Thumbnail

Traduceri patristice

vol. 3

Traduceri și comentarii de:

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfântul Ioan Gură de Aur

Comentariul la Faptele Apostolilor

(Omiliile 1-9)

Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Prima, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a și a 8-a omilie la Faptele Apostolilor.

***

Omilia 9

Iar Petru, văzând aceasta, a răspuns către popor: Bărbaţi israeliţi, de ce vă miraţi de acest lucru, sau de ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble? (3, 12).

Este mai multă îndrăzneală în această predică, decât în cea dinainte. Nu că mai înainte i-ar fi fost frică, ci oamenii către care vorbea, fiind zeflemitori[1] şi batjocoritori, nu l-ar fi suferit.

Aşadar, la începutul cuvântului de mai înainte, el i-a făcut ascultători prin această predoslovie/introducere: „aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele” (2, 14).

Dar aici nu are nevoie de această iscusinţă. Căci cei care îl ascultau nu erau nepăsători. Minunea i-a deşteptat/i-a trezit pe ei toţi şi erau plini de teamă şi de uluire.

De asemenea, aici nu era nevoie de a face un început cuvântării, în această împrejurare ci, mai degrabă, se cerea o altă dibăcie[2], prin care, cu adevărat, el i-a împăcat pe ei cu mare putere [a cuvântului], anume, prin lepădarea slavei pe care urma să o primească de la aceia.

Căci nimic nu este atât de folositor şi atât de aşteptat ca să împace pe ascultători decât a nu apune nimic bun despre tine însuţi ci, dimpotrivă a îndepărta toate presupunerile că ai dori să faci astfel.

Şi, cu adevărat, cu atât mai mult şi-au sporit ei [Apostolii] slava [de la Dumnezeu], prin aceea că au dispreţuit slava [de la oameni] şi arătând că ceea ce tocmai se întâmplase nu era faptă omenească, ci lucrare dumnezeiască şi că se cuvenea lor să se alăture celor care lăudau, decât să primească de la aceştia laudă.

Vedeţi cât de curat era el de orice deşertăciune şi cum respinge cinstirea care i se aduce? Aşa au făcut şi Părinţii cei din vechime.

De pildă, Daniel a zis: „nu prin înţelepciunea care ar fi în mine” (Dan. 2, 30). Iar Iosif: „Oare tâlcuirile nu sunt ele de la Dumnezeu?” (Fac. 40, 8). Şi David: „Când au venit leul şi ursul, în numele Domnului i-am ucis/sfâşiat cu mâinile mele” (I Reg. 17, 34)[3].

Asemenea lor, acum şi Apostolii zic: „de ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble?”. Nu, nici măcar atât! Căci nu prin vrednicia noastră am făcut să se pogoare milostivirea dumnezeiască.

Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri (3, 13).

Vedeţi cu câtă stăruinţă se vâră pe sine printre Părinţii din vechime, ca nu cumva să pară că aduce o nouă învăţătură.

În cuvântarea de mai înainte a pomenit de Patriarhul David, aici îi aminteşte pe Avraam şi pe ceilalţi.

A slăvit pe Fiul Său Iisus (3, 13).

Iarăşi vorbeşte cu pogorământ, ca în începutul cuvântului dinainte.

Dar de acum încolo, începe să dea în vileag uciderea şi aşază în lumină grozăvia[4] faptei, şi nu mai trage, ca mai înainte, vălul peste ea.

Aceasta o face dorind ca să lucreze asupra lor cu mai multă putere. Căci cu cât îi făcea pe ei să ia în seamă cele spuse, cu atât mai mult îşi atingea ţelul.

A slăvit, zice el, pe Fiul Său Iisus, pe Care voi L-aţi predat şi L-aţi tăgăduit în faţa lui Pilat, care găsise cu cale să-L elibereze (3, 13).

Îndoită este învinuirea: Pilat era doritor să-L elibereze, dar voi nu aţi vrut, când acela era hotărât [să o facă].

Dar voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Drept şi aţi cerut să vă dăruiască un bărbat ucigaş. Iar pe Începătorul Vieţii L-aţi omorât, pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din morţi şi ai Cărui martori suntem noi (3, 14-15).

Voi aţi vrut un tâlhar în locul Lui. Prin aceasta arată împovărarea şi mai mult a vinovăţiei lor.

Întrucât acum îi are în mâna lui, [Sfântul Petru] loveşte tare. „Începătorul [Împăratul] Vieţii”, zice el.

În aceste cuvinte stabileşte învăţătura despre Înviere. „Pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din morţi”. „Unde scrie aceasta?”[5] [Căci] acum nu mai vorbeşte din Proroci, ci de la el însuşi, deoarece acum şi-a câştigat dreptul de a fi crezut.

Înainte, când a spus că El a înviat, a adus mărturia lui David, însă acum, zicând acelaşi lucru[6], pune înainte ca martor Adunarea Apostolilor: „ai Cărui martori suntem noi”, zice.

Şi prin credinţa în numele Lui, pe acesta pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi, l-a întărit numele lui Iisus şi credinţa cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta a trupului, înaintea voastră, a tuturor (3, 16)[7].

Vrând să arate adevărul lucrurilor, îndată pune înainte şi semnul [adeveritor]: „înaintea voastră”, zice, „a tuturor”.

După ce s-a purtat cu asprime faţă de ei şi le-a arătat că Cel pe Care ei L-au răstignit a înviat, iarăşi îi linişteşte, dăruindu-le lor puterea pocăinţei.

Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut rău ca şi mai-marii voştri (3, 17).

Acesta este un motiv al iertării. Al doilea este de alt fel. După cum şi Iosif a zis către fraţii săi: „Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră” (Fac. 45, 5); ceea ce în cuvântul de mai înainte a spus pe scurt, zicând: „Pe Acesta, fiind dat, după sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi luat” (2, 23). Acum arată în amănunt, că:

Dar Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise dinainte prin gura tuturor Prorocilor, că Hristosul Său va pătimi (3, 18)[8].

În acelaşi timp arătând, că nu era lucrarea lor, dacă ei ar fi încercat să spună astfel, ci că a fost după sfatul lui Dumnezeu.

Avea în vedere acele cuvinte prin care ei L-au arătat pe El pe Cruce, anume: „să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 27, 42-43)[9].

O, oameni nebuni, de unde aceste cuvinte deşarte?

Era nevoie, prin urmare, ca acestea să se întâmple, pentru care Prorocii mai înainte au depus mărturie.

De aceea, dacă El nu S-a coborât de pe Cruce, nu pentru vreo slăbiciune a Lui Însuşi nu S-a coborât, ci pentru însăşi puterea Lui.

Iar Petru înfăţişează aceasta prin mijlocul unei apologii pentru evrei, nădăjduind ca şi aceştia să se apropie prin ceea ce el spune.  „Dumnezeu a împlinit astfel”, zice el. Vedeţi deci cum raportează toate la acel izvor [al prorociilor]?

Deci pocăiţi-vă, a zis el, şi vă întoarceţi (3, 19).

Şi nu a adăugat „de la păcatele voastre”, ci ca să se şteargă păcatele voastre (3, 19), ceea ce înseamnă acelaşi lucru.

Iar apoi spune şi care este câştigul: Ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare [10] (3, 20).

Aceasta îi arăta pe ei a fi într-o stare de tristeţe, fiind decăzuţi datorită multelor războaie. Căci acest cuvânt este potrivit pentru cineva care se află în foc şi râvneşte, cu dor, mângâierea.

Şi vedeţi ce urmează.

În predica dintâi, nu a ţintit decât în treacăt Învierea şi cele despre şederea lui Hristos în cer. Însă aici vorbeşte şi despre venirea Sa văzută.

Şi ca să vă trimită pe Cel mai dinainte vestit vouă, pe Iisus Hristos[11], pe Care trebuie să-L primească Cerul până la vremile stabilirii din nou a tuturor (3, 20-21).

Pricina pentru care El nu vine acum este limpede.

Celor despre care a vorbit Dumnezeu, zice el mai departe, prin gura Sfinţilor Săi Proroci din veac[12]. Moise a zis[13] către părinţi: „Domnul Dumnezeu[14] va ridica vouă dintre fraţii voştri Proroc ca mine. Pe El să-L ascultaţi în toate[15] câte vă va spune (3, 21-22).

Mai înainte a vorbit despre David, aici îl aminteşte pe Moise. „A tuturor [lucrurilor]”, zice, „celor despre care a vorbit Dumnezeu”.

Dar nu spune: „despre care a vorbit Hristos”, ci: „despre care a vorbit Dumnezeu prin gura Sfinţilor Săi Proroci din veac”.

Îl aşază pe acesta [Sfântul Moise] la temelia adevărului cuvintelor sale, zicând: „Domnul Dumnezeu va ridica vouă dintre fraţii voştri Proroc ca mine. Pe El să-L ascultaţi în toate”.

Şi vesteşte apoi grozăvia osândei:

„Şi tot sufletul care nu va asculta de Prorocul Acela, va fi nimicit din popor”. Iar toţi proorocii de la Samuel şi cei câţi le-au urmat au vorbit şi au vestit zilele acestea (3, 23-24).

A făcut bine că a deosebit lucrurile astfel. Căci oriunde a vorbit despre ceva măreţ, i-a adus înainte pe cei din vechime.

Şi a găsit acest cuvânt, care are acest îndoit adevăr, după cum şi în altă predică a zis: „Până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (2, 35).

Împrejurarea aceasta este deosebită, pentru că cele două lucruri sunt puse împreună, adică: supunerea şi neascultarea, şi osânda.

„Proroc ca mine”, zice el. Atunci de ce v-aţi smintit?[16]

Voi sunteţi fiii Prorocilor (3, 25): astfel încât, ei vouă vă vorbesc şi spre binele vostru s-au petrecut toate aceste lucruri.

Căci ei socoteau că prin uciderea[17] săvârşită au ajuns să fie lepădaţi – şi, cu adevărat, nu poţi judeca drept[18], ca Cel Care este acum răstignit, tot acum să îi iubească[19] pe ei ca pe unii foarte scumpi ai Săi –‚ de aceea el le dovedeşte că amândouă lucrurile se potrivesc prorociei.

Voi sunteţi fiii Prorocilor, zice el, şi ai legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu părinţii noştri, grăind către Avraam: „Şi întru seminţia ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului”. Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi, spune el mai departe. Şi, cu adevărat, şi către alţii, dar mai întâi la voi, care L-aţi răstignit pe El[20]. Şi adaugă: [pentru ca] să vă binecuvânteze, ca fiecare să se întoarcă de la răutăţile sale (3, 25-26).

Să privim acum, în amănunt, pe cele care s-au citit! (Procitanie/Recapitulare)

În primul rând, [Sfântul Petru] arată că aceia credeau că minunea a fost făcută de ei, zicând: „de ce vă miraţi?”.

Şi nu lasă ca să nu fie crezute cuvintele sale, ci ca să le dovedească adevărul, mai înainte le de pe faţă judecata lor.

Căci zice: „de ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum [aţi gândi că] cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble?”.

Dacă acest lucru vă nelinişteşte şi vă nelămureşte, învăţaţi-vă Cine a fost Făptuitorul şi nu mai fiţi uimiţi.

Şi luaţi aminte cum, în toate împrejurările în care vorbeşte despre Dumnezeu şi spune că toate lucrurile sunt de la El, atunci fără frică îi mustră, ca mai sus, când a zis: „bărbat adeverit între voi de Dumnezeu” (2, 22).

Şi de fiecare dată le aminteşte de crima pe care au săvârşit-o, pentru ca adevărul Învierii să iasă la lumină.

Dar aici subliniază şi altceva. Căci nu mai zice: „Nazarineanul” (2, 22). Dar ce? „Dumnezeul părinţilor noştri a slăvit pe Fiul Său Iisus”.

Vedeţi şi smerenia lui. Deoarece nu i-a certat, nici nu a zis imediat: „Credeţi deci acum, căci iată, un om care a fost patruzeci de ani olog, a fost sculat/vindecat în numele lui Iisus Hristos”.

N-a zis aceasta, fiindcă ar fi stârnit împotrivire. În schimb, a început prin a-i lăuda pe ei pentru că au slăvit fapta, şi iarăşi i-a numit pe ei după înaintaşul lor: „Bărbaţi israeliţi”[21].

Mai mult, nu zice: „Iisus l-a vindecat”, ci: „Dumnezeul părinţilor noştri a slăvit pe Fiul Său Iisus”.

Dar apoi, pentru ca ei să nu zică: Cum se poate înţelege una ca asta – ca Dumnezeu, adică, să îl slăvească pe Acel „făcător de rele”[22]?

De aceea le aminteşte de judecata înaintea lui Pilat, arătându-le că nu trebuia să Îl creadă „făcător de rele”, căci dacă ar fi fost astfel, Pilat nu ar fi dorit să Îl elibereze. Şi nu zice: „când Pilat era doritor”, ci că: „găsise cu cale să-L elibereze”.

„Dar voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt”, etc. Pe cel care omorâse oameni, aţi cerut să fie eliberat, iar pe Cel care înviază pe cei omorâţi, nu L-aţi dorit să-L aveţi!

Şi aceasta [le-a spus-o] pentru ca ei să nu întrebe din nou: cum se poate ca Dumnezeu să-L slăvească pe El, când mai înainte El [Dumnezeu] nu L-a ajutat [pe Cruce]? Îi pune înainte pe Proroci, aducând mărturie că aşa trebuia să fie.

„Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise dinainte”, etc. Apoi, pentru ca ei să nu creadă că pogorământul[23] lui Dumnezeu era spre însăşi îndreptăţirea lor, mai întâi îi ceartă. Mai mult, [le aminteşte că] tăgăduirea Lui „în faţa lui Pilat” nu era puţin lucru, văzând că el a vrut cu dinadinsul să-L elibereze.

Şi pentru ca voi să nu vă puteţi lepăda de vina aceasta, omul acela care a fost cerut şi dorit în locul Lui, este martor împotriva voastră. Însă şi acest lucru face parte dintr-o adâncă îngăduinţă [a lui Dumnezeu].

Aici este arătată neruşinarea şi obrăznicia lor. Pentru că un păgân[24], unul care Îl vedea pe El pentru prima dată, ar fi vrut să nu-L acuze de nimic, deşi nu auzise nimic uimitor, în timp ce ei, care au fost înălţaţi să vadă minunile Sale, au făcut tocmai cele dimpotrivă.

Căci, după cum s-a zis, Pilat „găsise cu cale să-L elibereze”. Și pentru ca să nu ne închipuim că el a făcut aceasta din îngăduinţă, citim că: „el a zis: Există obiceiul la voi să fie eliberat un întemniţat; de aceea, doriţi aceasta [să fie eliberat Acest Om]?”[25].

„Dar voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Drept”. Nu zice: „L-aţi dat în mâinile lor”, ci: „v-aţi lepădat”.

Căci au zis: „Nu avem împărat decât pe Cezarul” (In. 19, 5). Şi nu spune numai că: Nu L-aţi cerut pe Cel nevinovat şi „v-aţi lepădat”, ci şi: „L-aţi omorât” (2, 23) pe El.

Pe când aceia erau îngreunaţi [la minte], s-a ferit să rostească asemenea cuvinte. Dar când minţile lor au fost mişcate îndeajuns de mult, acum îşi atinge ţinta, fiindcă acum erau în stare să simtă.

Căci la fel ca atunci când oamenii sunt beţi, iar noi nu le zicem nimic, însă apoi, când se trezesc şi se întorc din beţia lor, atunci îi certăm, aşa a făcut şi Petru: când ei au fost în stare să-i înţeleagă cuvintele, atunci şi el şi-a ascuţit limba, aducând asupra lor multe învinovăţiri: că, pe Acela pe Care Dumnezeu L-a slăvit, ei l-au predat; pe Cel pe Care Pilat L-a găsit nevinovat, ei l-au tăgăduit în faţa lui; că l-au dorit pe tâlhar în locul Lui.

Luaţi aminte cum vorbeşte acoperit despre puterea lui Hristos, arătând că El S-a înviat pe Sine Însuşi.

După cum şi în prima cuvântare a zis: „întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea [de moarte]”  (2, 24), asemenea şi aici spune: „pe Începătorul Vieţii L-aţi omorât”.

Din acest cuvinte se înţelege că Viaţa Lui, El nu o avea de la altul.

Începătorul sau făcătorul răului este acela care mai întâi a făcut rău. Începătorul sau făcătorul crimei este acela care mai întâi a săvârşit ucidere. Aşadar, Începătorul sau Făcătorul Vieţii trebuie să fie Acela, Care are Viaţa de la El Însuşi.

„Pe Care însă Dumnezeu L-a înviat”, spune mai departe. Şi acum, pentru că a îndrăznit aceasta, adaugă: „Şi prin credinţa în numele Lui, pe acesta pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi, l-a întărit numele lui Iisus şi credinţa cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta a trupului…”.

„Credinţa cea întru [prin] El (i di’ Aftu pistis)”. Şi totuşi „credinţa cea întru El” (i is Afton pistis) a fost cea care a făcut toate.

Căci Apostolii nu au zis: „prin numele”, ci: „În numele” (3, 6). Și în El (is Afton) a crezut acel om.

Dar ei [Apostolii] n-au îndrăznit încă să zică: „credinţa care este în El”. Și pentru ca să nu fie prea smerit cuvântul: „prin El” [„întru El”], luaţi aminte că, după ce zice: „prin credinţa în numele Lui”, adaugă şi că: „pe acesta (…) l-a întărit numele lui Iisus” şi apoi este ceea ce spune: „credinţa cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta a trupului”.

Luaţi aminte şi cum sugerează, că prin cuvintele de mai înainte şi când a zis: „Dumnezeu L-a înviat”, n-a făcut decât să se pogoare la înţelegerea lor foarte scăzută.

Căci Această Persoană nu a avut nevoie de ajutorul Altcuiva[26] pentru ca El iarăşi să Se scoale, al Cărui Nume a sculat un olog, fiind pentru toţi ca unul mort.

Vedeţi cum în toate împrejurările aduce propria lor mărturie în faţă. Astfel, mai sus, a zis: „precum şi voi ştiţi” şi „în mijlocul vostru” (2, 22). Și acum iarăşi zice: „pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi (…), înaintea voastră, a tuturor” (3, 16).

Şi totuşi, ei nu ştiau că aceasta s-a întâmplat „în numele Lui”. Însă ceea ce ştiau era că omul acela fusese olog şi că stătea acum în faţa lor şi era întreg.

Iar cei care au lucrat vindecarea, ei înşişi au mărturisit că nu prin puterea lor, ci prin cea a lui Hristos au făcut aceasta. Şi dacă această mărturisire nu ar fi fost adevărată, ei nu ar fi fost convinşi că Hristos a înviat şi nu ar fi încercat să arate slava unui om mort în loc să-şi sporească cinstea lor înşişi, cu atât mai mult cu cât ochii mulţimii erau pironiţi asupra lor.

Apoi, când sufletele lor erau neliniştite, el i-a întărit, numindu-i „fraţi”: „Şi acum, fraţilor, ştiu…”.

Căci în cuvântul anterior, el nu le-a spus nimic mai înainte, ci numai a zis despre Hristos: „să ştie deci toată casa lui Israel” (2, 36).

Însă aici adaugă mustrarea. Atunci a aşteptat până când poporul a vorbit. Acum, ştia cât de mult fuseseră deja pătrunşi şi că adunarea de faţă era mai binevoitoare în privinţa lor.

„Că din neştiinţă aţi făcut rău”. Deşi împrejurările amintite mai devreme nu erau din rândul celor care pot să fie puse pe seama neştiinţei.

A alege un tâlhar, a-L lepăda pe Acela Care fusese găsit nevinovat, a dori chiar să-L zdrobeşti: cum s-ar putea numi toate acestea neştiinţă?

Cu toate acestea, acum el le dăruieşte libertatea de a-şi renega fapta lor şi de a-şi schimba părerea despre cele întâmplate.

[Cu alte cuvinte:] Aceasta, că daţi morţii un om nevinovat, cu adevărat ştiaţi, dar că omorâţi pe „Începătorul [Domnul] Vieţii”, aceasta se prea poate să nu o fi ştiut.

Şi nu i-a dezvinovăţit numai pe ei singuri, ci şi pe căpeteniile îndemnătoare la rău: „ca şi mai-marii voştri”. Căci, fără îndoială, că ar fi stârnit împotriviri, dacă s-ar fi pornit să-i acuze.

Căci făcătorul de rău, când îl acuzi de vreo fărădelege pe care a săvârşit-o, în dorinţa lui de a se dezvinovăţi, devine din ce în ce mai vehement.

Deci el nu le mai zice: „L-aţi răstignit”, „L-aţi omorât”, ci:  „aţi făcut rău”, conducându-i pe ei la a-şi cere iertare. Dacă acele căpetenii au făcut-o din neştiinţă, atunci cu atât mai mult cei care erau acum de faţă.

„Dar Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise dinainte”. Ceea ce este minunat e că atât în cea dintâi cuvântare, cât şi în cea de-a doua, vorbind despre acelaşi lucru, adică, întâi, că: „după sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu” (2, 23), iar aici că: „dar Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise (…) că Hristosul Său va pătimi”, în niciuna din aceste două cuvântări nu aduce niciun alt text în sprijinul său.

Adevărul este că fiecare din aceste pasaje este însoţit de nenumărate învinovăţiri şi referiri la osânda pregătită pentru ei.

„Eu îl voi da [osândei] pe cel fărădelege”, zice unul dintre Proroci, „în schimb pentru mormântul Său şi pe cel bogat ca pedeapsă pentru moartea Sa” (Is. 53, 9)[27].

Şi iarăşi: „Dar Dumnezeu a împlinit astfel”, zice,  „cele ce vestise dinainte prin gura tuturor Prorocilor, că Hristosul Său va pătimi”.

Prin faptul că toţi [Prorocii] au vorbit despre el, se arată măreţia acelui sfat. Nu reiese de aici, din cauza neştiinţei lor, că lucrurile s-ar fi petrecut fără pronia lui Dumnezeu.

Luaţi aminte cât de mare este înţelepciunea lui Dumnezeu, când folosindu-se de răutatea altora, face să se împlinească cele ce trebuie să fie.

„Dumnezeu a împlinit”, zice, pentru ca ei să nu-şi închipuie că este nimic dorinţa lor. Căci oricum Hristos trebuia să sufere şi aceasta s-a împlinit.

Însă să nu credeţi că, din cauză că Prorocii au vestit aceasta şi din cauză că voi aţi făcut-o din neştiinţă, înseamnă că este de ajuns pentru dezvinovăţirea voastră!

Dar el [Petru] nu spune aceasta, ci le vorbeşte prin cuvinte mai blânde: „Deci pocăiţi-vă”.

„De ce, dacă a fost fie din neştiinţa noastră sau prin pogorământul lui Dumnezeu?”. „Ca să se şteargă păcatele voastre”. Prin acestea nu înţeleg fărădelegile săvârşite la Răstignire. Poate că acelea au fost din neştiinţă. Ci pentru ca şi celelalte păcate ale voastre să fie şterse: iată de ce.

„Ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare”: aici vorbeşte în mod tainic despre Înviere. Căci acelea sunt, într-adevăr, vremuri de uşurare[28], pe care şi Pavel le aştepta, când spunea: „Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu ne scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (II Cor. 5, 4).

Apoi, ca să dovedească că Hristos este Pricinuitorul zilelor de uşurare, zice: „ca să vă trimită pe Cel mai dinainte vestit vouă, pe Iisus Hristos”[29].

N-a spus: „ca să se şteargă păcatul vostru”, ci: „păcatele voastre”, prin care a ţintit şi către acel păcat.

„Ca să vă trimită”: de unde, adică? „Pe Care trebuie să-L primească Cerul”.

De ce: „trebuie să-L primească”, şi nu a zis, mai simplu, „pe Care L-a primit Cerul”?

Aceasta, ca şi cum ar vorbi despre vremuri de demult: aşa este pronia dumnezeiască, zice el, aşa este hotărât. Și nu spune niciun cuvânt despre fiinţa Sa veşnică.

„Moise a zis către părinţi: „Domnul Dumnezeu va ridica vouă dintre fraţii voştri Proroc ca mine. Pe El să-L ascultaţi în toate câte vă va spune””.

Mai înainte a zis „Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise dinainte prin gura tuturor Prorocilor”, iar acum, cu adevărat, vorbeşte despre Hristos Însuşi.

Căci dacă El, mai înainte, a vestit multe lucruri şi dacă este nevoie să fie ascultat El în toate, atunci nu poate greşi cineva, dacă zice că Prorocii au vorbit despre aceste lucruri.

Dar, în afară de aceasta, el doreşte să arate că Prorocii cu vestit mai înainte aceleaşi lucruri. Şi dacă cineva priveşte mai îndeaproape, va găsi aceste lucruri grăite în Vechiul Testament, e adevărat, în mod tainic, dar spuse.

„Cel mai dinainte vestit vouă”, zice el: în Care nu este nimic nou [care să nu fi fost vestit].

Aici, din nou, îi nelinişteşte, prin gândul că multe au rămas să fie împlinite. Dar dacă este aşa, atunci de ce a zis: „Dumnezeu a împlinit”?

Cele care au avut nevoie de împlinire, ca Hristos să pătimească, acelea s-au împlinit. Iar cele care urmează să se împlinească, încă nu.

„”Domnul Dumnezeu vă va ridica vouă dintre fraţii voştri Proroc ca mine””. Aceasta ar fi trebuit să-i liniştească mai mult.

Vedeţi oare cum împleteşte înţelegeri joase şi înalte, unele lângă altele? Cum El, Care trebuia să Se înalţe la ceruri, să fie ca Moise? Şi totuşi şi acesta era un lucru măreţ.

Căci, de fapt, El nu era doar ca Moise, dacă acela zice că: „”Şi tot sufletul care nu va asculta de Prorocul Acela, va fi nimicit din popor””.

Şi se pot arăta de către cineva nenumărate alte lucruri care arată că El nu era ca Moise. Astfel încât se vede că el [Petru] a ales un text cu putere.

„”Domnul Dumnezeu va ridica vouă dintre fraţii voştri Proroc ca mine”” şi celelalte, zice Moise. Prin urmare însuşi Moise îi ameninţă pe cei care nu Îl ascultă.

„Iar toţi Prorocii” şi celelalte: toate aceste sunt spuse ca să îi atragă pe ei. „Iar toţi Prorocii”, zice Apostolul, „de la Samuel”. Se reţine de la a-i enumera unul câte unul, pentru a nu lungi cuvântul peste măsură.

Însă alegând acea mărturie hotărâtoare a lui Moise, trece peste celelalte.

„Voi sunteţi fiii Prorocilor şi ai legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu părinţii noştri”, zice el. „Fiii [copiii] legământului”, adică moştenitori.

Pentru ca ei să nu creadă că au primit acest dar ca din partea lui Petru, el arată că din vechime era făgăduit lor, ca ei să creadă că aceasta este voia lui Dumnezeu.

„Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi”, urmează el. Nu spune simplu: „El L-a trimis pe Fiul Său la voi”, ci şi după Înviere şi când El era răstignit. Şi ca ei să nu creadă că el însuşi le-a dăruit lor acest dar, iar nu Tatăl, zice „[ca] să vă binecuvânteze”.

Căci dacă El este Fratele vostru şi vă binecuvintează, atunci este vorba de făgăduinţă.

„L-a trimis întâi la voi”. Adică: voi sunteţi atât de îndreptăţiţi de a fi părtaşi ai acestor binecuvântări, încât El doreşte, mai degrabă, ca voi să deveniţi unii care să vi le însuşiţi ca ale voastre şi să le dăruiţi şi altora. Căci nu trebuie să vă simţiţi izgoniţi.

„Dumnezeu, înviind pe Fiul Său”: din nou Învierea. „Ca fiecare”, zice, „să se întoarcă de la răutăţile sale”.

În acest fel El vă binecuvintează: nu oricum. Şi ce fel de binecuvântare este aceasta? Una măreaţă.

Căci, bineînţeles, că întoarcerea unui om de la răutăţile sale, în sine, nu este de ajuns pentru ispăşirea lor. Şi dacă nu este de ajuns pentru ispăşire, cum ar fi de ajuns pentru a a-i fi dăruită binecuvântarea?

Fiindcă nu trebuie să-şi închipuie cineva că păcătosul[30] devine neapărat şi binecuvântat, ci este numai eliberat de păcatele sale.

Dar aceasta, „Proroc ca mine”, nu o va întrebuinţa niciun înţelept. „Pe El să-L ascultaţi”, zice, şi nu numai aceasta, ci şi adaugă: „”Şi tot sufletul care nu va asculta de Prorocul Acela, va fi nimicit din popor””.

După ce le-a arătat că au păcătuit şi după ce le-a împărtăşit iertarea şi le-a făgăduit lucruri bune, atunci, într-adevăr, atunci le-a spus: „şi Moise a zis acelaşi lucru”.

Ce fel de legătură este între acestea: [mai întâi spune] „până la vremile stabilirii din nou a tuturor”, iar apoi îl aduce înainte pe Moise, zicând că toate cele pe care Hristos le-a spus se vor împlini?

Dar, pe de altă parte, zice apoi, ca o laudă (căci şi pentru această pricină sunteţi datori să ascultaţi): „Voi sunteţi fiii Prorocilor şi ai legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu părinţii noştri”, adică moştenitori.

Deci de ce staţi temători înaintea a ceea ce este al vostru, ca şi cum ar fi al altora?

Adevărat, aţi făcut fapte vrednice de osândire, dar încă mai puteţi să primiţi iertarea. Deci după ce a spus acestea, este îndreptăţit acum să zică: „Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi, să vă binecuvânteze”. N-a zis: „ca să vă izbăvească”, ci ceea ce este mai măreţ: că Răstignitul Iisus îi binecuvintează pe răstignitorii Săi.

Deci şi noi să Îi urmăm Lui! Să alungăm de la noi acel duh de ucidere şi de duşmănie. Nu este de ajuns numai să nu ne răzbunăm (chiar şi în Legea Veche aceasta era îngăduită/arătată), ci să facem toate aşa cum am proceda dacă ar fi vorba de cei mai scumpi prieteni sau ca şi cum am face pentru noi înşine, la fel şi pentru cei care ne vatămă.

Noi suntem următorii Lui, suntem ucenicii Lui, Care după ce a fost răstignit, a pus toate în mişcare spre binele ucigaşilor Săi şi în acest scop i-a trimis pe Apostolii Săi.

Dar noi am suferit adesea dureri cu dreptate, însă aceia au fost nu numai nedrepţi, ci şi hulitori. Căci El era Binefăcătorul lor. El nu făcuse niciun rău şi totuşi ei L-au răstignit. Şi pentru ce motiv? Numai de dragul de a fi ei cinstiţi.

Dar El Însuşi i-a făcut pe ei feţe cinstite: „Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise;  deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac” (Mt. 23, 2-3).  Şi iarăşi, în alt loc: „mergi, arată-te preotului” (Mt. 8, 4).

Şi în afară de aceasta, atunci când ar fi putut să-i nimicească, El i-a mântuit. Deci să-L urmăm pe El şi nimeni să nu mai fie vrăjmaş, nimeni urâtor, ci doar faţă de diavol.

Nu cu puţin contribuie la aceasta şi obiceiul de a nu mai jura: vreau să spun la a nu mai da frâu liber la mânie. Şi prin a nu mai face loc mâniei, ne izbăvim de a mai avea duşmani.

Curăţeşte un om de jurăminte şi ai tăiat aripile mâniei lui, ai îmblânzit toată patima lui. A te jura, s-a zis, este ca vântul pentru aripile mâniei. Coboară velele: nu e nevoie de vele când nu e vânt! Dacă apoi nu facem zgomot şi nu jurăm, atunci tăiem rădăcinile patimilor.

Iar dacă vă îndoiţi, de aceasta, faceţi o încercare. Puneţi această lege asupra unui om pătimaş, ca niciodată să nu mai jure şi nu veţi mai avea nicio pricină de a-i mai predica să fie cumpănit. Încât toată osteneala se încheie aici[31].

Căci chiar dacă încă nu aţi ajuns să juraţi strâmb, prin însuşi faptul că juraţi, nu ştiţi la ce urmări grele vă supuneţi, fiindcă vă legaţi pe voi înşivă ca şi cu o funie, unei nevoi [pe care o simţiţi ca] neapărate, şi încercaţi zadarnic să vă schimbaţi, ca nişte oameni care caută să-şi mântuiască sufletul lor dintr-un rău din care nu este scăpare sau, dând greş, vă simţiţi siliţi [prin acea nevoie închipuită] să vă petreceţi viaţa de aici înainte în supărare, în certuri, blestemându-vă mânia?

Dar toate sunt zadarnice şi fără ţintă sigură[32]. Ameninţă, fii hotărât, fă de toate, orice ar fi, dar nu jura: deci este în puterea ta să întorci atât ceea ce ai spus, cât şi ce ai făcut, dacă ai minte.

Despre aceasta, astăzi, trebuie să vă vorbesc mai cu blândeţe. Căci întrucât m-aţi ascultat şi cea mai mare parte din schimbarea produsă în voi este meritul vostru, să vedem acum pentru care scop am început să vorbesc despre jurăminte şi de ce am adus cuvântul despre acestea.

Spunându-vă vouă despre începutul lor şi când au fost izvodite şi cum şi de către cine, vă vom da această povestire ca răsplată pentru ascultarea voastră.

Căci se cuvine ca cel care a lucrat drept, să fie învăţat înţelepciunea lucrului. Dar cel care încă nu face ce este drept, nu este vrednic să asculte cuvântarea aceasta[33].

S-au încheiat multe legăminte în vremea lui Avraam şi au fost omorâţi mulţi şi s-au adus jertfe, dar jurămintele nu existau încă. Deci când au început ele să apară?[34]

Când răul a început să crească, când totul a devenit tulbure[35], întors cu susul în jos, când oamenii s-au întors către idolatrie: atunci s-a întâmplat, atunci, când oamenii nu au mai apărut vrednici de a fi crezuţi, încât L-au chemat pe Dumnezeu ca martor, ca prin aceasta să adauge o întărire pe măsură celor făgăduite de ei.

Aşa încât în osândirea celui care se jură, prima vină adusă asupra lui este aceasta, că nu este vrednic de crezare fără o întărire şi încă o mare întărire: căci astfel este marea necredincioşie, încât ei cer nu un om drept asigurare, ci au nevoie de Dumnezeu!

În al doilea rând, aceeaşi vină cade şi peste cel care primeşte jurământul, când e vorba de o învoială între ei.

Pentru că el trebuie să Îl amestece pe Dumnezeu ca garanţie şi nu este mulţumit decât dacă Îl primeşte pe El în acest fel.

O, multa prostie şi neruşinarea unei astfel de purtări! Tu, un vierme, pământ şi pulbere şi cenuşă şi abur, Tu Îl tragi pe Stăpânul tău ca asigurare şi ca să îl sileşti pe celălalt, Îl târăşti pe El în asemenea fel [în treburile tale deşarte]!

Spune-mi deci, dacă slujitorii tăi s-ar certa între ei şi ar schimba între ei asigurări, şi dacă unul dintre cei împreună-slujitori ar cere ca, pentru a fi mulţumit, pentru partea lui, să i se dea ca asigurare pe stăpânul lor însuşi, nu ar primi lovituri de bici fără de număr şi nu i s-ar spune că stăpânul are alte îndatoriri şi nu poate fi folosit într-un fel josnic ca acesta? Dar ce vorbesc eu despre un slujitor la acelaşi stăpân?

Căci dacă ar alege nu pe stăpânul său, ci oricare alt om cinstit, nu ar considera acel om că a fost jignit?

Dar eu nu doresc să fac aceasta, zici tu. Ei bine: atunci nu îl sili pe celălalt să procedeze astfel, din moment ce, dacă ar fi vorba numai de oameni la mijloc, şi dacă cel cu care vrei să te învoieşti ar zice: „Îţi dau pe acest om ca asigurare pentru mine”, nu ai îngădui aceasta.

„Atunci ce”, zici tu, „să pierd ceea ce mi s-a dat”? Eu nu vorbesc despre aceasta, ci despre faptul că tu îngădui ca celălalt să Îl hulească pe Dumnezeu.

Pentru acest motiv, mai mare va fi osânda cea de neocolit,  pentru cel care îl sileşte pe altul să jure, decât pentru cel care ia asupra sa jurământul şi acelaşi lucru [este de înţeles] şi pentru cel care jură fără să i-o ceară nimeni.

Şi ceea ce face ca situaţia să fie şi mai rea, este că toată lumea e gata să jure, pentru orice fleac, pentru orice lucru mărunt sau pentru a-şi apăra propria nedreptate.

Toate acestea se pot spune acolo unde nu este vorba de mărturie mincinoasă. Dar dacă aceasta are loc pe parcursul învoielii, atât cel care sileşte cât şi cel care se supune jurământului, au întors totul cu susul în jos.

„Dar sunt unele lucruri”, îmi vei zice, „care nu sunt cunoscute”. Atunci ia seama la acest fapt şi nu fă nimic cu negrijă. Dacă însă faci lucrurile fără grijă, atunci trage şi ponoasele ca pedeapsă.

E mai bine să ai pagubă în aceasta[36], decât în alt fel[37]. Căci spune-mi: ce aştepţi dacă sileşti un om să jure? Să jure strâmb?[38]

Dar aceasta este mai degrabă nebunie şi judecata va cădea asupra capului tău. Mai bine să-ţi pierzi banii, decât să îngădui să se piardă acela. Deci de ce să faci aceasta, spre paguba ta şi aducând hulă lui Dumnezeu? Aceasta este purtarea unei fiare sălbatice şi a unui om necredincios.

Sau faci aceasta aşteptând ca acela să nu jure strâmb? Atunci ai încredere în el fără să-l mai pui să jure. „Nu”, zici tu, „căci sunt mulţi care, fără jurământ vor încerca să te înşele, dar dacă jură, se vor reţine de la înşelăciune”.

Tu te îneşeli pe tine însuţi, omule. Dacă cineva s-a învăţat să fure şi să-şi înşele aproapele, este prostie să crezi că-l poţi strânge cu uşa[39] prin jurământul său.

Dacă dimpotrivă, se fereşte de a se jura, cu atât mai mult acesta este un om care se fereşte şi de nedreptate. „Dar este îndrumat de alţii împotriva voinței sale”. Atunci merită iertarea.

Dar de ce vorbesc despre acest fel de jurăminte şi le trec cu vederea pe cele care se fac în piaţă? Căci în ceea ce le priveşte pe cele din urmă, nu poţi să aduci niciuna din aceste dezvinovăţiri[40]. Acolo, pentru zece bănuţi ai tot jurat şi te-ai jurat strâmb.

De fapt, pentru că n-ai văzut căzând trăznete din cer şi n-ai văzut lumea prăbuşindu-se, de aceea crezi că stai bine şi Îl ţii pe Dumnezeu legat: şi asta ca să cumperi nişte legume, vreo pereche de pantofi, pentru puţini bani [pentru care te tocmeşti], pentru aceasta Îl chemi pe El ca martor.

Ce sens are? Să nu ne închipuim că, pentru că nu suntem pedepsiţi pe loc, înseamnă că nu păcătuim, ci aceasta este milostivirea lui Dumnezeu, nu vrednicia noastră.

Pune jurământul tău să fie un blestem asupra copiilor tăi şi asupra ta însuţi; zi: „dacă nu, să mă biciuiască pe mine călăul peste coaste”.

Însă tu nu îndrăzneşti să zici aşa. E Dumnezeu mai puţin vrednic decât coastele tale? Este El mai puţin preţios decât căpăţâna/tigva ta? Zi: „dacă nu, să mă lovească orbirea”.

Dar nu. Hristos ne cruţă pe noi atât de mult, încât nu ne îngăduie să jurăm nici măcar pe capul nostru (Mt. 5, 36). Dar noi nu cruţăm nici cu puţin slava lui Dumnezeu încât, în orice împrejurare, trebuie să Îl târâm şi pe El în treaba noastră.

[Aceasta se întâmplă pentru că] nu ştiţi cine este Dumnezeu şi cu ce fel de buze aşteaptă El să fie rugat.

De ce, atunci când e vorba de un om de o mare vrednicie, zicem: „Mai întâi curăţeşte-ţi gura şi apoi spune-i numele”?

Dar cu toate acestea, acel preascump Nume, care este mai presus de orice nume (Filip. 2, 9), Numele care este minunat în tot pământul (Ps. 8, 1), Numele de care divolii tremură la auzul lui, noi îl târâm după noi după placul nostru!

Oh, puterea obişnuinţei! Prin aceasta acel Nume a devenit ceva ieftin. Fără îndoială, dacă ai sili pe cinva să intre într-un loc sfânt şi să facă jurământl său acolo, atunci simţi că ai făcut din jurământ un lucru groaznic.

Şi cu toate acestea, cum se întâmplă că pare groaznic numai în acest fel şi nu pare groaznic faptul că îl folosim ca o obişnuinţă, la întâmplare?

N-ar trebui oare să te cutremure frica, atunci când este chemat numele lui Dumnezeu? Deşi printre evrei numele Său era atât de cinstit, încât, fiind scris pe table, nimănui nu i se îngăduia să poarte aceste litere, decât arhiereului însuşi, noi facem acum schimb pe seama numelui Său, ca şi cum ar fi un cuvânt oarecare.

Dacă pur şi simplu numele Dumnezeu nu ar fi îngăduit tuturor! Să-l chemi pe El ca martor, ce îndrăzneală! Nu, ci, ce nebunie! Căci dacă ar fi nevoie (mai degrabă decât să juri) să arunci tot ceea ce ai, nu ai vrea mai bucuros să te desparţi de toate?

Luaţi aminte! Căci vă spun şi mărturisesc cu toată puterea: stârpiţi aceste jurăminte dintre voi, aceste jurăminte deşarte şi aduceţi-i la mine pe toţi aceia care doresc să se jure.

Luaţi aminte, în faţa acestei adunări, îi însărcinez pe cei care sunt osebiţi[41] spre a avea grijă de Biserici, îi îndemn şi le dau lor această poruncă, ca nimănui să nu i se mai îngăduie să jure după voia sa; sau, mai degrabă, ca nimănui să nu i se mai îngăduie să mai jure în niciun fel, ci acela care vrea aceasta să fie adus la mine, oricine ar fi el, căci chiar şi pentru acestea, a lua alte măsuri mai mici nu este de folos, ci ei trebuie să vină în faţa noastră, [căci trebuie să mă port cu ei] aşa după cum cineva se poartă cu nişte copiii mici.

Să nu mai fie nicio împrejurare în care cineva să se jure! E o ruşine ca să mai aveţi nevoie de învăţătură şi în aceste lucruri. Oare îndrăzniţi să vă apropiaţi de Sfânta Masă, dacă sunteţi nebotezaţi?

Nu, însă faceţi ceva şi mai rău, când voi, cei botezaţi, îndrăzniţi să vă atingeţi de Sfânta Masă, pe care nici toţi cei ce sunt sfinţiţi nu au voie să o atingă şi astfel să juraţi[42].

Nu v-aţi întinde mâinile asupra capului copilului vostru, însă îndrăzniţi să vă atingeţi de Altar şi nu vă cutremuraţi, nu vă e frică?

Aduceţi-i deci pe aceşti oameni la mine. Eu voi judeca [pricina lor] şi-i voi lăsa apoi bucuroşi, atât pe unul, cât şi pe celălalt. Fă ceea ce alegi. Dau o lege prin care să nu mai existe jurăminte.

Ce nădejde de mântuire avem noi, când facem toate astfel încât să fie făcute în zadar? În acesta stă sfârşitul banilor şi al învoielilor voastre, ca să vă jertfiţi însuşi sufletul? Ce câştig poate să fie atât de mare încât să merite pierderea [sufletului]?

Ţi s-a jurat cineva strâmb? Atunci l-ai pierdut şi pe el şi pe tine însuţi. Nu s-a jurat strâmb? Chiar şi aşa ai făcut să pieriţi amândoi, pentru că l-ai silit să calce porunca. Să alungăm această boală din suflet: cu orice preţ să o izgonim din adunările noastre, din pieţe, din orice loc în care muncim. Şi astfel câştigul nostru va fi cu mult mai mare.

Căci să nu vă închipuiţi că izbânda planurilor voastre lumeşti este asigurată prin încălcarea legilor dumnezeieşti.

„Dar acela nu vrea să aibă încredere în mine”, zici tu, şi de fapt chiar am auzit pe cineva spunându-mi: „Dacă nu fac jurăminte fără număr, celălalt nu mă crede”.

Da, şi pentru aceasta trebuie să-ţi mulţumeşti ţie, pentru că eşti atât de nepriceput cu jurămintele tale. Căci dacă nu ar fi fost aşa, ci ar fi fost limpede pentru toţi oameni, că tu nu juri, crede-mă pe cuvânt, ai fi fost cu mult mai multă bucurie crezut doar şi pentru o întâmpinare, mai mult decât aceia care „înghit” jurăminte cu miile.

Căci iată: în cine te încrezi cu mai multă bucurie? În mine, care nu jur sau în cei care jură? „Da”, zici tu, „dar tu eşti conducător şi episcop”.

Însă, dacă îţi dovedesc că nu numai pentru această pricină? Răspunde-mi drept, te rog, dacă aş fi avut obiceiul să jur tot timpul, cei care slujesc împreună cu mine, m-ar fi răbdat în acest loc? Nici cât se-nvârte roata!

Deci vezi că nu aceasta este pricina? Şi ce câştigi? Răspunde-mi! Pavel a răbdat foamea, alege şi tu să fii înfometat mai degrabă decât să calci una dintre poruncile lui Dmnezeu.

De ce eşti atât de necredincios? Aici eşti, gata să faci toate şi să rabzi toate lucrurile de dragul de a nu jura: şi nu crezi că El te va răsplăti? Oare, Cel care îi ţine în fiecare zi [în viaţă] pe cei care jură şi încalcă jurăminte, te va da pe tine foametei, acum când L-ai ascultat pe El?

Să vadă deci toţi oamenii că dintre cei care se adună la această Biserică, nici unul nu face jurăminte. Dar aceasta să devină cunoscută tuturor, şi nu numai prin mărturisrea noastră, ci acest semn să ne deosebească atât de păgâni, cât şi de toţi oamenii.

Să primim aceasta ca pe o pecete din cer, ca să putem fi văzuţi pretutindeni ca fiind turma Împăratului Însuşi. Prin gura şi limba noastră să fim cunoscuţi, în primul rând, aşa după cum barbarii sunt cunoscuţi prin a lor. Aşa cum cei care vorbesc greceşte se deosebesc de barbari, aşa să fim şi noi cunoscuţi[43].

Răspundeţi-mi: păsările care se numesc papagali, după ce sunt cunoscute? Nu prin aceea că pot să vorbească precum oamenii?

Deci să fim şi noi cunoscuţi prin aceea că vorbim ca Apostolii; că vorbim ca Îngerii. Dacă cineva te obligă să juri, spune-i: „Hristos ne-a vorbit, iar eu nu jur”.

Aceasta este de ajuns pentru a-i face loc întregii virtuţi să intre [în sufletul tău]. Este poarta credinţei, o cale către înălţime, care duce la înţelepciunea evlaviei, un fel de şcoală de ucenici.

Şi să luăm aminte că putem să primim şi binecuvântările viitoare, prin harul şi mila Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh fie slava, puterea şi cinstea, acum şi pururea şi în veacul cel fără de sfârşit. Amin!


[1] Măscărici, bufoni.

[2] O altă topică (a discursului), o altă dialectică adică.

[3] În Biblia românească, în context mai larg: „David însă a zis către Saul: “Robul tău a păscut oile tatălui său şi când se întâmpla să vină leul sau ursul să ia vreo oaie din turmă, atunci eu alergam după el şi i-o luam din gura lui; iar dacă el se arunca asupra mea, eu îl apucam de coamă şi-l loveam până-l ucideam. Şi urşi şi lei a ucis robul tău; (…) Domnul, Cel ce m-a scăpat de la lei şi urşi, mă va scăpa şi din mâna acestui filistean!”” (I Reg. 17, 34-37).

[4] Răutatea cumplită, atrocitatea, ferocitatea, ticăloşia, cruzimea, oroarea, caracterul hain, plin de răutate.

[5] Ar fi putut întreba aceia sau oricine altcineva ulterior.

[6] Afirmând Învierea lui Hristos.

[7] În text: „Şi numele Lui, prin credinţa în numele Lui, l-a făcut pe acesta puternic/ întreg, pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi; da, credinţa care este prin El i-a dat lui această desăvârşită însănătoşire, în faţa voastră, a tuturor”.

[8] În text: „Dar ceea ce Dumnezeu a arătat mai înainte, prin gura tuturor Prorocilor Săi, [anume] că Hristosul Său va pătimi, pe aceasta El a împlinit-o”.

[9] În textul pe care îl avea Sfântul Ioan este puţin altfel: „El să-l izbăvească pe El, dacă El Îl va avea / Îl vrea pe El. Căci El a zis: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu. Dacă El S-a încrezut în Dumnezeu, atunci, să Se coboare acum de pe cruce”.

[10] În text: „Aşa încât vremurile de înnoire/ împrospătare/odihnă să vină de la prezenţa lui Dumnezeu”.

[11] În text: „Şi El Îl va trimite pe Iisus Hristosul uns (pentru voi)”.

[12] În text: „de când s-a făcut lumea”.

[13] În text: „a zis adevărul/cu adevărat”.

[14] În text: „Domnul Dumnezeul vostru”.

[15] În text: „în absolut toate lucrurile”.  Adică indiferent cum vă va părea vouă, în toate lucrurile şi în orice lucru să-L ascultaţi.

[16] Literal: „de ce v-aţi alarmat?”

[17] Se foloseşte mereu „outrage”, care poate fi tradus prin crimă odioasă, nelegiuire, dar şi ultraj, hulă împotriva lui Dumnezeu.

[18] Cu minte omenească.

[19] Literal: „cherish”, a iubi, a preţui, a avea grijă. E un verb folosit pentru a reda o mare dragoste, care presupune şi preţuirea şi îngrijirea îndeaproape de cel pe care îl iubeşti.

[20] Nu se află în ediția BOR 1988.

[21] În text: „Bărbaţi ai lui Israel”.

[22] În ochii lor, Hristos era încă un „om simplu” şi încă un osândit, un „făcător de rele”, un „păcătos”, Care a călcat Legea, şi după cum am văzut mai sus, în ediția  scripturală pe care o comentează Sfântul Ioan, Sfântul Petru nu Îl numise încă Fiul lui Dumnezeu, ci Slujitorul lui Dumnezeu.

[23] Îngăduinţa.

[24] Pilat.

[25] În Biblia românească se spune: „La sărbătoarea Paştilor, dregătorul avea obiceiul să elibereze mulţimii un întemniţat pe care-l voiau. (…) Deci adunaţi fiind ei, Pilat le-a zis: Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care se zice Hristos?” (Mt. 27, 15, 17); „Iar la sărbătoarea Paştilor, le elibera un întemniţat pe care-l cereau ei. (…) Şi mulţimea, venind sus, a început să ceară lui Pilat să le facă precum obişnuia pentru ei. Iar Pilat le-a răspuns, zicând: Voiţi să vă eliberez pe regele iudeilor?” ( Mc. 15, 6, 8-9). Nu este exclus însă nici posibilitatea ca Sfântul Ioan să fi citat din memorie.

[26] Fiind El Însuşi Dumnezeu şi în aceeaşi cinste şi putere cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

[27] Textul românesc de la Is. 53, 9, în ediţia BOR 1988 sună diferit: „Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui”.

Însă în ediţia BOR 2001 este scris: „În schimbul îngropării Sale Eu da-voi pe cei răi şi pe bogaţi în schimbul morţii Sale”.

[28] Înnoire, împrospătare.

[29] În text: „Şi El Îl va trimite pe Iisus Hristos, Care mai înainte pentru voi a fost uns”.

[30] Care renunţă la obiceiurile sale cele rele.

[31] Patimile mici, cărora nu le dăm adeseori atenţie, fac patimile mari şi dacă ne concentrăm asupra acestor patimi sau gânduri mici, care ne fură liniştea sufletului, putem să dezechilibrăm colosul cu picioare de lut care este păcatul şi să oprim creşterea şi înmulţirea patimilor până acolo unde ne sufocă şi nu mai putem să ne împotrivim lor, pentru că s-au făcut prea mari.

[32] Dacă ne zbatem şi ne chinuim, blestemând soarta sau patimile noastre, dar nu ne silim să ne lepădăm de ele, atunci ne chinuim jalnic şi degeaba, fără judecată şi fără a ne fi sabilit ţinta, aceea de a ne izbăvi, ca un om care se zbate în valuri dar nu înoată spre mal, deşi îl vede.

De aceea spune şi Sfântul Pavel: „Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filip. 3, 14).

[33] Omul evlavios şi cu inimă bună face ceea ce este bine şi drept, înainte de a cunoaşte răsplătirea şi care este adâncul, înţelepciunea faptei bune, faptul că esenţa virtuţii este puterea şi harul lui Dumnezeu.

Iar făcând fapta bună, Dumnezeu îi dăruieşte ca răsplată să înţeleagă taina, adâncul virtuţii, de unde reiese că înţelepciunea este răsplata celor ce fac binele. Iar osândă a celor ce nu fac binele este însuşi faptul că rămân întunecaţi la minte, că nu se înţelepţesc. Lor nu le mai trebuie altă pedeapsă şi alt rău mai mare decât acela că rămân în rău.

Faptul de a nu descoperi binele şi virtutea este deja o pedeapsă foarte mare, pe care unii ca aceştia nu îşi dau seama că o suferă. Şi noi adesea nu ne dăm seama că orbirea noastră ne este cea mai grozavă osândă, când credem că suntem mulţumiţi de noi înşine şi satisfăcuţi de starea în care ne aflăm, dar nu ne cercetăm conştiinţa şi nu ne întrebăm cu adevărat asupra noastră.

Iar dacă Dumnezeu ne luminează întrucâtva şi noi ne îndărătnicim, atunci de mare osândă suntem pasibili.

Ştiu că de multe ori m-a chemat Dumnezeu să mă ridic din lenevire şi pururea sunt îndărătnică şi nu vreau să arunc această haină grea a neînţelepţirii şi a bâjbâirii în întuneric.

De aceea spune Dumnezeiescul Ioan că nu este vrednic de înţelepţire cel ce nu face binele, pentru că înţelepciunea este o răsplată mare de la Dumnezeu pentru virtute, iar nu un dat gratuit, deşi mulţi ne credem înţelepţi din naştere sau pentru că am învăţat câte ceva la şcoală.

[34] Există, în istoria omenirii, ca şi în biografia fiecărui om în parte, un început al inventării păcatului şi al săvârşirii lui. Faptul că noi nu cunoaştem, pentru fiecare păcat sau pentru fiecare viclenie nou inventată sau subtilitate a păcatului, momentul istoric exact al apariţiei sale, asta nu înseamnă că acesta nu există.

Însă o mare înşelăciune a demonilor, mai ales în vremurile noastre de ateism, în care istoria a fost elasticizată până la a te face să crezi că e penibil să cauţi un început şi o logică fiecărui detaliu comportamental, când omul este zdrobit sub povara ideologiei că el este un nimic în faţa unui univers „infinit”, o mare înşelăciune este deci să fim lăsaţi să credem că răul este un instinct natural neexpulzabil din fiinţa noastră, care a existat „din totdeauna”, e „etern” în noi, e o componentă a noastră, care se manifestă fără a o putea cenzura, de când ne naştem sau de când e lumea.

Însă faptul că putem distinge o „biografie” cât se poate de exactă a fiecărui păcat în parte şi a fiecărei căderi a umanităţii (măcar că noi nu putem să cunoaştem toate aceste „biografii”, nici ale păcatelor, nici ale virtuţilor) ne arată limpede că nimic nu se pierde în „negura istoriei” – nici nu există, de fapt, o „negură” a istoriei – şi că totul este delimitabil, că orice rău are un început şi poate avea şi un sfârşit, prin pocăinţă.

[35] Când oamenii au început să amestece tot mai mult binele cu răul. Se vede de aici o mărire a subtilităţii răului.

[36] În afacere.

[37] Să suferi pagubă în cele duhovniceşti.

[38] Un om cerea de la altul să se jure, pentru că nu credea în sinceritatea lui şi se aştepta să fie înşelat. Dar dacă credea că acela e necinstit şi că vrea să îl înşele, ce rost mai avea să îl pună să jure? Pentru că e de la sine înţeles că acela jura strâmb. Deci, pe deasupra, se încărca şi cu păcatul aceluia, pentru că îl forţa să şi jure.

[39] A zdrobi, a stoarce, a presa, a tescui.

[40] Argumente, pretexte.

[41] Sunt puşi de-o parte.

[42] Probabil că jurau pe Sfânta Masă.

[43] Nu e ceva naţionalist, ci Sfântul Ioan face apel la o separaţie clară şi dă o pildă, un exemplu uşor de înţeles: aşa cum lumea ştie să recunoască imediat pe greci între alte popoare mai puţin educate, aşa să fie şi cu creştinii, ca ei să aibă semn de distincţie clară şi inconfundabilă, să arate neralierea lor la această lume şi la păcatele ei.

Did you like this? Share it: