Predică la praznicul Nașterii Domnului [2010]

†

Preaiubiți frați și surori întru Domnul,

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei Maria, S-a întrupat și S-a făcut om pentru mântuirea noastră, fiind Dumnezeu și om în același timp, adică deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, dar și deoființă cu noi, cu toți oamenii! Și acest lucru ne umple de prea mare bucurie.

Pentru că Însuși Dumnezeu a venit la noi și ne-a umplut de cunoașterea Prea Sfintei Treimi, adică de faptul că Dumnezeu e Treime de persoane și că Dumnezeu ne-a creat pe noi din prea mare iubire și ne poartă de grijă și că El nu e distant față de noi ci, dimpotrivă, S-a întrupat, S-a făcut om pentru noi, afară de păcat, pentru ca să ne umple pe noi de slava Sa cea veșnică.

Și în această zi preasfântă prăznuim iubirea lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate și întreaga creație. Pentru că El S-a făcut om și nu altceva, de aceea întreaga umanitate se bucură. Însă prin coborârea Sa înspăimântător de înaltă la statutul de om a îmbrățișat întreaga creație, pentru că a binecuvântat și a sfințit și binecuvintează și sfințește, prin Biserica Sa, toate câte sunt create de El.

Dumnezeu însă nu a creat răul, păcatul, moartea, lupta interioară între suflet și trup.

Tocmai de aceea, ca om, a fost dincolo de păcat, de rău, nu a fost ținut de moarte în Iad și nici nu s-a luptat umanitatea cu dumnezeirea în persoana Sa și nici sufletul cu trupul Său, ci umanitatea Sa s-a supus dumnezeirii Sale întru toate.

Și prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu arată că nașterea și viața în această lume nu sunt un păcat și nu sunt pentru păcat, ci pentru a ne umple de slava Sa cea veșnică, ca niște fii ai lui Dumnezeu, înfiați de Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt.

Iar nașterea în această lume, ca dar a lui Dumnezeu pentru noi, trebuie conștientizată profund, trăită la nivel înalt, ca ascultare a chemării lui Dumnezeu și ca împlinire a vocației personale, pentru că astfel răspundem iubirii lui Dumnezeu cu deschiderea totală a persoanei noastre spre El și spre întreaga umanitate.

Însă Domnul Se întrupează din Fecioară mai presus de fire, în mod dumnezeiește, fără să strice fecioria Fecioarei, dar născându-Se din aceasta o face să fie Mamă și Fecioară în același timp, arătând că maternitatea și fecioria nu sunt antagonice, ci se întrepătrund. Noi ne naștem pe cale seminală, dintr-un tată și o mamă, însă cu rolul de a învăța atât statutul tatălui cât și al mamei în viața noastră și de a le trăi la exigențe înalte, atât ca părinți naturali de fii, cât și ca părinți duhovnicești.

Și chiar și atunci când nu e vorba de a fi preoți, și sunteți soț și soție mireni, trebuie să creșteți copiii dumneavoastră atât din punct de vedere fizic, cât și intelectual, cât și duhovnicesc.

Nu e de ajuns doar să îi hrăniți și să îi apărați de boli!

Nu e de ajuns doar să îi duceți la școală și să îi conduceți spre o meserie sau o carieră anume!

Ci, în primul rând și împreună cu cele dinainte, dumneavoastră, părinții lor trebuie să îi faceți fii ai Bisericii prin Botez și să îi umpleți de har și de înțelepciunea lui Dumnezeu, pentru ca să aibă stabilitatea și puterea interioară de a trece prin toate durerile vieții și prin toate examenele școlilor și a vocației lor în mod personalizant, duhovnicește, ca oameni ai lui Dumnezeu.

Din Icoana Nașterii Domnului doar o singură persoană nu trăiește bucuria venirii lui Dumnezeu la oameni și aceea e Satana, sub chipul unui bărbat cu toiag în mână, care îi susură la urechi (stânga jos), Sfântului Iosif, cuvinte amăgitoare. El stă cu spatele la smerenia abisală a Pruncului cel mai înainte de veci, a Pruncului mai bătrân decât orice creație a lumii, pentru că El e Creatorul tuturor.

Iar toți cei care nu se bucură acum…stau cu spatele la Dumnezeu, la Dumnezeul Care coboară pentru noi în ieslea animalelor și apoi aude, simte, vede toată mojicia dar și toată măreția din oameni…pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Și această întoarcere cu spatele la Dumnezeu înseamnă o închidere în nefericire. Iar nefericirea reală, profundă, angoasantă e tocmai neprimirea Lui în viața noastră, întoarcerea dinspre El spre…nimic.

Pentru că întunericul peșterii/al grotei unde Se naște Domnul, care e o trimitere la mormântul și moartea Lui…e și o trimitere la Iad.

Nimicul e Iadul.

Când nu vrei pe nimeni, când nu vrei nimic bun, când nu te vrei nici pe tine…vrei Iadul.

Și Iadul e întuneric, e necomunicare, e neînțelegere și neacceptare a luminii Lui în viața noastră, a luminii Lui, care e lumina cunoștinței, cea care ne umple de simțirea și de cunoașterea adevăratei vieți, spre care toți fugim…pe care toți o vrem…dar căreia puțini îi suportă rigorile.

Pentru că viața cu Dumnezeu sau trăirea în harul/în lumina Sa e împlinirea, e viața adevărată, e viața supercool, e viața mai presus de viață, pentru că e viața care ne împlinește din înăuntru spre în afară. Și pe aceasta o avem, viața duhovnicească, pentru că Fiul a intrat înlăuntrul trupului și a umanității, a devenit copărtaș la firea noastră umană, creată de El Însuși, pentru ca să o facă să fie fericită din înlăuntrul ei și să strălucească împrejur.

Fapt pentru care, ceea ce S-a petrecut cu umanitatea Lui la Schimbarea la față/la trup…se petrece cu fiecare om care se îndumnezeiește acum. Și astfel vor străluci Sfinții lui Dumnezeu în lumea transfigurată a veșniciei.  Acesta e motivul pentru care am spus că nașterea și existența în trup nu sunt un rău, pentru că omul se îndumnezeiește, pentru veșnicie, așa cum este: cu sufletul și trupul lui.

Iar dacă trupul se îndumnezeiește atunci nu e rău, materia nu e rea, ci e purtătoare de har, pentru că se lasă umplută de har. Iar dacă sufletul, alături de trup, se îndumnezeiește și el, atunci nici sufletul nu e rău și nici mintea nu e rea, ci răul constă în a ieși din voia lui Dumnezeu, care umple de stricăciunea păcatului atât sufletul cât și trupul.

Îngerii, păstorii, magii…adică cerul și pământul se bucură.

Îngerii văd și mai profund până unde merge iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Păstorii își mută dorința de la turmă…spre Păstorul cel bun, arătându-ne nouă, păstorilor duhovnicești ai Bisericii, că nu putem conduce turma rațională a Bisericii spre mântuirea ei și a noastră, dacă nu privim, în primul rând, la Hristos, Arhiereul tuturor, pentru ca să luăm aminte la voia Lui și să o urmăm pe aceasta.

Magii învață că astrologia e o preocupare neserioasă, că slujirea stelelor e pentru neștiutori, pentru păgâni și că ei trebuie să arunce această preocupare copilărească de la ei, pentru ca să se închine Soarelui dreptății, lui Hristos Dumnezeu, Care aduce adevărata viață și cunoaștere a oamenilor.

Pentru că nu astrele, nu norocul, nu karma, nu soarta ne aduc mântuirea și bucuria veșnică, ci faptul de a crede în mod drept în Dumnezeu și de a trăi întru sfințenia credinței ortodoxe.

Cu alte cuvinte, Hristos S-a făcut om pentru ca să ne facă ortodocși, cu sufletul și trupul nostru îndreptate spre slava Sa și pline de ea, ca întru El să învățăm să lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pe Treimea cea deoființă și nedespărțită, trăind în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii și în pace cu întreaga creație.

Pentru că El a venit să aducă pacea și buna înțelegere între oameni și între oameni și întreaga creație. Iar distorsionarea vestei Sale, căutarea continuă a nodului în papură și a neliniștii înseamnă tocmai a lupta împotriva Aceluia, Care e pacea tuturor.

Maica lui Dumnezeu e lângă Pruncul cel preasfânt. Pruncul e lângă bou și asin, înfășat și în iesle. Și Îngerii și magii și păstorii vin spre staulul Său.

O continuă venire spre El: adică însăși viața noastră de rugăciune, de milostenie, de continuă învățare și de continuă alergare spre Domnul.

Iar steaua nu Îl înlocuie pe Răsăritul cel de sus…ci Îl indică a fi printre noi.

Pentru că Cel mai presus de toate a coborât la noi, pentru ca să ne urce umanitatea, luată în persoana Sa, mai presus de toate câte există, în sânul Treimii. Iar dacă El, Cel care coboară, ne urcă la ceruri, e pentru ca să ne învețe pe noi să gândim mai presus de noi, să gândim dumnezeiește, pentru că Cel neapropiat e Fiul Fecioarei.

Și această zi preaminunată de prăznuire, a nașterii Domnului, a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul din Pururea Fecioară Maria, înțeleasă chiar și de lumea seculară ca zi a familiei, cere întregii familii creștin-ortodoxe să privească spre inaccesibilitatea lui Dumnezeu făcută palpabilă în umanitatea Sa.

Ne cere să depășim continuu gândurile noastre despre Dumnezeu și să ne înălțăm, prin viața noastră, întru slava Lui, împărtășindu-ne cu Sine în Euharistie, în rugăciune, în Icoane, în Sfintele Moaște, în sfintele slujbe, în faptele bune, în răbdarea ascezei noastre, pentru că slava Sa inundă toate și toți Sfinții ne duc la Sine și prin toate Îl înțelegem pe El și mai profund, niciodată însă îndeajuns de mult pentru ca să nu Îl dorim veșnic.

Colindele ne înduioșează, postul și-a adus bucuria din plin în viața noastră, masa de praznic e aproape gata…și ceea ce am strâns în noi…pe acelea le avem cu adevărat.

Iar dacă am strâns iubire, înțelepciune, iertare, milostivire, încredințare cu totul lui Dumnezeu, atunci praznicul nostru e praznic, bucuria e bucurie și frumusețea e la ea acasă.

Însă nu toți stau în jurul staulului Bisericii, nu toți sunt învățați de Dumnezeu și nu toți se bucură!

Unii cred că se bucură…dar slujesc răstălmăcirilor păgâne și eretice, alții cred că trăiesc din plin…dar se îmbogățesc continuu în întunericul, în iadul patimilor, pe când alții se simt atât de singuri, de goi, și de marginalizați încât nici viața nu o mai consideră un privilegiu ci o povară.

Iar dacă unii fac mari păcate în aceste sfinte zile sau încearcă să se sinucidă, să nu credeți vreo clipă că noi nu avem nicio vină și că nu e treaba noastră…drama lor.

Ba da, drama lor e tocmai treaba noastră!

Și e treaba noastră în primul rând, a creștinilor ortodocși, pentru că suntem fiii după har ai Aceluia, Care nu ne-a privit doar de la distanță, din cer, durerile și necazurile, ci S-a făcut Om al durerilor și al suferințelor, pentru ca să ne umple de bucuria mântuirii Lui.

De aceea, când un ochi al nostru râde, celălalt să plângă, pentru că nu toți…suntem una în Hristos, nu toți Îl cunosc pe Cel care ne-a dat viață și a murit pentru noi, nu toți sunt fericiți și lumea noastră nu e deloc o lume a sfințeniei în mod precumpănitor.

Însă, să nădăjduim în Cel care a mizat pe libertatea omului și a venit la noi, pentru ca să ne învețe că sfințenia înseamnă libertatea de a alege continuu binele și de a ne umple de urmările preafericite ale acestei alegeri continue!

La mulți ani tuturor…și Domnul să ne bucure pe toți, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!