Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 19 decembrie 2010

Între relevanță și valoare

Am oroare de cuvântul relevanță atunci când el desemnează ratingul unei persoane, al unui lucru, al unei activități/acțiuni anume. Și am oroare, de asemenea, de cei care le vehiculează cu multă dezinvoltură tâmpită, ca și când ierarhia căutărilor pe Google ar reprezenta adevărata ierarhie valorică a lumii.

Pentru că, căutările online sunt una…și valoarea/valorile sunt cu totul altceva. Pentru că valoarea reprezintă importanța în sine a unui lucru și nu ceva conjunctural.

Dacă se caută „felicitări de Crăciun” în nebunie, în aceste zile, pentru că cei mai mulți nu mai știu să scrie ceva cu sens altora, asta înseamnă că felicitarea e o valoare comparabilă cu Hamlet, Eminescu sau Sfânta Scriptură, dacă aceste cuvinte sunt căutate mai puțin?!

Bineînțeles că e o nebunie totală să pui semnul de egalitate între relevanță și valoare, adică între ceea ce se caută cel mai mult și ceea ce, cu adevărat, e important și măreț în această lume și în istoria umanității.

Însă, această încercare nefericită de echivalare a neechivalentelor mie, personal, îmi arată altceva: relevanța căutărilor  (adică numărul de căutări online a tot felul de lucruri banale) arată faptul că avem din ce în ce mai puține valori în care mai credem sau pe care le mai cunoaștem.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a 7-a la Faptele Apostolilor

Traduceri patristice

vol. 3

Traduceri și comentarii de:

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfântul Ioan Gură de Aur

Comentariul la Faptele Apostolilor

(Omiliile 1-9)

Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Prima, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a și a 6-a omilie la Faptele Apostolilor.

***

*

Omilia 7

Ei auzind acestea au fost pătrunşi la inimă şi au zis către Petru şi ceilalţi Apostoli: Bărbaţi fraţi, ce să facem? (2, 37).

Vedeţi ce mare lucru este blândeţea? Mai mult decât orice vorbire tăioasă, pătrunde inimile noastre şi face o rană şi mai adâncă.

Precum în cazul acelor trupuri care s-au făcut tari, omul care le loveşte nu reuşeşte să le facă să simtă prea mult, dar dacă el mai întâi le domoleşte şi le îmblânzeşte, atunci le poate străpunge cu uşurinţă. Aşa şi aici: mai întâi e nevoie de domolire.

Însă ceea ce înmoaie nu este mânia, nici învinovăţirea lor aprigă, nici silnicia, ci blândeţea.

Cele dintâi, cu adevărat, mai degrabă măresc învârtoşarea, dar aceasta din urmă, doar ea, o îndepărtează.

Dacă vreodată doreşti să mustri pe un făcător de rele, fă-o cu toată blândeţea.

Căci vezi aici: el [Petru] le aminteşte lor cu bunătate de fărădelegea pe care au făcut-o, fără să le mai vorbească mai mult despre ea.

Zice că a fost darul lui Dumnezeu şi urmează spre a vorbi despre harul care dă mărturie pentru cele întâmplate, astfel încât creşte cuvântul său devenind şi mai mare.

Astfel, s-au ruşinat de blândeţea lui Petru, în aceea că el, vorbind oamenilor care i-au răstignit Stăpânul şi care suflau cu ucidere împotriva lui însuşi şi a celor împreună cu el, le-a predicat lor ca un părinte şi învăţător iubitor. Şi nu numai că au fost înduplecaţi ci, mai mult, ei înşişi s-au osândit şi şi-au dat seama de purtarea lor din trecut.

Căci el nu a lăsat loc mâniei lor ca să se ivească, ci le-a umbrit[1] judecata, iar prin uneltele smereniei a împrăştiat ceaţa şi întunericul răzvrătrii lor, arătându-le apoi îndrăzneala hulitoare a fărădelegii pe care au săvârşit-o.

Căci aşa este: când spunem despre noi că am fost vătămaţi, vrăjmaşii îndrăznesc să dovedească că nu ei au provocat vătămarea. Dar când spunem că nu am fost vătămaţi ci, mai degrabă, am greşit, atunci ceilalţi spun cele dimpotrivă.

Prin urmare, dacă vrei să îi arăţi celui care te duşmăneşte că a greşit, fereşte-te să îl învinuieşti pe faţă, nu, ci tu dă-i dreptate şi negreşit el se va descoperi singur că este vinovat. Căci în om sălăşluieşte, în mod firesc[2], un duh/o dorinţă de împotrivire.

În aşa fel a fost purtarea lui Petru. Nu i-a învinovăţit pe ei cu asprime ci, dimpotrivă, chiar a îndrăznit să le dea dreptate, atât cât era cu putinţă. Şi aşa se înţelege cum a pătruns în sufletele lor.

Veţi întreba: unde este dovada că ei au fost pătrunşi[3]? În propriile lor cuvinte. Căci ce spun ei?  „Bărbaţi fraţi, ce să facem?”.

Pe cei pe care mai înainte i-au numit înşelători, acum îi numesc fraţi. Și în felul acesta nu s-au aşezat pe ei înşişi ca egali ai acestora ci, mai degrabă, atrăgându-le dragostea frăţească şi bunătatea şi, în afară de aceasta, pentru că Apostolii au binevoit să-i numească pe ei astfel.

Şi zic: „Ce să facem?”. N-au zis imediat: Bine, atunci ne pocăim; ci s-au predat pe ei înşişi Ucenicilor.

Aşa cum cineva, fiind pe punctul de a naufragia, văzând pe căpitanul vasului sau fiind bolnav, pe doctor, îşi pune toate ale sale în mâinile lui şi ascultă poruncile lui în toate, aşa şi aceştia au mărturisit aici că sunt în cea mai mare primejdie şi părăsiţi de orice nădejde de mântuire. N-au zis: „Cum să ne mântuim?”, ci: „Ce să facem?”.

Şi, deşi întrebarea era pusă tuturor, din nou Petru este cel care răspunde.

Pocăiţi-vă, zice, şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos (2, 38).

Nu spune: „Credeţi”, ci: „să se boteze fiecare dintre voi”. Căci aceasta [credinţa] au primit-o în Botez.

Apoi vorbeşte despre câştig:

spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt (2, 38).

Dacă eşti pe cale de a primi un dar, dacă Botezul aduce iertarea, de ce să mai întârzii?

Apoi întoarce cuvântul spre îndemnare, adăugând:

Căci vouă vă este dată făgăduinţa, căci despre făgăduinţă vorbise mai devreme, şi copiilor voştri (2, 39),

zice adică: darul este şi mai mare, de vreme ce aceştia vor fi moştenitori ai binecuvântărilor.

Şi urmează: şi tuturor celor de departe:

dacă acestora care se află departe [se dă darul], cu atât mai mult vouă, care sunteţi aproape;

pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru (2, 39).

Luaţi aminte la vremea în care zice „şi tuturor celor de departe”: când îi află pe ei împăcaţi şi defăimându-se pe sine. Căci atunci când sufletul se osândeşte pe sine nu mai cunoaşte pizmă.

Şi cu alte mai multe vorbe mărturisea şi-i îndemna, zicând (2, 40):

luaţi aminte cum, peste tot, autorul [Sfântul Luca] scurtează cuvântul[4] şi cât este de liber de orice deşertăciune şi slavă deşartă.

Mărturisea şi îndemna, zicând:

– aceasta este desăvârşirea învăţăturii, să cuprinzi din cele ale temerii şi din cele ale iubirii

Mântuiţi-vă de acest neam viclean[5] (2, 40).

Nu spune nimic despre viitor, [ci] totul este despre prezent, prin care, într-adevăr, oamenii sunt înduplecaţi cu putere. [Și] arată că Evanghelia izbăveşte de relele zilei de azi la fel de bine[6].

Deci cei care au primit[7] cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea[8] s-au adăugat ca la trei mii de suflete (2, 41).

Înţelegeţi oare că aceasta i-a veselit pe Apostoli chiar mai mult decât minunea în sine?

Şi stăruiau[9] în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire[10] (2, 42).

Aici sunt două virtuţi: stăruinţa şi înţelegerea/ armonia/dragostea.

În învăţătura Apostolilor, zice, din cauză că ei, apoi, iarăşi i-au învăţat, şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (2, 42).

Toţi împreună, cu toată stăruinţa.

Şi tot sufletul era cuprins de teamă[11] (2, 43): sufletul celor care credeau.

Căci aceia nu i-au dispreţuit pe Apostoli [considerându-i] ca pe nişte oameni de rând, nici nu şi-au îndreptat privirea spre ceea ce de-abia se întrezărea[12]. Cu adevărat, gândurile lor se aprindeau în strălucire[13].

Şi fiindcă Petru le-a propovăduit mult şi le-a arătat făgăduinţele şi cele ce vor urma, de aceea era normal ca ei să fie copleşiţi de frică.

Minunile întăreau mărturia cuvintelor:

căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin Apostoli (2, 43).

După cum s-a întâmplat şi cu Hristos – mai întâi au fost semnele, apoi învăţătura, apoi minunile –, la fel este şi acum.

Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte (2, 44).

Luaţi aminte ce sporire duhovnicească s-a produs imediat aici! Căci împărtăşirea/ comuniunea nu era numai în rugăciuni şi nici numai în învăţătură/dogmă, ci şi în legăturile dintre ei.

Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare (2, 45).

Iată ce frică a lucrat [Dumnezeu] în ei!

„Averile şi le împărţeau”, zice, arătând înţelepciunea iconomiei: „după cum avea nevoie fiecare”.

Nu cu nechibzuinţă, aşa cum făceau filosofii greci, dintre care unii au lepădat averea lor, alţii au aruncat în mare foarte mulţi bani, dar ceea ce făceau ei nu însemna a urî bogăţia, ci era semn numai de prostie şi nebunie.

Căci peste tot în lume diavolul şi-a făcut de treabă ca să defaime[14] făpturile lui Dumnezeu, vrând a face să se înţeleagă că ar fi cu neputinţă să foloseşti bogăţiile cu scopuri bune[15].

Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu (2, 46), bucurându-se astfel de roadele învăţăturii.

Luaţi aminte cum iudeii nu au făcut nimic mai mult sau mai puţin decât să vină cu osârdie în templu. Căci cu cât au devenit mai râvnitori, cu atât mai mult au arătat cinstire şi locului [templului].

Fiindcă Apostolii, deocamdată, nu i-au smuls încă de lângă acesta, de teama de a nu fi huliţi [de iudei].

Şi frângând pâinea în casă[16], luau împreună hrana[17] întru bucurie şi întru curăţia inimii[18], lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul (2, 46-47).

Mi se pare că, zicând „pâine”, a însemnat aici postul şi viaţa grea. Căci îşi luau fiecare partea sa de hrană şi nu vreo mâncare dreasă.

„Întru bucurie”, zice. Înţelegeţi deci, că nu mâncarea dreasă, ci hrana simplă le-a adus bucurie. Fiindcă aceia care îşi dreg mâncarea[19] sunt sub osândă şi durere, dar nu şi aceştia.

Vedeţi că înseşi cuvintele lui Petru au întru ele şi un canon de viaţă? „Şi întru curăţia inimii”. Căci nu poate să existe bucurie acolo unde nu este smerenie.

Dar cum aveau ei „har la tot poporul”? Din cauza roadelor pe care le-au adus ei înşişi.

Căci nu vă uitaţi la faptul că, din invidie şi din răutate, căpetenia preoţilor s-a sculat împotriva lor ci, mai degrabă, credeţi că au avut „har la tot poporul”.

Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau[20]. Şi toţi cei ce credeau erau împreună[21] (2, 47).

Iarăşi arată împreuna locuire, dragostea, care este izvorul tuturor lucrurilor celor bune!

„Ei auzind acestea au fost pătrunşi la inimă” [etc], „Iar Petru a zis către ei” (2, 37, 38), şi celelalte. (Procitanie.)

Cele ce s-au spus nu erau de ajuns. E adevărat că acele cuvinte erau de ajuns pentru ca să îi aducă la credinţă, dar acestea sunt pentru a arăta, care este felul în care se cuvine să se poarte un credincios.

Iar el nu a zis: „întru Cruce”, ci: „să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos”.

Şi nici nu le-a adus mereu în amintire Crucea, ca să nu pară că îi mustră, ci doar a zis: „Pocăiţi-vă”.

Și de ce? Ca să fim pedepsiţi? Nu! Ci: „să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre”.

Altfel sună legea în tribunalele lumii acesteia, dar când este vorba de propovăduirea Evangheliei, cel fărădelege, mărturisindu-se, este mântuit!

Luaţi aminte cum nici Petru nu trece în grabă peste aceasta, ci face cunoscute şi împrejurările, adăugând: „şi veţi primi darul Duhului Sfânt”: cuvânt încredinţat prin faptul că Apostolii înşişi au primit acest dar.

„Căci vouă vă este dată făgăduinţa…”, etc. E vorba de făgăduinţa darului Sfântului Duh.

Până acum, vorbeşte despre cele uşoare şi care vin împreună cu un mare dar, iar după acestea îi aduce la cele rânduite [de Dumnezeu]. Căci pentru ei aceasta era temelia râvnei și anume: a fi gustat deja [ca popor ales] din atât de mari binecuvântări.

„Şi cu alte mai multe vorbe mărturisea”, etc. De vreme ce ascultătorul ar dori să înveţe care era esenţa şi înţelesul acestor cuvinte pe care avea să le rostească, de aceea el [Sfântul Luca] ne spune acestea: „şi-i îndemna, zicând: Mântuiţi-vă de acest neam viclean”.

„Deci cei ce au primit cuvântul lui”, etc. Aceia au încuviinţat cele ce s-au spus, deşi plini de cutremurare, şi după ce s-au învoit, s-au botezat degrabă.

Şi este scris mai departe: „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor”. Căci nu numai o zi sau nu numai două sau trei zile a trebuit să fie învăţaţi, ca persoane care au trecut la o altfel de viaţă.

„Şi stăruiau într-un cuget[22] în învăţătura Apostolilor”, etc. Nu zice: „împreună”, ci: „într-un cuget”.  Și mai zice după aceea că: „în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu”, ca şi când toţi ar fi fost un singur suflet.

Şi iarăşi, pentru scurtimea cuvântului, nu vorbeşte despre învăţătura predanisită lor. Întrucât, ca pe nişte copii mici i-au hrănit Apostolii cu mâncare duhovnicească[23].

„Şi tot sufletul era cuprins de teamă”: este limpede de înţeles, că şi al celor care nu au crezut, văzând cât de mare a fost şi de neamânată schimbarea tuturor şi, în afară de aceasta, din pricina minunilor. „Iar toţi cei care credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte”.

Au devenit toţi îngeri într-o clipă. Cu toţii, stăruind în rugăciune şi în ascultare, au înţeles că lucrurile duhovniceşti sunt obşteşti şi că niciunul nu avea mai mult decât altul şi cu mare zor s-au adunat laolaltă, pentru a-şi pune totul de obşte şi chiar pentru a împărţi[24] [toate ale lor] tuturor[25].

„Iar toţi cei care credeau”, zice, erau laolaltă şi ca să vedeţi că aceasta nu înseamnă că erau adunaţi într-un loc anume, luaţi aminte la cele ce urmează: „şi aveau toate de obşte”.

„Toate”, zice, adică fără nicio abatere, nu unele da şi altele nu. Aceasta era o comunitate de vieţuire îngerească, fiindcă nu considerau că le aparţine nimic.

Prin aceasta era smulsă însăşi rădăcina tuturor relelor. Prin cele ce au făcut, au arătat [cu fapta] pe cele pe care le-au auzit: căci aceasta era despre care el a zis: „Mântuiţi-vă de acest neam viclean”.

„În fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu”. De vreme ce au ajuns trei mii, au avut curaj să iasă afară acum.

Iar pe deasupra, era marea îndrăzneala dăruită lor de Duhul. Şi urcau zilnic [la Templu] ca la un loc sfânt, căci adesea îi aflăm pe Petru şi pe Ioan făcând aceasta.

Întrucât, deocamdată nu au stânjenit cu nimic datinile iudeilor. Iar cinstea trecea şi asupra locului. Mâncarea în casă…În care casă? În Templu.

Luaţi aminte la creşterea evlaviei. Au lepădat toate bogăţiile şi s-au veselit şi au avut bucurie mare. Căci mai mari erau bogăţiile pe care le-au primit fără sudoare. Nimeni nu a cârtit, nimeni nu a pizmuit, nimeni nu a duşmănit/n-a purtat ranchiună. Nici mândrie, nici dispreţuire nu era acolo. Ca nişte copii s-au supus pe ei înşişi învăţăturii. Ca a unor prunci nou-născuţi era bunăvoinţa inimii lor.

Dar de ce să folosim această nedesluşită asemănare?

Amintiţi-vă cum a fost când Dumnezeu a zguduit cetatea noastră cu un cutremur, cât de ascultători au devenit toţi oamenii.

Aşa era şi atunci cu cei care au crezut. Nu era între ei necinste, nici viclenie: căci acesta este rodul fricii şi al durerii! Nu încăpea atunci vorbă despre „al meu” şi „al tău”.

Prin urmare, bucuria aştepta la masa lor şi nimănui nu i se părea că mănâncă dintr-ale sale, nici din ale altuia. Poate că vi se pare acesta un cuvânt greu de ghicit.

[Acesta este înţelesul]: nici nu socoteau bunurile fraţilor lor ca fiind străine, căci ele erau ale Stăpânului, nici pe ale lor înşişi ca fiind ceva al lor, ci toate erau ale fraţilor.

Cel sărac nu cunoştea ruşinea, nici cel bogat trufia. Aceasta este bucuria. Cel din urmă se socotea pe sine dator, fiind dăruit.

Ceilalţi se simţeau cinstiţi prin aceasta, şi erau strâns legaţi unii de alţii.

Căci într-adevăr, când oamenii fac pomană din bani, se întâmplă să fie jigniri, mândrie, părere de rău/silă.

Și de aceea zice Apostolul: „Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (II Cor. 9, 7)

„Întru bucurie şi întru curăţia inimii”, etc. Vedeţi despre cât de multe lucruri le aduce mărturie!

Despre adevărata credinţă, stăruinţa în ascultare, în rugăciuni, în curăţie, în plinătatea bucuriei. „Lăudând pe Dumnezeu”.

Două lucruri erau care ar fi putut să îi întristeze pe ei: viaţa aspră şi pierderea averilor lor. Şi cu toate acestea, tocmai în aceste două privinţe, ei s-au veselit. „Şi având har la tot poporul”.

Căci cine trebuie să iubească oameni cu o asemenea fire, ca părinţi ai tuturor?

Aceştia nu s-au întors cu răutate unul împotriva altuia, ci toţi s-au supus harului lui Dumnezeu.

„La tot poporul”. Nu le era frică şi, cu toate acestea, ei s-au aşezat în mijlocul primejdiilor.

Prin curăţie, însă, el înţelege întreaga virtute, covârşind cu mult dispreţul faţă de bogăţii, înfrânarea şi stăruirea lor în rugăciuni.

Căci aceştia au adus şi laudă curată lui Dumnezeu: aceasta înseamnă „lăudând pe Dumnezeu”.

Dar luaţi aminte acum şi felul în care îşi primesc imediat răsplata.  „Şi având har la tot poporul”.

Erau minunaţi [în ochii oamenilor] şi foarte mult iubiţi. Căci cine nu ar lăuda şi nu ar admira smerenia firii lor? Cine nu s-ar lega de un om în care nu este nimic ascuns? Şi pentru cine este mântuirea, dacă nu pentru aceştia? Pentru cine sunt acele mari minuni?

Oare nu păstorilor s-a propovăduit mai întâi Evanghelia? Şi nu lui Iosif, care avea mintea smerită atât de mult, încât nu a lăsat ca bănuiala desfrânării să-l înspăimânte ca să îl forţeze să facă ceva rău? N-a ales Dumnezeu oameni simpli[26], neînvăţaţi[27]?

Căci scris este: „Binecuvântat este tot sufletul smerit” (Pilde 11, 25)[28]. Şi iarăşi: „Cel ce umblă întru neprihănire umblă pe cale sigură” (Pilde 10, 9).

„Adevărat”, veţi zice, „dar e nevoie şi de chibzuinţă[29]”.

Dar, mă rog, ce este simplitatea/smerenia, dacă nu chibzuinţă? Căci acolo unde nu te aştepţi să fie vreun rău, nici nu pui la cale unul. Când nimic nu te supără, atunci nici nu îţi aduci aminte răul.

V-a jignit cineva? N-aţi fost îndureraţi. V-a ocărât cineva? Nu v-a atins cu nimic. V-a pizmuit cineva? Tot nu v-a rănit nici aceasta. Smerenia e calea sigură către adevărata înţelepciune/filosofie.

Nu e nimic atât de frumos în suflet ca simplitatea/ smerenia. În ceea ce priveşte felul în care apare fiecare [în faţa celorlalţi], cel care este ursuz/posac şi trist şi închis în sine, chiar dacă este frumos la înfăţişare, îşi pierde foarte mult din frumuseţea sa. În vreme ce acela care îşi descreţeşte faţa şi zâmbeşte cu blândeţe, îşi sporeşte frumuseţea.

Astfel, în ceea ce priveşte sufletul, cel care este închis în sine, chiar dacă are zeci de mii de lucruri bune, şi pe acelea le schimonoseşte/le face slute. Dar cel care este sincer şi deschis, face tocmai pe dos.

Pe un om ca acesta din urmă poţi să ţi-l faci liniştit prieten şi chiar atunci când se întâmplă vreo ceartă, el este uşor de împăcat. Nu e nevoie de paznici sau de pază, nu e nevoie de lanţuri şi de legături cu unul ca acesta. Însă mare este libertatea lui şi a celor care se însoţesc cu el.

Dar, veţi zice: Ce poate face un asemenea om dacă nimereşte între oameni răi? Dumnezeu, Care ne-a poruncit nouă să avem minte neprihănită, va întinde mâna Sa [în apărarea lui].

Căci cine era mai nevinovat decât David? Şi cine mai rău decât Saul? Însă cine a biruit?

Şi Iosif: nu s-a purtat el cu neprihănire faţă de soţia stăpânului său, care a încercat să-l prindă în cursele ei? Şi cu toate acestea, spuneţi-mi, era el cel mai rău?

Mai mult, cine a fost mai nevinovat decât Abel şi cine mai plin de răutate decât Cain?

Şi iarăşi Iosif, nu s-a purtat el fără viclenie cu fraţii săi? Şi nu tocmai acest lucru a fost izvorul înţelepciunii sale[30], că a vorbit fără să bănuiască [invidia lor], în vreme ce ei au primit cuvântul lui cu răutate păcătoasă?El şi-a dezvăluit iarăşi şi iarăşi visele sale fără să aibă îndoieli [asupra fraţilor săi], iar apoi a mers către ei purtând cu el rezerve de hrană şi nu a fost întru nimic prevăzător[31].

A lăsat toate în seama lui Dumnezeu. Şi cu cât mai mult ei îl priveau ca pe un duşman, cu atât mai mult el se purta cu ei ca şi cu nişte fraţi adevăraţi.

Dumnezeu avea putere ca să nu îngăduie ca el să cadă în mâinile lor, dar [a lăsat să se întâmple aceasta] pentru ca minunea să se vădească tuturor, cum adică, deşi ei i-au făcut ce era mai rău cu putinţă, cu toate acestea el s-a înălţat mai presus decât ei. Căci deşi mare nefericire a căzut peste el, aceasta a venit din partea altcuiva, nu din vina lui[32].

Dimpotrivă, cel rău loveşte cel dintâi în sine, în nimeni altcineva decât în sine însuşi. Căci s-a zis: „singur vei purta ponosul” (Pilde 9, 12).

Sufletul său, în el, este întotdeauna plin de întunecare[33], gândurile sale sunt mereu încâlcite. Fie că trebuie să asculte ceva, fie să spună ceva, pe toate le face plângându-se/cârtind şi învinovăţind pe alţii.

Departe, foarte departe de acestea îşi fac lăcaşul prietenia şi buna înţelegere. Însă de cealaltă parte sunt numai certuri, vrăjmăşii şi toate lucrurile urâte.

Cei care fac acestea sunt bănuitori chiar faţă de ei înşişi. Nici somnul nu este pentru ei dulce, nici nimic altceva. Şi având o soţie, iată că sunt în vrăjmăşie şi în război cu toată lumea: numai gelozie şi frică, fără încetare!

Da, cel rău, poniros îşi are numele de la ponin, „a avea dureri/osteneli”.

Căci, cu adevărat, Scriptura numeşte întotdeauna răutatea ca fiind osteneală, ca de pildă, când zice: „sub limba lui, osteneală şi durere” (Ps. 9, 27). Și iarăşi: „fărădelege şi osteneală în mijlocul ei [al cetăţii] şi nedreptate” (Ps. 54, 10).

Dacă cineva găseşte că e lucru de mirare, de ce aceştia, care mai întâi au făcut şi ei parte dintre cei despre care tocmai am vorbit [dintre cei răi], s-au schimbat acum atât de mult, să ştie că suferinţa a fost pricina. Suferinţa, această învăţătoare a înţelepciunii cereşti şi maică a evlaviei.

Când bogăţiile au fost lepădate, atunci s-a nimicit şi răutatea. Adevărat, ziceţi voi, căci chiar despre aceasta întrebăm şi noi. Dar de unde vine toată răutatea care există acum?

Cum se face că dorinţa de a căuta virtutea a intrat dintr-o dată în minţile a trei mii şi a cinci mii de oameni şi că toţi, în acelaşi timp, au devenit filosofi creştini, pe când astăzi cu greu găseşti vreunul? Cum de au trăit atunci [după convertire] împreună într-o asemenea bunăvoire?

Ce anume i-a făcut să fie atât de hotărâţi şi de râvnitori? Ce anume i-a aprins pe ei deodată?

Pricina este că s-au apropiat cu multă evlavie. Că cinstirile[34] nu erau atât de căutate aşa cum sunt astăzi. Că şi-au îndreptat toate gândurile numai către viaţa viitoare şi nu au mai urmărit nimic din cele ale zilei de azi.

A înfrunta primejdiile: acesta este semnul unei minţi înflăcărate. Acesta era felul cum înţelegeau ei creştinismul.

Noi [însă] nu mai avem aceleaşi vederi ca şi ei. Noi căutăm mai întâi mângâierea noastră.

Urmarea este că noi nu vom primi aceasta [mângâierea adevărată] când va veni vremea ei.

„Ce să facem?”, întrebau acei oameni [pe Apostoli]. Noi facem tocmai dimpotrivă.

„Ce să facem?”. Adică: ce se cuvine nouă să facem acum. Noi, tocmai pe dos.

Aceia s-au osândit pe ei înşişi, tremurând pentru mântuirea lor. Aceasta este ceea ce i-a făcut aşa cum erau. Au ştiut ce mare dar au primit.

Dar cum poţi să ajungi ca ei, când toate le faci într-un duh împotrivitor? Ei au auzit şi s-au botezat fără întârziere.

N-au rostit acele cuvinte pline de răceală pe care le spunem noi acum, nici n-au născocit pricini pentru a mai zăbovi. Deci au înţeles foarte bine tot ceea ce se cerea de la ei.

Însă cuvântul: „Mântuiţi-vă de acest neam viclean”, i-a făcut să nu fie leneşi. Ci, mai degrabă, au întâmpinat cu bucurie povăţuirile. Şi că le-au primit bucuroşi, au dovedit-o prin înseşi faptele lor. Căci au arătat ce fel de oameni erau.

Ei s-au înscris imediat pe liste[35] şi şi-au lepădat haina de pe ei, pe când noi ne înscriem, dar vrem să luptăm cu haina pe noi.

Din această cauză împotrivitorul nostru [diavolul] nu are prea mult de luptat, pentru că noi ne încurcăm singuri în mişcările noastre şi suntem întotdeauna aruncaţi la pământ.

Facem exact acelaşi lucru, ca unul care, trebuind să învingă pe potrivnicul său înnebunit, care aruncă flăcări de furie, a cărui îndeletnicire neîncetată este lupta, acoperit cu praf, un adevărat goliat, dezbrăcat de haine, „îmbrăcat” numai cu murdărie din pricina nisipului şi a soarelui, şi de pe care curg sudorile la vale, slina şi murdăria, el însuşi [cel care îl înfruntă], mirosind a parfum, se gândeşte să îşi pună pe el veşminte fine de mătase şi pantofi auriţi şi haina care îi ajunge până la călcâie şi zorzoanele sale aurite pe cap, şi să coboare astfel în arenă ca să se ia la trântă cu acela.

Unul ca acesta nu numai că va fi împiedicat, dar înălţându-se de trufie din pricina doar a dorinţei de a nu-şi mânji sau de a nu-şi rupe „minunatele” sale haine, va tremura încă de la început şi în plus va avea parte tocmai de ceea ce s-a temut cel mai tare: de stricarea celor care îi erau atât de dragi.

Vremea întrecerii a sosit! Dar spuneţi-mi: vă îmbrăcaţi în mătase? E vremea luptei, ceasul întrecerii, iar voi vă împodobiţi ca pentru o sărbătoare? Nu vă uitaţi la lucrurile din afară [la bogăţii], ci la cele din lăuntru!

Căci prin gândurile la acest lucruri [din afară] sufletul este legat din toate părţile, ca şi cu nişte funii puternice, care nu vă îngăduie să ridicaţi nici măcar o mână sau să luptaţi cu potrivnicul şi care vă fac să fiţi nişte bărbaţi moleşiţi şi slabi/muieratici.

Cineva poate crede cu mintea lui, chiar izbăvit de aceste legături, eliberat, că ar fi în stare să învingă acea putere necurată?

Despre aceasta însă, nici Hristos nu a îngăduit ca să se creadă că despărţirea de bogăţii, ea însăşi este de ajuns.

Dar ce a spus El? „Vinde tot ce ai, dă săracilor (…), vino şi urmează Mie” (Mc. 10, 21).

Căci dacă, chiar şi atunci când lepădăm bogăţiile, nu suntem încă mântuiţi, ci încă avem nevoie de mai multă pricepere şi de obişnuinţă îndeaproape [cu viaţa duhovnicească], cu cât mai mult, dacă le păstrăm, nu vom reuşi niciodată să facem lucruri mari şi, în locul acestora, vom ajunge ţinta râsului şi a batjocurii privitorilor şi a diavolului însuşi.

Căci chiar dacă nu ar fi niciun diavol, chiar dacă nu ar fi nimeni care să se lupte cu noi, cu toate acestea zeci de mii de căi, din toate părţile, îl duc pe iubitorul de arginţi la Iad.

Unde sunt acum cei care întreabă de ce a fost creat diavolul? Ascultaţi aici, că diavolul nu are nimic de-a face cu această lucrare [a iubirii de averi], ci o facem în întregime noi înşine.

Dar, cu adevărat, cei care sunt ai înălţimii[36] [duhovniceşti] ar avea dreptul să întrebe acestea, ei, care, după ce şi-au arătat înfrânarea, dispreţuirea bogăţiilor şi lepădarea lor de toate aceste lucruri, au dorit infinit mai mult să părăsească părinţi şi case şi pământuri şi soţii şi copii. Şi, cu toate acestea, ei sunt ultimii care să întrebe despre aceasta.

Dar tocmai oamenii care niciodată nu ar avea îndreptăţirea[37] să pună această întrebare, tocmai aceştia îndrăznesc să vorbească.

Aceia [Sfinţii] cu adevărat se luptă cu diavolul. În schimb pe aceştia[38] el nici măcar nu îi consideră vrednici să se măsoare cu ei. Veţi zice: „dar tocmai diavolul este cel care picură în suflete această zgârcenie”.

Ei bine, fugi de ea, nu o lucra pe ea, o, omule!

Gândeşte-te acum, că ai vedea murdăria aruncată afară de la un etaj mai sus şi, în acelaşi timp, văzând cum este azvârlită, totuşi el nu se dă la o parte, ci rămâne pe loc ca să îi cadă toată în capul său.

Pe unul ca acesta nu numai că nu îl compătimeşti, ci chiar eşti mânios şi îi spui că bine i-a făcut, în vreme ce toată lumea îi strigă: „Nu fi prost”, aruncând vina nu pe cel care îşi aruncă murdăria, ci tocmai pe acesta care a lăsat-o să cadă peste el.

Însă acum, voi ştiţi că zgârcenia vine de la diavolul şi mai ştiţi că ea este pricina a zeci de mii de răutăţi. Vedeţi cum este azvârlită [în minte], ca o murdărie, închipuirea rău mirositoare [a lăcomiei].

Şi nu vedeţi că împuţiciunea ei cade tocmai în capul vostru, când nu este nevoie decât să te dai puţin la o parte ca să scapi de toată această necurăţie?

Precum acela care, dacă s-ar fi dat la o parte, ar fi scăpat, la fel şi voi, să nu primiţi astfel de închipuiri, ci feriţi-vă de poftele trupului[39].

„Şi cum să fac aceasta?”, întrebi tu. Dacă aţi fi fost păgâni şi nu aţi fi avut ochi decât pentru cele vremelnice, poate că ar fi fost ceva într-adevăr greu [să vă daţi seama], şi cu toate acestea, chiar şi păgânii au dobâdit această înţelepciune[40].

Dar tu, cel care aştepţi Împărăţia Cerului şi slava cerească, tu întrebi „cum să mă scârbesc[41] de gândurile rele?”.

Dacă v-aş fi spus cele dimpotrivă, atunci să vă fi îndoit, dacă aş fi zis: „râvniţi bogăţiile”, atunci să fi răspuns: „cum să râvnim bogăţiile, când am văzut lucruri atât de minunate?”.

Spuneţi-mi, dacă înaintea voastră ar sta aur şi pietre preţioase, iar eu aş zice: „doriţi-vă plumb”, n-ar fi aceasta pricină de îndoială/neînţelegere?

Căci vei zice: „Cum aş putea [să-mi doresc plumb]?” Dar dacă am zis: „nu-l dori pe acesta”, atunci este mai mult decât limpede de înţeles.

Nu mă minunez de cei care dispreţuiesc, ci de cei care nu dispreţuiesc bogăţiile.

Aceasta este starea unui suflet din cale afară de prost sau de nebun, cu nimic mai bun decât o muscă sau un ţânţar, un suflet care se târăşte pe pământ, tăvălindu-se în noroi[42], lipsit de toate ţelurile înalte.

Dar ce zici? Nu este plăsmuit ca să moşteneşti viaţa veşnică? Dar tu întrebi: cum să dispreţuiesc viaţa de aici pentru viaţa viitoare?

Oare pot fi acestea două puse în cumpănă? Eşti chemat să primeşti un veşmânt împărătesc, iar tu zici: „cum să mă scârbesc de zdrenţe?”. Urmează să fii adus în palatul Împăratului, şi zici: „cum să mă despart de bordeiul[43] pe care îl am acum?”.

Ca să spunem adevărul, noi înşine suntem buni de a fi judecaţi[44] întru toate, noi, cei care nu alegem să ne lăsăm pe noi înşine să fim mişcaţi[45] câtuşi de puţin.

Căci cei care au fost doritori au învins [patimile] şi aceasta cu mare râvnă şi uşurinţă.

Să fiţi deci şi voi stârniţi de propovăduirea noastră şi să învingeţi şi voi răul şi să ajungeţi asemenea celor care au fost biruitori, prin harul şi milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care, Tatălui şi Duhului Sfânt fie slava, puterea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii cei fără de sfârşit. Amin!


[1] Le-a întunecat pornirea cea rea a minţii lor.

[2] În omul păcătos este acest lucru „firesc”, pentru starea în care se află el. Dar când îi dai dreptate, când şi el ştie foarte bine că nu are dreptate, atunci dorinţa lui de împotrivire se simte dezarmată.

[3] Străpunşi, înţepaţi în inimă, mustraţi.

[4] Este concis.

[5] Neam (generaţie) pervers, desfrânat, nemulţumitor, necuvincios, nepriceput, vrăjmaş, nesupus, neascultător.

[6] După cum făgăduieşte că va izbăvi şi în viitor.

[7] În text: care au primit cu bucurie.

[8] În text: chiar în aceeaşi zi.

[9] În text: urmau cu tărie, neclintiţi.

[10] În text, sensul e de comuniune frăţească.

[11] În text: „Şi frică a venit peste fiecare suflet”.

Căci frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii (cf. Pilde 1, 7; 9, 10; Iov 28, 28; Ps. 110, 10; Sir. 1, 14-15) şi ea este un mare dar al Duhului Sfânt (cf. Is. 11, 3), Care S-a pogorât peste cei botezaţi, după cum le-au făgăduit Sfinții Apostoli.

[12] Spre cele foarte înalte, duhovniceşti, pe care nu le puteau înţelege imediat prea bine. Nu au scrutat cu neruşinare orizontul duhovnicesc al tainelor pe care nu le puteau cuprinde dintr-o dată.

Deci din frică de Dumnezeu nu i-au dispreţuit pe Sfinții Apostoli şi nici nu au căutat să înţeleagă dintr-o dată toate tainele credinţei creştine.

[13] Pe cât cunoşteau mai mult tainele credinţei şi se adânceau în iubire pentru Hristos, pe atât mintea şi gândurile lor începeau să se aprindă de lumina înţelepciunii dumnezeieşti şi să străluceacă.

[14] Să discrediteze, să compromită, să calomnieze.

[15] Dumnezeiescul Ioan ne spune clar că bogăţia nu este spre pierzare, dacă o iconomisim cu înţelepciune.

Din „economiile” noastre să facem iconomie, să fim iconomi înţelepţi. Şi dacă arunci bogăţia pe care o ai şi nu o întrebuinţezi bine, nu este nicio virtute, ci numai înţelepciunea şi dreapta judecată sunt virtuți.

Creştinii trebuie să facă milostenii cu chibzuinţă, nu să arunce cu banii şi cu bogăţia la întâmplare şi astfel să-şi „odihnească” conştiinţa, ca şi cum ar fi devenit cu adevărat milostivi.

Neagonisire nu înseamnă a nu avea, ci a nu te lipi de ceea ce ai. Căci bogat a fost şi Sfântul Iov, bogaţi au fost şi Sfinții Părinţi Ioachim şi Ana, şi mulţi alţi Sfinţi, şi asta nu i-a împiedicat să ajungă la desăvârşire duhovnicească şi la cea mai mare sfinţenie.

Dracul este cel care vrea să credem că bogăţia e rea, după cum vrea să credem şi că trupul e rău sau lumea, că tot universul este rău, ca să discrediteze creaţia lui Dumnezeu şi raţiunea cu care El ne-a înzestrat de a folosi toate lucrurile spre bine.

[16] În text: „din casă în casă”, adică în casele celor credincioşi.

[17] În text: „îşi luau fiecare porţia sa de mâncare”.

[18] Literal: „singleness of heart”, în singurătatea inimii, după cum a poruncit Domnul, ca să intrăm prin rugăciune în cămara inimii şi să închidem uşa patimilor necurate, adică să ne adâncim în iubirea Lui şi în împărtăşirea cu El, în cea mai mare intimitate cu El.

Singurătatea inimii înseamnă şi umilinţa inimii, smerenia ei. Curăţia, smerenia, simplitatea, liniştea, umilinţa, deşi sunt înţelese separat, în practică nu pot fi concepute una fără alta.

[19] Ca să o facă mai gustoasă, mai delicioasă.

[20] În text: „pe unii ca aceştia, care trebuia să se mântuiască”.

[21] Această ultimă propoziţie nu este în Biblia românească.

[22] Nu se află în Biblia românească.

[23] Adică, înţeleg de aici, nu le-au dat de la început învăţăturile cele mai înalte şi de aceea Sfântul Luca nu mai relatează pe larg despre felul în care le-au propovăduit Apostolii.

Iarăşi se vede că Dumnezeieştii Evanghelişti şi Apostoli au scris despre cele mai mari şi mai minunate învăţături şi despre cele mai mari minuni care s-au întâmplat, alegând fiecare ceea ce a considerat – insuflaţi fiind de Duhul Sfânt – că este de cea mai covârşitoare importanţă.

[24] Chiar şi a împărţi tuturor toate cele ale tale era o caracteristică de obşte, era ceva ce făcea fiecare în parte, nu numai unii îşi împărţeau bunurile.

Adică, fie că averea lor era mare sau mică, ei puneau, fiecare, tot ceea ce aveau la dispoziţia tuturor celorlalţi fraţi. Şi nu numai că puneau toate averile la un loc, ci le şi risipeau imediat, le dăruiau fără ezitare imediat celor ce aveau nevoie.

[25] Atunci când înţelegi că Dumnezeu împarte daruri duhovniceşti tuturor, şi celui de lângă tine la fel ca şi ţie şi tuturor la fel, atunci nu mai are niciun rost ca să ai bunuri materiale de prisos, în plus faţă de fratele tău.

Când cele care sunt mai scumpe şi mai de preţ, adică cele duhovniceşti, sunt împărţite de Dumnezeu tuturor fără discriminare, ce rost mai are să păstrezi pentru tine pe cele fără preţ, pe cele găunoase şi putrezitoare, bunurile materiale şi averile (cf. 2, 45)?

Chiar dacă tu nu dai fratelui tău, vezi limpede că Dumnezeu i-a dat, Dumnezeu l-a dăruit pe el, l-a umplut de har şi el e foarte bogat în darul dumnezeiesc, ca un Părinte Bun, aşa după cum fac şi părinţii care îşi iubesc copiii şi le împart lor daruri în mod egal, fără favoritisme.

Dacă am vedea în fraţii noştri pe cei pe care îi iubeşte Dumnezeu la fel de mult ca şi pe noi, dacă am sesiza darurile cu care îi umple Dumnezeu, cu pace, cu linişte sufletească, cu linişte în familie, cu prunci ascultători şi înţelepţi, cu alte multe feluri de ajutoruri în clipe de nevoie şi daruri pe care le poate revărsa Dumnezeu într-o casă, nu i-am mai desconsidera, nici nu am mai crede că sunt mai săraci ca noi sau că le dăm ceva deosebit, dacă se întâmplă să ne îndurăm ca să le dăruim ceva, un ajutor material sau financiar, care le trebuie.

Dar noi nu mai avem simţul duhovnicesc de a vedea darurile lui Dumnezeu în sufletul şi în viaţa celor pe care îi credem săraci, mai săraci decât noi, îi ofensăm cu nepăsarea şi cu dispreţul nostru pentru că nu vedem că ei sunt bogaţi, de multe ori cu mult mai bogaţi decât noi.

Dăruind ceva trecător, material, primim în schimb iubire, primim înţelegera că Dumnezeu e Părintele cel Bun al tuturor, primim o familie mare care este Biserica univerală, primim fraţi şi surori şi părinţi pe care nu îi ştiam că îi avem: primim mult mai mult, infinit mai mult decât dăm. Dau fratelui meu pentru că văd că are, văd că e fiul iubit al lui Dumnezeu.

[26] De la ţară, ţărani, needucaţi în şcoli şi academii.

[27] Simpli, naturali, autentici, nefalsificaţi de viclenie şi de patimi.

[28] În ediţia BOR 1988 se spune: „Cel ce binecuvântează va fi îndestulat, iar cel ce blestemă va fi blestemat”.

[29] Prudenţă.

[30] Izvorul înţelepciunii este nevinovăţia, nerăutatea inimii, care nici măcar nu este în stare să îşi facă un gând despre ceva rău ce s-ar putea întâmpla, ci pe toate le vede ca fiind minunate şi curate.

Mulţi dispreţuiesc şi consideră nevinovăţia ca prostie, dar Dumnezeu pe cei nevinovaţi cu inima îi umple de înţelepciune şi pe cei care sunt parşivi şi se cred deştepţi îi face de ruşine.

[31] Sfântul Ioan arată aici adevărata nevinovăţie, care nu îşi ia niciodată măsuri de prevedere şi nu se aşteptă la nimic rău din partea celorlalţi, nici măcar atunci când aceia s-au dovedit odată răi.

[32] Nu păcatele lui erau cauza durerii lui, pentru că era nevinovat, ci pizma altora a fost motivul. Dar Dumnezeu a îngăduit pentru ca să se vădească darul Său către el, către robul Său credincios.

[33] Deznădejde, întristare, deprimare, demoralizare, jale, mâhnire.

[34] Demnităţile, posturile de conducere, lauda de la oameni.

[35] Pe listele luptătorilor.

[36] Uneori Sfinţii sunt numiţi munţi şi dealuri, ca spre exemplu în Fac. 49, 26: „Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările munţilor celor din veac şi frumuseţea dealurilor celor veşnice”, în Ps. 64, 13: „cu bucurie dealurile se vor încinge”, Ps. 71, 3: „Să aducă munţii pace poporului Tău şi dealurile dreptate”, Ps. 113, 4: „Munţii au săltat ca berbecii şi dealurile ca mieii oilor”, Is. 2, 2: „Fi-va în vremurile cele de pe urmă, că muntele templului Domnului va fi întărit peste vârfurile munţilor şi se va ridica pe deasupra dealurilor”, Is. 30, 25: „Atunci pe orice munte înalt şi pe orice deal mare, vor fi râuleţe şi pâraie de apă”, Cânt. celor 3 tineri, 52: „Binecuvântaţi, munţi şi dealuri, pe Domnul, lăudaţi şi-L preaînălţaţi pe El în veci”, etc.

[37] Viaţa lor nu le dă această îndreptăţire.

[38] Pe cei care au inima lipită de bogăţii.

[39] Pofta trupească, setea de putere, iubirea de faimă, de slavă deşartă. Alipirea de averi şi de bunăstarea materială duce, în mod inevitabil, la desfrânare şi la slavă deşartă, precum şi la dorina de a parveni cât mai mult pe scara socială, de a deveni cât mai puternic în societate.

[40] De a dispreţui bogăţiile.

[41] Cum să mă dezgust, cum să arunc, cum să nu mai primesc gândurile rele? Este o întrebare pe care o punem şi noi mereu, şi iată că Sfântul Ioan ne dă o palmă şi ne spune că nici păgânii n-ar întreba asemenea lucruri elementare.

Căci dacă spunem că suntem creştini şi iubim pe Hristos şi aşteptăm cu dor Împărăţia lui Dumnezeu, cum am putea să mai iubim şi împuţiciunea gândurilor rele şi necurăţia pe care diavolul ne-o toarnă în suflet neîncetat şi pe care o vedem foarte bine, dar nu vrem să ne dăm la o parte. Nici nu ar trebuie să avem nevoie de nicio predică în plus faţă de cuvintele lui Hristos.

Multa predicare şi învăţare este spre ruşinea noastră, că nici aşa nu facem nimic. Dacă L-am iubi pe Dumnezeu, n-am mai întreba niciun cuvânt. Noi însă năvălim peste părinţii duhovniceşti ca să le stricăm liniştea, punem tot timpul tot felul de întrebări prosteşti, care nu ne interesează, cu adevărat, nici pe noi, nici pe alţii, le cerem toată ziua dădăcire şi „cuvânt de învăţătură”, dar învăţătura se lipeşte de noi ca uleiul de apă.

Să mai punem mâna să mai şi lucrăm cele ce auzim, nu numai să aşteptăm daruri de la Dumnezeu cu nemiluita şi învăţătură cu carul de la duhovnici, iar osul nostru nu e pus la treabă deloc.

Iar dacă vreun părinte duhovnic, de la care am învăţat multe, îndrăzneşte să ne certe pentru nesimţire, e vai şi amar, suntem supăraţi foc că nu e îndeajuns de „sfânt”, ca să ne suporte cu „blândeţe” toată necurăţia cât un munte de gunoi a sufletului! Părinţii noştri vor primi cununi pentru osteneala lor, dar noi, cei care trândăvim, mi-e şi frică să mă gândesc ce vom primi.

[42] Sau bălăcindu-se în murdărie.

[43] Cocioabă, coşmelie.

[44] De tras la răspundere.

[45] Neliniştiţi, tulburaţi, în sensul bun, scoşi din învârtoşare.

Distincțiile TPA [2010]

Thumbnail

Ca și în anii precedenți (2007, 2008, 2009), distincțiile platformei noastre pe 2010 (lista e încă deschisă…) au vizat persoane, proiecte sau gesturi care ne-au atins inimile profund, ne-au marcat și ne-au bucurat.

Ele nu sunt orânduite ierarhic…dar fiecare reprezintă o realitate inconturnabilă.

De aceea, le mulțumim tuturor pentru ceea ce fac și pentru ceea ce reprezintă sau au reprezentat (atunci când e vorba de distincții in memoriam) și punerea lor în evidență înseamnă scoaterea din uitare sau dintr-o mulțime de informații inutile și nerelevante.

La mulți ani tuturor și numai bine!


Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort