Acromatisme

Am scris acum câtva timp un articol numit Culorile iernii și, cum vine iarna, începe să fie accesat: așa, fiindcă are iarnă în titlu…

Cum devin sărbătorile creștine, din sărbătorile iubirii...parada nesimțirii? Frigul sau căldura de afară mi-au făcut bine, dar răceala oamenilor alergând cu cadouri m-a făcut să mă strâng iar în mine.

Întreb și eu ca Moromete: de ce trebuie să alergi cu un cadou…încet nu puteți să mergeți?

De ce e nevoie de atâta vânzoleală, grabă semnificativă, lovire cu cotul ori cu privirea a celor de lângă tine?

Când nu mai ai nevoie de poezie, de iubire, de frumos, de bucurii simple, ai rămas un om cadaveric, un ciuntit de 80% din umanitatea ta.

Nu suport oamenii susceptibili, suspicioși, care cred tot timpul că ai făcut una sau alta dintr-un motiv anume, ca să-i deranjezi pe ei. Te fac să te simți prost, ca să fie absolut siguri că nu îi consideri proști. Dar eu tocmai atunci devin absolut sigură.

Nu-mi plac cei care vor să-și afirme superioritatea. Și de aceștia întâlnesc la tot pasul. Superioritatea e o treabă care se afirmă de la sine…

Am văzut Marți, după Crăciun și mi-am promis a nu știu câta oară că nu mă mai uit la filme românești. Fiecare din ele e un episod dintr-o monografie folclorică filmată a lumii românești modern-postmoderne, în aspectele ei realist-cotidiene, pe care o consider dedicată viitorimii (pentru că eu trăiesc din plin în ea și nu simt deloc nevoia să o mai văd și ecranizată), care o să se chinuiască să ne picteze portretul epocii noastre, peste câteva secole. Dacă nu e utopie…

Eu mă înec de fiecare dată în realismul acestor filme (parcă-l recitesc întruna pe Rebreanu)…

La noi e așa: când se dă o direcție în artă, nu iese nimeni din matcă, altfel poate să fie sigur că creează pentru posteritate.

Părintele Dorin mi-a amintit de Cabana Plăpumioara…(uitasem) acolo se duc cei care zic că se duc pe Vârful Omu sau la Veneția de Sărbători și care nu răspund la telefon din cauza asta.

Crăciun…în timp ce papa face slujbă, filmele cu fantome abundă, reclamele porno nu se mai opresc (singurele care îți devin, brusc, niște rude foarte apropiate și insistente, de parcă te cunosc de-o viață). O varză de semnificații răsărite ca ciupercile ale unei sărbători cu o singură semnificație.

Prezentatoarele de la tv vorbesc despre mitul creștin și despre figura lui Iisus din religia creștină, peste tot…basme, mituri, povești pentru micuți, nu știi dacă e Halloween sau Crăciun.

Cel nevăzut s-a făcut văzut și lumea se deghizează în niznai sau lumea se deghizează pur și simplu, ca să n-o recunoască Dumnezeu, Care a venit la ea.

Cum s-ar zice, fata mare se pomăduiește și se preface că are zeci de alți pețitori, are treabă, e ocupată până-n gât, de n-ai timp s-o găsești pe-acasă.

Ne transformăm în fantomatici, deși ne umplem de materie, ne strecurăm pe sub ușă…

Sărbătorile vin cu coca-cola și cu luna cadourilor, sărbătorile care n-au nume, nici identitate. Nu e vina nici a ortodoxiei, nici a catolicismului, nici a islamismului, nici a budismului. E vina caracterului nostru lipit de pământ, de care nu ne dezlipește nici dracu. Nu că s-ar strădui…

Noul blog al lui Paul Goma

Thumbnail

Îl găsiți aici.

Pe el a translat scrierile sale online începând cu 1 iulie 2002, nu acordă posibilitatea comentariului dar ne oferă, în continuare, pentru download, întreaga și colosala sa operă în format PDF.

O prezentare de sine foarte specială…pentru cei care încă nu-l cunosc.

Vă urăm numai bine și seninătate profundă, domnule Paul Goma…și nimic nu a fost în zadar!

Un colind ca o prezență de spirit

O, ce veste minunată,
ce veste minunată…
cât nefericirea și
așteptarea unei lumi întregi!

Încât toate gurile însetate,
toate pământurile de inimă crăpate,
toate zăpezile…stau căscate,
cu gura,
ca o pasăre mică
către mama lor…
pentru ca…El să le umple inimile la toți
cu promptitudine incomparabilă…

Vă rog să țineți minte,
rețineți chiar,
poate nici să nu uitați
florile sunt dalbe, –
că sunt colinde care plâng,
când noi râdem!

Da, flori de măr în obraji,
în inimi…deși casele
sunt reci, unele…
mesele sunt nesolidarizate cu ale noastre,
nici bolile nu sunt sincronizate cu ale noastre…

Unele colinde au ochii supți de lacrimi…

Alte colinde au răceală în inimă…
pe când altele sunt ca niște țepi de arici
îndreptate spre ochii care le văd…
și nu vor să fie ajutate…
nici măcar cu iubire,
cu transpirația unei rugăciuni fragile
ca o tinerețe de gheizer.

Da, noi facem întotdeauna prea mult pentru oameni…

Atât de mult încât nici nu îi vedem

Sau îi vedem atât de mult,
atât de des și atât
de insistent
,
încât credem că nu îi doare nimic,
încât credem că sunt niște păpuși care mănâncă idei
pentru că scriu cărți după cărți…
pentru că au zâmbete după zâmbet…
pentru că au tăceri…după emoții…
după cum aspiratorul aspiră praf după praf…
fără să aibă istoria erorilor în stăpânire…

E vremea colindelor,
e vremea dalbelor flori,
a zilelor cu nori,
a zilelor cu nopți…și
e un pustiitor bine în toți,
un insolent bine,
un trivial bine,
un inconsistent bine…
ca un anticolind,
ca o stare de spirit care nu se mai termină…

O, e vremea să fim…mai răi ca niciodată,
adică mai buni ca întotdeauna!

E vremea să aruncăm cozonacul la câini,
pentru că nimeni nu are nevoie de o bucată de cozonac în plus,
să tăiem brazii ca să înflorească pădurea de atâta iarbă,
să mâncăm porcul cu noi…că
noi l-am crescut de mic
până a ajuns ditamai dolofanul
și și-a găsit sfârșitul într-un cuțit…

E vremea să fim…tot mai buni,
mai colindători,
așa ca floarea câmpului
și ca umbra pământului,
când unii țipă,
alții înjură și alții fură,
noi să cântăm fără să ne uităm la detalii
și să ținem predici doar pentru noi,
pentru că, de altfel,
florile sunt dalbe,
șoriciul e bun,
sarmalele sunt atât de aromitoare,
binele e la locul lui,
câte un stop de vin pe gât
se scurge ca secundele într-un minut…

Și e bine,
da, e bine,
să fim atât de lucizi ca un colind,
ca un adevărat colind…
dacă mai știm să spunem colinde adevărate…
și totul, da, totul, nu sună cumva fals…
în gura noastră.

O, ce veste minunată…
pentru noi, hipermarkete ce suntem,
pline de idei care mai de care
mai izbitor de inconsistente,
de telurice!

O, câte flori albe…
și câte mere și câți covrigei,
încât te vinzi pe trei lei!

O, e vremea colindelor…a realelor colinde,
cele în care nu mai e nimeni nici la spital,
nici în orfelinat,
nici în pușcărie,
nici pe stradă,
fără casă și masă…
nici în moarte…
da, nici în moartea sufletului!…

Și cu tot sarcasmul,
cu toată vitriolarea noastră,
cu toată hibernarea noastră…
când ne e silă de noi…
desigur,
ca un colind sublim,
stors de asperități,
privim în noi,
ca într-o iesle,
pe Cel singur Preafrumos…
Care ne face să tăcem…comestibil…

Lacrimile se mănâncă cu totul
pentru ca să se nască
zâmbet.

În absența lui Moș Crăciun

Eu am fost mai puțin
cuminte,
se pare, pentru că la mine nu a venit Moș Gerilă,
nici Moș Crăciun…
deși am primit daruri în absența lui…

Și pentru că la mine nu a venit niciodată Moș Crăciun,
nici măcar atunci când povestea
îmi izbucnea în tâmple cu putere,
de aceea nici nu l-am așteptat,
pentru că știam că el nu o să vină…

Nu a venit Moș Crăciun…dar nici n-a plecat

Și absența lui m-a învățat
viața e un dar dur,
un dar care se câștigă cu greu,
fapt pentru care,
atunci când L-am găsit pe Dumnezeu,
L-am găsit într-un decembrie cald,
în locul lui Moș Crăciun…
care nu venise nici atunci…

Și când Răsăritul cel de sus
m-a umplut de tăria frumuseții Lui…
niciun moș și niciun crăciun nu au mai încăput în mine,
pentru că El a început să troneze în tot și în toate.

Și bine că n-a venit!…

Dacă devenea un idol…care m-ar fi făcut să visez iluzoriu,
așa cum fetele îl așteaptă pe făt-frumos,
poate că mi-ar fi fost greu să
Îl văd pe El…din cauza acestui idol…

Dar pentru că niciodată la mine nu venise cineva special
când El a venit…L-am cunoscut doar pe Cel…
Care nu poate fi înlocuit cu Moș Gerilă,
cu Moș Crăciun,
cu Albă ca zăpada
sau cu Terminator,
nici măcar cu Bomba sexy
care, de fapt,
e o biată fată care își folosește mai mult picioarele
(ca să nu extind anatomia)
în detrimentul minții și al inimii

Hristos Dumnezeu a omorât în mine halucinația lui Moș Crăciun,
pentru ca să mă hrănesc din adevărul dumnezeiesc
și nu din mituri pentru babe proaste,
cum spunea un Sfânt Părinte, cândva,
despre poveștile rele…care încearcă, metodic,
să înlocuie marele adevăruri.