteşte să le cuvânteze cu tărie despre Hristos.

În cele ce le-a vorbit mai înainte, nu exista prilej deosebit pentru ca ei să se înfierbânteze, întrucât în mijlocul cuvântării era Prorocul.

În schimb, chiar şi numai la auzirea numelui lui Iisus, ei s-ar fi simţit atacaţi şi jigniţi.

Deci el nu le zice: „Faceţi precum vă poruncesc”, ci: „Ascultaţi”, ca să nu îi îndemne spre revoltă.

Vedeţi că se opreşte pe sine să vorbească despre lucruri înalte, şi începe cu ce era cel mai uşor de înţeles, zicând:

Pe Iisus

şi adăugând imediat locul de unde era El, ca fiind unul ce era neînsemnat pentru ei:

Pe Iisus Nazarineanul.

Şi nu zice, deocamdată, niciun lucru măreţ despre Acesta, nici măcar cele ce s-ar spune despre un Proroc:

Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu (2, 22).

Înţelegeţi ce lucru mare[2] era acesta, să spună că El a fost trimis de la Dumnezeu?

Tocmai aceasta era ceea ce El Însuşi, precum şi Ioan şi Apostolii au vrut să pună în lumină cu orice prilej.

Ascultaţi-l pe Ioan spunând acest lucru: „Si eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânand peste El, Acela este” (In. 1, 33).

Şi Hristos Însuşi a spus-o desăvârşit: „Eu n-am venit de la Mine, dar adevărat este Cel ce M-a trimis pe Mine” (In. 7, 28)[3].

Şi peste tot în Scripturi se insistă cel mai mult asupra acestui fapt. De aceea şi acest sfânt verhovnic[4] al fericitei cete apostoleşti, cel iubit şi iubitor de Hristos, bunul păstor, bărbatul căruia i s-au încredinţat cheile Împărăţiei Cerurilor, omul care a primit pe Înţelepciunea Duhovnicească, plecându-i pentru întâia oară pe iudei prin înfricoşare şi arătând ce lucruri mari le-au fost încredinţate Ucenicilor şi cât de mult este cu dreptate ca ei să fie crezuţi.

[Și astfel], cel dintâi acesta începe să propovăduiască despre El.

Gândiţi-vă numai ce mare îndrăzneală era aceasta, să spună, în mijlocul ucigaşilor, că: El a înviat!

Dar totuşi nu le spune, de la început, că El a înviat.

Dar ce? Zice că: „El a venit de la Dumnezeu: acest lucru este arătat de semnele” – nu spune că Iisus Însuşi le-a lucrat; dar ce? – „pe care Dumnezeu le-a lucrat prin El în mijlocul vostru”[5].

Îi aduce pe ei înşişi ca martori:

bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne, pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru, precum şi voi ştiţi (2, 22).

Apoi, făcând pomenire şi oprindu-se asupra păcatului şi a hulei pe care le-au săvârşit împotriva lui Dumnezeu, luaţi aminte cum încearcă să îi liniştească şi să le arate izbăvirea de această crimă, zicând:

Pe Acesta, fiind dat, după sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu, adăugând însă şi că: voi L-aţi luat şi, pironindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-aţi omorât (2, 23)[6]:

pentru că, deşi era rânduit să se întâmple astfel, totuşi ei erau ucigaşii.

„După sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu”: a spus acestea folosind aceleaşi cuvinte ca şi Iosif, întocmai precum acela a zis către fraţii săi: „Să nu vă sfădiţi pe cale! Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră” (Fac. 45, 5, 24)[7].

Lucrarea lui Dumnezeu este aceasta.

„Dar ce se va întâmpla cu noi?!”, ar fi putut să întrebe aceia. „Noi chiar ne-am îndeplinit bine menirea noastră”.

Deci pentru ca ei să nu zică acestea, de aceea a şi adăugat el: „voi L-aţi luat şi, pironindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-aţi omorât”.

Aici ţinteşte şi către Iuda.

În acelaşi timp le arată că nu prin puterea lor s-au săvârşit acestea şi că nu s-ar fi săvârşit, dacă El Însuşi nu ar fi îngăduit [să fie omorât]. Căci Dumnezeu L-a dat pe El în mâinile lor.

Astfel, el a strămutat întreaga vinovăţie pe capul lui Iuda, care deja plecase dintre ei, din cauză că acesta Îl dăduse în mâinile lor prin sărutare.

Or, zicând: „prin mâinile celor fără de lege”, îi însemnează pe soldaţi.

Căci nu zice doar: „L-aţi omorât”, ci: „prin mâinile celor fără de lege” aţi făcut aceasta.

Luaţi aminte cum, în toate împrejurările, Apostolii arată că este un lucru de cea mai mare însemnătate ca să fie mărturisite mai întâi Patimile.

Pe Care Dumnezeu L-a înviat, zice el.

Acesta era cel mai măreţ fapt. Şi vedeţi cum este aşezat cuvântul acesta în centrul propovăduirii. Căci cele dinainte au fost mărturisite: atât minunile, cât şi semnele şi uciderea.

Pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea (2, 24)[8].

E un fapt minunat şi măreţ că a ajuns aici cu cuvântul.

Întrucât a zice: „nu era cu putinţă”, aceasta însăşi arată că această putinţă îi fusese dată morţii de către Cineva.

Arată apoi că moartea însăşi, ţinându-L pe El, a fost străfulgerată de junghieri ca ale naşterii şi a fost cumplit rănită, întrucât, prin „dureri” sau junghieri ca ale naşterii, prin „durerile morţii”, Vechiul Testament înţelege primejdie şi nenorocire; şi că El a înviat pentru a nu mai muri niciodată.

Căci a zis: „văzând [moartea] că nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea”, însemnând prin aceasta că Învierea Lui nu era ca a celorlalţi[9].

Cu toate acestea, chiar înainte de a pătrunde cu totul cugetarea lor acest înţeles, îl aduce printre ei pe David, în care ei credeau mai presus de orice înţelegere omenească:

Căci David zice despre El (2, 25).

Luaţi aminte cum, din nou, mărturia este smerită. De aceea începe cuvântul profeţiei mai devreme, pomenind despre cele de o mai mică însemnătate, fără să aşeze şi moartea în numărul celor mai arzătoare lucruri, zicând:

„Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin”, [etc.] (2, 25-27)

şi că:

„nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciune” (2, 27)[10].

Apoi, sfârşind cuvântul Prorocului (2, 25-28), începe iarăşi propovăduirea sa:

Bărbaţi fraţi (2, 29), [etc].

Fiind pe cale să spună ceva măreţ, foloseşte prorocia ca pe o predoslovie, pentru a-i împăca dar şi pentru a-i face atenţi.

Şi zice:

Cuvine-se  a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoşul David (2, 29)[11]:

minunată smerenie, acum, când nimeni nu i-a făcut vreun rău, nici ascultătorii săi nu aveau vreun motiv ca să se mânie.

Întrucât nici el n-a zis încă: „acestea nu s-au spus despre David, ci despre Hristos”.

Dar, pe de altă parte, pomenindu-l întru evlavie şi cinstire pe Fericitul David, le-a insuflat teamă şi respect, de asemenea şi prin aceea că a vorbit despre ceva bine cunoscut, ca şi cum ar fi fost o mare îndrăzneală să spună aceasta şi, prin urmare, începând prin a-şi cere iertare că trebuie să vorbească astfel.

Deci nu zice doar „despre David”, ci

despre strămoşul David, că a murit şi s-a îngropat.

Și nu mai adaugă „şi n-a mai înviat”, ci oarecum în alt fel spune aceasta (deşi nici aceasta nu era vreun lucru mare de spus[12]):

iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta (2, 29),

ceea ce înseamnă acelaşi lucru[13].

Apoi – însă nici până acum nu a venit la a vorbi despre Hristos; dar ce urmează? – continuă panegiricul său despre David, zicând:

Deci el, fiind Proroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ (2, 30).

Aceasta zice el, fiind o aducere aminte a cinstirii arătate de Dumnezeu lui David şi Urmaşului acestuia.

Pentru ca ei să primească cele ce s-au spus despre Învierea lui Hristos și să nu o vadă ca pe o hulire a prorociei şi nici ca pe o părăsire a cinstirii sale. [Și așa ar fi fost văzută], dacă nu ar fi făcut astfel.

Şi zice: „ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ” – prin aceasta nu spune că i-a făgăduit doar –,

să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui (2, 30).

Luaţi aminte cum a adus iarăşi cuvântul spre ceea ce este mai minunat. Căci acum, după ce i-a liniştit cu blândeţe prin cuvintele sale, adaugă cu îndrăzneală:

Prorocul mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea (2, 31).

Acest lucru este iarăşi străin şi minunat. Căci arată că Învierea Sa n-a fost asemenea cu a altor oameni.

Întrucât, deşi moartea L-a „prins” pe El, cu toate acestea ea nu a putut să-şi ducă la capăt lucrarea sa, asupra Lui.

În ceea ce priveşte păcatul [lor], a vorbit despre aceasta, acoperit şi tainic[14]; despre pedeapsă, s-a ferit să mai adauge ceva, ci doar că ei L-au omorât[15], doar atât s-a spus.

La celelalte ajunge venind la semnul dat de Dumnezeu.

Deci dovedind că El, Cel zdrobit, era Drept, că era iubit de Dumnezeu, atunci, deşi păstrezi tăcerea în privinţa pedepsei, fii însă sigur că acela care a săvârşit păcatul se va osândi pe sine mai mult decât l-ai putea pedepsi tu vreodată.

De aceea, punând totul pe seama celor rânduite de Tatăl, face aceasta pentru ca ei să primească cele zise. Iar spusa: „nu era cu putinţă”, o ia din prorocie.

Aşadar, să vedem cele ce s-au spus!

„Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu”, [etc.] (procitanie la 5, 22-31): Unul în privința Căruia, datorită lucrărilor Sale, nu poate să existe nicio îndoială, dar Care, dimpotrivă, este adeverit.

Căci aşa a spus şi Nicodim: „nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu” (In. 3, 2).

„Prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru”: deci nu în taină [ci la vedere]. Arătând deci mai întâi faptele bine cunoscute celor cărora le vorbea, aduce apoi cuvântul la lucrurile ascunse.

A urmat şi a zis: „după sfatul ce rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu”, arătând că nu a stat în puterea lor aceasta[16], ci a fost o înţelepciune şi o hotărâre dumnezeiască în cele petrecute.

Deci văzând că a fost de la Dumnezeu, trece repede peste cele dureroase şi zice: „pe Care Dumnezeu L-a înviat”.

Pentru Apostoli era mereu de o mare însemnătate să arate că El a fost o vreme mort.

Deşi voi nu credeţi, zice el, totuşi aceia care au fost de faţă mărturisesc adevărul lucrurilor.

„Dezlegând durerile morţii”: Cel ce a tulburat moartea poate cu atât mai mult să îi tulbure pe cei care L-au răstignit pe El, şi cu toate acestea nimic de acest fel nu se spune aici, anume: El avea puterea să vă nimicească pe voi.

Ajungând aici, să învăţăţăm să păzim astfel credinţa!

Căci aceea [moartea], care suferă dureri ca ale facerii, nu Îl ţine pe Cel ţinut şi nici nu poate să lucreze asupra Lui, ci El lucrează asupra ei; şi se grăbeşte să Îl alunge.

Şi bine s-a spus: „Căci David zice despre El”. Pentru ca să nu credeţi că acestea s-au spus despre Proroc.

„Deci el, fiind Proroc şi ştiind…” (2, 30-31).

Vedeţi cum le tâlcuieşte lor prorocia şi nu le tălmăceşte acoperit?

Cum arată că El [Dumnezeu Tatăl] L-a „aşezat” pe El pe „tronul” lui David?

Pentru că Împărăţia, după Duhul [Sfânt], este în cer.

Luaţi aminte că, împreună cu Învierea, a mărturisit şi că Împărăţia stă în aceea că El a înviat[17].

Arată şi că Prorocul a fost silit[18] de har. Căci prorocia era cu privire la El [Hristos].

De ce nu zice [Petru, că Prorocul] „a vorbit despre Împărăţia Sa” (era un lucru măreţ), ci: „a vorbit despre Învierea Sa” (cf. 2, 31)?

Şi cum El L-a aşezat pe El pe tronul său, al lui David?

De ce împărăţeşte El şi ca Împărat al iudeilor şi, mai mult decât atât, peste cei care L-au răstignit pe El?

Pentru că „trupul Lui n-a văzut putreziciunea”.

Deşi pare că aici nu mărturiseşte întru totul Învierea, de fapt spune acelaşi lucru.

Dumnezeu a înviat pe acest Iisus

– vedeţi că nu Îl numeşte altfel –

Căruia noi toţi suntem martori. Deci înălţându-Se[19] prin dreapta lui Dumnezeu… (2, 32-33).

Din nou găseşte liman la Tatăl.

Și cu toate acestea ar fi fost de ajuns cele spuse mai înainte, dar îşi dă seama ce mare însemnătate are acest lucru.

A vorbit aici şi despre Înălţare şi despre faptul că: Hristos este în cer. Dar nu spune lămurit niciunul dintre acestea.

Şi primind de la Tatăl[20], zice, făgăduinţa Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, cum vedeţi şi auziţi voi (2, 33).

Aduceţi-vă aminte cum, la începutul cuvântului său, nu spusese că Iisus Însuşi L-a trimis [pe Duhul Sfânt], ci: Tatăl. Dar acum, după ce a adus vorba despre semnele Sale şi despre cele ce I-au făcut iudeii şi după ce a vorbit şi despre Învierea Sa, spune cu îndrăzneală cele ce are de spus despre cele petrecute, luându-i iarăşi pe ei înşişi ca martori şi mărturisitori.

Iar despre Înviere a propovăduit mereu, dar despre ceea ce au săvârşit ei împotriva lui Dumnezeu a vorbit odată pentru totdeauna.

„Şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt”: iarăşi, alt lucru minunat.

Zice: „făgăduinţă”, pentru că aceasta a fost făgăduită înainte de Patima Sa.

Luaţi aminte cum face totul al Lui[21] („L-a revărsat pe Acesta”), arătând lămurit că este ceva de mare însemnătate.

Pentru că dacă El [Hristos] L-a revărsat, atunci înseamnă că despre El a vorbit Prorocul, după cum s-a arătat mai devreme: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu…peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele…şi minuni voi face sus, în cer” (2, 17-19).

Luaţi aminte cât de tainic a vorbit![22]

Dar apoi, fiind un lucru atât de mare, l-a arătat descoperit, vorbind despre făgăduinţa Duhului, pe care El a primit-o de la Tatăl.

A vorbit despre împlinirea celor bune[23], despre semne, a zis că El este Împărat, lucru prin care i-a atins/ i-a mişcat pe ei, a spus că El este Cel care dăruieşte Duhul.

Căci oricât de multe ar spune cineva, dacă nu reiese de aici ceva binefăcător, vorbeşte în zadar[24].

La fel a mărturisit şi Ioan, zicând: „Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt” (Mt. 3, 11).

Şi arată că Crucea, nu numai că nu L-a făcut să fie mai puţin decât era[25], ci L-a făcut şi mai slăvit[26], văzând că din vechime Dumnezeu i-a făgăduit Lui aceasta, iar acum a împlinit făgăduinţa.

Sau, mai potrivit, „făgăduinţa” pe care El ne-a dat-o nouă.

Prin urmare, mai dinainte a ştiut că va fi aceasta şi ne-a dăruit-o cu şi mai multă măreţie după Înviere.

Şi zice: „L-a revărsat pe Acesta”. Nu a avut nevoie de vrednicie şi nu doar a dăruit, ci din belşug.

De unde a venit aceasta? De aici înainte, după ce a spus că El le-a dăruit Duhul, vorbeşte cu îndrăzneală şi despre Înălţarea Lui la cer.

Și nu numai aceasta face ci, din nou, aduce în mijloc mărturia prorocească, şi le aminteşte despre Acea Persoană, despre Care Hristos a vorbit odinioară[27].

Deci zice:

Căci David nu s-a suit la ceruri[28] (2, 34).

Aici nu mai vorbeşte lucruri mici, având îndrăzneală din cele spuse, nici nu zice: „Îngăduiţi-mi să vorbesc”, ci spune limpede:

dar el a zis: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (2, 34-35).

Deci fiind El Domnul lui David, cu atât mai mult trebuia ca aceia să nu Îl dispreţuiască.

„Şezi de-a dreapta Mea”: a pus toată greutatea asupra acestor cuvinte; „până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”: prin aceste cuvinte a adus asupra lor îngrozire mare.

Căci după cum a făcut şi la început, aşa și acum le-a arătat lor ce face El cu prietenii Săi şi ce face cu vrăjmaşii.

Şi iarăşi, în ceea ce priveşte supunerea vrăjmaşilor, pentru ca să nu producă neîncredere, o pune pe seama Tatălui.

Deci fiind lucruri măreţe cele despre care a vorbit până acum, îşi întoarce iarăşi cuvântul spre unele mai mici.

Zice:

Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel

– nu vă întrebaţi, nici nu vă îndoiţi că urmează acum glăsuind poruncitor –

că Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn[29]

– aceasta o spune de la David –

şi Hristos (2, 36),

şi aceasta din psalm.

De vreme ce au fost înţelese în mod drept cele spuse, atunci, „cu siguranţă, să ştie deci toată casa lui Israel”, că El a stat la dreapta lui Dumnezeu: acest fapt măreţ însă, el se stăpâneşte să-l spună, iar în schimb aduce cuvântul la altceva, cu mult mai smerit.

Zicerea: „L-a făcut”, înseamnă: „L-a uns”. Astfel încât, nu este vorba deloc aici despre împărtăşirea aceleiaşi firi, ci această zicere se referă la aceea despre care s-a spus.

„Pe Acest Iisus, pe Care voi L-aţi răstignit”: procedează bine că încheie cu aceasta, făcându-i astfel să-şi frământe mintea[30].

Căci atunci când le-a arătat ce mare este [păcatul], a dat pe faţă obrăznicia faptei lor, iar arătând încă şi mai mult că este mare, i-a umplut de groază.

Căci oamenii nu sunt atât de mult atraşi de binefaceri, pe cât sunt curăţiţi prin frică. Însă aceia care sunt oameni vrednici şi minunaţi şi iubiţi de Dumnezeu, nu au nevoie de asemenea temeiuri: oameni precum Pavel (Rom. 9, 3), care nici din Împărăţie, nici din Iad, nu şi-a făcut temei [al credinţei, al vieţii de sfinţenie][31].

Căci aceasta înseamnă, cu adevărat, a-L iubi pe Hristos, aceasta înseamnă a nu fi rob, a nu socoti[32] mântuirea ca pe un schimb şi o neguţătorie, ci  a avea virtuţi cu adevărat, şi a face toate numai pentru iubirea lui Dumnezeu.

Dar, în schimb, de care plâns nu ne facem pe noi vrednici când, putând ajunge la o asemenea măsură a desăvârşirii[33], nu vrem să căutăm Împărăţia Cerului nici măcar ca nişte neguţători?!

El ne-a făgăduit nouă lucruri atât de minunate/ măreţe, şi nici măcar aşa nu este El vrednic de a fi ascultat?!

Vai, unde duce această vrăjmăşie![34]

Şi cu toate acestea[35], ei sunt înnebuniţi să facă bani[36]. Și, deşi intră în legătură fie cu duşmanii lor, fie cu sclavii, fie cu oamenii care le sunt cei mai mari vrăjmaşi, deşi [se întâlnesc pentru aceasta] cu oamenii cei mai răi cu putinţă[37], numai pentru că se aşteaptă ca să fie în stare, prin mijlocirile acelora, să facă bani, sunt gata să facă orice, să liguşească, să fie slugarnici, să se facă pe ei înşişi sclavi şi să îi considere pe aceia vrednici de cinstire[38], mai mult decât toţi oamenii, pentru a smulge câteva foloase de la ei.

Căci nădejdea de a câştiga bani nu îi lasă nici măcar să le treacă prin cap să cugete astfel[39].

Dar Împărăţia nu este la fel de atrăgătoare precum sunt banii, nu, sau, mai bine zis, nu este nici măcar în cea mai mică măsură.

Căci nu o Fiinţă oarecare ne-a făgăduit-o: ci Aceasta este mai măreaţă decât însăşi Împărăţia pe care o primim de la un asemenea Dăruitor!

Dar aici este ca atunci când un Împărat, după ce ne-a dat alte zeci de mii de bunătăţi, dorind să ne facă şi moştenitori şi împreună-moştenitori cu Fiul Său, ar fi dispreţuit, în timp ce o căpetenie oarecare a unei bande de tâlhari, care ne-a făcut zeci de mii de rele, nouă şi părinilor noştri, şi care este el însuşi încărcat cu zeci de mii de fărădelegi, şi ne-a prăpădit de tot cinstea şi averea, doar pentru că ne dă un bănuţ, ar primi cinstirea noastră.

Dumnezeu ne făgăduieşte o Împărăţie şi este neluat în seamă. Diavolul ne ajută să mergem în Iad şi este cinstit!

Aici Dumnezeu, acolo Diavolul.

Dar să vedem diferenţa dintre cele poruncite nouă. Căci chiar dacă nu ar fi fost vorba de niciuna dintre aceste consideraţii, chiar dacă nu ar fi fost vorba de Dumnezeu şi de Diavol, nici de faptul că Unul ne ajută să mergem în Împărăţie, iar celălalt în Iad, prin urmare, dacă nu ar fi fost vorba de toate acestea, însăşi felul poruncilor primite era de ajuns să ne supunem Celui dintâi [lui Dumnezeu].

Deci ce porunceşte fiecare? Unul, acelea care te fac slăvit; celălalt, pe cele care te dau de ruşine; unul, pe cele care aduc zeci de mii de nenorociri şi de năpaste; Celălalt, pe acelea care poartă în sine bogăţia înnoirii.

Căci priviţi, Unul a zis: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29), iar celălalt a zis să fiţi cruzi[40] şi nemilostivi, pătimaşi şi urâtori şi să fiţi mai mult nişte fiare sălbatice decât oameni.

Să vedem acum care din aceste porunci sunt mai folositoare, vă rog să-mi spuneţi, care sunt binefăcătoare.

„Nu vorbi despre aceasta!”, ziceţi voi.

Dar să zicem că el este Diavolul[41]: într-adevăr, cu atât mai mult, dacă este arătat, e nevoie de a înainta suferind muncile/ truda[42]. Căci, pe de altă parte, răsplata biruinţei va fi mai mare.

Căci nu cel care porunceşte lucruri uşoare este binefăcătorul nostru, ci Acela care ne porunceşte cele ce sunt spre binele nostru. Căci şi părinţii poruncesc cele neplăcute [fiilor lor], fiindcă tocmai pentru aceasta sunt părinţi[43].

Şi la fel fac şi stăpânii cu sclavii lor. Dar cei care răpesc şi strică, pe de altă parte, fac tocmai cele dimpotrivă[44].

Şi cu toate acestea, despre faptul că poruncile lui Hristos sunt împlinite cu dragoste[45], se vede din ceea ce s-a zis[46].

Căci în ce fel este omul pătimaş, şi în ce fel cel temător de Dumnezeu[47] şi blând? Nu pare sufletul unuia[48] a se fi retras în singurătatea sa, bucurându-se de pacea care covârşeşte toată mintea[49], în timp ce sufletul celuilalt seamănă cu piaţa unui oraş, cu vuietul din mijlocul oraşelor, unde multă este larma celor care ies afară, zgomotul pe care îl fac cămilele, catârii şi măgarii, gălăgia oamenilor care strigă la cei pe care îi întâlnesc, pentru a nu fi călcaţi sub picioare [ale animalelor] şi iarăşi, vacarmul făcut de cei care bat argintul, al tinichigiilor, al oamenilor care se îmbrâncesc şi se împing pentru a-şi face loc încoace şi-ncolo, unii din cauza poverilor şi alţii din cauza trufiei[50]?[51]

Dar sufletul celui dintâi este ca piscul unui munte, cu aerul său curat, cu dulcea sa strălucire a luminii, cu apele sale izvorând limpezi, cu mulţimea florilor care te încântă, pe când poienile primăvăratice şi pajiştile/grădinile se îmbracă cu veşmânt[52] din copăcei şi flori şi clipesc în căderi de ape repezi[53].

Şi dacă vreun sunet se aude aici, este unul dulce, făcut[54] astfel încât să mângâie urechea cu o mare desfătare.

Căci fie păsările ciripind se suie pe vârfurile de pe crengile copacilor rămuroşi, fie greierii, privighetorile şi rândunicile, amestecându-şi glasurile într-o dulce armonie, împreună cântă un fel de muzică simfonică; fie zefirul mişcă frunzele cu gingăşie şi pare că fluieră încetişor printre acele brazilor, o adiere ce seamănă adesea cu aria lebedei.

Şi trandafirii, violetele şi alte flori, legănându-se lin şi vălurindu-se întunecos, seamănă întocmai cu marea, când se mişcă de valuri gingaş unduitoare[55].

Şi multe pot fi asemănările pe care le poate găsi cineva. Astfel, dacă un om se uită la trandafiri, poate să îşi închipuie că zăreşte în ei curcubeul; în violete, valurile mării; în florile [albastre] de liliac, cerul.

Dar nu numai spectacolul şi contemplarea lui în sine produc desfătarea celui care priveşte un asemenea peisaj, ci în însuşi trupul său el simte o înviorare, o prospeţime care îl face să simtă că respiră liber, astfel încât se crede a fi mai degrabă în cer decât pe pământ[56].

Mai mult, mai este şi un alt fel de sunet, când pârâul dintr-un munte prăpăstios, care îşi croieşte singur drum prin vâlcele, plescăie încetişor trecând peste patul său de prundiş, cu un şipot care se stinge, alinător, şi astfel ne odihneşte sufletul şi ne bucură simţirile, şi repede ne trage ochii la sine mângâierea molatică a somnului.

Aţi ascultat aceste descrieri cu plăcere şi poate că v-au făcut să vă îndrăgostiţi de pustietate. Dar cu mult mai dulce decât această pustietate[57] este sufletul celui care a pătimit îndelung[58].

Căci nu de dragul de a descrie o poiană şi nici de dragul de a-mi face cunoscută măiestria limbii, am arătat această asemănare, ci scopul a fost acela ca, văzând cât de mare este desfătarea ce răsare din îndelunga pătimire [a răului], şi cum, vorbind cu un om mult pătimitor, cineva poate fi cu mult mai desfătat şi mai câştigat decât de vederea unor astfel de locuri, voi să urmaţi unui astfel de om[59].

Fiindcă acolo unde nici măcar o mică urmă de răutate nu răzbate dintr-un asemenea suflet, ci numai blândeţe şi cuvinte minunate, în care îşi află asemănare gingăşia dulce a zefirului, unde şi rugăciunile cele stăruitoare, dezbrăcate de orice mândrie, se aseamănă cu păsările cântătoare zburând spre înălţimi: cu cât nu se află acolo ceva cu mult mai bun decât toate acestea[60]?

Căci nu trupul este răcorit de adierea dulce a cuvântului, nu, ci acesta înviorează sufletele noastre încinse şi pârjolite [de patimi].

Un doctor, chiar dacă ar avea cea mai mare grijă, n-ar putea să vindece pe cineva de febră, aşa cum un om răbdător, prin răsuflarea cuvintelor sale[61], poate să vindece o persoană pătimaşă şi arzând de mânie/de ură[62].

Dar de ce vorbesc despre doctor? Nici măcar fierul înroşit în foc şi scufundat apoi în apă nu se răceşte la fel de repede precum omul pătimaş, atunci când se întâlneşte cu sufletul celui îndelung pătimitor[63].

Dar vai, în cazul nostru, le fel ca păsările cântătoare, care, ajungând din întâmplare în piaţa unui oraş, degeaba cântă, aşa este şi cu lumina învăţăturilor noastre, când ea străluceşte peste suflete alipite[64] de patimile furioase.

Cu siguranţă, mai dulce este duioşia[65] decât amărăciunea şi răceala[66] [unui suflet].

Însă una a fost poruncită de Dumnezeu, cealaltă de către Diavol.

Vedeţi deci, că nu în zadar am spus că, chiar dacă nu ar fi vorba despre Dumnezeu şi despre Diavol în acest caz, cele poruncite [de Diavol] ar fi de ajuns în ele însele pentru ca să ne scoale împotrivă[67]?

Căci una este bună/plăcută pentru sine şi binefăcătoare pentru ceilalţi, iar cealaltă este rea/neplăcută pentru sine şi vătămătoare pentru ceilalţi.

Nimic nu este mai urât/neplăcut decât un om tulburat de o patimă, nimic mai asurzitor[68], mai hidos, mai zguduitor, şi la fel nimic nu este mai frumos decât un om, care ştie ce înseamnă să fii tulburat de o patimă[69].

Mai bine să locuieşti cu o fiară sălbatică decât cu un om pătimaş. Căci fiara, odată îmblânzită, ascultă de cel care i-a pus ei lege, dar omul, chiar dacă l-ai îmblânzit adeseori, se face din nou sălbatic, doar dacă nu cumva el singur îşi vine în fire şi se face pe sine locaş al blândeţii.

Căci ca o zi frumoasă şi luminoasă şi ca iarna cu toate zilele ei întunecoase, aşa este şi sufletul celui blând şi [respectiv] al celui furios[70].

Dar noi să nu ne uităm acum la urmările rele/ păguboase, care îi ating pe alţii, ci să privim la acelea care afectează oamenii în ei înşişi, deşi, cu adevărat, nu mică este paguba cuiva, atunci când face rău altuia; însă noi, acum, să lăsăm aceasta.

Ce călău poate să taie atât de rău coastele cu biciul său, ce cuţit înroşit în foc spintecă trupul în aşa fel, ce nebunie a minţii poate să îl lipsească pe om în aşa fel de raţiunea sa firească, aşa după cum fac mânia şi furia?[71]

Cunosc multe exemple de oameni care au pricinuit boli [în ei înşişi] dând frâu liber mâniei: şi cea mai rea febră este tocmai aceasta.

Dar dacă astfel chinuiesc ei trupul, gândeşte-te la suflet[72]. Căci nu te certa zicând că nu vezi paguba [sufletului] ci, mai degrabă, gândeşte-te, dacă acela care este vasul pătimirii răutăţii[73] [altuia] este atât de mult rănit, cât de mare trebuie să fie rana suferită tocmai de cel care o provoacă!

Mulţi şi-au pierdut ochii, mulţi au căzut în cea mai cumplită boală. Dar cel care rabdă cu bărbăţie, poate să îndure toate uşor.

Cu toate acestea, amândouă [rănile, bolile[74]] sunt poruncile peste măsură de ostenitoare pe care Diavolul le dă şi răsplătirile cu care ne răsplăteşte pentru acestea sunt Iadul.

El este atât Diavol, cât şi vrăjmaş al mântuirii noastre, iar noi, mai degrabă, primim „darurile” lui decât pe cele ale lui Hristos, Care ne este şi Mântuitor şi Binefăcător şi Apărător şi Care ne-a spus nouă asemenea cuvinte, care sunt şi cele mai dulci şi cele mai cinstite şi cele mai folositoare şi cele mai binefăcătoare, dăruindu-ne, atât nouă, cât şi celor care trăiesc în preajma noastră, cele mai mari binecuvântări.

Nimic nu este mai rău ca mânia, iubiţii mei, nimic mai rău decât furia oarbă. Nu voi mai întârzia însă mult [asupra acesteia]: este o patimă sălbatică şi crudă.

De multe ori, un biet cuvânt, lăsat în mod necugetat să scape la mânie, are nevoie de vremea întregii vieţi pentru a fi vindecat[75] şi la fel o faptă făcută astfel, care înseamnă distrugerea unui om pentru toată viaţa.

Căci cel mai nefast lucru al ei [al mâniei] este acesta: că într-o singură clipită şi printr-un singur gest şi printr-un singur cuvânt, adesea ea ne-a aruncat afară din moştenirea bunătăţii celei veşnice şi ne-a adus, pentru un nimic, mulţimea suferinţelor[76] [veşnice].

De aceea vă rog din toată inima să faceţi tot ce se poate ca să îngenunchiaţi această fiară sălbatică!

Totuşi, până acum v-am vorbit despre blândeţe şi mânie. Dar dacă cineva s-ar strădui să compare şi alte lucruri opuse, precum avariţia/ zgârcenia şi împătimirea nebună de slavă, spre deosebire de dispreţul desăvârşit pentru bogăţie şi pentru slava deşartă, lipsa de cumpătare cu chibzuinţa, pizma cu bunăvoinţa, atunci poate cunoaşte [şi din acestea] cât de mare este diferenţa [între patimi şi virtuţi].

Luaţi aminte cum din înseşi cele poruncite se arată, în modul cel mai lămurit cu putinţă, că ale unora stăpân este Dumnezeu, ale celorlalte este Diavolul!

Să împlinim deci poruncile lui Dumnezeu şi nu să ne aruncăm pe noi înşine în bezne[77] fără ieşire.

Ci, atât cât mai este vreme, să spălăm tot ceea ce ne întinează sufletul, pentru ca să putem ajunge la binecuvântările cele veşnice, prin harul şi mila Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh fie slava, puterea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii cei fără de sfârşit. Amin!


[1] În text: „Bărbaţi ai lui Israel, ascultaţi aceste cuvinte ale mele”.

[2] Sfântul Ioan nu se contrazice, pentru că, în acelaşi timp, pentru Sfinții Apostoli şi pentru cei credincioşi nu ar fi fost un lucru mare să spună că Hristos a ieşit de la Dumnezeu, dar pentru iudeii, care tocmai Îl răstigniseră, acesta era un lucru foarte mare.

[3] În text: „Nu de la Mine Însumi am venit, ci El M-a trimis pe Mine”.

[4] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/v%C3%A2rhovnic.

[5] De multe ori, după cum s-a văzut deja şi se va mai vedea, Sfântul Ioan parafrazează cuvintele Scripturii sau citează textual. Ghilimelele, după cum, probabil, v-ați dat seama, marchează în aceste cazuri nu un citat exact, ci o parafrază textuală.

[6] În text: „voi L-aţi luat şi prin mâini fărădelege (pline de răutate, viclene, păcătoase), L-aţi răstignit şi L-aţi nimicit” (în sensul de „L-aţi zdrobit”, aţi vrut să-L sfărâmaţi cu totul, să stingeţi de pe pământ amintirea şi pomenirea Lui).

[7] În text: „Nu vă mâniaţi unul împotriva altuia pe cale. Dumnezeu m-a trimis aici”. Sfântul Ioan a combinat două versete din Facerea, adică 45, 24 şi 45, 5.

[8] În text: „Pe Care Dumnezeu L-a sculat, pierzând durerile morţii, pentru că nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de puterea ei”.

De menţionat că textul original nu spune niciodată: „a înviat”, ci: „S-a ridicat”, „S-a sculat”, după cum se spunea şi în româna veche şi s-a mai păstrat şi în unele cântări liturgice.

[9] Dumnezeu a mai înviat şi alţi oameni prin Sfinţii Proroci sau Hristos Însuşi a înviat trei oameni, în vremea propovăduirii Sale pe pământ, dar Învierea Sa nu este la fel cu învierea acelora.

Aceia au înviat şi apoi iarăşi au murit cu trupul, până la învierea morţilor, dar El a înviat cu trupul pentru veşnicie, pentru că moartea nu a putut să-L ţină pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.

[10] Sfântul Ioan vrea să spună că acesta era versetul esenţial din profeţia pe care Sfântul Petru le-a reamintit-o iudeilor, dar că el nu a scos în evidentă acest verset, care prorocea despre moartea şi învierea lui Hristos, ci a citat un context mai larg din psalmul respectiv (Ps. 15, 8-11), probabil pentru a nu-i întărâta.

[11] În text: „Să-mi fie îngăduit să vă vorbesc pe faţă despre patriarhul David”.

[12] În sensul că nu era nicio noutate pentru nimeni.

[13] Cu: „n-a mai înviat”.

[14] Literal: „întunecos”, „întunecat”, adică greu de înţeles.

[15] Literal: L-au zdrobit, L-au nimicit.

[16] Uciderea Lui.

[17] Prorocia cu privire la faptul că Urmaşul lui David va sta pe tronul său, se înţelege, prin urmare, prin aceea că Hristos a înviat. Înviind Hristos, a stat pe tronul lui David, dar nu pe un tron pământesc, ci în Împărăţia Sa.

Căci tronul lui David desemnează tocmai faptul că Hristos este Împărat. Înviind Hristos, a aşezat Împărăţia Sa, în care intră numai cei care cred şi Îl iubesc pe El.

[18] Literal: „prin constrângere”. Putem numi „constrângere” această insuflare a harului, pentru că lucrurile pe care Dumnezeu le dă aleşilor Săi să le prorocească sau să le descopere sunt mai presus de orice logică şi înțelegere omenească.

Nu îi constrânge în sensul că le-ar da să prorocească împotriva voinţei lor, ci îi înalţă la lucruri cu mult mai presus de minte şi aceasta se înţelege printr-o depăşire a firii omeneşti neputincioase, care se poate face numai prin „constrângerea”, adică prin ajutorul harului, care răpeşte mintea la cele dumnezeieşti.

În acest caz, Sfântul David a prorocit despre Învierea lui Hristos, fiind silit de har, pentru că de la el însuşi nu avea cum să vorbească despre un lucru atât de minunat, prin care s-a dat mântuire întregului neam omenesc.

[19] În text: „fiind înălţat, preamărit, slăvit, prin dreapta lui Dumnezeu”.

[20] În text nu se face precizarea: „de la Tatăl”. Textul scriptural românesc este mai explicit.

[21] Spune, adică, că şi Duhul este al Lui, al lui Hristos, Duhul Adevărului, cum mărturisim noi mereu în rugăciuni.

[22] Sfântul Petru a vorbit tainic despre Hristos, Care a revărsat Duhul peste Sfinţii Apostoli, citând prorocia Sfântului Ioil.

[23] Celor spre mântuirea noastră.

[24] Editorul america precizează faptul, că regula oratorică expusă în această frază este din Aristotel, Retorica 1, 3.

[25] Nu L-a făcut să fie mai puţin Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, pentru oameni.

[26] Nu în sensul că mărirea Sa dumnezeiască ar creşte sau s-ar micşora întrucâtva, pentru că Dumnezeu este în veci Acelaşi şi slava Sa aceeaşi este, ci în ochii făpturilor Sale, El este şi mai slăvit, atotputernicia Sa este încă şi mai înfricoşător revelată, căci El, prin puterea Sa, S-a făcut om, S-a răstignit, a murit ca om şi a înviat.

Dumnezeu Şi-a arătat atotputernicia Sa printr-o smerenie înfricoşătoare pentru oameni, căci Dumnezeu din veşnicie fiind şi neavând nevoie de nimeni, a primit să Se întrupeze şi să Se răstignească pentru mântuirea oamenilor, pentru ca mai apoi să învieze, ca pe ei să îi învieze împreună cu El.

Crucea nu numai că nu a dus la necredinţă în dumnezeirea Sa, ci a arătat şi mai mult că El este Dumnezeu, căci apoi a înviat şi S-a preaslăvit.

[27] Pe când era cu ei.

[28] În text: „Căci nu David s-a suit la ceruri”. Este mai evidentă intenţia Sfântului Petru de a atrage atenţia asupra lui Hristos.

[29] Uneori, ca şi în acest caz, Sfântul Ioan nu citează versetul în întregime, ci îl fărâmiţează, analizându-l astfel.

Am preferat însă, şi acum, şi mai înainte – şi voi face la fel şi mai departe – ca, cel puţin acolo unde se trece la versetul următor din textul comentat, să redau pasajul respectiv cât mai puţin fragmentat, ca să aibă cât mai mult sens pentru dumneavoastră.

Se vede în mod clar că Sfântul Ioan vorbea ascultătorilor săi ca unui public, care nu era la prima audiţie a Sfintei Scripturi, şi îşi permitea să comenteze versetele pe bucăţele mici, astfel încât, dacă un verset sau chiar numai o propoziţie conţine mai multe idei, să le pună în lumină succesiv, fără să ţină seama întotdeauna de aspectul integral al respectivului verset sau pasaj scriptural.

Însă am preferat ca dumneavoastră să aveți o viziune, pe cât posibil, de ansamblu. Pentru că ştiu că nu mulţi citesc un comentariu patristic cu Sfânta Scriptură în mână şi, cu atât mai puţin, nu sunt mulţi aceia care să cunoască atât de bine Sfânta Scriptură, încât să nu mai aibă nevoie să se uite în ea.

Și pentru că nici eu nu citesc, de cele mai multe ori, astfel de tâlcuiri dumnezeieşti cu Sfânta Scriptură în mână, de aceea mă bucur ca lucrurile să fie cât mai explicite pentru dumneavoastră.

[30] Să se neliniştească, să se zbuciume, venind la conştientizarea acută a cumplitului lor păcat.

[31] Sfinţii, care cu adevărat Îl iubesc pe Dumnezeu şi de aceea sunt şi iubiţi şi cunoscuţi de El, aceia nu de dragul de a moşteni bunătăţile cele veşnice în Împărăţia cerurilor, nici de frica de a suferi muncile cele veşnice în Iad, nici pentru una, nici pentru alta, Îl ascultă ei pe Dumnezeu şi Îi împlinesc poruncile, ci pentru că toată inima şi tot sufletul lor ard de iubire pentru Dumnezeu şi pentru toată lumea şi nu vor decât ca pe Dumnezeu să nu Îl întristeze cu păcatele lor şi dacă s-ar putea, ar fi fericiţi ca toţi oamenii să se mântuiască, chiar dacă numai ei singuri s-ar pierde, aşa cum dorea şi Dumnezeiescul Pavel, ca fraţii săi să se mântuiască şi numai el să fie anatema de la Hristos, de ar fi fost cu putinţă (Rom. 9, 3: „Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup”). Ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur au spus toţi Sfinţii din toate timpurile şi o spun şi Sfinţii din zilele noastre, precum Fericitul Paisie Aghioritul sau Fericitul Porfirie Bairaktaris.

Fericitul Paisie zicea că trebuie să nu păcătuim numai ca să nu-L întristăm pe Dumnezeu şi le învăţa pe monahiile care erau uceniţele sale să se roage întotdeauna zicând: „Doamne, lasă-mă pe mine şi miluieşte mai întâi pe acesta sau pe aceştia!”.

Mai spunea Fericitul Paisie şi că cei ce iubesc cu adevărat pe Dumnezeu fac binele numai din dragoste pentru El şi că, chiar dacă nu ar exista nicio răsplată pentru ei sau dacă li s-ar spune că pentru ei nu mai există loc în Rai (prin absurd vorbind), aceia ar fi fericiţi să ştie că ceilalţi oameni au intrat în Rai şi ar zice: „Bine că sunt ceilalţi în Rai, nu are nimic dacă eu nu sunt, să fie ceilalţi fericiţi”.

Însă cei care nu au atâta mărime de inimă şi atâta iubire ca un foc, este bine ca măcar prin frică să vină la ascultarea de Dumnezeu şi să se curăţească de patimi. Pentru aceştia, ca şi pentru mine, păcătoasa, este binefăcătoare cugetarea la Iad şi la muncile cele veşnice şi la celelalte lucruri despre care ne vorbesc Sfinţii Părinţi din toate timpurile.

[32] Literal: să nu calculezi, să nu ţii socoteala (a ceea ce ţi se pare că tu Îi dai lui Dumnezeu, având pretenţii ca El să te mântuiască pentru ceea ce ai făcut).

[33] Literal: având o asemenea măsură largă. Fiindcă Dumnezeu a pus în noi o asemenea măsură, aceasta este adevărata măsură a fiinţei umane, pe care o ignorăm şi ne facem pe noi mici şi netrebnici, iar când vine un Sfânt mare, precum Sfântul Simeon Noul Teolog sau Sfântul Ignatie Briancianinov – pe scurt, toţi marii Sfinţi – şi ne spun adevărul, îl facem mândru şi înşelat, iar pe noi, cei întunecaţi şi necunoscători de Dumnezeu, ne credem în stare să definim credinţa şi adevăratul comportament duhovnicesc şi sfânt.

Cum se face că toţi marii Sfinţi ai Ortodoxiei sunt contestaţi din te miri ce motive şi cum apare un om mare la noi, încep să curgă obiecţiile, rezervele şi îndoielile, ba chiar acuzele şi contestările grosolane, iar despre cei mici de inimă, şi care nu ies în evidenţă cu nimic, care nu fac nimic pentru credinţă, nu se scandalizează nimeni? De faptul că nu suntem nişte vâlvătăi arzând pentru Dumnezeu şi pentru dragostea semenilor noştri, nu ne scandalizăm deloc, dar ne scandalizăm, ne „smintim” că ni se pare că Sfântul sau Fericitul cutare, pare că ar fi zis, nu ştiu cum, o erezie pe undeva, sau ar fi făcut ceva neconform cu credinaţa. Oare cine ne-a pus pe noi judecători în Biserică?

Am terminat toate virtuţile de împlinit şi ne-am apucat de judecat pe Sfinţii lui Dumnezeu sau pe părinţii şi fraţii noştri, care se chinuiesc, cu adevărat, să facă ceva?

[34] Vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, care este şi vrăjmăşie împotriva propriului nostru suflet, pe care îl predăm muncilor veşnice ale Iadului şi despărţirii veşnice de Dumnezeu şi de tot de este bun şi frumos.

[35] Cu toate că ştim unde duce păcatul.

[36] Aleargă să facă negoţul cel rău, nu pe cel bun, nu vor să dea cele vremelnice şi să ia cele veşnice, după cum, în marea Sa milă, ne-a îngăduit Dumnezeu să facem, ca măcar aşa să fim iertaţi şi mântuiţi, dacă nu putem să fim ca Sfinţii cei mari, ci ei caută să-şi înmulţească tot pe cele stricăcioase şi care nu sunt de niciun folos omului nici măcar în lumea aceasta, unde îi prisosesc fără rost, şi cu atât mai puţin în cea viitoare, în care îşi cumpără, de pe acum, Iadul.

[37] Omul care e avar şi orbit de lăcomia lui pentru bani, nu se mai uită nici măcar la calitatea celor cu care face afaceri, cu care stabileşte relaţii, ci se aruncă, pentru bani, în legături oneroase, cu oameni de joasă speţă şi chiar cu duşmanii lui cei mai aprigi – poate că Sfântul Ioan se referea chiar la păgâni, eretici sau oameni ticăloşiţi de păcate mari –‚ oameni pe care, în sinea sa, îi dispreţuieşte şi îi urăşte, şi cu toate acestea îşi calcă în picioare atât demnitatea sa de om cât, mai ales, credinţa sa.

În ziua de azi însă nici nu se mai pune problema că nu ai putea să faci afaceri cu oameni imorali, pentru că o asemenea condiţie a vieţii creştine nici nu mai există pentru oamenii obişnuiţi, ba chiar ai părea nebun să faci o asemenea observaţie, precum cea pe care o făcea Sfântul Ioan.

Ţi se va răspunde: ce legătură au afacerile cu credinţa mea? Afacerile sunt afaceri şi credinţa credinţă.

Însă şi compromisurile au o limită pe care conştinţa, dacă cineva o ascultă, o stabileşte, astfel încât să putem să trăim în această lume (care nu este acum cu mult mai murdară decât cea contemporană Sfântului Ioan, oricât de mult ne plângem noi de milă, că trăim într-o lume prea rea), fără să ne înnoroim sufletul.

Cred însă că este important şi ca noi să cugetăm drept şi să nu ne siluim conştiinţa, încât, dacă simţim aversiune faţă de modul de viaţă al unei persoane, dacă credem că lucrurile aceleia sunt de neadmis pentru noi, să nu continuăm să avem relaţii cu acea persoană doar pentru beneficii materiale, (sau chiar pentru mai puţin decât atâta, chiar şi numai pentru a simţi că avem cât mai mulţi „prieteni” sau „apropiaţi”, iluzionându-ne că nu suntem singuri în faţa vieţii) călcându-ne inima şi conştiinţa în picioare.

Pentru că nu ascultăm de Dumnezeu, de aceea nici nu ne facem prieteni adevăraţi în viaţă, ci ne amăgim cu relaţii umane superficale, chiar şi atunci când e vorba de rude apropiate.

Trebuie să avem puterea să o rupem cu cei cu care nu avem o adevărată legătură sufletească, nu în sensul de a-i îndurera, ci în acela de a nu-i minţi nici pe ei şi a nu ne minţi nici pe noi, că ar exista relaţii adânci, acolo unde ele nu sunt cu adevărat. Trebuie să spunem oamenilor, în mod deschis, poziţia noastră faţă de ei şi să ne explicăm intenţiile şi simţirile noastre reale şi adevărate, fie că aceia sunt sau nu de acord cu ele.

[38] Avarul este în stare să adore pe cel care îl ajută să facă rost de bani, aşa cum un îndrăgostit nebuneşte îşi adoră iubita. Cine n-a văzut aşa ceva, nu poate să creadă, după cum nici eu n-am crezut că e cu putinţă până nu am văzut ceva asemănător.

[39] Să cugete la impedimentele pe care le-a înfăţişat Sfântul Ioan.

[40] Sălbatici, răi.

[41] Cel care ne porunceşte să fim răi.

Căci Sfântul Ioan a făcut o convenţie cu ascultători săi, după cum am văzut, şi a analizat natura poruncilor ca şi cum n-ar fi ştiut de unde vin acestea, datorită neplăcerii credincioşilor de a auzi vorbindu-se despre diavol.

Cu atât mai mult, ştiind de unde vine îndemnul spre răutate, să ne luptăm împotriva lui şi să nu ne lăsăm biruiţi, din cauza fricii şi considerând că este mai puternic decât noi. Să luptăm pentru că Dumnezeu este de partea noastră, împotriva lui, şi biruinţa ne-o va da nouă şi ne va încununa pentru ea.

[42] Truda luptei cu patimile, a răbdării ispitelor, necazurilor şi războaielor pe care vrăjmaşul le ridică împotriva noastră şi chiar muncile muceniceşti, dacă este cazul.

[43] Ca să-şi strunească copiii şi să-i înveţe cele de folos, chiar împotriva voii acelora. Însă părinţii trebuie să simtă şi să cugete ei mai întâi, cu adevărat, creştineşte, pentru a putea oferi copiilor învăţătura cea bună şi a-i obişnui cu moravurile bune şi frumoase, pentru a le forma un caracter puternic şi frumos.

Dacă părinţii dau un exemplu rău şi dacă ei înşişi au numai scopuri materialiste în viaţă, este evident că şi copiilor le vor imprima aceleaşi ţeluri şi îi vor îndrepta spre acestea, încât traiul confortabil şi viaţa prosperă doar din punct de vedere material vor fi prezentate ca singurele virtuţi ale vieţii.

Astfel de copii ajung nişte răsfăţaţi şi nişte împătimiţi ai plăcerilor de toate felurile, care fie vor continua să trăiască astfel toată viaţa, într-un egoism desăvârşit şi într-o orbire totală duhovnicească, fie vor avea mult de luptat, cu mare durere, cu ei înşişi, dacă Dumnezeu îi va lumina să iasă din marasmul patimilor, care deja s-au sălăşluit în sufletul lor.

[44] Aceştia nu poruncesc lucruri grele, care să zidească pe om, ci pe cele uşoare, fiindcă e uşor să strici acolo unde n-ai construit nimic bun, nici în tine, nici în alţii.

[45] De către cei ce Îl iubesc pe El, cărora nu li se par grele poruncile, aşa cum spune şi Apostolul Ioan, şi nu le împlinesc în silă, ci cu bucurie şi cu dragoste.

[46] Probabil din ce a zis mai sus, că cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi îi iubesc şi pe oameni nu au ca motiv al credinței lor nici frica de Iad şi nici dorinţa de a moşteni bunătăţile cereşti.

[47] Care se ascunde de rău, care este liniştit şi cuminte.

[48] Al celui liniştit şi smerit.

[49] Linişte covârşitoare, tăcere a minţii, a gândurilor şi a patimilor păcătoase.

[50] Joc de cuvinte: „some overborne, some overbearing”: unii purtând poveri şi alţii purtându-şi trufia, s-ar putea spune.

[51] Astăzi, chiar dacă nu avem cămile şi catâri şi măgari pe stardă ori cai (cel puţin nu mai avem, noi, în România, în oraşele mari sau în centrul oraşului), nu ne putem însă „plânge” că nu avem parte de un zgomot infernal, cu mult mai asurzitor decât cel de care vorbea Sfântul Ioan.

Cu acest zgomot asurzitor trăieşte în mintea şi în sufletul său omul pătimaş şi nu este de mirare că nu mai poate gândi sau simţi frumos, că este tot timpul neliniştit şi buimac.

[52] Literal: „plumage”, penaj.

Este mai poetic şi, în acelaşi timp, este ceva mai natural. Căci penajul, penele, înseamnă ceva natural, pe lângă veşmântul care este făcut de om.

În acelaşi timp însă, spunând că grădinile şi pajiştile se împodobesc cu „penajul” copăceilor (arbuştilor) şi al florilor, te face să te gândeşti la înălţimea unui munte ca la o pasăre în culori minunate, care stă să zboare.

Și tocmai astfel este şi sufletul celui plin de pace şi iubitor de Dumnezeu, ca o pasăre minunată, în multe culori, precum haina împestriţată de la Ps. 44, 11, 15 a împărătesei sau a fiicei împăratului, care poate fi înţeleasă şi ca sufletul celui drept. Haină împistrită sau împestriţată se spunea în limba veche, iar în ediţia 1988 a Bibliei este: „prea înfrumuseţată”.

Ediţia din 2001 a ÎPS Bartolomeu Anania a revenit la sensul iniţial, traducând prin învârstată = înfrumuseţată cu diferite culori.

[53] Am tradus mai liber expresia „glance with rifling wathers”: clipesc (sclipesc în lumina soarelui) cu ape văluroase, care fac valuri.

[54] Adică făcut de Dumnezeu, nu la întâmplare, ci creat ca să umple de pace şi de linişte. Sunetele pe care le auzim în natură sunt (în afară de cazurile în care se întâmplă fenomene grave, catastrofale) aducătoare de linişte şi de multă relaxare şi bucurie în suflet, pentru că astfel au fost create de Dumnezeu şi muzica compusă de oameni nu le poate întrece, precum nici cele mai frumoase veşminte ale Sfântului Solomon nu pot întrece, în măreţie, crinii câmpului.

[55] Sufletul celui împăcat cu Dumnezeu, care este liniştit, este în el însuşi un paradis. Raiul este în sufletul lui, mai înainte de a fi mutat de Dumnezeu în Rai.

În altă ordine de idei, de câte ori nu am fost învăţaţi la şcoală că înfiorarea în faţa frumuseţii este numai apanajul artiştilor, că artiştii sunt „inventatorii” unor stări poetice, ai unor trăiri neobişnuite?

De câte ori am citit descrieri de natură asemănătoare în lecturile care ni s-au recomandat (sau pe care le-am întreprins din proprie iniţiativă) şi am fost lăsaţi să înţelegem că în epoca modernă oamenii au căpătat „brusc” această sensibilitate creatoare?

Din textele moderne şi chiar postmoderne, care nu fac decât să copieze sau să remodeleze o înţelegere străveche a frumuseţii cu care Dumnezeu a împodobit lumea, care nu fac decât să preia o sensiblitate creştină (inclusiv în sensul atribuit de Tertulian, în care sentimentul drept şi frumos, adevărat creştin, este omniprezent în întreaga istorie a umanităţii) la tot ce este frumos în natură şi în lume, din aceste texte lipseşte însă finalitatea sensului acestui tablou în Dumnezeu.

Sensibilitatea poetică este un mare dar dumnezeiesc, pentru ca oamenii să sesizeze dragostea Sa. Fiecare suflet este înzestrat cu sensibilitate poetică, cu putinţa de a se înfiora în faţa frumuseţii cutremurătoare a lumii, a naturii, pentru ca prin această cutremurare să ajungă la cunoaşterea măreţiei lui Dumnezeu.

„Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1, cf. ed. BOR 2001).

Fericitul Porfirie Bairaktaris spunea că Sfinţii au suflete poetice şi că sufletele grosolane, care nu sunt impresionate în faţa frumuseţii, nu se pot apropia de Dumnezeu.

Mai multă poezie decât în Sfânta Scriptură, în cuvintele insuflate de Duhul Sfânt, nu se găseşte nicăieri pe pământ, în nicio carte. Iar după aceasta, adevărate revărsări de frumuseţe şi de poezie aflăm în textele Sfinţilor Părinţi.

Autorii clasici ai literaturii universale au avut o întemeiată cunoaştere a Scripturii şi a teologiei creştine (chiar dacă eretică, de la un moment dat, în Apus), care a constituit elementul formativ esenţial al sensibilităţii europene.

În textele lor, ei au deviat de la sensul teologic al acestei sensibilităţi, pe care au coborât-o la nivel pur uman, lipsit de transcendenţă şi din care au păstrat elementele exterioare, legate de expresivitate.

Tradiţia culturii porneşte de la valorificarea, în sens unilateral, strict orizontal, a frumuseţii folosite  drept faţadă, din care a fost „golit” interiorul de har şi căreia i se „interzice” recuperarea în veşnicie, perspectiva nestricăciunii.

[56] Sfântul Ioan trece de la comparaţia sufletului cucernic cu înălţimea unui munte, la realitatea contemplării unui peisaj de natură, care te poate umple de frumuseţe şi de har, pentru că Dumnezeu nu îi dăruieşte omului numai încântare estetică prin frumuseţea cu care a împodobit pământul, ci şi linişte interioară şi simţirea abundenţei harului Său, care umple toate.

„Din Duhul Sfânt izvorăsc izvoarele harului, care adapă toată făptura, spre rodire de viaţă”, spune un antifon al Utreniei.

[57] Decât frumuseţea acestui pustiu, pe un vârf de munte.

[58] Sufletul celui care şi-a sfinţit viaţa prin multa pătimire a tuturor relelor este mai dulce şi mai desfătător decât pustiul, pentru că liniştirea nu ţine de un loc anume, ci pustiul unde ne liniştim este acolo unde ni Se face cunoscut Dumnezeu şi dragostea Lui pentru noi.

Iar dacă pustiul acesta se arată nouă sub forma unui Sfânt, a unui Învăţător duhovnicesc, care ni-L arată pe Dumnezeu cel mai bine pentru ochii noştri, atunci acesta este pustiul unde trebuie să ne nevoim, adică lângă Sfântul pe care ni l-a descoperit Dumnezeu, chiar dacă ar fi în mijlocul unui oraş. Cred că putem să înţelegen şi astfel cele spuse aici de către Sfântul Ioan.

[59] Transfigurarea sufletului şi transformarea lui într-un rai a cărui vedere ne aduce o mare desfătare şi un nespus de mare folos duhovnicesc, se face prin chinuri şi prin multa pătimire, prin îndelunga răbdare a răului şi a suferinţelor, cu mulţumire şi prin lupta aprigă cu patimile, prin războiul nevăzut.

Nouă ne place să ne desfătăm de o astfel de vedere duhovnicească, de întâlnirea cu Sfinţii lui Dumnezeu, care să ne aline sufletele şi să ni le umple de mireasma Duhului Sfânt, aşa cum nicio mireasmă a florilor sau a aerului curat nu poate face, dar trebuie ca, îndrăgostindu-ne de această vedere dulce să şi urmăm aceeaşi cale, a multei pătimiri şi a multei nevoinţe, interioare mai ales, pentru a ajunge să răspândim şi noi măcar puţin din această mireasmă şi a scăpa de duhoarea păcatului, de zgomotul asurzitor al patimilor din noi care sunt ca un oraş în mişcare.

Însă cel care s-a liniştit este ca un vârf de munte chiar şi în mijlocul oraşului şi nu îl tulbură zarva patimilor celorlalţi şi nici cea a demonilor care vor să-l distragă şi să-l înfricoşeze, pentru că inima lui e răpită tot timpul de dorul lui Dumnezeu.

[60] Decât toate frumuseţile încântătoare ale pământului.

[61] Dumnezeu înviază la viaţa duhovnicească pe omul pătimaş prin răsuflarea cuvintelor celor de Dumnezeu insuflate, pline de Duhul Sfânt (care sunt sabia Duhului care taie toată tăutatea) ale omului duhovnicesc, ale păstorului de suflete. Am putea spune că predicarea adevărului, cuvintele duvoniceşti tămăduitoare sunt „suflare de viaţă” de la Duhul Sfânt prin care se face omul, din nou, „fiinţă vie” (cf. Fac. 2, 7), după ce a murit prin păcat.

Propovăduirea adevărului şi învăţătura duovnicească fac parte din viaţa obişnuită a creştinului sau trebuie să facă parte, fiind la fel de esenţiale ca şi mersul la Biserică şi la Sfintele Taine.

Nici fără una, nici fără cealaltă nu se poate, însă adeseori creştinii noştri consideră că a merge la Biserică este de ajuns, fără a dori şi a acumula şi o învăţătură teologică, duhovnicească, pe măsura puterii fiecăruia.

Însă învăţătura este tocmai pământul cel bun al seminţelor aruncate de Hristos în inima noastră, care ţine şi face să răsară copacul credinţei, prin care noi ne răsădim duhovniceşte pe noi înşine în grădina Raiului.

Din nefericire, mulţi cred că o viaţă liturgică, golită însă, mai mult sau mai puţin, de sensul ei adânc, le este de ajuns.

Însă nici învăţătura fără sfinţirea dumnezeieştilor slujbe nu este bine, nici participare la slujbe fără înţelegerea lor adâncă, iarăşi nu este bine.

Rolul învăţăturii şi a ascultării cuvintelor duhovniceşti este abolut esenţial pentru împlinirea duhovnicească şi pentru mântuirea omului.

Predica a devenit la noi, de multe ori, ceva adiacent slujbei, de care te poţi lipsi, pe care o poţi „asculta” gândindu-te la altceva sau foindu-te prin Biserică, dorind să pleci mai repede, iar nu ceea ce este în realitate: o împărtăşire de Hristos prin improprierea cuvintelor Sale, a poruncilor Sale, un alt fel de Euharistie. Căci noi mâncăm Trupul Cuvântului spre întărire, sfinţire şi viaţă, dar mâncăm şi cuvântul Cuvântului şi aşa ne unim deplin cu El.

[62] Omul pătimaş, chiar şi atunci când crede despre sine că e un om blând şi care nu face rău altora (şi auzim adesea această afirmaţie din partea multora: De ce să mă duc la Biserică, dacă n-am făcut rău la nimeni şi nu am de ce să mă pocăiesc?), în sinea sa este un om clocotitor de mânie şi de dorinţă de răzbunare, pe care însă nu le pune în practică pentru a nu-şi periclita statutul social şi astfel crede despre sine că este un om care nu răsplăteşte răul cu rău.

De această mânie şi ură nu putem scăpa decât luptând împotriva patimilor şi iubind pe Hristos.

Altfel doar ni se pare că facem binele, când, de fapt, binele acesta este profund interesat şi fără niciun fundament afectiv autentic.

O foarte mare minciună şi înşelare demonică a societăţii umane, de câteva secole bune încoace, proclamată ca adevăr începând cu Renaşterea şi întărită în Romantism, este aceea de a susţine că omul poate fi bun şi poate face binele şi fără Dumnezeu, că bunătatea omului ţine de firea şi de constituţia lui cu totul independent de credinţa lui şi de relaţia lui cu Dumnezeu.

Din cauza acestei idei adânc înrădăcinate, prin care oamenii cred că pot fi buni de la ei înşişi, că sunt buni şi nu le mai trebuie nimic, mulţi nu Îl caută pe Dumnezeu şi nici nu înţeleg la ce le-ar folosi aflarea Lui.

[63] Sufletul celui îndelung pătimitor, care se face, prin cuvintele lui, privelişte celui turmentat de patimi, îl ruşinează pe acesta din urmă şi face să tacă vorbăreţele patimi dinlăuntrul său, în faţa liniştii dumnezeieşti şi a frumuseţii morale şi spirituale a aceluia.

De aceea, mulţi nu ne dăm seama de acest lucru. Dar trebuie să ştim că atunci când un om ne smereşte prin tăria cuvintelor sale şi înălţimea sa duhovnicească, cuceritoare, înseamnă că a şi suferit mult, a pătimit îndelung, chiar dacă nu s-a văzut sau noi nu cunoaştem trecutul său prea bine.

Pentru că numai omul mândru se victimizează pe sine şi cerşeşte tot timpul compasiune, în mod orgolios, iar cel smerit este demn (şi unora le pare chiar mândru!) şi nu ne face cunoscute suferinţele sale în amănunt.

Am vorbit de multe ori cu Fericitul nostru Învăţător, Ilie Văzătorul de Dumnezeu şi el nu ne-a spus nici măcar o dată şi nici măcar o singură suferinţă sau umilinţă (nici măcar la cererea noastră) din multele şi înfricoşătoarele pe care le-a îndurat, în mod negreşit, în cei doisprezece ani şi jumătate de temniţă grea comunistă.

[64] Ajungem dependenţi de patimi precum cei care sunt dependenţi de droguri: ajungem dependenţi de defrânare, de mânie de ură, de lene, de nesimţire, etc. „Drogaţii” sunt oamenii cei mai famaţi, pentru că nu mai sunt buni de nimic. Însă la fel de drogaţi suntem şi noi de patimi şi nu suntem buni de nimic, adică pentru viaţa veşnică.

[65] Sufletul celui mult pătimitor este şi mult înţelegător şi răbdător cu ceilalţi, de aceea este blând şi duios, dar noi nu înţelegm prea bine că blândeţea şi duioşia lui vin din chinurile şi pătimirile îndurate şi din multa suferinţă.

[66] Ostilitatea, caracterul neprietenos, murdăria.

[67] Literal: să ne revolte.

[68] Nimic mai zgomotos, mai stresant, am zice noi astăzi.

[69] Cel care este în pace este cel care s-a luptat cu patima şi ştie ce înseamnă să fii tulburat de ea şi cât de urâtă este.

Oamenii duhovniceşti nu sunt altceva decât oameni foarte sensibili şi iubitori, cărora nu le place urâţenia, care nu se simt bine cu tulburarea, iar noi, cei care nu ne curăţim de patimi, nu suntem decât nişte oameni foarte nesimţiţi, care iubim, cum spune Scriptura, ca porcul murdăria lui şi precum câinele vărsătura lui.

[70] Sfântul Ioan spune invers. Adică, nebuneşte vorbind, „greşeşte” comparaţia, fiindcă o inversează şi face fraza lipsită de sens, însă aceasta numai pentru cei care nu gândesc sau cărora le e lene să gândească.

Am tradus cum e mai lesne de înţeles, dar nu eram obligată să fac acest lucru.

Însă căutătorii asidui de noduri în papură ai traducerilor teologice româneşti, care urmăresc cu lupa şi cele mai mici greşeli de traducere şi mor de fericire în clipa în care le găsesc, pentru că îşi demonstrează loruşi stofa intelectuală mult superioară, ar face bine şi frumos să cerceteze şi originalul în sine, nu numai în comparaţie cu traducerea şi să vadă cu propriile lentile lustruite de intelectualitatea răbufnindă din latente străfunduri, că nici măcar Sfântul autor nu era atât de atent cu exprimarea corectă şi logică (fiindcă era prea concentrat asupra ţelurilor duhovniceşti), pe cât sunt ei cu traducerile după aceste texte.

Dimpotrivă, frazele Sfinţilor Părinţi pot fi uneori prolixe, alteori eliptice, pentru că dragostea şi râvna nu îi lăsau să se mai uite la stil.

Iar Sfântul Irineu de Lyon spunea despre Sfântul Pavel că scria foarte repede, şi în fraza sa, ideile telogice nu au continuitate, ci sunt intercalate astfel încât sunt foarte greu de înţeles.

Mi se pare, prin urmare, că cei care urmăresc ca să nu greşim nici măcar o virgulă în cele ce traducem, şi care au mari pretenţii de duhovnicie, strecoară ţânţarul şi înghit cămila, considerând că aceste greşeli sunt atât de grave încât o astfel de carte nu merită să apară, însă nu privesc şi în sufletul lor să vadă, dacă, din înţelegerea lor duhovnicească a dumnezeieştilor texte, lipseşte vreo „cirtă” sau dacă nu cumva este ceva fără sens.

Consider sincer, că cei care fac astfel de evaluari ar trebui nu să scoată ochii celor care traduc cu câteva greşeli (care, chiar dacă ar exista cu adevărat, ar fi extrem de simplu de rectificat, unde ar fi cazul, pentru că s-ar datora oboselii şi surmenării celui care se nevoieşte astfel), ci să scrie cărţi de comentarii duhovniceşti la aceste texte prin care să demonstreze, dacă ţin neapărat, şi felul în care, în contextul dumnezeieştilor scrieri, s-a alterat şi s-a distorsionat sensul ortodox prin anumite opţiuni personale de traducere sau printr-o virgulă omisă.

Mai cred că o atitudine de dragoste şi de înţelegere, împreună cu o atenţionare în duhul blândeţii, care să acopere, precum Sem şi Iafet, neputinţa traducătorului/ traducătoarei, ar fi o atitudine mai potrivită decât cea asemănătoare cu batjocura lui Ham.

Dacă ne-am angajat, cu toţii, să-L slujim pe Hristos, fiecare cum poate, nu ar trebui să căutăm să-i mâncăm de vii pe aceia dintre fraţii noştri, care nu ne plac sau pe care nu suntem în stare să îi înţelegem, pentru că nu suntem în stare să ne smerim în faţa muncii lor, şi atunci ne legăm de lucruri exterioare, care nu au nimic de-a face cu duhovnicia.

[71] Nu biciul sau cuţitul sau nebunia sunt de vină, ci mânia şi furia, ura iraţională, oarbă, ale celor care, dacă nu pot să nimicească pe cineva, se răzbună asupra trupului său pe care îl torturează.

[72] Dacă vezi torturile înfiorătoare şi inimaginabile cu care este cineva chinuit, gândeşte-te la sufletul chinuitorului, cât trebuie acela să fie de chinuit şi de torturat de răutate.

[73] Cel care primeşte, care suferă (este lovit de) patima răutăţii altuia.

[74] Atât rănirea şi îmbolnăvirea trupului celui chinuit, cât şi rănirea şi îmbolnăvirea sufletului torţionarului însuşi, sunt poruncite de diavol.

[75] Pentru a fi vindecată urmarea.

[76] Literal: „a world of pains”. Englezii spun bine: „o lume a suferinţelor, a durerilor”, căci astfel este iadul păcatelor, pe care îl suferm şi aici, şi în viaţa viitoare.

[77] Am folosit acest cuvânt cu sensul său etimologic: de hău, prăpastie.

Did you like this? Share it: