Am scris acum câtva timp un articol numit Culorile iernii și, cum vine iarna, începe să fie accesat: așa, fiindcă are iarnă în titlu…

Cum devin sărbătorile creștine, din sărbătorile iubirii...parada nesimțirii? Frigul sau căldura de afară mi-au făcut bine, dar răceala oamenilor alergând cu cadouri m-a făcut să mă strâng iar în mine.

Întreb și eu ca Moromete: de ce trebuie să alergi cu un cadou…încet nu puteți să mergeți?

De ce e nevoie de atâta vânzoleală, grabă semnificativă, lovire cu cotul ori cu privirea a celor de lângă tine?

Când nu mai ai nevoie de poezie, de iubire, de frumos, de bucurii simple, ai rămas un om cadaveric, un ciuntit de 80% din umanitatea ta.

Nu suport oamenii susceptibili, suspicioși, care cred tot timpul că ai făcut una sau alta dintr-un motiv anume, ca să-i deranjezi pe ei. Te fac să te simți prost, ca să fie absolut siguri că nu îi consideri proști. Dar eu tocmai atunci devin absolut sigură.

Nu-mi plac cei care vor să-și afirme superioritatea. Și de aceștia întâlnesc la tot pasul. Superioritatea e o treabă care se afirmă de la sine…

Am văzut Marți, după Crăciun și mi-am promis a nu știu câta oară că nu mă mai uit la filme românești. Fiecare din ele e un episod dintr-o monografie folclorică filmată a lumii românești modern-postmoderne, în aspectele ei realist-cotidiene, pe care o consider dedicată viitorimii (pentru că eu trăiesc din plin în ea și nu simt deloc nevoia să o mai văd și ecranizată), care o să se chinuiască să ne picteze portretul epocii noastre, peste câteva secole. Dacă nu e utopie…

Eu mă înec de fiecare dată în realismul acestor filme (parcă-l recitesc întruna pe Rebreanu)…

La noi e așa: când se dă o direcție în artă, nu iese nimeni din matcă, altfel poate să fie sigur că creează pentru posteritate.

Părintele Dorin mi-a amintit de Cabana Plăpumioara…(uitasem) acolo se duc cei care zic că se duc pe Vârful Omu sau la Veneția de Sărbători și care nu răspund la telefon din cauza asta.

Crăciun…în timp ce papa face slujbă, filmele cu fantome abundă, reclamele porno nu se mai opresc (singurele care îți devin, brusc, niște rude foarte apropiate și insistente, de parcă te cunosc de-o viață). O varză de semnificații răsărite ca ciupercile ale unei sărbători cu o singură semnificație.

Prezentatoarele de la tv vorbesc despre mitul creștin și despre figura lui Iisus din religia creștină, peste tot…basme, mituri, povești pentru micuți, nu știi dacă e Halloween sau Crăciun.

Cel nevăzut s-a făcut văzut și lumea se deghizează în niznai sau lumea se deghizează pur și simplu, ca să n-o recunoască Dumnezeu, Care a venit la ea.

Cum s-ar zice, fata mare se pomăduiește și se preface că are zeci de alți pețitori, are treabă, e ocupată până-n gât, de n-ai timp s-o găsești pe-acasă.

Ne transformăm în fantomatici, deși ne umplem de materie, ne strecurăm pe sub ușă…

Sărbătorile vin cu coca-cola și cu luna cadourilor, sărbătorile care n-au nume, nici identitate. Nu e vina nici a ortodoxiei, nici a catolicismului, nici a islamismului, nici a budismului. E vina caracterului nostru lipit de pământ, de care nu ne dezlipește nici dracu. Nu că s-ar strădui…

Did you like this? Share it: