Te bucuri c-a murit?!

Există această dramă: să invidiezi și să urăști pe cineva (din motivul că nu îl poți întrece niciodată), să îi dorești moartea, să îl vezi murind, să vrei să te bucuri pentru că ai scăpat…de el…și să constați, cu durere, că tu ai devenit o copie abjectă a propriei tale uri sau că el încă te bântuie…și te va bântui…pentru că te-a impregnat cu persoana sa.

Adică și invidiosul trăiește, din plin, iradierea inversă…și asta e propria lui dramă…

E prea mic să iubească și să reliefeze persoana celui genial…și, în același timp, e prea prost ca să facă ceva mare…fapt pentru care își face un job din a detesta, din a mânji, din a minimaliza, din a abjectiva memoria celuilalt.

Dramă multă!

După ce a murit genialul…a ajuns să îl laude și să îi exploateze scrierile și persoana…pe cele pe care…până mai ieri…nu le înghițea.

O, vei avea la rândul tău un alt prost…care se va bucura că ai murit!

Numai proștii se bucură când cei mari mor sau suferă…