Un colind ca o prezență de spirit

O, ce veste minunată,
ce veste minunată…
cât nefericirea și
așteptarea unei lumi întregi!

Încât toate gurile însetate,
toate pământurile de inimă crăpate,
toate zăpezile…stau căscate,
cu gura,
ca o pasăre mică
către mama lor…
pentru ca…El să le umple inimile la toți
cu promptitudine incomparabilă…

Vă rog să țineți minte,
să rețineți chiar,
poate nici să nu uitați –
florile sunt dalbe, –
că sunt colinde care plâng,
când noi râdem!

Da, flori de măr în obraji,
în inimi…deși casele
sunt reci, unele…
mesele sunt nesolidarizate cu ale noastre,
nici bolile nu sunt sincronizate cu ale noastre…

Unele colinde au ochii supți de lacrimi…

Alte colinde au răceală în inimă…
pe când altele sunt ca niște țepi de arici
îndreptate spre ochii care le văd…
și nu vor să fie ajutate…
nici măcar cu iubire,
cu transpirația unei rugăciuni fragile
ca o tinerețe de gheizer.

Da, noi facem întotdeauna prea mult pentru oameni…

Atât de mult încât nici nu îi vedem…

Sau îi vedem atât de mult,
atât de des și atât
de insistent,
încât credem că nu îi doare nimic,
încât credem că sunt niște păpuși care mănâncă idei…
pentru că scriu cărți după cărți…
pentru că au zâmbete după zâmbet…
pentru că au tăceri…după emoții…
după cum aspiratorul aspiră praf după praf…
fără să aibă istoria erorilor în stăpânire…

E vremea colindelor,
e vremea dalbelor flori,
a zilelor cu nori,
a zilelor cu nopți…și
e un pustiitor bine în toți,
un insolent bine,
un trivial bine,
un inconsistent bine…
ca un anticolind,
ca o stare de spirit care nu se mai termină…

O, e vremea să fim…mai răi ca niciodată,
adică mai buni ca întotdeauna!

E vremea să aruncăm cozonacul la câini,
pentru că nimeni nu are nevoie de o bucată de cozonac în plus,
să tăiem brazii ca să înflorească pădurea de atâta iarbă,
să mâncăm porcul cu noi…că
noi l-am crescut de mic
până a ajuns ditamai dolofanul
și și-a găsit sfârșitul într-un cuțit…

E vremea să fim…tot mai buni,
mai colindători,
așa ca floarea câmpului
și ca umbra pământului,
când unii țipă,
alții înjură și alții fură,
noi să cântăm fără să ne uităm la detalii
și să ținem predici doar pentru noi,
pentru că, de altfel,
florile sunt dalbe,
șoriciul e bun,
sarmalele sunt atât de aromitoare,
binele e la locul lui,
câte un stop de vin pe gât
se scurge ca secundele într-un minut…

Și e bine,
da, e bine,
să fim atât de lucizi ca un colind,
ca un adevărat colind…
dacă mai știm să spunem colinde adevărate…
și totul, da, totul, nu sună cumva fals…
în gura noastră.

O, ce veste minunată…
pentru noi, hipermarkete ce suntem,
pline de idei care mai de care
mai izbitor de inconsistente,
de telurice!

O, câte flori albe…
și câte mere și câți covrigei,
încât te vinzi pe trei lei!

O, e vremea colindelor…a realelor colinde,
cele în care nu mai e nimeni nici la spital,
nici în orfelinat,
nici în pușcărie,
nici pe stradă,
fără casă și masă…
nici în moarte…
da, nici în moartea sufletului!…

Și cu tot sarcasmul,
cu toată vitriolarea noastră,
cu toată hibernarea noastră…
când ne e silă de noi…
desigur,
ca un colind sublim,
stors de asperități,
privim în noi,
ca într-o iesle,
pe Cel singur Preafrumos…
Care ne face să tăcem…comestibil…

Lacrimile se mănâncă cu totul
pentru ca să se nască
zâmbet.