Alexandru Macedonski: poetul în valea plângerii

27 decembrie, 2010 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș One comment

… dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze /…/

…dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,

Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze…

Macedonski, Noaptea de mai

Concepţia lui Alexandru Macedonski despre poeţi şi chemarea lor în această lume este pașoptistă și o descoperim concentrată în versuri cu o puternică sonoritate heliadescă[1]:

„Poeţi”, în valea cea de plângeri
Lor li se zice, însă, „îngeri”
E-n ceruri al lor nume!

(Poeții)[2]

Nu este ceva nou în poezia românească şi nici nu este o concepţie pur romantică.

Medieval și scriptural, corpul uman este închisoare pentru suflet, iar pământul este valea de vecinică plânsoare (La suflet) sau a plângerilor vale (Excelsior).

Sufletul este o poemă cu un cer nemărginit (Noaptea de ianuarie).

În această vale a plângerii, poeții sunt harpe tainice atinse de suflarea nemurirei, / Spirite-ale veciniciei, raze-ale dumnezeirei (Noaptea de ianuarie).

În epoca pașoptistă, Gheorghe Asachi[3] afirmase originea poeziei în psalmii Sfântului David, pe care îl numea dintâi poeta.

La fel și Grigore Alexandrescu[4] – criticându-l pe Voltaire[5] –, susținea că rolul poeţilor este de a lumina conştiinţele, ca nişte adevăraţi purtători ai razelor dumnezeieşti (lampadofori).

Versurile lui Macedonski regăsesc adesea tonalităţi heliadeşti indubitabile.

E notoriu faptul că „Macedonski se revendica ritos din modelul spiritual al autorului Biblicelor”[6] („Macedonski, acest Heliade al simbolismului românesc”[7]).

Scriind La moartea lui Cârlova, Heliade avea o poziţie identică, în privinţa destinaţiei poeţilor:

Tu ai urât o ţară unde puţini ascultă / Sau unde-a ta cântare cu ei nu însoţeşti; / Încă trăind, tu viaţa o petreceai mai multă / Sorbit în armonia a cetelor cereşti, / Unde ostaş d-aicea acolo-ai şi grăbit. // Subt tânăra ta mână, degetele-arzătoare, / Acum se-nfiorează liră de serafimi; / Asculţi tu alte imnuri, începi altă cântare / Şi-ndemni tu alţi războinici, vitejii heruvimi, / Şi alt post mai cu slavă ţi-a fost ţie gătit. // Acolo ţi-era locul al tău de moştenire: / Poetul aici este străin şi călător….

Asemenea, în poezia Destănuirea, acelaşi Heliade pretinde: Subt degete-mi răsună, liră, te-nfiorează, / Spune ce e poetul în ăst loc osândit…, întrebându-se despre focul poetic: Fi-mi-va el spre osândă? Fi-mi-va spre răsplătire?

Şi pentru Bolintineanu, poetul jos în lume va fi ca un strein (Conrad). Iar la Eminescu am aflat aceeaşi percepţie asupra statutului poetului în lume, deşi Eminescu nu s-a numărat printre poeţii favoriţi ai lui Macedonski, ba chiar dimpotrivă (În Noaptea de iunie scrie: Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru; / Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii…, dar nimic despre Mihai Eminescu).

Plângând pe ruinele simțirei acestei lumi, poetul este, pentru Macedonski, cel care mai are sensibilitate pentru sublim și decantează urâtul, strecurând aurul poeziei prin sita durerii: Este o poemă-ntreagă de-a fi plâns și suferit. /…/ Este o poemă-ntreagă să poți zice: „Am iubit” (Noaptea de ianuarie).

Contemporan cu Eminescu (dar rival al său, ceea ce i-a scăzut mult din prestigiu) şi considerat un poet oscilant între romantism, simbolism şi parnasianism, primul nostru poet simbolist şi modern – așa cum a apărut el în oglinda critic-didactică a ultimelor decenii –, vizionar atât în sens tradiţional (după modelul lui Heliade Rădulescu), dar şi în sens avangardist (scriind articole teoretice despre poezia viitorului), Macedonski este o personalitate în măsură să stârnească oricând controverse.

Era el însuși conștient și chiar satisfăcut ca s-apar posterităței [ca un Nero]…și să-i las ca o enigmă caracterul meu bizar (Noaptea de martie). Ca un Nero poate și pentru că secolul său a întrecut în decădere morală ale Romei vechi epoci (Noaptea de februarie).

S-a observat însă o oarecare discrepanță între pretențiile poetului și experiența sa poetică concretă: „Al. Macedonski visează să schimbe poezia așa cum alții visează s-o scrie […].

Starea normală a poetului este pentru Macedonski înnoirea. Și cu toate acestea, el se pune mereu sub semnul tradiței, sub înalta protecție a marei mișcări pe care a făcut-o Heliade, Alecsandri, Bolintineanu, Cezar Bolliac.

Atașamentul față de trecut dezvăluie, dincolo de unele rațiuni polemice, sufletul vechi al lui Macedonski.

Autorul Ocnelor și teoreticianul poeziei sociale este un romantic, un temperament retoric, înclinat să vadă în poezie doar mijlocul de a se destăinui, de a lua o atitudine, de a îndrepta”[8].

Vom avea prilejul să sesizăm caracterul retoric-moral al versurilor sale, care descinde dintr-o îndelungă experiență oratorică, pe aceste meleaguri.

Manolescu urmează, în aceste precizări, calea stabilită de studiile lui Adrian Marino[9], dedicate vieții[10] și operei[11] lui Macedonski, a cărui concluzie este că „direcția inițială a spiritului său este eminamente pașoptistă. […]

Oricât de novator și de modernist ar părea și ar fi uneori Macedonski, el nu se va îndepărta și nu va repudia niciodată această orientare, care-l definește.

Cât de puțin cosmopolit și decadent este poetul în esență, reducând la proporții reale anumite aspecte efemere, experimentale, sau de pură suprafață (subl. n.), ne dăm repede seama când constatăm că apartenența sa la tradiția pașoptistă este revendicată de poet, în mod deschis și cu pasiune, în toate fazele activității sale. […]

Macedonski se proclamă, de la primii pași în literatură și până la moarte, continuatorul mișcării literare și culturale pașoptiste, un discipol convins și entuziast al lui Heliade-Rădulescu. Solidaritatea sa cu scriitorii pașoptiști este continuă și totală”[12].

Sentimentele și ideologia sa nu se vor modifica pe parcurs: „la bătrânețe se constată la Macedonski o adevărată recrudescență pașoptistă”[13].

Macedonski este un mare admirator în primul rând al lui Heliade, cât și al lui Bolintineanu, sub auspiciile căruia se inițiază ca poet, dar și al lui Bolliac[14], Alexandrescu și al toturor poeților, mari și mici, aparținând perioadei pașoptiste, „atitudine identică, în fond, cu a lui Eminescu din Epigonii”[15]. Înființând Literatorul (1880)[16], Macedonski se declară continuatorul „mișcării heliadiste”[17].

În personalitatea sa recunoaştem, fapt care va deveni comun de aici înainte în lirica și literatura românească, acea mixtură dintre o concepţie de viaţă profund tradiţională şi capacitatea vizionar-modernist-avangardistă.

Vizionarismul lui e mai degrabă un instinct, pornește de la fundamente vechi, dacă pot să mă exprim astfel.

Poetul care declanșează lirica modernistă este continuatorul, într-o epocă nouă, al unei triade de poeți pașoptiști, pe care nu i-am aflat încă grupați și interpretați astfel, deși cred că ar trebui: Asachi, Bolliac și Heliade.

Cei trei au multe în comun, dintre care esențial este profetismul poetic, pe temeiuri biblice.

În capitolele anterioare ale cărții am avut prilejuri să sesizăm aceste aspecte.

Tot din poemul de la care am inițiat dezbaterea noastră, aflăm că poeţii sunt (ca şi pentru Eminescu, de altfel) cei care ştiu să decodifice limbajul cosmic (concepţie păstrată şi transmisă numai de tradiţia europeană răsăriteană, bizantină, fără întrerupere, de-a lungul secolelor) şi care duc o viaţă dedicată spiritului şi idealurilor lor, pentru care sunt prigoniţi:

Cu ei vorbesc frunzele-n cale, / Cu ei şi apele pe vale, / Şi bolţile albastre! / Iar dacă au un corp de tină, / Cu sufletele în lumină / Plutesc mai sus de astre! // De suferinţi, ei sunt exemple, / Când mor li se ridică temple / Şi falnice statuie! / În viaţă însă duc o cruce / Pe care toţi se-ntrec s-apuce / Să-i răstignească-n cuie! (Poeţii).

Îl regăsim, aici, întreg, pe Octavian Goga[18].

Viziunea bizantină și românesc-medievală asupra lumii ca vale a plângerii, în care sufletul şi omul în întregul său se află ca într-un loc de încercare, prin care trebuie să treacă ca să ajungă în cer, se regăseşte în mai multe poeme:

La suflet (O! Suflet, sparge-odată îngusta-ţi închisoare / Şi scutură-te-odată de lutul pământesc, / Ce-ţi pasă dacă-n valea de vecinică plânsoare / Mai sunt şi mai trăiesc?), La harpă (Nouă nu ne pasă de inime-mpietrite, / De epoce perverse, de suflete-njosite, / De secolii în cari ne naştem şi trăim! / Planăm mai sus de lume, căci noi, umblând prin tină, / Cu sufletele suntem în raze şi lumină / Şi ne începem viaţa atunci când murim!), Excelsior (Din lumi astrale / Magia înfăşurătoare / Coprinde în a ei splendoare / A plângerilor vale. /…/ O! cer, natură, / O! Dumnezeu, mister albastru, / M-ai ridicat peste dezastru, / Peste blestem şi ură), etc.

Poetul întrunește, la Macedonski, două trăsături specifice gândirii vechi-tradiționale: este un inspirat de Dumnezeu și un profet, la fel ca pentru pașoptiști (Coronați de-o strălucire de lumini dumnezeiești, / Heruvimii se coboară într-a gândului cântare / Pentru-a-i da și consfințirea armoniei îngerești /…/ Harpe tainice [geniile poetice] atinse de suflarea nemurirei, / Spirite-ale veciniciei, raze-ale dumnezeirei… – Noaptea de ianuarie) și, pe o scară umană, este o ambarcațiune care-și caută limanul liniștii și al fericirii:

Precum în largul mărei corabia s-oprește

Când vântul nu mai suflă și pânza pe catart

Atârnă nenstrunată sub luna ce-i zâmbește

Cu razele ce-asupră-i zadarnic se împart; /…/

Așa-n răstriștea vieței, poetul, și el tace /…/

Ca el e și matrozul corabiei oprite…

Avântul și-l legase de-al vasului înot,

Iar apa oglindește priviri nensuflețite,

Și mută se întinde oglindă peste tot.

(Avânt)

Ca peste tot în literatura noastră veche, lumea…este-o mare cu talazuri furtunoase, iar existența umană o corabie țintind țărmul, liniștea:

Lumea care este-o mare cu talazuri furtunoase / Mi-a văzut a vieței navă ici și colo alergând, / Dusă-n voia întâmplărei pe-adâncimi întunecoase, / Care n-au fost măsurate nici de ochi și nici de gând. /

Spre limanul care-l caut mă tot duce-a mea simțire, / Dar pe când îl cred aproape nici în suflet nu-l găsesc, / Și pe veci aceeași groază port și-n minte și-n privire, / Către niciun țărm al vieței n-am s-ajuns să odihnesc (Noaptea de ianuarie).

Macedonski e mai receptiv la influențele luciferice din poezia romantică și simbolistă european-contemporană, care sunt specifice epocii şi ilustrează lupta interioară dintre gândirea nihilist-revoltat-secularistă şi credinţa adâncă a sufletului în Dumnezeu (chiar în poezia europeană există încă un fond creștin destul de stabil).

Un exemplu este Imn la Satan sau poezia În noapte, în care Macedonski declamă (versuri care i-au plăcut lui V. Streinu[19]): Şi valuri îndârjite urca în mine ura, / Domnea Satan în mine, magnific înger pal.

Sub forma aceasta nu există demonism la Heliade sau la Eminescu.

Declamațiile și imnele satanice le inițiază Baudelaire[20] (a se vedea poemul său, Posedatul), care este – încă – o conștiință esențial creștină flagelată de multe tendințe contradictorii.

S-ar putea ca mobilul, în cazul lui Macedonski, să fi fost ambiția modernistă, ca obiectiv literar.

Dar, „ostentativ cultivat, nu fără retorism în cazul lui Heliade și Macedonski, sarcasmul satanesc n-a fost, în general, creator de valori pentru literatura română, care nu înregistrează nicio dezlănțuire de tipul litaniilor răului din Cânturile lui Maldoror[21]”[22].

Această pendulare permanentă între o conștiință care păstrează coordonatele esențiale ale cugetării vechi românești și un sentiment al secolului modern, tradus prin disperare și revoltă, va fi reperabilă adesea, de acum înainte, în poezia noastră modernă.

Problema noastră este: care dintre cele două viziuni este mai puternică și mai autentică?

Curentul majoritar de opinie critică ar tinde să o susțină pe cea modernistă, însă cred că există argumente care pot să ne pună pe gânduri.

Și anume: dacă există un fond tradiționalist rezistent și profund, pe care poeții / scriitorii îl asumă (chiar și camuflat) și sunt dornici să-l recupereze și să-l exprime, atunci modernismul, ca viziune și canon literar, protejat și impus de strategiile epocii, apare ca mai puțin solidificat lăuntric și mai mult ca un dat instrumental.

Dacă fondul literar-ideatic nu exprimă o mentalitate esențial distinctă de a precursorilor, atunci scriitorii n-au făcut decât să se adapteze unei mode, unui curent, unei epoci.

Modernismul nu este, prin urmare, intim definitoriu pentru ființa și aspirațiile lor, nu este un ideal estetic ci idealul unui…instrument estetic.

O rezistență subterană a viziunilor tradiționale ne confirmă că modernitatea nu se impune glorios și fără lupte.

O recunoaște categoric și Călinescu: „Ideea că cultura română e deschisă cu prea multă grabă la orice infiltrație străină este complet eronată, istoria literară descoperind, dimpotrivă, o surdă și bănuitoare rezistență”[23].

Modernitatea socială o precede și o alertează pe cea literară, în timp ce scriitorii o receptează cu ostentație lăuntrică și cu singura satisfacție de a se afirma și a se impune printr-o nouă estetică pe scena istoriei culturale.

Paradoxul acesta, al conviețuirii unor viziuni, teme și motive literare și poetice bizantin-medievale alături de o expresie poetică modernă sau modernistă, exprimând neliniștile veacului, ale unor spirite care nu se pot aliena de lumea în care trăiesc, a fost ignorat.

S-a accentuat intrarea și acomodarea cu epoca modernă, scoțându-se în evidență procesul de emancipare, nu și supraviețuirea și rezistența unor forme de adâncime, care, conform teoriilor, ar fi trebuit să dispară.

Ele n-au dispărut și dacă ne contrariază paradoxul coexistenței lor cu inchietudinea și sentimentul destrămării interioare, ar trebui să privim fenomenul mult mai de aproape, pentru a observa că și acestea din urmă sunt expresia unor suflete tensionate în contact cu spiritul veacului, alarmate de incoerențele noii semantici existențiale, și nu ale revoltei voltairiene ori spinoziste[24] împotriva religiei și a lui Dumnezeu.

Exemplele pe care le reproducem, din lirica lui Macedonski, contrazic de la sine concluziile atât de categoric formulate ale lui Ion Negoițescu:

„Pentru Macedonski, poetul nu a fost niciodată un vrăjitor care descântă puterile misterioase ale naturii, mai puțin îi părea poezia o rugă, un act mistic, deși el o oficia ca un preot păgân al artei.

Dar aceasta, fiindcă poetul era angajat într-un destin deopotrivă social și al dezordinii existențiale. Iată de ce poetul lui Macedonski nu va capta mesaje extramundane, nu va sta în legături dubioase cu geniul naturii…”[25].

Împrumutând expresia cuiva, dacă tot mai avem puțin și-l declarăm pe Dosoftei[26] postmodernist, n-ar fi mare lucru ca și Macedonski să înainteze în carieră până la preot păgân al artei și poel al dezordinii existențiale.

Sunt nevoită să remarc o evoluție care mi se pare primejdioasă, a criticii literare românești – evoluție care ar fi trebuit denunțată după căderea comunismului –, spre o știință care evaluează istoria exclusiv ca material depreciativ, pentru a formula doar sentințe asezonate cu gustul literar și mentalitatea zilei.

Paradoxurile literare sunt prezentate fascicolat, eclerate secvențial, în funcție de interesul critic, pentru a putea sustrage concluzia dorită.

Sunt studii critice în care descoperim personalități literare dezhumate, dezrădăcinate din perimetrul lor istoric și ideatic, și forțate să sufere un exod dramatic în contemporaneitatea lectorilor și a exegeților.

Aceasta este o lectură falsă![27]

Fenomenul în sine, al contemporaneizării personalităților literare sau artistice, pentru a le facilita receptarea, este o anomalie din punct de vedere critic, destinată, cel mult, neofiților, dar care nu trebuie să fundamenteze o formulă critică care marjează pe studiul matur și desubiectivizat al literaturii.

Am făcut această digresiune pentru a ajunge să susținem aceleași lucruri și despre Macedonski sau despre scriitorii români moderni, pentru că și ei comportă o mare doză de concepții și viziuni retrospective, marginalizate sau trecute mai adesea cu vederea, ignorate, scriitori cărora mulți exegeți încearcă să le modeleze substanța interioară și literară după tiparul marilor revoltați din aria vestică a Europei.

Negoițescu are dreptate mai degrabă atunci când afirma, referitor la Macedonski, că: „în Nopți, poezia nu-i decât convertirea sporadică a meditației în starea de sentimentalitate. […]

La Eminescu te absorb gurile întredeschise ale meditației lui lirice, ca niște genuni exemplare, în timp ce la Macedonski navighezi pe o mare a prozei (aceasta îi e meditația) [subl. n. – e tocmai proza care devine meditație poetică, prin versificare, și în poezia pașoptistă, în tradiția retorică de care am amintit de multe ori și pe care o remarca însuși Negoițescu chiar la Eminescu], ca să dai de insule unde înflorește lirismul (care e tocmai încetarea meditației).

În Nopțile lui Macedonski, meditația e alegorică și în plus prozaică… […].

Veritabil macedonskiană, Noaptea de mai exprimă acel optimism sănătos, care învinge adeseori nevrozele poetului, risipindu-le și înlocuindu-le, de astă dată, cu o prospețime nocturnă atât de atrăgătoare.

Natura…are forme…care îi sunt poetului cadrul reîntrupării morale. […] Noaptea aceasta [este]…un cântec limpede, de coloane pure, al tenebrelor care s-au transfigurat în trunchiuri de bucurie…”[28].

În afară de acestea, erotismul lui Macedonski (chiar dacă uneori exacerbat), este „atât de incapabil de sentimentul maladiv al romanticilor, simțirea lui față de natură era atât de sănătoasă, de naivă, de directă, senzualismul lui atât de viu…”[29].

Acesta este poetul dezordinii existențiale și preotul păgân al artei?

Însuși apelul la tiparul Nopților este de ordin romantic și chiar preromantic.

Atmosfera aceasta predilect nocturnă era specifică epocii romantice: Lamartine[30], Young[31], Novalis[32], A. de Musset[33].

Chiar dacă Macedonski face trimitere la Alfred de Musset, în Noaptea de iunie, nu înseamnă că nu îi avea în vedere și pe precursori.

Alexandru Macedonski este, ca substanță poetică, un numitor comun între profetismul/titanismul retoric al lui Heliade și patetismul (la fel de retoric al) lui Minulescu[34], cu melodioasele lui refrene.

Deși Eminescu nu e băgat deloc în seamă, ecourile versurilor sale se aud la tot pasul în poezia macedonskiană – un exemplu edificator ar fi Noaptea de septembre[35] – (ca, de altfel, la toți poeții moderni), mineralizate în stratul unei alte (nu neapărat novatoare) sensibilități poetice.

Cea mai bună localizare a poetului, pe traseul liricii românești, ne-o semnalează chiar un poem al lui, Noaptea de mai.

Acesta surprinde foarte bine anomalia orbitală a poetului gravitând între două sfere gigant, între poezia romantică și cea modernă, și rămânând în același timp un optimist vitalist, fără să delibereze definitiv în favoarea niciuneia:

/…/ Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, –
Când frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuieşte de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze,
Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit…
Iubirea, şi prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în vecinicie…
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit.

Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, şi codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţii pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar…
O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. — Veniţi: privighetoarea cântă.

Posomorârea fără margini a nopţilor de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată.
Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălţase o secundă
Şi stânca tot rămase stâncă, şi unda tot rămase undă…
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Şi astăzi e parfum de roze şi cântec de privighetoare. /…/

Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feţi-frumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de in,
Ce-n mâini cu amforele goale îşi umplu ochii de senin,
Şi printre-a serii lăcrămare de ametiste şi opale,
Anacreon re-nalţă vocea, dialoghează Theocrit…
Veniţi: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.

E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată…
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, şi văd un cer de aripi plin,
M-aşez privind în clarul lunii sub transparenţa atmosferei
Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturii, desfăşură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu eşti pentru suflet repaos dulce şi suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbuneşti fără ştiinţă şi ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfăşură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze şi cântec de privighetoare.
Veniţi, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Şi-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe şi pe pădurile albastre,
A-ntins subţirile-i zăbranic şi peste câmp şi peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint şi aur
Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea şi-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, şi poezia să vorbească.

Pe om în leagănul ei magic îl adormi — şi el uită —
Cu clarobscur mască urâtul şi şterse formele prea bruşte,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muşte,
Şi zise dealului să cânte, şi dealul nu mai pregetă,
Şi zise văilor să cânte, şi văile se ridicară,
Cu voci de frunze şi de ape, cu şoapte ce s-armonizară,
Şi zise paserei să cânte, şi la porunca uimitoare,
Se înălţă parfum de roze şi cântec de privighetoare…
Iar când şi mie-mi zise: ,,Cântă!”, c-un singur semn
mă deşteptă,
Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă…
În aeru-mbătat de roze, veniţi: — privighetoarea cântă.

De la bolintinenele nopți la gât cu sălbi de astre și candori de crin, trecând prin eminescienele dialoguri tainice nocturne, în care frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge și stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis (o comunicare cosmică reprodusă de Eminescu din psalmi), Macedonski atinge corzi lirice încă neatinse, ajungând la bacovienele jalnice nevroze și la argheziana noapte cu subţirile-i zăbranic care a-nsăilat nemărginirea cu raze de argint şi aur / Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de căi, precum și la (de asemenea) argheziana împoezire a mucigăitului smârc al văii.

Poezia nopții cu clarobscur mască urâtul (cred că Bolintineanu semnează aici influența) și, în tradiția limpede a lui Dosoftei și a psalmilor, zise dealului să cânte, şi dealul nu mai pregetă, / Şi zise văilor să cânte, şi văile se ridicară / Cu voci de frunze și de ape…

Este, așa cum va spune Ion Barbu[36], dialectul apei și al vântului, în care a-nvățat să vorbească poezia lui Eminescu.

Noaptea e o feerie a naturii, vindecătoare de nevroze, care a revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur [de stele – din nou, feeria, dar și tezaurul intelectual al cărții cerului], care face să reînvieze ca prin farmec ideile patriarcale, alungând jalea și disperarea romantismului și a epocilor istorice decadente.

Încât: posomorârea fără margini a nopţilor de altădată, / Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis, / Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.

Eminesciană este, întru totul, și perspectiva din care natura, cosmosul sunt imuabile pe traiectoria lor prestabilită de Creator, în timp ce numai omul devine angoasat, se simte singur, neliniștit și dezorientat, fără ca universul boltit asupra lui să fie altul, fără să se fi schimbat în vreun fel între timp.

Numai omul e altul.

Numai natura umană s-a pervetit, conștiința omului s-a maculat și s-a obscurizat, în timp ce natura a rămas aceeași: dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, / E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze, / Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit /…/ …dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, / Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze, / Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou, / Se face mai albastru-adâncul, şi codrul mai adânc se face, / Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţii pace, / Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou…

Cosmosul nu doar că rămâne neîmbătrânit, dar se face, din contră, mai viu, pe cât veacurile curg și omul modern își constată, tot mai tulburat, vitriolarea spirituală.

Dacă Virgil Cândea[37] semnala mutații în gândirea Europei de sud-est din secolul al XVII, după modelul apusean – în care „desacralizată, creația [universul cosmic] în care Părinții Bisericii se străduiau să citească urmele Creatorului, va fi numai o uriașă și perfectă mașină lucrând pentru actualizarea fascinantului univers de forme cuprinse potențial în materie”[38] – , constatăm totuși că aceste mutații nu au încă efect asupra unui poet modernist-simbolist din secolul XIX-XX, precum Macedonski (nu mai spun că, în mod evident, nu avuseseră efect asupra poeților pașoptiști și a lui Eminescu).

Macedonski mai este, încă, un poet care are sensibilitatea de a recepta fiorul nopții și splendorile suverane ale naturii, în deplină comunicare cu înălțimile cosmice și cu transcendența, și nu numai de a le recepta, ci și de a se vindeca prin această contemplare a-mpreunării dintre natura renăscută / Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.

Prin aceste caracteristici esențiale, Macedonski rămâne, mai departe, un poet aparținând secolului al XIX-lea românesc, inclusiv ca mentalitate poetică.

Pentru că secolul XX va arăta altfel – dar va arăta altfel nu din inițiativă proprie și din convingeri polemice la adresa trecutului, ci pentru că scriitura este sensibilă la modificarea climatului istoric și spiritual în Europa și în lume și răspunde acestor modificări: cum anume, vom vedea mai târziu.

Poemul acesta, Noaptea de mai, printre alte câteva, reprezintă o dovadă a sevelor poetice tari și originale cu care se poate încărca lirica lui Macedonki.

După Eminescu, e prima încercare de sinteză a geniului poetic românesc, a tradiției și a modernității, în care Macedonski se comportă veritabil ca un poeta vates[39] (îi concedem acest titlu deși, în opinia noastră, nu ar fi vorba chiar despre zguduitoare premoniții poetice, cât mai degrabă de faptul că poeții moderni au studiat atent tradiția și au personalizat-o în operele lor).

Bacovian[40] și mateian[41] este Macedonski și în Noaptea de noiembrie, când denunță Bucureștii…cu-ntreaga lui satiră de lux și de păcate, și, de asemenea, arghezian[42], descriind propria punere în sicriu (imaginată) și ospățul viermilor din omul care mânca pe celelalte ca lupul într-o turmă… / Mâncat va fi acuma de cele de pe urmă.

Tabloul morbid începe cu o secvență medievală, în care și luna se ascunde, și candela se stinge, și cu o declamație în stil heliadesc (Tăcere!…Este ceasul de negură și taină…), pentru a continua: vederile-mi senine / Zăreau din fundul gropii, târându-se spre mine, / Un șir de viermi oribili cu corpul cenușiu… .

Sesizăm și un vanitas vanitatum[43] reverberat, precum și un caracter pronunțat al acestei alocuțiuni pe tema nimicniciei, în completă disonanță cu vagul simbolist.

Privită în esența ei, opera lirică macedonskiană este o satiră morală.

Nopțile sale sunt alte Scrisori, cu un mesaj eminescian pe de o parte aproximat, pe de altă parte detaliat.

Deasupra ororilor și a mizeriei, idealismul poetic nu este practicat ca abstracțiune pură – ca mussetiana artă pentru artă, pe care muza i-o indica poetului, în Noaptea de august[44], ignorând receptarea decepționantă a societății –, ci este proferat la adresa contemporanilor ca un reproș.

Recitim parcă, Scrisoarea III, sub o altă formă, în aceste versuri macedonskiene, din Noaptea de februarie:

A! Civilizare! Secol de progres şi industrie,
Ai maşini de aburi duse, şi cu trăsnetul te joci,
Secol plin de prevedere, secol de filantropie,
Tu ai întrecut desigur ale Romei vechi epoci,
Împărat atotputernic, pe uscat ca şi pe valuri,
Îţi îndeplineşti menirea şi nu am de zis nimic,
Dai femeilor calvaruri şi poeţilor spitaluri,
Secol de filantropie, cine zice că eşti mic? /…/

Viscolea cumplit afară şi era o noapte sumbră,
Se ghiceau, plutind prin colţuri, bestiale năzuinţi,
Ş-arătând ale lui clape, un clavir zâmbea din umbră
Ca o tânără femeie ce-şi arată albii dinţi. /…/

În pereţi, vreo două cadre de femei în pielea goală,
Ca în piepturi să deştepte a dorinţelor răscoală,
Iar pe scaune, trântite, câteva cadavre vii,
Mute între ele, însă, vorbăreţe dacă vii…
Ele toate poartă-n faţă ca pecetie cumplită
Sufleteasca prăvălire pentru veci întipărită…/…/

Toate fetele sunt bune, şi a cărnii exploatare
Să-nzecească capitalul într-un singur an e-n stare. /…/

Şi intrară în odaie câţiva tineri derbedei /…/

Unul câte unul, dânşii, câte patru, dispărură
În odăile de-alături cufundate-n umbră sură,
Făr-a număra cadavrul ce-l avea fieştecare
Ca mecanic să palpite sub a buzei sărutare.
Câte patru, şi sunt tineri! Câte patru, şi din ei
Ce-şi prostituie juneţea la pierdutele femei,
Cangrenându-şi corp şi suflet cu o minte neînţeleaptă,
Se va naşte viitorul, şi posteritatea dreaptă.

Aceste versuri recompun atmosfera din opera lui Eminescu – disputa cu prezentul (Au prezentul nu ni-i mare…?) și cu viitorul (posteritatea este încă și mai dreaptă) – și o anticipează pe cea din lirica lui Bacovia, pe care acesta o va reprezenta schițat, dar totuși destul de lizibil.

Viscolul și noaptea sumbră, care alcătuiesc fundalul evenimentelor erotice, sunt aceleași ca în poezia și proza lui Eminescu, atunci când amorul este ori neîmpărtășit, ori o ipocrizie ori o barbarie, dar și ca în viitoarea operă lirică a lui Bacovia, pentru care vor deveni un cadru de neînlăturat, căci poetul va perpetua semnificarea lor alegorică, utilizarea lor ca descripție simbolică a unui peisaj spiritual, ilustrând cadavrele și cangreana lumii contemporane moderne (viscolul și noaptea au și nuanțe corespondente – doar că eminescianul vânăt devine violet).

Macedonski este primul poet care introduce bordelul și prostituția în poezia românească, dar nu pentru a elogia această realitate, indusă de pauperitate și de liberalizarea moravurilor (nu zicea G. Călinescu că e nevoie de alunecarea moravurilor ca să se nască și la noi literatura modernă?), ci pentru a o deplânge, pentru a-i denunța cinismul care e în stare ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal și să transforme inima în prăpastie adâncă, / Pe-ale cărei margini triste nu mai crește iarbă chiar:

Nu! Victoria cea mare, bătălia câştigată
Nu este decât podoaba tinereţii, dezbrăcată
Pe un corp ce i se dase pe-o monedă de cinci lei.

Mai veni puţin la urmă un bătrân uitat de vreme,
Rămăşiţa lui de zile ca să-şi dea mai iute-n jaf
Pătrundea, voios şi sprinten, fără s-aibă a se teme,
Căci izbânda bărbăţiei şi-o găsise într-un praf.

Mai veni şi o fiinţă cu privirile în ceaţă,
Ce intra, precum se intră în oricare cafenea,
Ca să-ţi iei cu nepăsare linguriţa de dulceaţă
Şi să pleci trântind în tavă gologanii pentru ea.

Mai veniră… — nesfârşită ar putea ca să ajungă
Lista celor care intră, lista celor care ies…
Primăvara, ziua creşte, însă noaptea e tot lungă
Pentru carnea ce se vinde palpitând sub interes.

O! şi cugetând că, poate, înjositele fiinţe,
Dacă n-ar fi fost în lipsa ticălosului metal,
Ar fi mame, coronate cu speranţe şi credinţe,
Iar nu frunze tăvălite într-al uliţei canal.

Inocența pierdută și puritatea sufletului se recuperează din amintirea satului natal și a scumpei copilării și reținem acest lucru, ca esențial, pentru că va deveni un topos al poeziei române moderne!

O bătrână prostituată vede zilele-i frumoase…

Strecurându-se întocmai ca fantasme legendari…
Vede casa-i părintească şi cu streşinile-i late
Pe sub care se agaţă cuiburile dărâmate…
Rândunelele pe-alături dau ocoale neîncetat;
Mumă-sa-n pridvorul verde o priveşte cum se joacă,
Fetele vin la fântână, pe când popa-n toacă, toacă
La biserica din sat.

Soarele pe după dealuri cu încetul se ascunde
Şi aruncă o privire poleită peste unde,
Roata morii se-nvârteşte, vântul suflă prin zăvoi,
Turmele de la păşune trec mugind în jos pe vale…
Clopoţeii de la capre zăngănesc voios în cale…
Scumpa ei copilărie se rentoarce înapoi.

Însă scena se preschimbă, pe când râuri de-armonie
Se revarsă în cascade de sub degetele ei,
Şi pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,
Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,
Care face să vorbească inima unei femei. /…/

În trecut, era iubire, erau raze, era trai…
În prezent, ticăloşia; în trecut, un vis de mai.

Denunțând defilarea imoralității, acel eros cu blestematele de buze de-alte buze-năbușite, cu sufleteasca prăvălire și a cărnii exploatare, Macedonski face, în același poem, o precizare binevenită, menită să ne lămurească poziționarea personalităților poetice și literare în raport cu libertatea morală și sexuală, care de multe ori li se atribuie, aserțiune pe care însă, în multe cazuri, o privim cel puțin cu circumspecție:

Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare
Să uiţi că mumă ţi-e femeia şi că în pântec te-a purtat,
Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare
Precum se pune un stigmat.

Şi câtă osebire este între amor şi infamie,
Între cădere şi cădere, sau sărutări, şi sărutări…
De-o parte, tainică plăcere ce se-nfăşoară-n poezie,
De alta, bestialitatea unei reci înflăcărări.

Macedonski stabilește diferența între erosul ca verificare a puterilor seductive și virile și erosul ca dăruire, ca dragoste. Poeții sunt pasionali, nu practicanți cinici ai amorului.

Există însă, în opera lui Macedonski, și semnele unui bucolism senzual, precum și confesiuni ale unor impulsivități erotice tentate să se dezlănțuie, la care-l împinge temperamentul sangvin și nu neapărat dogoarea pasiunii.

În același timp, este prezent și optimismul domestic heliadesc, dragostea și speranța investite de poet în familie și în copiii săi, subiect care va reveni, sporadic, în lirica românească, până la Ioan Alexandru[45].

Noaptea de decemvrie[46] este o alegorie cu subiect oriental, după cum arome de Divan hafizian[47] și oriental exală și Rondelurile (poate că ar trebui luată în considerare și influența levantină, pe lângă confuzia parnasiană).

Apetența pentru metale prețioase sau pentru parfumuri de roze nu este însă pur și simplu parnasiană ori simbolistă.

Ansamblul creației macedonskiene, ca și descendența lui culturală și literară pașoptistă, ne relevă un idealist, nu un formalist, prețiozist, manierist.

Palatele emirului, încărcat de comori cu jaruri de pietre cu flăcări de sori și atmosfera orientală, ca și jarul pustiei cu scânteierile ei (pe care emirul le preferă în locul tezaurelor regale), nu sunt evocate strict decorativ nici în Noaptea de decemvrie, care este un poem alegoric și în care totul este descifrabil în această cheie simbolică.

Tema metalelor prețioase n-ar trebui considerată atât de mult parnasiană, atâta timp cât în poezia românească există precedentul extraordinar al lui Eminescu: în descrierile de natură și nu numai, „poetul se înalță la un prețiozism cromatic de un gust aproape fabulos: râuri de perle și smaralde, panglici de rubine în jurul unor palate de cristal, spre a crea un joc de străfulgerări irizate, de sticloase străluciri policrome, evocat cu o bogăție într-adevăr orientală”[48].

Sublimă și neegalată rămâne metonimia eminesciană Argint e pe ape și aur în aer, prin care „peisajul nocturn e în întregime rezolvat în lumină”[49], după cum, la Bolintineanu, lumina intensă (prezența stelelor care făceau ca cerul să fie mai obscur) transforma cosmosul într-un întuneric supraluminos (am utilizat sintagma mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul[50], care se referea la lumina dumnezeiască).

Lui Eminescu, „în această direcție îi este maestră tradiția picturală bizantină, care se dezvoltă într-o perfectă corespondență cu tradiția liturgică în punerea în valoare a limbajului simbolic al culorii și al materiei.

În reprezentarea Cetății lui Dumnezeu, așa cum ne-o oferă poetul, materialul prețios capătă același rol pe care-l are în viziunea apocaliptică ioanită sau în viziunile apocrife.

Bogăția materiei nu are aici o simplă valoare decorativă, ci axiologică: giuvaerurile glorifică prin prezența lor Ierusalimul ceresc”[51].

Nu suntem deloc departe de simbolismul transcendent al Nopții de decemvrie, în care emirul caută Meka cerească.

Ba chiar, poate că Macedonski a ales acest travesti orientalist pentru alegoria idealismului său poetic, tocmai pentru a evita o interferență evidentă cu Eminescu.

De la Bolintineanu[52] și Anton Pann[53], trecând prin Macedonski, tradiția orientalismului ajunge la Isarlîkul lui Ion Barbu și la Craii mateieni.

Rămân însă de studiat începuturile cantemirene[54] și nu numai ale acestui traseu denotând o rezistență subversivă și intrigantă la occidentalism a personalităților creatoare ale literelor românești, care sesizau o anumită nuanță de ingerință în sensibilitatea lor a noii culturi cu care erau somați să se sincronizeze în scurtă vreme și față de care reacționau mai întâi instinctiv, apoi conștient.

Același scop pe care, în sens cromatic, îl au metalele și mineralele, îl asumă parfumurile și miresmele, în sens olfactiv.

Pe amândouă le descopeream la Bolintineanu (unde peisajele de natură deveneau Edene-mbălsămite) și Eminescu.

Cu exact același rol permanentizator, exprimat doar mult mai virulent, în absența unei metafizici corespondente dorului ardent lăuntric, se vor revărsa parfumurile în poezia simbolistă românească, ascunzând o iminență (unii dintre acești poeți sunt tuberculoși și își presimt sever sfârșitul) sau o prezență cadaverică.

Pe de altă parte, Noaptea de decemvrie reafirmă concepția despre un ideal extramundan, pe care poetul îl atinge murind, părăsind pustia lumii și viscolul contemporan.

De asemenea, destule sunt, la Macedonski, și versurile care destăinuie un spirit religios și înclinat spre mistică. Nu le putem anula pentru a ne păstra doar portretul îndrăgit de anarhist și de poet al dezechilibrului.

Macedonski recurge și la exprimarea revoltei, dar şi la mărturisirea poetică a credinţei sale în Dumnezeu, ca şi a păcatelor, căderilor şi neputinţelor proprii, în poeme precum Mângâierea dezmoştenirii, Psalmii moderni sau Homo sum, din care vom exemplifica mai departe:

Mângâierea dezmoştenirii

/…/ Mi-a rămas adânc în minte noaptea Paştelor cea sfântă;
În bisericuţa văii mă revăd şi parc-aud
Vocea preotului care, leturghiile le cântă
În memoria Acelui ce-a-ndurat martir mai crud!
Lumea-n cerc îngenuncheată stă ş-ascultă în tăcere,
Sute de lumânărele se aprind însă treptat,
Iar cocoşii deodată vestesc ora de-nviere
Şi biserica răsună de „Hristos a înviat!”.

Vai! S-a scurs de-atunci o vreme! Multe Paşte au trecut,
Pragul sfintelor biserici n-am călcat de nu ţin minte!
În blestemul tinereţii am râs chiar de cele sfinte,
Iar cu zilele răpuse, chiar pe tata l-am pierdut;
Am pierdut chiar amintirea inocenţii de-altădată,
Dar de câte ori soseşte învierea lui Hristos,
Ca-ntr-acea bisericuţă mă simt iar religios
Şi îmi sufăr a vieţii sarcină împovărată! /…/

Psalmi moderni

I Oh! Doamne

Oh! Doamne, rău m-ai urgisit,
În soarta mea m-am împietrit:
Rămân ca marmura de rece…
Să plâng, să sufăr am uitat.

Am fost un cântec care trece,
Şi sunt un cântec încetat:
Rămân ca marmura de rece…
Uscat e tot ce-a înflorit,
Entuziasmul a murit,
Şi a mea inimă a-ngheţat…
Am fost un cântec care trece
Şi sunt un cântec încetat.

II Ţărână

Ţărână – suntem toţi ţărână.
E de prisos orice trufie…
Ce-a fost, în veci n-are să fie…
Din noi nimic n-o să rămână.
Zadarnic falnice palate
Sunt în pământ rădăcinate:
Nicio pieire nu s-amână.

Despoţi, cu frunţi încoronate,
Poeţi, cu harpe coronate,
Filosofi, oameni de ştiinţă,
Păgâni vestiţi prin necredinţă,
Nicio pieire nu s-amână…

Ţărână, suntem toţi ţărână.

III Iertare

Iertare! Sunt ca orice om!
M-am îndoit de-a Ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom..
Iertare! Sunt ca orice om.

Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toţi se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit…

Sunt om ca orice om – iertare.

V Zburam

Zburam pe aripi strălucite…
Copilul cel de altădată
Nevinovat ca şi o fată
Neveştejită de ispite.

E azi mocirla noroioasă
Cu-adâncime-ntunecoasă
Şi cu miasme otrăvite.

Sunt eu de vină, sau nu sunt,
Oh! Dumnezeule preasfânt,
Auzi-mi glasul pocăinţei,
Redă-mi puterea biruinţei,
Refă-mă omul care-am fost
Sau dă-mi obştescul adăpost…

Zburam pe aripi strălucite.

X Doamne, toate…

Doamne, toate sunt prin Tine:
Şi averea, şi puterea,
Fericirea, mângâierea:
Ce ne trebuie ştii bine.

Dai cu dreaptă socotinţă
Mulţumiri şi suferinţă:
Lui Iisus I-ai pus o cruce
Căci ştiai c-o poate duce;
Când dureri ne dai şi nouă
Ne dai plânsul ca o rouă;
Când dai marilor putere,
Nu le dai nicio plăcere,
Când dai răilor cruzime,
Dai blândeţe la victime.
Eşti puterea înţeleaptă
Şi justiţia cea dreaptă;
Fă oricând ce vrei din mine.

Doamne, toate sunt prin Tine…

Veșnicia este, pentru Macedonski, într-o exprimare teologică proprie Răsăritului, în același timp pace și lumea sfintelor extaze. Nu e niciun paradox în această definiție și nici confuzie eterodoxă:

C-o admirare prefăcută sau c-un adânc entuziasm,

Zadarnic ziceți, dulci prieteni, că-mi uit făptura trecătoare;

Zadarnic singur, câteodată, pentru-a scăpa de-al meu marasm,

Încerc să cred că este astfel și să mă pierd cu ochii-n soare,

În pacea spațiului vecinic, în lumea sfintelor extaze.

Și tot zadarnic chem în suflet înflăcărarea unui psalm,

Făcând din cântec o minune prin împletirea unei fraze…

[se remarcă, din nou, originarea poeziei în psalmi, ca act spiritual]

Mă redeștept curând același, și-n mine nu se face calm,

Ci lacrimi port sub orice vorbă pe când în cântece pun raze,

Minciuni [poeziile] cu care caut zilnic să-nșel necazurile mele.

Poet furat pe veci zadarnic de cerul larg și policrom,

Azvârle harpa de alb fildeș și uită calea către stele,

Te afli încă-n cercul vieții; Ești încă om, ești încă om.

Unde a fi încă om și a nu a accede la pacea spațiului vecinic, în lumea sfintelor extaze (Homo sum) nu este nicio fericire și nicio împlinire, ci un regret și o suferință.

Facem aceste precizări și insistăm asupra lor, pentru că această stare de spirit prin care, în alt fel decât la Eminescu, ne era anticipat modernismul și sentimentul de rău al secolului (resimțit sau presimțit de Chateaubriand[55]), o vom recunoaște imediat la marii poeți moderniști interbelici, Bacovia, Blaga[56] și Arghezi, asociată identic cu regretul (exprimat însă mult mai dureros, mai ales de Blaga și Arghezi, ca personalități care au avut tangențe mai puternice cu teologia) intangibilității personale cu lumea sfintelor extaze.

Viața, deși grozavă, e suportabilă și chiar dulce atunci când Cerul este încă plin de străluciri, / Și a sărutării flacără suavă / Umple-al nostru suflet cu-ndumnezeiri (Tu ce ești a naște).

Adrian Marino[57] stabilea foarte bine locul lui Macedonki pe harta poeziei românești, precizând că „prima formație literară a poetului este românească. […]

Ceea ce a părut unora cosmopolitism și influență exotică nu reprezintă, în realitate, decât faze inevitabile de creștere literară, o receptivitate mai mare decât a altora la aspectele mai noi ale literaturii europene, sau pur și simplu produsul necesar și salutar al asimilării creatoare.

Alteori este vorba…de simple experiențe literare, ulterior abandonate sau chiar repudiate.

Nu se poate contesta, firește, că Macedonski este unul din spiritele poetice cele mai deschise și mai receptive ale întregii literaturi române.

Dar de nicăieri nu rezultă că personalitatea sa literară și-a pierdut conturul propriu în urma frecventărilor străine, că a încetat să mai fie poet român, cu o fizionomie cât se poate de distinctă.

Procentul de influențe străine la Macedonski nu este mai mare decât al oricărui alt mare poet român, Eminescu de pildă, care a inspirat adevărate pasiuni izvoriste.

Ba se poate spune că el este mai mic, întrucât Macedonski apare fixat chiar de la început pe câteva teme fundamentale, care rămân neschimbate de-a lungul întregii sale opere. Și numai în funcție de aceste coordonate stabile poetul tinde și poate să-și afle înrudiri și corespondențe literare (subl. n.). […]

Tot ce este parnasian, simbolist sau naturalist în opera sa reprezintă aspecte importante, desigur, dar laterale, excentrice. Sâmburele operei lui Macedonski este în mod esențial romantic…”[58].

Privind din perspectiva poeziei lui Macedonski și a anticipărilor moderniste ale acestuia, putem spune că Eminescu ar fi fost un Macedonski genial sau la puterea a zecea dacă nu făcea opțiunea conștientă de a rămâne romantic (anacronism asumat pe care aproape că îl deplânge Negoițescu).

La acest anacronism aderă muzical și afectiv Bacovia, ideatic Barbu, ideal Arghezi și Nichita Stănescu[59], asumându-și toți derivația, cum spunea Blaga, „de la marele copac: Eminescu”.

Acesta a vrut ca poezia sa să rămână cu fața spre trecutul istoric și spiritual al țării sale, iar el să nu fie un om al viitorului concret, în timp ce Macedonski e cu penița înmuiată în trecut și cu ochii spre viitor.

[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-R%C4%83dulescu.

[2] Cf. Alexandru Macedonski, Opere, vol. I-III, ediție de Adrian Marino, EPL, București, 1966-1967.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Macedonski.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Asachi.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu.

[5] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Voltaire.

[6] Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, Ed. Minerva, 1982, p. 190. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Elvira_Sorohan.

[7] Idem, p. 27.

[8] Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, ediție îngrijită de Mircea Mihăieș, Ed. Polirom, 2003, p. 11.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Manolescu.

[9] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Marino.

[10] Adrian Marino, Viața lui Alexandru Macedonski, EPL, București, 1966.

[11] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, EPL, București, 1967.

[12] Idem, p. 5-6.

[13] Idem, p. 39.

[14] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Bolliac.

[15] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, p. 43.

[16] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Literatorul.

[17] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, p. 8.

[18] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Octavian_Goga.

[19] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Streinu.

[20] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_Baudelaire.

[21] Autorul lor este Lautréamont.

A se vedea: http://www.poezie.ro/index.php/author/0015319/index.html.

[22] Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, op. cit., p. 191.

[23] G. Călinescu, Istoria…, op. cit., p. 683.

[24] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Baruch_Spinoza.

[25] Ion Negoițescu, Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945), Ed. Minerva, București, 1991. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Negoi%C8%9Bescu.

De obicei, studiile lui Negoițescu denotă suplețe și savoare. Istoria sa literară pare afectată și de rigori sistematice.

[26] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Dosoftei_al_Moldovei.

[27] Ceea ce avertiza Zumthor cu privire la Villon, anume că nu este contemporanul nostru (așa cum nici Shakespeare nu este contemporanul nostru, în ciuda insistenței cu care se repetă această formulă, ca nadă pentru publicul larg) și că face o mare eroare cine este tentat să-l considere astfel, ar trebui să luăm și noi în considerare, cu mare atenție, pentru că avertismentul are la noi o arie și mai mare de aplicabilitate, care depășește evul mediu, în condițiile în care și critica literară românească pare mult mai nerăbdătoare să ardă etapele istorice (chiar mai nerăbdătoare decât scriitorii înșiși, motiv pentru care se comportă procustian cu ei).

Că gustul și viziunea s-au modificat dramatic, între timp, ne mărturisește cu sinceritate Eugen Negrici, care, în conflictul dintre Înțelept și Lume, s-ar declara deschis de partea Lumii, căci i se pare că Dimitrie Cantemir, „ca să tensioneze disputa, nu s-a abținut să-i ofere Lumii, în sprijin, cele mai persuasive dovezi, care erau, în fond, argumentele de bun simț (subl. n.) ale oricărui cugetător” (Eugen Negrici, Imanența literaturii, Ed. Cartea românească, București, 2009, p. 182).

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Negrici.

Nu este doar opinia sa.

Ceea ce nu se înțelege – și mai ales publicul cititor nu mai înțelege – este că atitudinea lui Dimitrie Cantemir este indubitabil anti-estetică (împotriva teoriei estetice așa cum o cunoaștem astăzi) și că interesul său este polemic.

El, autorul, nu este de partea Lumii, ci a Înțeleptului. Atunci când introduce dovezi persuasive în discursul Lumii (am discutat aceste aspecte în capitolul despre Divan), o face tocmai pentru a demonstra, retoric, că Lumea nu are dreptate, chiar dacă posedă argumente seducătoare pentru trestia umană, și că Înțeleptul are forța de a birui tentațiile.

A-l citi astăzi pe Cantemir, din Divan, pentru a savura discursul Lumii, sau Istoria Ieroglifică pentru a recepta procedeele anticipative ale canonului literar (post)modern, acestea nu-l fac pe Cantemir contemporanul nostru în intenție.

Simplă lectura noastră nu-l transformă pe Dimitrie Cantemir în ceea ce nu este, ca viziune existențială și intenție literară. Nici pe Villon și nici pe Shakespeare. Nici pe Eminescu sau pe romanticii noștri pașoptiști, care n-au cunoscut în mod intim resorturile interioare ale experienței europene romantice (cf. Ș. Cioculescu).

E o lectură falsă din partea noastră și este problema fiecăruia dintre cititori până unde alege să se autoiluzioneze. Dar critica literară nu trebuie să cadă în aceeași capcană, în plasa în care se prinde cu voioșie publicul larg, dacă critica rămâne o știință.

[28] Ion Negoițescu, Istoria literaturii române, vol. I, op. cit., p. 156.

[29] Idem, p. 158.

[30] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Alphonse_de_Lamartine.

[31] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Edward_Young.

[32] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Novalis.

[33] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Alfred_de_Musset.

[34] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Ion_Minulescu.

[35] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Noaptea_de_septembrie.

[36] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Barbilian.

[37] Idem: http://biserica.org/WhosWho/DTR/C/VirgilCandea.html.

[38] Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 270.

[39] În latină: poeți profeți.

[40] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Bacovia.

[41] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mateiu_Caragiale.

[42] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi.

[43] În latină: deșertăciune a deșertăciunilor.

[44]A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Alfred_de_Musset:_Noapte_de_august.

Apelul muzei este, de fapt, acela ca poetul să scrie mai departe din dragoste pentru frumos, fără a se descuraja de insensibilitatea lumii. Nu este, încă, valéryana poezie pură. A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Val%C3%A9ry.

[45] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Alexandru_%28scriitor%29.

[46] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Noaptea_de_decembrie.

[47] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Hafez.

[48] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p. 242. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Rosa_del_Conte.

[49] Ibidem.

[50] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Dionisie_Areopagitul.

[51] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, op. cit., p. 242.

[52] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Bolintineanu.

[53] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann.

[54] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir.

[55] Idem:

http://en.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois-Ren%C3%A9_de_Chateaubriand.