Traduceri patristice

vol. 3

Traduceri și comentarii de:

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfântul Ioan Gură de Aur

Comentariul la Faptele Apostolilor

(Omiliile 1-9)

Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Prima, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a și a 7-a omilie la Faptele Apostolilor.

***

Omilia 8

Iar Petru şi Ioan se suiau la templu pentru rugăciunea din ceasul al nouălea (3, 1)[1].

Întotdeauna îi aflăm pe aceşti doi Apostoli împreună, fiind legaţi de o mare prietenie.

Căci „Simon Petru i-a făcut semn acestuia” (In. 13, 24)[2]. De asemenea, tot aceştia doi „veneau la mormânt” şi „alergau împreună” (In. 20, 3-4)[3]. Şi Petru l-a întrebat pe Hristos despre Ioan: „Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla?” (In. 21, 21).

Acum, scriitorul acestei cărţi nu vorbeşte şi despre celelalte minuni, ci pomeneşte numai despre acea minune [vindecarea ologului], care i-a făcut pe toţi să se tulbure/să se frământe.

Luaţi aminte iarăşi, că ei nu vin la aceia înadins. Atât de curaţi erau ei de orice gând de slavă deşartă, atât de mult urmau Stăpânului lor. De ce s-au suit la templu? Mai trăiau ca evrei? Nu, ci pentru râvna[4] cu care făceau toate.

Un alt semn minunat li se dă, care îi întăreşte pe cei ce au crezut şi îi apropie pe ceilalţi. Și [fac] astfel, ca şi cum ei ar fi fost un semnDumnezeu a lucrat.

Boala era în firea omului [a ologului] şi zădărnicea strădaniile medicinei. Acela fusese olog patruzeci de ani (Fapt. 4, 22), după cum spune apoi scriitorul [Sfântul Luca] şi nimeni, în tot acest timp, nu l-a vindecat. Şi cele mai încăpăţânate boli [care nu se vindecă] sunt cele din naştere.

Era o mare nefericire pentru acel om, întrucât el nu putea nici măcar să îşi facă singur rost de cele necesare vieţii. Acela era uşor de văzut, atât din cauza locului în care stătea, cât şi din cauza suferinţei sale.

Ascultaţi deci cum este povestită toată întâmplarea:

Şi era un bărbat olog din pântecele mamei sale, pe care-l aduceau şi-l puneau în fiecare zi la poarta templului, zisă Poarta Frumoasă, ca să ceară milostenie de la cei ce intrau în templu (3, 2).

El s-a gândit să primească milostenie şi nu ştia cine sunt cei doi bărbaţi [Petru şi Ioan]:

Care, văzând că Petru şi Ioan vor să intre în templu, le-a cerut milostenie. Iar Petru, căutând spre el, împreună cu Ioan, a zis: Priveşte la noi (3, 3-4).

Dar nici aşa mintea lui nu s-a ridicat la gânduri mai înalte, ci a continuat să ceară. Căci aşa este sărăcia: îi constrânge pe oameni să stăruie, chiar şi atunci când nu li s-a dat.

Acest om să ne facă deci să ne fie ruşine, nouă, celor care nu stăruim în rugăciunile noastre!

Dar luaţi aminte, vă rog, la blândeţea[5] lui Petru. Căci a zis: „Priveşte la noi”. Aşa încât, chiar purtarea lor, în ea însăşi, vădea caracterul lor.

Iar el se uita la ei cu luare-aminte, aşteptând să primească ceva de la ei.  Iar Petru a zis: Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau (3, 5-6).

N-a zis: îţi dau ceva cu mult mai bun decât argintul sau aurul. Dar ce?

În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! Şi apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat şi îndată gleznele şi tălpile picioarelor lui s-au întărit (3, 6-7).

Aceasta era calea lui Hristos! De multe ori El a vindecat prin cuvânt, de multe ori printr-un gest, dar tot de multe ori Şi-a întins şi mâna Sa, acolo unde oamenii erau întrucâtva slabi în credinţă, astfel încât vindecarea să nu pară a se fi făcut de la sine.

„Şi apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat”. Această faptă a mărturisit Învierea, căci era o icoană a Învierii.

Deci îndată i s-au întărit gleznele şi tălpile,

Şi sărind, a stat în picioare şi umbla (3, 8).

Poate că a făcut aceasta pentru a încerca el însuşi să vadă dacă este adevărat, ca nu cumva lucrul făcut să nu fi fost în van.

Picioarele sale erau slabe, dar nu şi le pierduse. Unii zic că el nici nu ar fi ştiut să umble.

Şi a intrat cu ei în templu (3, 8): cu adevărat, era ceva minunat!

Apostolii nu l-au silit, ci din propria sa voinţă el i-a urmat, prin aceasta arătându-i pe binefăcătorii săi.

Umblând şi sărind şi lăudând pe Dumnezeu (3, 8): nu lăudându-i pe ei, ci pe Dumnezeu, Care a lucrat prin ei.

Omul era recunoscător. (Procitanie 3, 1-8).

„Iar Petru şi Ioan se suiau la templu” [etc.]. Luaţi aminte cum stăruiau în rugăciune.

„Ceasul al nouălea”: atunci [evreii] se rugau împreună.

„Şi era un bărbat”, etc. Omul se afla în starea de a fi purtat la locul acela de alţii.

„Pe care-l aduceau şi-l puneau în fiecare zi” – purtătorii săi îl aduceau – „la poarta templului”, chiar atunci când lumea venea la templu.

Şi ca să nu credeţi că îl aduceau pentru altceva decât pentru ca să primească pomană, ascultaţi ce zice autorul cărţii: „ca să ceară milostenie de la cei ce intrau în templu”.

Şi aceasta este pricina pentru care aminteşte despre locul acela, ca să adeverească cele pe care le povesteşte.

„Şi de ce”, întrebaţi voi, „nu l-au adus pe acesta la Hristos?”. Poate pentru că erau unii oameni necredincioşi, care hălăduiau/ bântuiau pe la templu. Însă, de fapt, ei nu l-au adus nici la Apostoli, când aceştia au intrat în templu, după ce ei făcuseră minuni atât de mari[6].

„Le-a cerut milostenie”, este scris. Purtarea lor i-a arătat a fi oameni Cuvioşi şi Drepţi.

„Iar Petru, căutând spre el, împreună cu Ioan, a zis” şi celelalte. Luaţi aminte că Ioan mereu păstrează tăcerea, în timp ce Petru vorbeşte şi în numele lui.

„Argint şi aur nu am”, zice el. Nu spune că: „nu am la mine”, cum obişnuim noi să zicem ci, în mod cuprinzător, spune: „nu am”, adică deloc.

„Atunci”, ar fi putut zice acela, „mă treci cu vederea pe mine, cel ce te rog?”. Nu, ci din cele ce am, primeşte!

Oare vă daţi seama cât de smerit este Petru, cum nu vrea să facă privelişte[7] nici măcar din harul binefacerii sale?[8].

„În numele”, etc., „Şi apucându-l de mâna dreaptă”, etc. Iar gura şi mâna lui au făcut totul.

Căci astfel de oameni erau evreii, ologi, şi având trebuinţă să ceară însănătoşire, aceştia cereau bani, târându-se pe pământ[9]. Căci aceasta înseamnă că înconjurau[10] templul: ca să ia bani.

Ce face atunci Petru? Nu îl dispreţuieşte, nici nu caută în preajmă pe vreun om avut. Nu zice: dacă minunea nu este pentru un om mare, atunci înseamnă că nu se poate întâmpla nimic măreţ.

Deci nu caută ceva care să îi aducă cinste, nu, nici nu îl vindecă pe acela de faţă cu poporul. Căci omul era la intrare, nu unde era mulţimea, care stătea înăuntru.

Dar Petru nu gândeşte nimic din acestea, nici intrând, nu predică despre aceasta [despre harul primit][11], nu, ci purtarea sa[12], l-a atras pe olog să ceară.

Şi minunea a fost că acela a crezut bucuros. Căci aceia care sunt eliberaţi de boli, care ţin de mult timp, cu greu cred. Fiindcă nu le vine să creadă nici ceea ce văd cu proprii lor ochi. Odată vindecat, el rămâne cu Apostolii, mulţumind lui Dumnezeu.

„Şi a intrat cu ei în templu, umblând şi sărind şi lăudând pe Dumnezeu”. Luaţi aminte cât este de neobosit în bucuria desfătării lui [de a merge], închizând în acelaşi timp gurile evreilor.

Iar faptul că sărea, era pentru a îndepărta bănuiala prefăcătoriei. Căci, mai presus de toate, aceasta[13] era dincolo de orice posibilitate a înşelăciunii.

Căci dacă mai înainte era cu totul neputincios ca să meargă, chiar şi atunci când îi era foarte tare foame – şi cu adevărat, n-ar fi împărţit cu cei care îl purtau, câştigul pe care îl avea din cerşit, dacă ar fi putut să-şi poarte de grijă de unul singur –‚ acest lucru înseamnă cel mai mult în mângâierea lui de acum.

Şi de ce s-ar fi prefăcut astfel în folosul celor care nu i-au dat lui nicio pomană? Însă omul era recunoscător, chiar şi după ce s-a vindecat[14].

Şi aceasta arată, pe de altă parte, credinţa sa, atât prin mulţumirea sa adâncă, cât şi prin cele ce s-au întâmplat apoi.

Era atât de bine cunoscut, încât aceia l-au recunoscut. Căci s-a zis:

Şi tot poporul l-a văzut umblând şi lăudând pe Dumnezeu. Şi îl cunoşteau că el era cel care şedea pentru milostenie, la Poarta Frumoasă a templului (3, 9-10).

Bine a zis „îl cunoşteau”[15]. Pentru că acum era ca unul necunoscut, din cauza celor ce se întâmplaseră.

Căci noi zicem aceasta despre lucrurile pe care ne este mai greu să le recunoaştem.

Şi s-au umplut de uimire şi de mirare pentru ceea ce i s-a întâmplat (3, 10).

Era nevoie ca să creadă că numele lui Hristos iartă păcatele, văzând că [acest nume] aduce asemenea roade, precum acesta.

Şi ţinându-se el de Petru şi de Ioan, tot poporul, uimit, alerga la ei, în pridvorul numit al lui Solomon (3, 11).

Pentru că simţămintele sale bune şi dragostea pentru Apostoli îl făceau pe cel ce fusese olog să nu îi părăsească şi prin aceasta vroia poate să le mulţumească în mod deschis şi să îi laude.

Tot poporul, s-a zis, alerga la ei. Iar Petru, văzând aceasta, a răspuns către popor (3, 12).

Din nou, el este cel care răspunde şi vorbeşte poporului. Mai înainte, arătarea limbilor i-a făcut pe aceia să asculte, acum, minunea.

Atunci a avut prilejul să vorbească pentru a răspunde învinovăţirilor[16], iar acum, presupunerilor acelora. Să vedem însă în ce fel acest cuvânt este deosebit de cel dinainte şi în ce se aseamănă cu acela.

Cel dintâi a fost ţinut într-o casă, înainte ca cineva să iasă afară şi înainte ca ei înşişi să fi lucrat ceva[17]; acesta, când toţi sunt uimiţi, iar cel vindecat este de faţă, când nimeni nu se îndoia, precum se întâmplase în cealaltă împrejurare, unde unii ziceau: „sunt plini de must” (2, 13).

Întâi, [Petru] a fost înconjurat de toţi Apostolii în timp ce vorbea, dar aici este numai cu Ioan. Căci acum este mai îndrăzneţ şi a devenit şi mai râvnitor. Căci aşa este firea virtuţii: odată ce ai început să o lucrezi, înaintează şi nu se mai opreşte niciodată.

Luaţi aminte acum, cum a fost proniat dumnezeieşte, ca minunea să se petreacă la templu, astfel ca şi în alţii să crească îndrăzneala.

Întrucât Apostolii nu lucrau pe ascuns şi în taină, deşi, totuşi, nici înăuntrul templului, unde era marea mulţime adunată.

Spuneţi-mi atunci, cum a fost crezută minunea? Însuşi cel care a fost vindecat a propovăduit binefacerea. Căci nu ar fi avut niciun motiv ca să mintă, nici ca să se alăture unei alte comunităţi de oameni[18].

Apoi, [Petru] a lucrat această minune acolo, fie pentru că era un loc larg, fie pentru că era mai retras. Şi luaţi aminte la cum se întâmplă! Ei s-au suit la templu pentru ceva şi au împlinit altceva. La fel a făcut şi Corneliu: s-a rugat şi a postit.

Dar până în zilele noastre, ei întotdeauna Îl numesc pe El „Nazarineanul”. „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul”, a zis Petru, „umblă!” Pentru că mai întâi era nevoie ca să creadă în El.

Deci şi noi, vă rog, să nu ne lăsăm pradă [ispitelor] la începutul drumului. Iar dacă cineva dintre noi a ajuns să îşi însuşească o virtute şi apoi a părăsit-o pentru o vreme, să o ia de la început.

Dacă intrăm în starea (en exi) [duhovnicească] cea bună, curând ajungem şi la capăt şi curând atingem şi culmea [virtuţii]. Căci vrednicia, s-a zis, naşte vrednicie şi împietrirea[19] naşte împietrire.

Acela care a simţit întru sine măcar puţină primenire duhovnicească[20], prin aceasta i se dă îndrăzneala să se apropie de lucruri şi mai mari şi de aici încă să meargă către ceva cu mult mai înalt.

Şi la fel după cum focul este înteţit de mai multe lemne, asemenea este şi el, cu cât este mai hotărât, cu atât mai mult creşte şi râvna, cu atât mai mult aprinde în sine cugetări cuvioase şi cu atât mai mult se înarmează în mod văzut[21] ca să lupte cu cele dimpotrivă.

Ca, spre exemplu[22]: se află în noi, ca o mulţime de spini, jurămintele mincinoase, trădarea, făţărnicia/ obrăznicia, înşelăciunea, necinstea, samavolnicia, derâderea/ batjocura, maimuţăreala, neruşinarea, vorbele murdare. Și iarăşi, în altă minte, pizma, lăcomia, nedreptatea, defăimarea, viclenia. Și iarăşi: pofta trupească cea rea, necurăţia, desfrânarea, neastâmpărul, preadesfrânarea. Și iarăşi: ciuda, întrecerea, mânia, ura, ranchiuna, răzbunarea, hula şi încă multe altele[23].

Dacă lucrăm schimbarea noastră încă din primele clipe, nu numai în acestea vom dobândi biruinţă, dar prin ele ajungem şi la cele care urmează[24].

Căci avem pricină ca să câştigăm mai multă putere pentru a trece şi peste alte păcate/vicii.

De pildă, dacă cel care are năravul să se jure, leapădă acest obicei satanic, nu a dobândit biruinţă numai în aceasta, dar este readusă în sine obişnuinţa dreptei cuviinţe, care se răspândeşte şi în alte purtări ale sale.

Căci nimeni care urăşte să se jure nu cred că poate să consimtă cu uşurinţă a săvârşi vreo faptă rea. Căci va simţi preţuire pentru virtutea pe care a dobândit-o. Aidoma omului care poartă o mantie frumoasă, se va ruşina să se tăvălească în noroi. Căci aşa este şi aici.

Punând acest început [pocăinţei], va ajunge să înveţe să nu mai fie mânios, să nu lovească, să nu jignească pe cineva. Căci dacă o dată a mers drept în cele mici, toate vor merge bine de la sine.

Cu toate acestea, adesea, se întâmplă ceva asemănător, ca o persoană să se schimbe în bine la început, însă apoi, căzând din neglijenţă în păcatele sale vechi, se întoarce grabnic la cele dinainte, încât nu mai are nădejde de îndreptare.

Ca, de pildă, atunci când ne hotărâm ca să nu jurăm şi începem bine, pentru trei sau patru zile.

După aceasta însă, fiind strâmtoraţi, lepădăm de la noi tot binele câştigat. Şi apoi cădem în nepăsare şi în nesimţire.

Însă nu este drept ne dăm bătuţi, ci acela care a căzut, trebuie să se nevoiască cu mare râvnă din nou.

Căci s-a zis că cel care a zidit o casă şi apoi o vede dărâmată, are în sine mai puţină putere ca să o ridice din nou. Aşa e, dar tocmai pentru aceasta, omul nu trebuie să deznădăjduiască, ci trebuie să se nevoiască din nou cu râvnă.

Să ne punem deci zilnic legi pentru noi înşine. Pentru început: să le facem pe cele uşoare. Să micşorăm numărul drumurilor bătute zadarnic şi să ne punem frâu limbii, să nu ne mai jurăm pe Dumnezeu. În aceste nevoinţe nu este cheltuială, nu este osteneală. Timpul nu costă bani. Este de ajuns ca să doreşti şi toate se împlinesc.

Depinde numai de obişnuinţă. Vă rog fierbinte şi vă cer stăruitor, să punem mai multă râvnă în această lucrare.

Spuneţi-mi, dacă v-aş fi cerut să ajutaţi cu bani, nu ar fi dat fiecare cu bucurie, după puterea sa? Dacă m-aţi vedea în mare primejdie, nu v-aţi tăia şi carnea, dacă ar fi cu putinţă, ca să mi-o daţi mie?

Ei bine, acum sunt în primejdie şi încă în mare primejdie, atât cât, dacă aş fi aruncat pe gunoi sau dacă aş primi zeci de mii de lovituri sau aş fi osândit la ocne, nu aş putea să fiu mai chinuit decât sunt acum.

Întindeţi-mi mâna! Gândiţi-vă la cât de mare este primejdia. Căci nu am fost în stare să schimb acest ultim lucru. Zic: „ultim”, pentru munca pe care o presupune.

Ce voi zice dincolo [la Judecată], când voi fi chemat să dau seama pentru aceasta? „De ce nu ai mustrat? De ce nu ai poruncit? De ce nu le-ai pus lor în faţă legea? De ce nu ai bătut obrazul celui neascultător?” Şi nu-mi va fi mie de ajuns să spun că am povăţuit.

Mi se va zice: „Ar fi trebuit să foloseşti mustrări[25] cu mult mai aspre, căci şi Eli a dojenit”. Dar Dumnezeu nu îngăduie ca să vă asemăn pe voi cu fii lui Eli.

Adevărat, el i-a povăţuit şi a zis: „Nu, copiii mei, nu este bună vestea ce o aud eu despre voi; nu mai faceţi aşa, căci nu este bună vestea care o aud eu” (I Regi, 2, 24).

Însă apoi Scriptura spune că el nu i-a mustrat pe fiii săi (I Regi, 3, 13), fiindcă nu i-a mustrat aspru şi nici nu i-a ameninţat.

Căci nu este nimic neştiut, cu adevărat, că în sinagogile evreilor, legile au o asemenea mare putere şi că orice învăţătură este poruncită, ea este păzită, în vreme ce aici[26], din pricina aceasta noi suntem nesocotiţi şi defăimaţi.

Nu-mi fac griji pentru cinstea mea – căci slava mea este purtarea voastră bună – ci pentru mântuirea voastră.

În fiecare zi noi ne ridicăm glasul şi strigăm în urechile voastre, dar nimeni nu ne aude. Cu toate acestea, nu folosim mijloace mai aspre. Mă tem că vom da socoteală la venirea Zilei [Judecăţii] pentru această prea mare îngăduinţă fără temei.

Oriunde însă, cu glas tare şi lămurit, propovăduiesc şi mărturisesc tutror, că cei care se cunosc pentru acest păcat, care spun cuvinte care vin „de la cel rău” (Mt. 5, 37) – căci astfel este a te jura – nu trebuie să treacă pragul Bisericii.

Deci luna aceasta să fie vremea îngăduită ca voi să vă schimbaţi în această privinţă.

Nu-mi spune mie că: „Nevoia treburilor mele mă îndeamnă să fac jurăminte, altfel oamenii nu m-ar crede”.

Însă pentru a începe, leapădă acele jurăminte pe care le faci numai din obişnuinţă. Ştiu că mulţi vor râde. Dar e mai bine să se râdă te tine acum, decât dincolo[27] să verşi lacrimi. Cei ce sunt nebuni vor râde. Căci cine este acela care, fiind în toate minţile, poate râde de păzirea poruncilor? Însă să zicem că râd. Dar nu de noi, ci de Hristos vor râde asemenea oameni.

Vă codiţi[28] la auzul cuvântului! Ştiam că aşa veţi face. Dacă aş fi făcut eu legea, de mine s-ar fi râs. Dar dacă Altul este Dătătorul-de-lege, batjocura se răsfrânge asupra Lui. Da, şi Hristos a fost odată scuipat şi bătut cu palmele, bătut peste faţă. Iar acum rabdă aceasta şi nu este de mirare[29].

Pentru acest păcat, Iadul este pregătit. Pentru acesta, viermele care nu moare. Ascultaţi aici, iarăşi spun şi mărturesc: lăsaţi-i pe aceia să râdă de poruncă, lăsaţi-i să ia în bătaie de joc cele auzite.

De aceea suntem aici: ca să se râdă de noi şi să fim batjocoriţi, ca să îndurăm toate lucrurile. Noi suntem „gunoiul lumii”[30] (I Cor. 4, 13), aşa cum spune Fericitul Pavel.

Dacă cineva nu ascultă de această poruncă, acelui om, eu, prin cuvântul meu, ca şi cum aş suna din trâmbiţă, nu îi mai îngădui să mai pună piciorul pe pragul Bisericii, fie el nobil, fie cap încoronat. Fie: alungaţi-mă din acest scaun!

Dar, dacă este să rămân, nu mă puneţi într-o asemenea mare primejdie. Nu pot să sufăr să urc pe acest scaun, fără să se producă în voi îndreptări adevărate. Căci dacă acestea sunt cu neputinţă, atunci ar fi mai bine să stau mai prejos[31].

Nimeni nu este mai nenorocit decât un conducător, care nu face niciun bine poporului său. Străduiţi-vă ca să ajungeţi la aceasta[32], din suflet vă rog, şi lăsaţi-ne şi pe noi să ne nevoim lucrând, şi în curând se vor vedea de aici, în mod neapărat, mai multe roade.

Postiţi, rugaţi-vă fierbinte lui Dumnezeu – şi noi vom face acelaşi lucru împreună cu voi – pentru ca acest obicei, vătămător de suflet, să piară.

Nu este un lucru mare să devenim învăţători ai lumii. Dar nu mică este cinstea de a spune pretutindeni, că în cetatea aceasta, cu adevărat, nu mai este niciun om care să se jure.

Dacă acest lucru se va petrece, voi veţi primi răsplata nu numai a faptelor voastre bune. Căci, cu adevărat, ceea ce sunt eu pentru voi, atunci aceasta veţi deveni şi voi pentru lumea întreagă[33].

Fără îndoială că alţii vă vor urma. Fără îndoială că veţi fi lumini aprinse în sfeşnic.

Şi asta, veţi zice, e tot? Nu, nu este aşa! Ci acesta este numai începutul altor virtuţi. Cel care nu se jură, va ajunge, fără tăgadă, şi la a se purta cu dreaptă cuviinţă şi în alte privinţe, fie că va fi sau nu, cuprins de evlavie şi de uimire.

Însă veţi fi de acord că cea mai mare parte dintre oameni nu păzesc calea dreaptă, ci cad din ea. Însă, mai bun este un om care face voia Domnului, decât zeci de mii de păcătoşi.

De fapt, aici se înţelege totul greşit. Totul este întors cu susul în jos, deoarece, după izvodirea Teatrului, noi vrem numere, nu un număr aparte. Căci cum va fi în stare, cu adevărat, o mulţime să fie de folos? Nu învăţaţi că Sfinţii, nu numerele, fac mulţimea?

Duceţi într-un război zeci de mii de zeci de mii de oameni şi un singur Sfânt şi veţi vedea cine face mai mult.

Iosua, fiul lui Nun, a mers la război şi el a câştigat totul de unul singur. Ceilalţi nu au fost de niciun ajutor.

Nu vedeţi, iubiţilor, că marea mulţime, atunci când nu face voia lui Dumnezeu, nu este mai bună decât un lucru de nimic?

Cu adevărat, vreau şi doresc şi cu mare bucurie m-aş da în bucăţi, numai să împodobesc Biserica cu mulţime de oameni, da, dar cu o mulţime aleasă. Însă dacă acest lucru nu este cu putinţă, atunci să fie aleşi cei puţini: aceasta este dorinţa mea. Nu vedeţi că este mai bine să ai o singură piatră preţioasă, decât zece mii de parale chioare?

Nu înţelegeţi că este mai bine să ai ochiul sănătos, decât să ai multă carne pe tine, dar să fii lipsit de vedere? Nu vedeţi că este mai bine să ai o oaie, dar sănătoasă, decât zece mii cu boală[34]?

Că pruncii buni, deşi puţini, sunt mai buni decât copiii mulţi, dar bolnavi toţi? Că în Împărăţie o să fie puţini, dar în Iad mulţi? Ce să fac cu mulţimea? Ce bine se naşte de aici? Niciunul! Mai degrabă aceştia sunt o rană pentru ceilalţi.

Ar fi[35] ca şi cum cineva, care ar putea alege zece oameni sănătoşi în locul unei mulţimi de zece mii de bolnavi, i-ar lua cu sine şi pe cei din urmă, adăugându-i la cei zece.

Cei mulţi, care nu fac niciun bine, ne vor „folosi” numai spre osândă apoi, iar acum [în veacul acesta] spre ruşine. Căci nimeni nu ne va socoti spre folosul nostru faptul că suntem mulţi, ci vom fi mustraţi pentru că suntem neroditori.

De fapt, aceasta ne zic oamenii mereu, când noi spunem că suntem mulţi. Căci ei ne răspund: „da, dar răi”.

Iarăşi, luaţi aminte, vă spun mai înainte şi vă propovăduiesc cu glas mare: nimeni să nu creadă că este ceva de râs aici.

Îl voi da afară şi nu-l voi mai îngădui pe cel neascultător. Atât cât voi sta pe scaunul acesta, nu voi lăsa deoparte niciuna din împuternicirile sale.

Dacă cineva mă va depune din el, atunci nu voi mai fi răspunzător. Dar atâta vreme cât sunt răspunzător, nu voi fi nepăsător faţă de aceste îndatoriri, nu pentru însăşi osândirea mea, ci tocmai pentru mântuirea voastră.

Pentru că doresc nespus de mult mântuirea voastră. Iar pentru a o aduce la împlinire, rabd dureri şi jigniri.

Însă dăruiţi-mi rodul ascultării voastre, ca atât aici, cât şi în viaţa viitoare, să primiţi deplin plata voastră şi pentru ca împreună să moştenim veşnicele binecuvântări, prin harul şi mila Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh fie slava, puterea şi cinstea, acum şi pururea, în vecii fără de sfârşit. Amin!


[1] În text: „Acum Petru şi Ioan se suiau împreună la templu, la vremea rugăciunii, fiind ceasul al nouălea”.

[2] E vorba de contextul de la Cina cea de Taină, când Sfântul Ioan era rezemat de pieptul lui Iisus, iar Sfântul Petru i-a făcut semn ca să Îl întrebe cine Îl va vinde.

[3] După ce Sfânta Maria Magdalena le-a vestit celor doi Sfinţi Apostoli Învierea Domnului.

[4] Grabă, iuţeală, rapiditate, eficacitate, promptitudine. Adică pentru a grăbi roadele propovăduirii. Căci ardeau de dorinţa de a a-L vesti pe Hristos şi nu vroiau să aştepte sau să piardă nicio clipă. Duhul Sfânt imprimă iuţeală, grabă, celor care fac lucrările Lui.

[5] Bunătatea, gingăşia, delicateţea, bunăvoinţa lui.

[6] Se pare că cei care îl purtau pe olog şi îl aduceau să cerşească erau oameni necredincioşi, spre deosebire de aceia patru care îl purtau pe cel slăbănog, care l-au introdus pe acesta cu pat cu tot, prin acoperiş, în casa unde era Iisus şi pe care Hristos l-a vindecat pentru credinţa celor care l-au adus la El (cf. Mc. 2, 3-5, Lc. 5, 18-20).

Ologul acesta, fiind neputincios şi prea chinuit de neputinţa sa, căci spre deosebire chiar şi de orbi, nu putea nici să se mişte din locul unde era pus, fusese ţinut în întunericul neştiinţei şi nu aflase sau nu înţelesese prea multe despre Hristos şi despre Ucenicii Săi, încât nu era în stare să creadă şi să ceară singur vindecarea.

El nu i-a recunoscut pe Apostoli când aceştia au intrat în templu şi nici nu cunoaştem ce ştia sau dacă ştia ceva despre ei.

Hristos nu a venit la acesta din cauză, cred, că nici el nu dorea să se vindece sau nu credea că este cu putinţă aşa ceva şi nu năzuia decât la pomana celor care veneau la templu, spre deosebire, spre exemplu, de slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, care nădăjduia în fiecare an – timp de 38 de ani – ca să fie aruncat în apă şi să se vindece şi la care Hristos a venit şi l-a vindecat (In. 5, 2-8).

Acesta însă, ologul, nu avea nici el gânduri înalte, şi nici cei care îl înconjurau nu erau credincioşi, nici nu îl iubeau pe el – căci necredinţa merge mână în mână cu nepăsarea şi cu răceala sufletului –, ca măcar să încerce să îl vindece, chiar dacă nu aveau credinţă tare, însă numai auzind despre nenumăratele minuni pe care le făcuse Iisus şi, mai apoi, Apostolii.

Să nu credem, deci, că Hristos a vindecat preferenţial sau că predestinează pe cineva, iar altora le face nedreptate şi îi trece cu vederea!

Hristos nu ne dăruieşte cele bune, pentru că noi nu le dorim din tot sufletul. Și cum să primim cele la care nu năzuim sau pe care nu le iubim mai mult decât mâncarea şi băutura?

Suntem, mulţi dintre noi şi eu însămi, ca ologul acesta, al cărui cel mai înalt ideal era să primească puţină pomană. Şi noi vrem de la Dumnezeu puţină pomană: puţină sănătate, ceva bani, ceva bunăstare, să avem cu ce să ne ducem traiul, să nu murim sau să nu ne moară cineva în vreun accident, să nu ne cadă casa sau să nu ia foc, etc. Nu vrem, cu adevărat, să vină Dumnezeu în viaţa noastră, să-L vedem pe El, să trăim cu El, să primim încă de acum bunătăţile Sale cele veşnice.

[7] Nu face paradă, nu afişează, nu expune, nu etalează.

[8] Adică nu spune: „nu am bani, dar am har de la Dumnezeu ca să te vindeci”, deşi acest lucru era adevărat.  Însă din covârşitoare smerenie, nici măcar acest lucru nu îl spune.

[9] Adică dorind lucruri pământeşti, trecătoare, şi nu pe cele veşnice.

[10] Mai devreme, vorbind în acelaşi sens, a spus despre ei că hălăduiau, bântuiau pe la templu.

[11] Adică nu îi ţine o predică ologului despre cum ar putea să îl vindece ci, plin de smerenie, se opreşte numai când acesta îi cere de pomană şi îi dăruieşte vindecarea fără ca să-şi asume vreun merit nici în cel mai mic fel cu putinţă.

Astăzi vedem mulţi „vindecători” şi mulţi „fraţi”, care strigă pe toate canalele de televziune, în mass-media sau pe stadioane, despre ce „har” mare le-a dat lor Dumnezeu ca să vindece oamenii sau despre cum propovăduiesc ei şi vindecă la fel ca şi Apostolii în vechime, aceasta în timp ce aruncă cu dolarii în toate părţile şi împart daruri şi cadouri ieftine, dar care sunt preţioase pentru oamenii nevoiaşi. Citeam acum câtva timp despre un grup de baptişti americani, care au „convertit” o comunitate mică şi foarte săracă de musulmani români de pe undeva din Dobrogea, aducându-le cadouri, între care şi rujuri şi instrumente de machiat pentru femei.

Iar într-o emisiune TV, vedeam alţi predicatori (nu mai ţin minte confesiunea), tot americani, care, înarmaţi cu echipament medical de ultimă generaţie, mergeau în Africa şi operau pe cei bolnavi, însă susţineau sus şi tare că astfel ei fac minuni şi vindecă precum Apostolii.

În acest timp, fără a avea bani şi puterea ca să deţină tehnologie de ultimă generație, Cuvioşii noştri Părinţi, cu adevărat vindecători, nu atrag niciodată atenţia asupra lor, nu fac tam-tam.

Nu sunt nicidecum, bineînțeles, împotriva tehnologiei moderne. Dar nu se poate ca, operând cu raze laser, să spunem că facem minuni ca Apostolii!

Este un simplu gest de caritate acesta, nu o minune dumnezeiască, aşa cum într-un mod cu totul fraudulos trâmbiţează, fără ruşine, „fraţii” respectivi!

La fel, nu este convertire adevărată nici când ai mâinile doldora de bani şi de cadouri, pe care le împarţi precum europenii cuceritori împărţeau obiecte strălucitoare, fără valoare, indienilor necunoscători, şi apoi spui că i-ai convertit la creştinism! Ce înţeleg cei „convertiţi” astfel, din creştinism?

[12] Felul său de a fi, de fapt al ambilor Sfinţi Apostoli, însuşi felul lor de a merge, atitudinea lor care, după cum a spus mai devreme Sfântul Ioan, era a unor oameni Drepţi, Cuvioşi, atitudine pe care o reperează imediat toată lumea, la fel ca şi astăzi, când se strânge imediat în jurul unui om Cuvios, al unui Părinte duhovnicesc.

[13] Faptul de a sări, după ce înainte nu putea să se mişte din loc. Aceste mişcări, deşi imposibil de exersat pentru el, înainte, i le imprima acum fericirea.

[14] Nu numai întru vindecarea sa e recunoscător, ci şi după ce s-a văzut vindecat, şi-a arătat recunoştinţa mergând după Sfinţii Apostoli şi propovăduind minunea.

[15] În text: „ei l-au recunoscut”. Adică, îl cunoşteau sau îl recunoşteau pe el, iar această greutate în a-l identifica venea din faptul că îl ştiau olog din naştere, ceea ce era un handicap imposibil de vindecat în mod obişnuit, iar acum îl vedeau mergând şi săltând de bucurie: pe de-o parte îl cunoşteau iar, pe de altă parte, nu-l mai recunoşteau. Şi noi spunem, văzând pe cineva că s-a schimbat într-un anumit fel: nu mai te recunosc; deşi recunoaştem sau cunoaştem persoana foarte bine.

[16] Că ar fi fost plini de must.

[17] Să fi făcut vreo minune.

[18] Care erau Sfinţii Apostoli.

[19] Lenea, nesimţirea, delăsarea, învârtoşarea. Dacă cultivi virtutea, din ea se nasc alte virtuţi le nesfârşit, iar dacă, de la început, cultivi nesimţirea şi învârtoşarea, acestea se perpetuează pe mai departe în sufletul tău.

[20] Puţină schimbare, re-formare interioară, remodelare.

[21] În mod eficace. Se referă la faptul că vede mult mai bine cu ochii sufletului atacurile vrăjmaşilor. În mod simţit şi văzut (duhovniceşte) se luptă cu rezultate mult mai bune.

[22] Care sunt cele cu care se luptă în cunoştinţă de cauză.

[23] Dumnezeiescul Ioan grupează patimile într-un mod în care se poate observa foarte bine cum lucrează ele. Spre exemplu: cine este trădător, necinstit, ticălos în relaţiile cu oamenii, acela este şi batjocoritor, obraznic şi îi place să înjure şi să vorbească urât; cel ce e avar e şi nedrept şi calomniază pe alţii ca să îi ruineze; cel ce e desfrânat e nepotolit până nu-şi împlineşte poftele; cel invidios e mereu în competiţie închipuită, se aprinde de mânie, păstrează ură îndelungată, e răzbunător dar e şi hulitor.

Prin aceasta se arată ceea ce spunea mai înainte: virtutea naşte virtute şi răutatea naşte răutate. Iar toate răutăţile le naşte necredinţa şi ele la rândul lor nasc necredinţa şi hula, batjocura.

Prin urmare, nu poate să existe om necredincios care să fie bun, iar dacă există, este astfel fie pentru că nu ştie, fie pentru că Dumnezeu îl lasă ca să fie „copt” pentru întoarcerea de la răutatea lui la viața cu Hristos.

[24] Dacă începem să luptăm imediat ce ne hotărâm a trăi creştineşete, dobândim imediat biruinţă asupra patimilor pe care le vedem primele, care sunt mai grosolane, dar biruindu-le pe acestea, deja am şi trecut la altele, pe care înainte le sesizam mai greu şi aşa mai departe, intrăm până în adâncul sufletului nostru şi conştientizăm stratificarea păcatelor în lăuntrul nostru, gradul lor de pietrificare, adâncimea lor, şi tot luptând vedem mereu altele şi altele, pe care harul ne luminează să le vedem.

Ele sunt oribile şi cu greu ne hotărâm să recunoaştemse află în noi. Dar când acceptăm a ne vedea aşa cum suntem, înaintăm în a ne vedea păcătoşenia, cu harul lui Dumnezeu, şi aceasta înseamnă a pogorî la iad pentru noi, a ţine mintea în iad şi a nu deznădăjdui, după cum ne-a învăţat Sfântul Siluan Athonitul.

Însă drumul nu e uşor şi nu de puţine ori ne speriem să vedem atâta urâţenie în noi şi ne descurajăm, căci nu cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, care înghite toate păcatele lumii precum un ocean o picătură de apă.

[25] Dojeni, certări, ocări, acuzaţii.

[26] În Biserica Creştină.

[27] În viaţa viitoare.

[28] Ezitați.

[29] Nu e de mirare că Hristos Dumnezeu rabdă păcatele noastre şi nu ne oamoară pe loc. Pentru că El ne-a arătat îndelunga Lui răbdare când a îngăduit să fie scuipat şi torturat de cei ce erau facerea mâinilor Sale.

[30] Gunoiul care se scoate afară, scursuri, lepădături.

[31] De scaunul patriarhal.

[32] La schimbare interioare şi la înnoire duhovnicească.

[33] Adică învățători ai virtuții, propovăduitori ai modului evanghelic de viețuire.

[34] Boală molipsitoare, molimă, epizootie, ciumă.

[35] Dacă ar alege mulţimea în locul celor puţini şi buni.

Did you like this? Share it: