Colecționarul de zâmbete

Colecționez zâmbete

Uneori le provoc, alteori îmi sunt oferite, pe când alteori mi se aruncă în ochi…cu zâmbete…

Când vrei să provoci zâmbete…trebuie să dărui suflet. Și sufletul se dăruie într-o carte, într-o pâine, într-un salut, într-o mângâiere, într-o scrisoare, într-o tăcere frumoasă…Și culmea, un cățel mângâiat…ca și un om alintat…dau din coadă…sau scot la suprafață…un zâmbet…

O, iubesc zâmbetele din toată inima!

Zâmbetele viguroase sunt numai din toată inima…sau mari cât toată inima ta!

Sunt zâmbete fericite și zâmbete palide ca tristețea.

Sunt zâmbete umede ca lacrimile și zâmbete scârțâite, de început, de după o dezghețare de suflet…

Însă da, rar, am parte de zâmbete inteligente și profunde ca insondabilul. Mor după ele…ca după oamenii magnifici. De fapt nu poți să fii mare dacă nu zâmbești teologic de mare, de copleșitor.

Zâmbetele comestibile sunt cele care te trec pârleazul. Ești la hop…ai parte de un zâmbet ca un corn cu gem…și sari hopul!

Zâmbetele care te țin în viață sunt ca bătăile inimii: ele se gândesc și la faptul că ai suflet dar și la faptul că ai trup.Și au grijă (mare grijă!) de ambele schele ale persoanei tale: și de sufletul cât și de trupul tău.

La noi, la ortodocși, din impostură sau din nevedere profundă a inimii, ori ți se dau predici când tu mori de foame, ori ți se dă de mâncare și bani când tu ai nevoie de inimă și de sfințenie.

De aceea trebuie să dai cu tunul ca să afli un om, care să te ospăteze și cu iubire și cu d-ale gurii, că nu suntem aburi, ci suflete întrupate.

Și eu iubesc și prețuiesc și sunt recunoscător până în pânzele albe pentru acele zâmbete care m-au văzut total și au avut grijă de mine la modul total și nu impostoric de iubitor sau agasant de fariseic. Probabil și dumneavoastră…

O glumă poate stârni un zâmbet

Sau un zâmbet se poate…înmulți la tine pe suflet.

Dar o glumă de conștiință poate transforma o glumă…într-o minune de om.

Pentru că zâmbetul tău…mântuiește sufletul lui.

O, dar eu cunosc (ca și dumneavoastră, de altfel…) și zâmbete ca niște arici aruncați în obraji sau ca niște praf în ochi…aruncat în suflet!…

Zâmbete de drac gol…

Zâmbete de prost…

Zâmbete de neam prost…

Zâmbete de curvă de doi lei…

Zâmbete de oligofren…

Zâmbet tâmp…

Zâmbet suav ca șpaga…

Zâmbet alchimic ca politica disperării…

Zâmbet ca ștreangul…

Adesea am fost ucis în zâmbet…ștrangulat în zâmbet…contorsionat în perechi de ochi…alungat în cuvinte nerostite…de guri nedeschise…dar, în rotițele minții lor sudalmele au țâșnit ca focul în paie…

Colecționez, așadar, zâmbete sfinte și zâmbete troglodite, zâmbete foamfe și zâmbete alambicate, zâmbete ca indigoul și zâmbete damboul…tot felul de frumuseți și de eczeme…pentru că e bine să faci folder din toate, să le pui în arhivă…și să le împarți și altora.

Cum astăzi unii consideră că unul jupuit de viu…sau că una violată de 40 de homălăi e ceva „atrăgător”…dacă scriu despre jeg, despre muci, despre nervii neconștiinței unora…li se va părea a fi ceva ultrabeton

Și poate că voi mai găsi și unul, doi, 42 de alți indivizi rari, cărora să le spun și despre zâmbete de conștiință, de inimă, de bucurie…și să plângă de emoție convivială.

Să țineți minte: colecționez zâmbete!

Și țin minte toate zâmbetele…din orice zi…din orice clipă…

De aceea, dacă în vreun poem, în vreo carte, în vreo piesă de teatru, în vreun volum de jurnal, scrise de către inima mea, care colecționează zâmbete, o să depistați un anume fel de zâmbet sau o anume confesiune cu zâmbet sau un zâmbet al dracu, nenorocit, spurcat la suflet sau, din potrivă, un zâmbet sfânt, îngeresc…trebuie să vă amintiți că sunt din cele colecționate de către mine de peste tot…de pe oriunde…și că vă aparțin…sau că aparține cuiva…la sigur…

Colecționez zâmbete…adică le tezaurizez pentru alții….

Din acest motiv…sunt oglinda lumii mele sau reflectez pe cine văd în fața mea

Când îl citești mereu pe cineva…îl înțelegi din inima ta

Mulțumesc! E foarte frumos. Este ceea ce voiam.

V-am atașat și buletinul cu nr. 88, care va fi difuzat pe data de 1 ianuarie, de Sfântul Vasile, la Sfânta Liturghie, iar o parte mâine noapte, la ora 24.

Vă rog să-mi iertați îndrăzneala cu care am apelat la dvs.

Dar știți doar faptul…că atunci când citești jurnalul cuiva, când citești cărți sau articole ale cuiva, acea persoană îți devine apropiată, cunoscută și poate că acum, când mă gândesc mai bine, așa am simțit.

„Inima e naivă la culme.Tocmai de aceea putem să fim frumoși” din Dorin Streinu, Jurnal de scriitor 17.

Vă doresc să aveți parte de ce-i mai bun și de oameni minunați în jurul dvs.

La mulți ani!

Credință, schimbare, frumusețe

Articolul infra l-am scris, la solicitarea doamnei Marieta Mihai, pentru buletinul parohiei Sfântul Mare Mucenic Mina din Galați.

***

Numai cel care nu a cunoscut sfințenia transfigurantă a credinței noastre ortodoxe nu cunoaște schimbarea. Schimbarea interioară. Cum devii dintr-un om indiferent și în afara cursului divino-uman al Bisericii, de la un moment dat, un om viu, un mădular viu al Bisericii Sale și prin asta reluând, în mod constant, calea spre Biserică în fiecare sărbătoare.

De aceea și noi, la fiecare slujbă, predicăm despre credința Bisericii noastre, pentru ca să aprofundăm, de fiecare dată, noi și noi cute, valențe ale ei, pentru tot cel care participă la slujbe.

Pentru că credința, ca și viața noastră, are nevoie de o continuă explicitare, de o continuă intrare în inima noastră, pentru ca să producă în ea multe minuni, adică transformări lăuntrice extraordinare.

Și acolo unde credința schimbă inima, viața, comportamentul nostru, prin aceea că ne umple de frumusețea duhovnicească a harului dumnezeiesc, demonstrează tuturor atât vitalitatea ei și a Bisericii, cât și noutatea ei perenă.

Pentru că credința ortodoxă nu e doar o transmitere de cuvinte de la preoții Bisericii spre credincioși sau de la părinți spre fiii lor, în familie, ci e o transmitere a adevărului altora, plină de har și de putere dumnezeiască, pentru ca aceia să devină alții crezând și trăind conform ei.

Iar credința adevărată, cea ortodoxă, e transmitere de har și de adevăr, pentru ca să trăim în har și adevăr, pe cele care, de fapt, ne schimbă interior.

Iarba și florile și copacii răsar din pământ în mod încântător, după cum adevărul credinței noastre, cel plin de har, scoate din noi gânduri bune, cuvioase, fapte de mare conștiință, virtuți de mare delicatețe și omenie.

Și ceea ce răsare din noi, așa cum ne-a spus-o Domnul, e mărturia a ceea ce suntem noi. Și răsare frumusețea credinței din noi, dacă suntem un sol ortodox, dacă suntem o inimă ortodoxă, care nu mimează viața duhovnicească ci o trăiește pe măsură ce o descoperă.

Pentru că ne autoiluzionăm, dacă credem că suntem atât de ortodocși încât le știm pe toate. Nu, de fiecare dată înțelegem și mai mult!

Cu fiecare an ne schimbăm în profunzimea ființei noastre, dacă înaintarea noastră în credință și în faptele bune e constantă.

Așa că nu putem merge la slujbe fără ca să fim atenți la ceea ce se spune la slujbe și nu putem să înțelegem ceea ce se petrece la Sfânta Liturghie, dacă nu depunem eforturi ca să fim atenți și pătrunzători la fiecare silabă spusă, rostită…și dacă nu studiem și nu aprofundăm profundul de neînțeles până la capăt al Sfintei Liturghii, ca să ne referim doar la ea…

Însă Biserică are multe slujbe, multe rugăciuni, multe datini ale ei care se vor știute, studiate, aprofundate.

Noi am început anul bisericesc 2010-2011 la 1 septembrie 2010. Și, cu toate acestea, acum, la 1 ianuarie 2011 suntem puși în fața faptului de a începe un nou an, pe cel civil, deși noi intrăm la 1 ianuarie 2011 în a 5-a lună a anului bisericesc ortodox.

Nu prea mulți dintre noi știu că anul bisericesc începe la 1 septembrie…Dar toți știu, că anul secular/civil începe la 1 ianuarie, pentru că toată lumea face revelionul…dar mai puțin sau deloc tăierea împrejur a Domnului și pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, când se fac molitvele sale de exorcizare.

În noaptea lui 31 decembrie…lumea dansează, bea, mănâncă din plin…și mulți ajung și la spital, pentru că ori carnea de porc, mâncată în exces, a produs dereglări multiple în trupul oamenilor, ori băutura în exces a iscat conflicte și emoții de tot felul.

Însă preoții și credincioșii Bisericii se pregătesc cu multă curăție pentru această zi mare, zi de praznic, fără să mai consumăm ceva după miezul nopții, pentru că pe 1 ianuarie slujim Dumnezeiasca Liturghie și apoi ne exorcizăm de  toate duhurile rele și ne pregătim astfel pentru un alt praznic mare: Botezul Domnului.

Ca să ne schimbăm continuu, așadar, trebuie să ne păstrăm în adierea lină a bucuriei, a seninătății, a cumințeniei pe care harul lui Dumnezeu a adus-o și o aduce în noi.

Și această păstrare în har a noastră nu e lucru ușor!

Grijile zilei, sărăcia, durerile, ispitele de tot felul sunt tot atâția neprieteni ai noștri. Însă, pe de altă parte, întreaga viață a Bisericii noastre, toate slujbele Bisericii sunt atmosfera în care noi ne păstrăm liniștea și bucuria inimii.

Și învățăm să fim alții, dacă ne dăm seama că orice schimbare în bine ne umple de mai multă conștiință, atenție, înțelegere, echilibru interior.

Și așa înaintăm în viață și în credință, în aceeași credință, care nu se schimbă…dar ne schimbă continuu pe noi.

Și fericiți suntem, dacă în această continuă schimbare a anilor, ne dăm seama că și noi suntem alții, cu mult mai buni, mai înțelegători și mai cuprinzători ai lucrurilor care se petrec cu noi și în jurul nostru!

Introducere la poezia modernă

Textul pe care îl edităm acum este al doilea capitol al cărții noastre Epilog la lumea veche (I. 3). Capitolul anterior a fost dedicat lui Alexandru Macedonski.

***

O inserăm aici, și nu la începutul capitolului, pentru că trebuia să discutăm preliminar despre Macedonski, stindardul liricii române moderne, dar care, pentru motivele expuse mai sus, nu face parte din secolul XX literar și nu reproduce în poezie tremolul acestui secol. El este, funciar, un pașoptist avangardist, cu toată condescendența pe care o putem avea pentru această expresie definitorie.

Ceva se rupe în dialectica receptării lumii și a existenței, în coerența gândirii și a filosofiei umane, odată cu intrarea în noul veac. Iar literatura, dar mai ales poezia ilustrează aceste cratere care îl despart pe omul modern de continentul istoriei sale.

Dacă ar fi să căutăm o definiție pentru modernismul de care ne ocupăm de aici înainte, deosebirea esențială care circumscrie lirica modernă este fracturismul expresiei.

Poezia foloseşte cuvintele din disperare[1], spunea Nichita Stănescu. De aceea, cuvintele nu se mai leagă, nu-și mai găsesc rostul și sensul și mai alest enunțurile, comunicarea.

De fapt, tot secolul XX foloseşte cuvintele din disperare, începând cu simboliştii care căutau poezia în inefabil, în muzică şi în corespondenţele universale tainice.

Epoca modernă începe sub auspiciile disperării.

Necuvintele lui Nichita[2] vor fi o formulă esenţială, sintetică, ilustrând ultimul strigăt al unei conştiinţe a modernităţii, a epocii moderne, al unei crize existenţiale care nu s-a vindecat în postmodernism, ci a obosit sau s-a plictisit oarecum de propria abisalitate, de spiritul prăpăstios şi de neliniştea „fiinţială”, esenţială, a epocii moderne.

Modernitatea reprezintă o epocă în care fiinţa umană îşi pierde echilibrul, îşi pierde raţiunea proclamată zeiţă de secolul luminilor, pierde totodată şi reconfortarea romantică de a contempla nostalgic natura, cosmosul şi sensul istoriei.

Arta modernă reprezintă un moment de maximă zguduire a conştiinţei creştine a Europei. Secolul XX a fost unul în care dezechilibrul şi deziluzia au creat în fiinţa umană un vid, pe care ea a încercat să-l umple, inclusiv cu artă, îmbrăcându-se ca împăratul gol din poveste.

Moderniştii privesc îngroziţi la prăpastia din propriul suflet, privire pe care o vor izola în subconştient sau inconştient, ca pe un fenomen psihologic, vrând să găsească permanent subterfugii şi debuşeuri prin care să depăşească obstacolul vidului spiritual interior.

După ce filosofia a mutat transcendentul ideatic, propriu platonismului antic, în conştiinţa umană (Kant[3], Fichte[4], Hegel[5], Husserl[6], Bergson[7]), a proiectat eternitatea şi neantul asupra sărmanului spirit omenesc total imanentizat, lipsit de orice emergenţă harică, modernismul poeziei şi al artelor a încercat să scape de nelinişte, exacerbând disperarea şi neantul lăuntric, resimţit ca realitate existenţială şi nu ca naraţiune.

Ca urmare, a exaltat iraţionalul, irealul, urâtul, absurdul, chiar şi nefiinţa, ca pe nişte măşti ale unei conştiinţe întoarse spre sine, dar nepregătite pentru monştrii pe care i-a văzut evadând.

Tocmai pe aceşti monştri ea a încercat adesea să-i facă să pară frumoşi, minunaţi, pentru că a crezut că aceştia sunt chipul ei, fiinţa ei cea mai intimă, descătuşată – aşa cum încerca să ateste lebensfilosofia sau psihanaliza lui Freud şi Jung.

Arta dar mai ales poezia a părut în acest secol ca o salvare, poeţii au vrut să facă din ea reprezentanta spiritului omenesc, mai presus de filosofie şi de ştiinţă şi unii dintre ei au văzut-o chiar mai presus de religie sau ca o nouă religie: „acest tineret credea că va găsi în cultul profund și minuțios al ansamblului artelor o disciplină și poate un adevăr, fără echivoc. Foarte puțin a lipsit să se creeze un fel de religie… […]

Idealul nostru […] era dedus din întreaga experiență a literaturilor anterioare […], era suprema floare, minunat întârziată, a întregii profunzimi a culturii. […]

Socotesc că esența Poeziei este, după natura spiritelor [care o receptează], fie de o valoare nulă, fie de importanță infinită: ceea ce o face egală cu Dumnezeu însuși”[8].

Ea a părut multora ca cea mai nobilă îndeletnicire a spiritului, ca cea care poate să concentreze în sine esenţa existenţei umane, exprimând inexprimabilul, fiind un tablou în care trebuia să se imprime inefabilul fiinţei şi al existenţei.

Zina Molcuţ rezuma astfel esenţa simbolismului: „simbolismul nu numai că nu este un fenomen de decadenţă, ci are un caracter prin exelenţă afirmativ şi creator…, e un curent care, aşa cum intuise Moréas[9], în Manifestul literar al mişcării, stă mai curând sub semnul unei profunde renaşteri a literaturii. […]

Simboliştii […] instituie nu numai mitul Poeziei, ameninţată în însăşi fiinţa ei de himera scientistă lansată de pozitivism, ci creează pentru prima dată Mitul Poeziei ca instrument al cunoaşterii.

Într-o societate care nu mai crede decât în lucruri finite, descriptibile, reduse la aspectul lor utilitar şi pozitiv [practic, imediat], se poate afirma despre creator într-adevăr că devine bolnav de infinit. […]

Niciodată sufletul uman […] n-a aspirat mai înflăcărat spre invizibilul au-delà, fără a ajunge să creadă în el, ca în acest moment de criză acută a religiei şi a filosofiei, când poeţii au început să înţeleagă toată gravitatea şi responsabilitatea menirii lor, obligativitatea de a intra în posesia cheii perspectivelor infinite ale lumii.

Toate marile teme ale simbolismului: Necunoscutul, Absolutul, Infinitul, Idealitatea, Eternitatea, Principiile sau Elementele, Invizibilul şi Impalpabilul, nu înseamnă decât faţete diferite ale unei impresionante deschideri.

Poezia dobândeşte o dublă perspectivă: spre figura interioară a Cosmosului şi spre figura interioară a spiritului, adâncindu-se până în planul abisal al Inconştientului şi al Iraţionalului.

Baudelaire nu întâmplător a orientat de la început noul şi inventivitatea spre transcenderea aparenţelor, spre transgresarea suprafeţelor naturii, ci pentru că el, creând conceptul de modernitate, în numele căruia iniţia resurecţia, i-a conferit, în primul rând, accepţia de aspiraţie spre Infinit.

Simboliştii resimţeau infinitudinea ca superioară finitudinii tocmai pentru că ea însemna inserţie în straturile de profunzime ale lumii, în spaţialităţile unde proliferau generos viziunile esenţialului în afara cărora nu există poezie, după opinia lui Antonio Machado[10], căci absoluta realitate a aparentului… e absolută irealitate. […]

Pentru prima dată în simbolism se încerca fundamentarea unui limbaj poetic apt de a da expresie unei noi înţelegeri  lumii, în care asistăm la mutarea interesului de la aspetul exterior al existenţei spre substanţialitate şi esenţialitate. […]

Stilul arhetipal al simbolismului la care se referea Moréas nu e, în limbajul modern, decât configurarea poetică transempirică, avându-şi într-adevăr suportul într-un angrenaj structural unde simbolurile şi metaforele sunt prevalente. […]

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deja asistăm la un proces în care neliniştea de suprafaţă, pe care Kierkegaard[11] o reproşa oamenilor epocii lui, începe să fie substituită de neliniştea autentică…[…]

Nietzsche e cel care se raportează pentru prima dată, în Prăbuşirea Zeilor, la noua situaţie a omului în lume, revelându-ne o umanitate în care dispariţia lui Dumnezeu, necesară, după el, a lăsat pentru ceilalţi vidul unei disperări fără limită.

Senzaţia deconcertantă a omului de a se descoperi brusc aruncat într-o lume părăsită de Dumnezeu, este sursa marilor nelinişti ale conştiinţelor de la sfârşitul secolului, şi după Merejkovski[12]. Noi suntem liberi şi singuri, afirmă el. […]

De la lipsa de sens a vieţii şi de la nelinişte pleca, de fapt, Nietzsche[13] în 1872, la începutul perioadei simboliste, când nu întâmplător concepea proiectul supromului ca soluţie pentru surmontarea crizei” [14].

Rândurile de mai sus ne lămuresc asupra faptului că criza limbajului și a literaturii, a poeziei, sunt determinate de cauze spirituale profunde și nu de necesitatea pur artistică a unor efecte stilistice noi.

Nu limbajul s-a perimat, ci starea de spirit tensionată a noii lumi are nevoie să-și reproducă, în artă, congestionarea.

Revoluția limbajului este urmarea unei prăbușiri a viziunilor și concepțiilor tradiționale, a unei rupturi esențiale cu conștiința creștină, dar care nu se produce fără cutremure interioare și fără sentimentul căderii în gol.

Nu e o ruptură bruscă, pentru că Occidentul a inițiat-o de mult și o continuă în trepte.

În această situație, dacă simbolismul (și impresionismul în pictură) este efectul sau consecința, în plan literar și mai ales poetic, a unei crize spirituale profunde, de ce separăm, în interpretare, poezia pură de însăși elementul care o fundamentează?

Interpelată exclusiv stilistic, ea nu reproduce și nu transmite nimic, deși e sigur că, în actul lecturii, ea comunică, într-un dialog inechivoc cu interiorul uman, capabil să recepteze senzații spirituale concrete.

Suntem într-un secol al crizei și poezia lui o ilustrează indiferent de curente (simbolism, expresionism, avangardism, etc.) și de nuanțe stilistice.

Nu e de mirare însă că postmodernismului, născut de o lume hipertehnologizată, i s-a făcut lehamite de acele definiţii înălţătoare ale artei şi literaturii, pe care le-a considerat ca pe nişte vectori inadecvaţi către spiritualitate şi religie, şi că vrea să se întoarcă la exerciţiul ludic şi elementar al copilăriei ficţionale, pentru a se debarasa de înghiontirile conştiinţei.

Postmodernismul reprezintă, de fapt, o detaşare de categoriile negative ale modernităţii enunţate de Hugo Friedrich[15] (modernismul, ca aspiraţie spre Infinit, era o balansare între categoriile negative ale sufletului, măcinat de nelinişte şi dezechilibre, şi categoriile negative ale definiţiilor apofatice care priveau acea lume spirituală transempirică, pe care o aveau în vedere poeţii) şi o întoarcere în câmpul pozitivităţii, din moment ce hipertehnologizarea, cibernetizarea mediului existenţial şi globalizarea, planificatul sat planetar, modifică atenţia de la neliniştea lăuntrică şi metafizică la nuanţele fluorescente ale viitorului.

Trăim o nouă epocă paşoptistă, în care umanitatea dă semne de epuizare a efortului raționalist-metafizic și stă cu ochii absorbiţi de lumina nevăzută dar anunţată a unei noi ere tehnolohice, de la care așteaptă revirimentul…interior, prin inseminarea unui alt telos umanist cutezător.

Revenind la poezia modernă, trebuie să recunoaştem că arta a început treptat să capete un ascendent în conştiinţele oamenilor, în Apus, ca expresie a spiritualităţii, începând din Renaştere, înţeleasă fiind ca ars determinată de intervenţia şi inspiraţia divină.

Era de fapt o reiterare a anticei inspirații, cu valențe oraculare, care îi lua în stăpânire pe poeți, cum credeau Democrit[16], Platon[17] sau Ovidiu[18].

A devenit însă din ce în ce mai mult, culminând cu secolele XIX şi XX, un fel de mod de comunicare ezoteric sau ocult a incomunicabilului, ceva misterios şi profund, propulsat înaintea ştiinţelor exacte, a lucidităţii raţionale (interpretate scolastic), a filosofiei sistematice, a dogmelor religioase ale creştinismului occidental, intrat iremediabil pe o pantă a declinului.

E un contracandidat al curentelor protestante, care își afirmă capacitatea oficiantă și soteriologică internă și indipendentă de cultul tradițional și de alte culte.

Poezia s-a pretins a fi un canal de comunicare a sensibilităţii umane cu Dumnezeu, un mod de comunicare cu Incomunicabilul (o apofanie lingvistică pentru Dumnezeu, ca şi Absolutul, Infinitul, Necunoscutul, Eternul, etc., scrise cu majusculă sau nu), după aproape un mileniu de experienţă religioasă catolică şi (ulterior) protestantă, în care lui Dumnezeu I s-a refuzat, dogmatic, în spaţiul Europei occidentale, comunicarea directă cu omul.

Poezia modernă, începând cu romantismul şi simbolismul, şi-a propus să stabilească un nou mod de comunicare cu Absolutul.

Poeţii au crezut că ea e un vehicul spre sine şi spre Absolut, un înlocuitor al vehiculului haric refuzat omului, au crezut că poezia poate să înnemurească (a se vedea, în literatura românească, eminescianul înmărmureai măreţ sau căutarea nemuririi nu este altceva decât argumentarea artei[19], în opinia lui Nichita), că poate să împlinească aspiraţia deplină a fiinţei lor.

Arta şi mai ales poezia – începând cu Baudelaire şi cu simboliştii – a vrut să fie un vicar al religiei, în Occident, un Occident pentru care experienţa protestantă, a proclamării adevărului propriu (tradusă şi în filosofie, după exemplul teologiei), devenise cotidianitate şi lucru banal.

Poeţii români paşoptişti se considerau nişte profeţi (cariera poetului-profet se termină cu Eminescu, deși cunoaște recrudescențe la Macedonski), dar niciodată într-un sistem concurenţial în raport cu Biserica.

O asemenea perspectivă nu exista în mentalitatea şi societatea românească – care luptase aprig în secolele XVII şi XVIII împotriva catolicismului şi protestantismului.

Ei erau profeţi ai trezirii neamului în pură tradiţie şi concepţie biblică şi bizantină, în interiorul Bisericii, propagându-i acesteia viziunea şi aspiraţiile prin poezia lor.

Anumite nuanțe centrifugale (mai mult sau mai puțin conștiente, în reala lor gravitate) se pot desprinde, totuși, și din atitudinea lor.

Eminescu era singurul care, identificându-se cu aspiraţiile naţionale şi spirituale ale poporului său, în acelaşi timp era şi privitor ca la teatru, avea puterea să contemple ca un spectacol istoria, de undeva din exterior, şi înţelegea, el, tristă fire vizionară[20], că lumea nu merge în sensul acestor aspiraţii fericite ale contemporanilor săi idealişti.

El receptase din Occident o altă Europă decât cea, ideală, pe care o profilau interesele politice, sociale şi economice ale României. Şi înţelesese mult mai corect noul spirit al Europei, din moment ce putea vorbi de apus de Zeitate şi-asfinţire de idei înainte ca Nietzsche să publice Aşa grăit-a Zarathustra (1885) sau Amurgul idolilor (1888).

Luciditatea sa îl făcea pe Eminescu să se numească sceptic şi apostat, nu pentru că era astfel, în sens religios, ci pentru că aceste titulaturi exprimau coordonatele lumii în care trăia și pesimismul lui în legătură cu prezentul (contemporaneitatea) și viitorul.

Acest pesimism – pe care Călinescu îl considera eronat schopenhauerian – era înţelegerea lui cu privire la avalanşa de schimbări care urmăreau să marcheze devenirea neamului său.

El înţelegea şi se simţea dureros de neputincios, voindu-se în acelaşi timp mântuit prin iubire şi retrăgându-se în singura nădejde de fericire, la nivel eshatologic, cea pe care o vedea sigilată profetic în poezia transfigurării cosmice.

De aceea el este cel care indică o cale de urmat pentru poezia modernă: apofatismul lingvistic (limbajul poetic creat în ritmurile armoniei cosmice), prin care tainele ființei umane și ale universului sunt transmise numai celor străvăzători în profunzimile semantice ale lumii și ale limbii:

Nențeles rămâne gândul

Ce-ți străbate cânturile,

Zboară vecinic, îngânându-l

Valurile, vânturile.

(Dintre sute de catarge)

Acest apofatism lingvistic eminescian l-a descoperit Ion Barbu și l-a numit dialectul apei și al vântului, în care i se părea că ar fi știut să vorbească și poezia lui Jean Moréas (Jean Papadiamantopoulos), semnatarul manifestului care impune numele de simbolism (în locul celui de poezie decadentă) în definirea poeziei post-romantice.

Recapitulăm ceea ce am afirmat altădată, anterior, în cartea noastră, și reamintim cititorilor concepția bizantină și medieval-românească conform căreia cosmosul este o protobiblie, cerul fiind o carte scrisă cu literele de foc și aur ale stelelor, universul este un îndreptar semiotic și o lectură obligatorie în sens revelațional.

Aceasta este tradiția pe care au primit-o romanticii și apoi modernii, pe care poeții români și mai ales Eminescu o cunosc cu prisosință.

Reamintim – dintre mai multe surse care pot să ne confirme – că Palia istorică (sau Palia bizantină) semnalează această revelație prin lectura literelor cosmice, prin care Drepții Vechiului Testament, Melhisedec și Avraam, neavând Biblie scrisă, au citit scriptura cosmică:

„Aceastea deaca audzi Melhii, preveghie într-acea noapte, vrând să plinească slujba și învățătura părintelui său [care i-a cerut să pregătească boi și viței pentru jertfă înaintea zeilor].

Într-acea noapte era luna foarte luminată și stealele străluciia foarte. Aceastea deaca vădzu Melhii, să miră și gândi întru sine, dzicând:

Oh, spre ce lucruri frumoase odihneaște Dumnedzău, Făcătoriul a toate! Duce-mă-voi, de voi spune părintelui mieu: „Mai bine Acestuia să înălțăm jâtvă, decât bodzilor [idolilor] celor muți și surzi…[21].

La intenția tatălui mânios de a-și aduce jertfă zeilor pe fiul său, pe Melhisedec, acesta fuge în Muntele Eleonului (Măslinilor) și se roagă Dumnezeului pe care L-a cunoscut prin revelație naturală, contemplând frumusețea cosmică:

„Svințiia Ta ești Domnul Dumnedzău, cela ce ai făcut ceriul și pământul, soarele și luna și stealele!…”[22].

În același fel se petrec lucrurile și cu Avraam: „Tatăl lui era făcătoriu de idoli. Și vădzând Avram bozii părintelui său carele îi făcea, zise întru sine: O, cum face tată-mieu bozii și le slujaște lor, și nu poate mie a vesti pre Dumnezeu, Făcătoriul ceriului și al pământului, cela ce făcu soarele și luna, stelele și marea! […]

Melhisedec dzise: Care Dumnedzău te-au trimis? Răspunse Avram: Dumnedzău cela ce au făcut ceriul și au dzidit pământul, marea și soarele, luna și stealele…”[23].

Este o concepție pe care am descifrat-o în Psaltirea versificată a lui Dosoftei, în Cazania lui Varlaam[24], la Antim Ivireanul[25] și Dimitrie Cantemir.

Această viziune bizantin-ortodoxă asupra universului ca proto-scriere (protobiblie) era încă știută în epoca romantică și am sesizat altădată prezența metaforei cerului ca literatură și a stelelor ca litere începând cu epoca medievală până la poeții pașoptiști, Eminescu, Macedonski (pentru care cerul nopții e încă dumnezeiesc tezaur și feerie vindecătoare de nevroze) și chiar și după ei.

Și tocmai de aceea, îndurerat de impasibilitatea ignorantă a contemporanilor, Eminescu își încifra limbajul poetic în dialectul apei și al vântului, apă și vânt (vânturile, valurile) – metonimie pentru întregul logos cosmic – care rămân pe mai departe capabile să poarte adâncul de semnificație al poeziei sale.

În această poezie este o comunicare cosmică permanentă, a valurilor cu stelele proroace, a freamătului pădurii cu murmurul și suspinul râurilor și izvoarelor, pentru care conștiința umană modernă începe să devină surdă și iliterată.

Această concepție, transmisă pe filieră patristic-creștină se repercutează în poezia europeană preromantică, Lamartine, spre exemplu, fiind unul dintre poeții receptivi la temele și motivele oratoriei creștine, de care literatura franceză era saturată (Bossuet[26] este numai unul dintre numele pomenite adesea și care transmite flama emfatic-justițiară poeziei franceze romantice).

Că rădăcinile acestei tradiții erau adânci ne dau mărturie și următoarele versuri ale lui Baudelaire, care strigă într-un moment de spleen și deprimare:

Cum te-aș iubi, o, noapte, de nu ai fi cu stele,

Ce-mi tot vorbesc prin raze un grai prea cunoscut!

Eu caut hăul, vidul, pustiul absolut!

(Obsesie)[27]

Dacă, o, cer, tu astăzi cifre mă înveți (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! – Eminescu exclamă acestea dezamăgit de eșecul cunoașterii prin erudiția filosofic-intelectuală), dacă natura cosmică a devenit din protobiblie o simplă carte (liber mundi[28]) anonimă interpretabilă strict literal, adică explorabilă doar științific, după modelul examenului biblic protestant – nu pentru că ele însele, Biblia și protobiblia cosmică au devenit astfel, ci pentru că astfel a evoluat percepția umanității, cecizată și surdinizată în fața semnelor alegorice și a glasurilor inefabile ale creației cosmice – atunci, în consecință, și poezia devine, ca și universul, un papirus de simboluri și alegorii indesifrabile pentru cei care au universul interior aseptizat, izolat de comunicarea cu natura cosmică.

Ochiul uman a ajuns treptat imun la frumusețe (Dostoievski[29] proclama că, totuși, frumusețea va salva lumea), la vignetele și literele cosmice.

Acesta este mesajul pe care îl transmite lirica lui Eminescu, care devine, în subsidiar, în limbajul mistic (alegorico-simbolic) al poeziei, cea mai puternică pledoarie pentru conservarea viziunii arhaice, ortodox-bizantin-românești, asupra raționalității lumii, a logosului cosmic inseminat, de către Rațiunea și Logosul Creator, cu rațiuni pe măsura conștiinței umane.

Recuperarea și perpetuarea acestui misticism al poeziei – derivat din mistica teologică răsăriteană și subsumabil viziunii sale –, va deveni programul fundamental al poeziei moderniste românești, dificil decelabil de sub amprenta teoretică a epocii literare moderne și de sub avalanșa articolelor și a declarațiilor care declamă scopul imediat de a inova poezia și limbajul poetic.

Există însă și un telos desonorizat, subimprimat în forma sincronizată a poeziei.

Lovinescu[30] era degeaba adversarul misticismului – pe care îl repudia odată cu toată tradiția literară veche, interpretându-l ca ostil estetismului –, pentru că tocmai acesta, transmis din literatura veche prin sevele marelui copac Eminescu, este fundamentul trans-figurării limbajului liricii românești din epoca modernă.

Mai pe scurt: misticismul este cel care a putut produce o sincronizare atât de uluitoare și rapidă, veridică și valorică (valorică prin veridicitatea tensiunii spirituale lăuntrice), pentru că poezia modernă s-a născut din tensiunea dintre acest misticism și lumea modernă.

Fără acesta ne-am fi bucurat de un nou pașoptism formal, cu importuri și imitații, fără mari pretenții de autenticitate și originalitate.

De aceea, subterfugiul impunerii literaturii decadente moral (imperios indicate de Călinescu[31] drept instigator de creație), ca valoare estetică, este un instrument de chirurgie plastică nesesizat de cei care urmăresc doar rezultatul modificărilor.

Acest subtext din poezia eminesciană și modernă nu l-au receptat corect, din păcate, Nichifor Crainic[32] și tradiționaliștii.

Dacă sămănătoriștii și poporaniștii inventau un așa-zis tradiționalism, care n-avea nimic de-a face cu tradiția literară românească, gândiriștii nu reușesc nici ei să recupereze semnificațiile abisale ale versurilor eminesciene, determinate de o experiență intimă și îndelungată cu literatura epocii vechi (experiență pe care n-o mai repetă nimeni la aceste proporții – Arghezi fiind cel care se apropie cel mai mult).

Tocmai de aceea, criticând literalismul Gândirii și iconografia descriptiv-naivă afișată eretic[33] (e termenul lui Blaga) drept valoare ortodoxă, Lucian Blaga deplângea orientarea teoretică a lui Crainic, într-un articol publicat însă în revista Gândirea[34]:

„Scriind o dată lui Crainic, din străinătate…rosteam orecare nedumeriri, ba chiar nemulțumiri, din pricină că în articolele sale avea obiceiul să sublinieze cu un zel excesiv legăturile gândirismului cu semănătorismul. […] Eu continui să văd și astăzi mai mult deosebirile, fiindcă legăturile gândirismului, nu atât văzute, cât subterane, dar cu atât mai puternice (subl. n.), legăturile gândirismului, zic, cu trecutul se trag de la marele copac: Eminescu”[35].

Iar marele copac își avea rădăcinile – susține Rosa del Conte – în humusul natal, în cultura și literatura română veche.

Blaga a rămas însă el însuși gândirist, chiar dacă în dezacord cu teoriile lui Nichifor Crainic despre fizionomia acestui curent literar.

În platoul cultural al Europei însă – o Europă modernă în care distincțiile regionale se estompează, contemplate de la mare distanță –, arta a ajuns, ca ideologie generală, în secolul XX, propulsată astfel dinspre Occident, pe un piedestal pe care nu urcase niciodată. Ceva intangibil, tabu, sacru.

Arta propunea – şi mai propune încă – desacralizarea a tot ceea ce era considerat divin şi sfânt de către religie (pentru că nu cade sub incidenţa experienţei empirice, conform datelor creştinismului apusean), dar considera sacralitatea sa ca intangibilă, ca o nouă religie naturală, reprezentând naturalul artistic (Baudelaire instituie frumusețea artificială, artistică, drept adevărata frumusețe), nu pe cel al lui Rousseau[36].

Şi dacă postmodernismul parodiază astăzi arta modernă, nu se atinge, de fapt, de teza caracterului ei sacrosanct, ci doar de autoiluzionarea individuală a înaintaşilor, de credinţa lor în excepţionalul artei proprii.

Scriitorii postmodernişti ştiu că pot să se autopersifleze liniştiţi, pentru că nu corup conştiinţa adânc înrădăcinată, devenită dogmă artistică, a actului scriitoricesc sau artistic ca act inspirat, ca o nouă religie şi ca fapt superior în ierarhia valorilor umane, pe care destui scriitori şi mai cu seamă critica literară o îmbrăţişează cu exaltare. Iar meritul pentru aceasta revine, în mare parte, secolelor XIX şi XX.

Cu alte cuvinte, poezia a ajuns un mit. Un mit de care nu te mai poţi atinge. Eminescu poate fi atacat (fapt deja consumat), dar nu şi poezia, ca artă.

Aici însă intervine paradoxul. În timp ce dogmele catolice şi protestante Îl circumscriu pe Dumnezeu în transcendenţă şi singura oglindă a lui Dumnezeu pe pământ este papa, vicarius Christi[37] (pentru catolici), sau Biblia (pentru protestanţi şi neoprotestanţi), în spaţiul ortodox dogmele Bisericii sunt enunţări dramatice (pentru conştiinţele indecise) în sensul exact contrar: cine nu ajunge să Îl vadă pe Dumnezeu, încă din această existență pământească, să vadă lumina dumnezeiască şi să transforme viaţa sa într-o permanentă comunicare cu Dumnezeu şi lăuntrul său într-un mediu al locuirii harului, acela e creştin numai la nivel onomastic şi are şanse nesigure de mântuire.

E înspăimântător și copleșitor, dar avertismentele unor Sfinți ca Simeon Noul Teolog[38], Grigorie Palama[39] sau (mai recent) Ignatie Briancianinov[40], și a multor altora (i-am evocat pe cei ale căror opere conțin precizările cele mai dramatice și mai tranșante în acest sens), converg în această direcție.

Deosebirile dogmatice între cele două forme de creştinism, cel occidental şi cel oriental-ortodox, sunt radicale.

Pare o problemă pur teologică, ce n-ar avea de ce să intereseze literatura, însă nu este adevărat.

Adevărul este că aceste deosebiri religioase au consecințe fundamentale și dramatice asupra literaturii și că ele determină, în mod analog, discrepanțe semnificative între literatura celor două Europe, dar rămase nesemnalate ori de câte ori critica ignoră aspectele spiritual-religioase ale operelor literare.

Dezideratul ortodox al vederii lui Dumnezeu fusese exprimat în literatura noastră de Neagoe Basarab[41], Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino[42] şi Nicolae Milescu-Spătaru[43] şi, ceea ce este absolut esenţial, în contexte care se adresau nu celor care părăsiseră lumea pentru mănăstire sau pentru sihăstrie, ci credincioşilor mireni.

Mirenii sau creștinii obișnuiți nu sunt debranșați de la solicitarea ascetică, urmărind telosul iluminării mistice, pentru că asceza este polimorfă, iar telosul respectiv nu operează nicio excludere.

În toată Europa, poezia modernă continuă să stea sub semnul religiozității (n-o spunem noi, ci o spune Matei Călinescu).

Poezia românească nu face excepție, dar are particularități care o individualizează și care nu pot fi observate, cercetate și descrise corect fără o cunoaștere a cauzelor profunde care le determină.

Iar atitudinea de respingere vanitoasă a cunoașterii teologice și de a da cu tifla Bisericii nu va face decât să treneze la nesfârșit această cercetare literară.

Atenționările noastre urmăresc să pună în evidență deosebirile fundamentale, între Apus și Răsărit, de mentalitate și de context spiritual, de atmosferă spirituală pe care o respiră poeții români, pentru a putea intercepta corect și nu divagant mesajul poeziei moderne românești.

În epoca modernă, poeţi ca Eminescu, Blaga sau Arghezi exprimă tuşant suferinţa interioară pentru această nevedere mistică, pe care o experiază ca pe o insuficienţă ontologică determinată de un eşec personal în împlinirea aspiraţiilor lor spirituale.

Destui poeţi şi scriitori români cunoşteau, într-un grad mai mic sau mai mare, teologia şi dogmele ortodoxe, precum şi tradiţia veche literară, fiindcă erau şi intimi ai practicii liturgice ortodoxe.

Nu însă şi mulți dintre criticii literari, care, din nefericire, sunt ignoranţi la acest capitol. Şi de aici derivă o serie întreagă de interpretări eronate ale literaturii noastre, încurajate şi de epoci ostile Bisericii şi tradiţiei, parcurse recent de români.

Literatura veche fiind adesea citită și interpretată prin prisma categoriilor de gândire ale modernității, nu avem să ne mirăm, cu atât mai mult, de traseul exegetic bătătorit al celei moderne, în cazul căreia decriptarea prin apelul la chei de lectură tradiționaliste e întâmpinată ca o adevărată erezie provocatoare și ca semn de inadecvare și insolvabilitate critică.

Dacă poezia, începând cu romantismul – mai ales poezia –, în Occident, se vrea un mijloc de comunicare cu Dumnezeu, cu Absolutul, în Creştinismul nostru răsăritean, scriitorii şi poeţii au o problemă în a-şi motiva demersul literar: acest canal de comunicare cu Dumnezeu ei îl au deschis, Biserica lor nu le-a obturat această cale, ba dimpotrivă, dogmele creștinismului răsăritean îi consideră damnabili dacă nu îl accesează.

De aceea, primii noştri poeţi şi prozatori, în literatura veche şi paşoptistă, se revendică din tradiţia biblică a Sfinţilor Moise, ca istoric, şi David, ca poet.

Ei sinonimizează poezia cu profeția și poetul cu profetul, înscriindu-se în limitele unei gândiri religioase și încreștinând, după obiceiul medieval, practica literară impropriată dintr-o influență străină.

În privinţa poeziei moderne, problemele de conştiinţă ale unor poeţi ca Eminescu, Blaga sau Arghezi, afirmate în mod foarte explicit (şi totuşi de neînţeles pentru agnostici) sunt legate nu de disperarea de a sparge nişte bariere de comunicare cu Dumnezeu, pe care creştinismul apusean le-a decretat ca inexpugnabile, ci de faptul că nu au împlinit dezideratul ortodox şi isihast de a-L vedea pe Dumnezeu, lumina Sa necreată, şi pentru aceasta se consideră neîmpliniţi.

Barierele de comunicare nu sunt teologice sau ontologice, ci sunt neputințe personale (Dumnezeu e acuzat sporadic, cu jumătate de gură, dar acest aspect a fost adesea maximalizat), iar revolta unor poeţi înseamnă un accent personal pus într-o relaţie intimă dintre Dumnezeu şi persoana umană.

În dialogul dintre Dumnezeu şi om, omul este cel care aduce reproşuri, pentru că Blaga, Arghezi sau Fundoianu consideră că Dumnezeu ar trebui să fie încă şi mai milostiv cu neputinţa lor decât este, fără a atinge apogeul revoltei de tip apusean și fără ca poeții să ajungă să fie cu totul refractari față de mistică și religie – dimpotrivă, aserțiunile lor sunt contradictorii și paradoxale, pentru că și starea de spirit se comută des, de la insurgență la penitență.

Chiar reproşul în sine adus Domnului, de a nu Se fi revelat lor în mod personal, este posibil numai datorită faptului că ei cred că dialogul în sine este posibil, iar Cerul nu este o transcendenţă incomunicabilă.

Critica literară românească nu a reperat mai deloc aceste aspecte absolut esenţiale ale literaturii române, din cauză că nu a integrat cercetarea literaturii și a teologiei româneşti tradiţionale în aparatul său critic, în sistemul său ştiinţific de operare asupra textelor, ci s-a mulţumit lovinescian să condamne obscurantismul religiei şi al tradiţiei ortodoxe. A venit în ajutor și o jumătate de secol de comunism…

Perioada comunistă a înclinat de tot balanța în favoarea brațului anti-religios, într-un dialog polemic cum a fost cel interbelic, care ar fi trebuit să continue cu argumente raționale de ambele părți și să-și păstreze echilibrul. Una dintre părți a devenit însă exterminatoare, când a avut și puterea politică de partea sa.

De-abia în ultima vreme s-au auzit voci revendicative, din partea unor conștiințe lucide și alarmate de rămânerea pe mai departe în acest tunel ideologic:

Literatura și chiar istoria literaturii nu pot fi imaginate în afara religiei (subl. n.), cu care prima se confundă într-o epocă îndepărtată a existenței sale, și chiar a spiritului religios, a misterului, a misticii, a revelației și a altor noțiuni care – în parte și în anumite situații – sunt comune celor două domenii.

O lungă interdicție a acestui subiect, de peste patruzeci de ani, a lăsat o mulțime de pete albe în discuția literaturii noastre; nici măcar literatura veche […] n-a fost scutită de această cenzură absurdă și s-a putut astfel vedea o antologie de literatură română veche, din secolele XVI și XVII, cuprinzând texte care dezvoltau teme biblice și puneau în scenă personaje biblice, din care erau excluse (prin obișnuitele croșete) toate referințele biblice, inclusiv apelativele sfânt, sfântă, mucenic, etc. și, mai presus de orice, numele Domnului, încât o pagină din această carte într-adevăr antologică numără și câte douăzeci de croșete sau pasaje lipsă.

Cum s-ar fi putut pune problema de a discuta, fie și numai sub raport strict tematic, prezența elementului religios în literatura modernă? (subl. n.)

Așa se face că singurele încercări de abordare a subiectului au venit numai din străinătate […], iar noi nu putem astăzi nici măcar propune o listă de autori și de probleme ale domeniului, pentru a-l circumscrie și a-l evalua”[44].

Prezența elementului religios în poezia română modernă ne preocupă și pe noi, pentru că, pe de o parte, este o problemă încă nestudiată și, pe de altă parte, ea reprezintă, de fapt, singurul element de continuitate care leagă toată literatura română, toate epocile literare, într-un întreg organic.

Fără elementul religios (care nu e o componentă doar a poeziei sau literaturii religioase), epocile literare românești sunt niște insule plutitoare într-o mare de-ntuneric, pentru că el reprezintă o viziune spirituală milenar-tradițională și dominantă, care nu poate fi ștearsă cu buretele din conștiința și operele sciitorilor, doar pentru că nu mai convine spiritului lumii moderne.

Literatura noastră modernă/modernistă n-a apărut din neant sau dintr-un imbold sincronizator vanitos, ci dintr-o necesitate internă de a manifesta o altă interioritate, crizată, a societății și spiritului românesc, pe care Eminescu doar o anticipa.

În timp ce proza, romanul românesc modern s-a sincronizat mai greu cu cel european, cu romanul subiectiv şi de analiză psihologică (cu excepţia prozei avangardiste urmuziene, a romanelor cu totul inedite, în peisajul literar, ale lui Urmuz[45], pe care le-a apreciat și recomandat spre publicare tot un poet, Arghezi), în poezie avangarda se manifestă mult mai repede şi mai pregnant.

Acest lucru este de subliniat și spune multe.

Despre etapele cele mai reprezentative ale sincronizării romanului, respectiv Hortensia Papadat-Bengescu[46], Camil Petrecu[47], Anton Holban[48] şi Mircea Eliade[49], spunem acum doar că Hortensia şi Eliade ni se par mai autentici decât Camil Petrescu[50], care este mai degrabă demonstrativ şi teoretizant, în timp ce primii doi tuşează mult mai bine adevărata lor substanţă interioară, în interiorul literaturii.

Pentru ei, sincronizarea a venit de la sine, au adaptat-o structurii lor spirituale, în timp ce Camil pare mai artificial în efortul său de a fi proustian[51].

Am precizat acestea ca preambul, pentru a sublinia că scriitorii români şi-au păstrat, în interiorul modernismului, specificitatea, şi nu s-au putut dezice de ceea ce erau.

Atunci când au încercat să fie numai moderni şi numai europeni, încercarea lor a scârţâit, a sunat şi sună puţin cam fals, artificial, deşi critica îi recuperează cu succes, în virtutea unei exegeze strict estetizante şi sincronizatoare.

Eugen Ionescu[52] a subliniat faptul că între marile spirite româneşti există o evidentă înrudire, dovedind că apartenenţa la un neam şi la o credinţă nu se discută, e o pecete care te ştampilează din interior fără echivocuri, nu te poţi dezice de ea fără să te anulezi ca valoare ontologică şi personală.

De altfel, cultura şi literatura română, în optica istoriilor literare şi culturale, cunoaşte două feluri de progres: un „progres prin imitaţie” (Eugen Negrici[53], după Lovinescu), a Occidentului, evident, şi un progres prin avangardă, prin anticiparea şi devansarea Occidentului.

La modernism şi avangardă, ortodocşii şi-au dat aportul, destul de important, prin El Greco[54], Jean Moréas, Dostoievski, Kandinski[55] (am putea să-i enumărăm aici şi pe Chagall[56], Fundoianu[57] şi Tzara[58], ca provenind dintr-un spaţiu ortodox), Brâncuşi[59] sau Eugen Ionescu.

Unii susţin că România este cunoscută în mediile culturale din afara graniţelor ca ţara de provenienţă a unor mari artişti de avangardă. Cum însă au ajuns românii, un popor ortodox cuminte, să dea naştere unor spirite avangardiste?

Credem că răspunsul este că acest curent de revoltă traduce o imensă tensiune şi nelinişte interioară, şi că personalităţi în esenţa lor religioase şi ataşate puternic de un anumit spaţiu spiritual, puteau converti în artă această tensiune.

Dacă ne uităm mai bine, artiști ca Brâncuşi, Eugen Ionescu, Bacovia, sau chiar Urmuz şi Tristan Tzara sunt spirite profund neliniştite pe temeiuri spirituale.

Marile personalităţi artistice sunt tocmai cele care s-au simţit puse în criză într-o societate modernă desacralizată şi ele au fost multe în literatura şi cultura română.

Ar fi de remarcat, acum, că cele două mari curente din literatura română, cel avangardist-modernist şi cel realist-mitic (reprezentat de Mihail Sadoveanu[60], Vasile Voiculescu[61], Mircea Eliade, etc.) s-au născut din acelaşi sentiment de gol interior într-o lume profană şi cu acelaşi scop de a protesta şi de a încerca să redimensioneze civilizaţia modernă secularizată, în aşa fel încât să-şi aducă aminte de rădăcinile ei, de tradiţia spirituală şi de sensul ei în sacralitate.

Reîntoarcerea omului la mituri, la religie, a fost programa uneia dintre aceste două atitudini fundamentale ale literaturii române, a celei cunoscute ca mitico-fantastică, în timp ce alternativa avangardistă a lăsat să se audă strigătul omului terorizat din pricina deposedării de viaţa sa interioară şi spirituală, obligat să accepte ideea că este o maimuţă care trebuie să evolueze în mijlocul unui palat de sticlă, al civilizaţiei şi tehnologiei impersonale şi impasibile la drama umană.

Ar trebui, poate, să facem o analiză amănunțită a fenomenului literar și poetic românesc al sfârșitului de secol XIX și al primelor decenii ale secolului XX, dar spațiul lucrării de față nu ne mai permite.

Studiul nostru se va concentra în continuare asupra personalităților poetice care s-au afirmat și au dominat scena literară și spațiul modern al istoriilor literare.

Începutul secolului XX și perioada interbelică vor cunoaște două coordonate esențiale, cea tradiționalistă și cea modernistă, afirmate atât teoretic și polemic, cât și în practica literară.

Această polemică nu ne interesează acum să o expunem, nici măcar succint (poate vom face referiri sporadice), pentru că dorim să ne concentrăm asupra inventarului poetic și a comunicatului său, cu atât mai mult cu cât își articulează o filosofie neimprimată în cuvinte. Ele sunt, credem, mult mai lămuritoare decât dezbaterile teoretice nesfârșite.

La urma urmelor, textele teoretice nu doar că nu formează interesul lucrării noastre, în mod deosebit, dar ele nu sunt în ele însele literatură, ci au fost scrise în ideea de a sprijini literatura. Însă esența acestei literaturi o putem discerne doar lecturând-o și explicând-o prin ea însăși, mai întâi de toate.


[1] „Poezia foloseşte cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă. În poezie putem vorbi despre necuvinte”, cf. Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, proză şi versuri,1957 –1983, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, cu acordul autorului, Ed. Eminescu, 1990, p. 38.

[2] Despre aceste necuvinte, Sorin Dumitresu, specificând că știe de la Nichita, preciza într-o emisiune televizată: Necuvintele sunt cuvintele lui Dumnezeu în Rai, felul în care Hristos vorbea cu Adam și Eva.

După căderea protopărinților, adevărul și realitatea nu se mai confundă.

Cuvintele invocă, atrag realul.

Există o diferență între foșnet (real) și freamăt (auzit doar de poet).

Pentru Nichita, Cârlova e primul nostru poet modern, pentru că intră în impas căutându-și cuvântul corespunzător pentru ceea ce vrea să exprime și, negăsindu-l, îl reproduce prin un ce.

Nichita spunea că volumul Necuvintele e un eșec, dar fără el nu se poate înțelege poezia sa.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Immanuel_Kant.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Gottlieb_Fichte.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Georg_Wilhelm_Friedrich_Hegel.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Edmund_Husserl.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Bergson.

[8] Paul Valéry, Poezii. Dialoguri. Poetică și estetică, ediție îngrijită de Ștefan Aug. Doinaș, Alina Ledeanu și Marius Ghica, Ed. Univers, București, 1989, p. 560, 561, 568.

[9] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Jean_Mor%C3%A9as.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Antonio_Machado.

[11] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/S%C3%B8ren_Kierkegaard.

[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dmitri_Merejkovski.

[13] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche.

[14] Zina Molcuţ, Simbolismul european, vol I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983, p. 1-27. A se vedea: http://www.crispedia.ro/Zina_Molcut.

[15] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Hugo_Friedrich.

[16] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Democrit.

[17] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon.

[18] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Ovidius_Naso.

[19] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, proză şi versuri,1957 –1983, op. cit., p. 18. Şi Gabriel Liiceanu susţine acelaşi lucru, dar despre filosofie.

[20] Unde vizionar nu înseamnă ceea ce înțelegem noi astăzi, ci desemna o persoană mai neobișnuită, care avea vedenii, ciudată, neagreată în societate.

Cităm din Nicolae Georgescu, Reprezentări scripturale eminesciene, în Revista Limba Română, nr. 5-6, anul XX, 2010:

„Tot oamenii din ziua de astăzi, epigonii, mai afirmă ceva: Privim reci la lumea asta – vă numim visionari. În context actual, vizionar este o calitate deosebită a geniului; Domnul Profesor Florea Fugariu, căruia i-am adus în mai multe rânduri mulţumiri ce nu vor fi însă niciodată de ajuns, îmi atrage atenţia că în vremea lui Eminescu termenul avea conotaţii magice, negative, păstrate până în secolul al XX-lea, dacă e să cităm numai definiţia Dicţionarului Candrea din 1931 la termenul vizionar: „care crede că are vedenii, care are idei ciudate, extravagante”.

Pentru epigoni, înaintaşii sunt doar nişte „ciudaţi”. Abia acest poem îi reabilitează, într-o expresie memorabilă: „Rămâneţi dară cu bine sânte firi vizionare”. Poţi pune, aici, virgula vocativului (cum fac ediţiile, împotriva „Convorbirilor literare”)?…”, cf. sursa: http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=969.

[21] *** Cele mai vechi cărți populare în literatura română (vol. IV). Palia istorică, studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Alexandra Moraru și Mihai Moraru, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2001, p. 123.

Cartea poate fi downloadată de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/05/09/alexandra-%C8%99i-mihai-moraru-palia-istorica/.

[22] Idem, p. 125.

[23] Idem, p. 116-117 și 126.

[24] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Varlaam_Mo%C8%9Boc.

[25] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Antim_Ivireanul.

Teza noastră doctorală: Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera, poate fi downloadată de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-via%c8%9ba-%c8%99i-opera-2010/.

[26] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Jacques-B%C3%A9nigne_Bossuet.

[27] Charles Baudelaire, Florile răului, traducere, cronologie, note și comentarii de C. D. Zeletin, Ed. Univers, București, 1991, p. 128.

[28] În latină: cartea lumii.

[29] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Feodor_Dostoievski.

[30] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Lovinescu.

[31] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu.

[32] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nichifor_Crainic.

[33] „Avem bunăoară pictori care, în dorința de a crea cât mai românește cu putință, nu se sfiesc să îmbrace pe Maica Domnului în cătrință și să încingă pe Iisus cu un brăcinar din care numai cele trei culori lipsesc pentru a fi complet național.

Avem poeți, de talent chiar, pentru care fuga în Egipt s-a petrecut pe Argeș în jos. […] Riscăm să ne cutropească tablourile cu arhangheli în cojoace de ciobani găurite în spate pentru întinderea aripilor și versurile în care Dumnezeu se încruntă cu bunătatea balcanică a unui boier roman”, cf. George Gană, Opera literară a lui Lucian Blaga, Ed. Minerva, București, 1976, p. 36-37.

[34] Remarcăm lipsa de animozități personale virulente din acea epocă, dar care animă, din nefericire, relațiile dintre oamenii de cultură sau de litere ai zilelor noastre, care foarte rar mai suportă o polemică de idei onestă și rațională.

[35] Cf. George Gană, Opera literară a lui Lucian Blaga, op. cit., p. 41.

[36] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Jacques_Rousseau.

[37] În latină: vicarul/înlocuitorul lui Hristos.

[38] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Simeon_Noul_Teolog.

A se vedea și: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, teză doctorală care poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/vederea-lui-dumnezeu-in-teologia-sfantului-simeon-noul-teolog/.

[39] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_Palama.

[40] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Ignatie_Briancianinov.

[41] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Neagoe_Basarab.

[42] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantacuzino,_stolnicul.

[43] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Milescu.

[44] Mircea Anghelescu, Clasicii noștri, Ed. Eminescu, 1996, p. 221.

[45] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Urmuz.

[46] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Hortensia_Papadat-Bengescu.

[47] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Petrescu.

[48] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Holban.

[49] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade.

[50] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Petrescu.

[51] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Marcel_Proust.

[52] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu.

[53] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Negrici.

[54] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/El_Greco.

[55] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Wassily_Kandinsky.

[56] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Marc_Chagall.

[57] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Benjamin_Fundoianu_-_Fondane.

[58] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tristan_Tzara.

[59] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncu%C8%99i.

[60] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Sadoveanu.

[61] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Voiculescu.