Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lună: ianuarie 2011 (Page 1 of 15)

ÎPS Bartolomeu Anania: neînlocuibilul care a fost printre noi

Cu regret şi durere în suflet, dar cu nădejdea în mila şi mângâierea care vin de la Dumnezeu, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului anunță că în ziua de 31 ianuarie 2011, la orele 19.25, Părintele nostru, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Anania, și-a început călătoria spre Împărăția Cerurilor.

Decesul a survenit la Secția de Terapie Intensivă a Clinicii Chirurgie I din Cluj-Napoca. Înconjurat de medici, prieteni, ucenici şi colaboratori apropiaţi, trupul Înaltpreasfințitului Bartolomeu a cedat multiplelor afecțiuni care i-au marcat ultima perioadă de viață. Trupul celui care a fost timp de 18 ani Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului va fi depus în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, unde toţi cei care doresc îi vor putea aduce un ultim omagiu.

Ziua înmormântării, în cripta ierarhilor de sub altarul Catedralei Mitropolitane, va fi anunţată ulterior.

În toate aceste zile de doliu, ierarhii, clerul şi credincioşii Bisericii noastre vor înălţa rugăciuni pentru iertarea păcatelor şi dumnezeiasca fericire a sufletului nobil al Părintelui nostru Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu şi pentru veşnica sa odihnă în Împărăţia lui Dumnezeu, alături de aleşii Săi.

Dumnezeu să îl odihnească în pace și pe toți cei îndurerați să îi aline cu mângâierea Duhului Sfânt!

***

Pagina sa în Wikipedia.

*

Jurnalul Național:

Starea de sănătate a Mitropolitului Bartolomeu s-a deteriorat în luna decembrie a anului trecut. La 22 decembrie a fost internat la Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal din Cluj, de unde a fost transferat la 14 ianuarie la Clinica AKH din Viena pentru un examen cardiologic ce nu putea fi efectuat în ţară. După investigaţiile amănunţite, medicii austrieci au ajuns la concluzia că o intervenţie chirurgicală pe cord nu este posibilă datorită vârstei şi antecedentelor medicale. La 24 ianuarie a fost transferat la Secţia de Terapie Intensivă a Clinicii Chirurgie I din Cluj-Napoca, unde a survenit decesul.

Pe toată perioada spitalizării, în ţară şi în străinătate, Mitropolitul Bartolomeu Anania şi-a asumat conştient, lucid şi cu credinţă în Dumnezeu întreaga suferinţă. Prin revenirea la Cluj-Napoca, s-a respectat şi dorinţa ÎPS Sale de a fi acasă, în oraşul şi în mijlocul credincioşilor pe care i-a păstorit vreme de 18 ani.

ÎPS Batrolomeu Anania s-a născut la 18 martie 1921 în localitatea Glăvile, judeţul Vâlcea. Părinţii Vasile Anania şi Ana, născută Mărgăritărescu, l-au botezat Valeriu. A urmat şcoala primară în comuna natală apoi a fost elev al Seminarului Central din Bucureşti.

În clasa a doua de seminar, îl are îndrumător pe scriitorul Anton Holban, care i-a fost profesor de limba română. În 1935 a debutat în revista teologică, fiind autor al volumului de versuri “Pământ şi cer”. A debutat publicistic în 1937 în revista Vremea cu articolul “Camaradul Anton”, apoi, un an mai târziu, a debutat dramaturgic, cu scenariul radiofonic în versuri “ Jocul fulgilor”, în regia lui Atanasie Mitric. În 1939 la iniţiativa lui Nicolae Iorga, o trupă de amatori îi joacă piesa în versuri “La furcărie”, pe scena Teatrului Ligii Culturale, în regia autorului.

La 2 februarie 1942 a intrat în monahism la Mânăstirea Antim din Bucureşti şi a primit numele Bartolomeu. La 15 februarie este hirotonit ierodiacon. În peregrinările prin ţară a fost ierodiacon la Mănăstirile Polovragi şi Baia de Arieş. A urmat cursurile de diferenţă la liceele Dimitrie Cantemir şi Mihai Viteazul apoi şi-a susţinut bacalaureatul. S-a înscris la studii superioare de Teologie la Bucureşti Cluj şi Sibiu iar în 1948 a absolvit Academiei Teologice “Andreiane” din Sibiu.

ÎPS Bartolomeu Anania a avut de asemenea studii, incomplete însă, de medicină la Sibiu şi Cluj şi de muzică instrumentală la Cluj. Aici a participat activ la la cenaclul literar al lui Victor Papilian, pe care-l cunoscuse la Sibiu pe când era student al Acadmiei Teologice.

Student al Universităţii din Cluj şi preşedinte al Centrului Studenţesc „Petru Maior”, conduce în 1946 greva studenţească antirevizionistă şi anticomunistă. Este expluzat din Cluj şi urmează un lung şir de arestări. În 1947, pentru o scurtă perioadă a fost stareţ al Mănăstirii Topliţa.

În toamna lui 1948 la Mănăstirea Bistriţa vâlceană îl cunoaşte pe Patriarhul Justinian, căruia i-a fost colaborator mai bine de 25 de ani, ocupând funcţia de intendent al Palatului Patriarhal.

În 1958 a fost condamnat politic la 25 de ani de muncă silnică, pentru “uneltire contra ordinei sociale” şi închis la Securitate, Jilava, Piteşti şi Aiud. A fost eliberat după şase ani şi două luni, în 1964, prin decret general de graţiere.

În 1964-1965 a fost director al bibliotecii patriarhale, apoi, din 1965 până în 1976 funcţionează, în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada, ca secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Cancelariei eparhiale, director al Departamentului Publicaţiilor, reprezentant al relaţiilor interbisericeşti. Primeşte harul preoţei în 1967, fiind hirotonit de episcopul Victorin al Americii pentru ca mai târziu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să îi acorde rangul de arhimandrit. Ulterior, este distins – pe linie bisericească – cu “Crucea patriarhală”, “Ordinul Sfântului Mormânt” al Patriarhiei Ierusalimului, “Ordinul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” al Patriarhiei Antiohiei.

În diferite momente ale vieţii i-a cunoscut şi a fost prieten cu Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Vasile Voiculescu. În 1967-1968 – Teatrul “Barbu Delavrancea” din Bucureşti îi pune în scenă poemul dramatic Mioriţa, regia şi scenografia fiind semnate de Marietta Sadova, Mircea Marosin şi Zoe Anghel-Stanca. Acest poem fusese publicat în 1966 cu o Predoslovie de Tudor Arghezi. În 1978 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România şi publică mai multe volume de versuri, precum şi romane iar în 1982 primeşte premiul de dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, pentru opera “Greul pămânului”. În acelaşi an se pensionează şi se retrage la Mănăstirea Văratec.

În 1990, în Ajunul Crăciunului începe munca de revizuire în limba română şi de comentare a Bibliei, începând cu textul Noului Testament, acţiune extinsă ulterior asupra întregii Sfintei Scripturi, pe o perioadă de unsprezece ani. În ianuarie 1993 Colegiul Electoral Bisericesc îl alege pe arhimandritul Bartolomeu Anania pentru scaunul de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului.

La Catedrala arhiepiscopală din Cluj-Napoca este hirotonit şi instalat arhiereu. Ca arhiepiscop al Clujului, va urmări şi va lupta pentru dinamizarea activităţii pastorale a clerului şi pentru diversificarea ei în funcţie de cerinţele actuale ale societăţii, pentru implicarea Bisericii în acţiunile de asistenţă socială organizate, pentru refacerea legăturilor dintre Biserică şi Cultură, pentru îndrumarea expresă a tineretului – de la amvon şi prin diverse întâlniri –, pentru dezvoltarea relaţiilor ecumenice practice prin păstrarea identităţii proprii.

Activitatea scriitoricească a ÎPS Bartolomeu Anania este vastă. A publicat numeroase volume de articole şi studii teologice, memorialistică, romane, teatru, nuvele şi povestiri, fiind distins cu premii şi medalii pentru activitatea întreprinsă. Preşedinţia României îi acordă în anul 2000 medalia jubiliară “Mihai Eminescu” şi Ordinul Naţional pentru Merit în gradul de Mare Cruce.

Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca i-a acordat în 2001 titlul de “Doctor Honoris Causa”, titlu primit şi din partea Universităţii de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca , al Universităţii din Oradea în 2002 şi al Universităţii din Craiova în 2003.

În urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 4 noiembrie 2005 de înfiinţare a unei Mitropolii la Cluj, iniţiativă validată de Adunarea Naţională Bisericească, Bartolomeu Anania este instalat Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului la 25 martie 2006, chiar de Praznicul Bunei Vestiri, de către Patriarhul Teoctist. Din noua structură bisericească, Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a implicat îndeaproape în activitatea de dinamizare a vieţii religioase.

*

TVR 1

***

Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă (vol. 1)

***

Pagina sursă…de unde se poate downloada cartea.

[item image]

Read Online(~237 pg)
PDF(6.7 M)
EPUB(286.7 K)
Kindle(~237 pg)
Daisy(~237 pg)
Full Text(463.6 K)
DjVu(3.1 M)

All Files: HTTP

***

Cuprins

1. Creaţia lui Dumnezeu în Dogmatica Sfântului Atanasios Parios [2-4]

2. Credinţa, nădejdea şi dragostea la Sfântul Isaac Sirul [5-13]

3. Hristologia Sfântului Ioan Damaschin conform Dogmaticii sale [14-56]

4. Problema alegerii: o realitate aparţinând exclusiv lui Dumnezeu sau o lucrare sinergică? [57-69]

5. Sfântul Botez şi botezul lacrimilor la Sfântul Simeon Noul Teolog [70-78]

6. Sfântul Ioan Damaschin vorbind despre Prea Sfânta Treime în Dogmatica sa [79-102]

7. Sfânta Împărtășanie la Sfântul Simeon Noul Teolog [103-106]

8. Sfântul Ambrozie al Milanului despre facerea lumii [107-114]

9. Sfintele Taine în Didahia Sfinţilor Apostoli [115-118]

10. Sfintele Taine în teologia Sfântului Nicolae Cabasila [119-134]

11. Sfintele Taine în Dogmatica Sfântului Atanasios Parios [135-138]

12. Subcapitole tematice:

12. 1. Numărul Sfintelor Taine [139-140]

12. 2. O privire mult mai extinsă asupra Sfintelor Patimi ale Domnului [141]

12. 3. Momentul zămislirii Domnului [142]

12. 4. Tăierea-împrejur şi Sfântul Botez [142]

12. 5. Despre Domnul şi Prea Curata Fecioară [142-143]

12. 6. Cele trei Sfinte Taine ale îmbisericirii [143-144]

12. 7. Realitatea prefacerii Sfintei Euharistii [144]

12. 8. Sfinte Moaşte şi Sfinte Icoane [144-145]

12. 9. Moartea martirică [145-146]

12. 10. Sfinţii Îngeri sunt printre noi [146-147]

12. 11. Diavolii şi Iadul cel veşnic [147-150]

12. 12. Motivele Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu [150-151]

12. 13. Reducţionismul în teologie [151-152]

12. 14. Timpul şi spaţiul [152]

12. 15. Chipul lui Dumnezeu în om [152-153]

12. 16. Sfintele Taine ale Bisericii lui Hristos [153-154]

12. 17. Teologie simbolică [154]

12. 18. Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie [154-155]

12. 19. Teologia ortodoxă şi lumea postmodernă [155]

12. 20. Sfânta Preoţie [155-156]

12. 21. Eshatologie [156-157]

12. 22. Temeiurile dogmatice ale vieţii veşnice [157-158]

12. 23. Mântuirea personală [158-163]

12. 24. Dumnezeu şi libertatea omului [163]

12. 25. Crearea omului [163]

12. 26. Sfinţii lui Dumnezeu [164]

12. 27. Despre faptele divino-umane ale mântuirii personale sau faptele bune [164-166]

12. 28. Sfântul Ambrozie despre viaţa duhovnicească [167]

12. 29. Sfânta Biserică [167-168]

12. 30. Despre însuşirile lui Dumnezeu [168-169]

12. 31. Prezenţa interioară a harului dumnezeiesc [169]

12. 32. Lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii şi cu cosmosul [169]

12. 33. Poziţia omului în creaţia lui Dumnezeu [170]

12. 34. Epifanii ale slavei lui Dumnezeu [170]

12. 35. Dorinţele Sfinţilor după adormirea lor [171]

12. 36. Sufletul omului [171]

12. 37. Trupul nostru [171]

12. 38. Sfânta Cruce [172]

12. 39. Glasul Domnului [172]

12. 40. Hristologie [172-173]

12. 41. Raiul [173-174]

12. 42. Viaţa creştină [174]

13. Experienţa harului dumnezeiesc şi a rugăciunii revelatoare la Sfântul Ioan de Kronstadt [175-177]

14. Teologia învierii în II Macabei, capitolul al 7-lea [178-181]

15. Triadologia ortodoxă conform Dogmaticii Sfântului Atanasios Parios [182-186]

16. Consecinţele triadologiei în cunoaşterea mistică la părintele Boris Bobrinskoy [187-193]

17. Experienţa eshatologică a Bisericii şi demitologizarea la Rudolf Bultmann [194-202]

18. Despre transfigurare şi har în teologia lui Karl Rahner [203-211]

19. Doctrina îndumnezeirii şi puterea Duhului Sfânt la teologul baptist Robert Rakestraw [212-221]

20. Evaluarea teologiei mistice simeoniene de către arhiepiscopul Vasile Krivochéine [222-232]

Sirop de la Plafar

Thumbnail

După siropul de fructe de pădure…astăzi am încercat siropul de măceșe și propolis…și ambele au fost extraodinar de bune, de naturale, de românești.

De la Plafar, care e o marcă de 60 de ani în România, și pe care o preferam până acum doar pentru ceaiuri.

Însă iată că m-au surprins plăcut și o să le fiu fidel celor de la Plafar și în zona siropurilor.

Intimitatea e o problemă teologică

Dragă domnule Claudiu,

sexul precedat de contraceptive orale sau cu folosirea de lubrifianți contraceptivi, alături de actul sexual în care sperma se consumă în afara trupului soției sunt mijloace contraceptive ca și actual sexual în perioade de nonfertilizare, însa, fără doar și poate, contraceptivele aduc cele mai mari daune trupului soției.

Însă problema intimității e pusă prost, adică neortodox, când e redusă la planul fiziologic și când ea devine o problemă generală dintr-una particulară, a intimității personale și a intimității cuplului.

Și aceasta, pentru că actual sexual e văzut ca pur act biologic și nu ca act teologic, așa cum îl vede Taina Nunții, unde conjugalitatea/căsătoria, cu tot ceea ce reprezintă ea, este văzută ca o sporire în fidelitate și dragoste, ca o dezvoltare continuă a intimității celor doi soți și unde actele sexuale, procreative sau nu, fac parte din taina profundă a cuplului și din modul lor de maturizare, de creștere în viața duhovnicească.

În momentul când punem semnul de egalitate între actul sexual și nașterea de copii ne reducem soția la statutul de genitalitate reproductivă, adică o vedem ca pe un uter care naște, aidoma găinii care face ouă.

Și dacă femeia e doar cea care face copii și mâncare și ține casa în funcțiune…nu e de mirare că femeia e văzută nu ca partener de dialog…ci ca slugă în casă. Ba chiar ca ființă de mâna a doua.

Deși contraceptivele folosite de femei (au apărut și pentru bărbați) par să o ferească pe femeie de „problema gravidității”, ele sunt „bucuria” bărbaților, pentru că actele lor sexuale conjugale sau extraconjugale nu au…„urmări nedorite”.

Când actul sexual se termină cu ejacularea în afara trupului femeii…bărbatul scapă ușor…dar femeia e frustrată, după cum în cazul folosirii anticoncepționalelor femeia pare a scăpa pe moment…dar i se contorizează în timp în boli de tot felul.

Folosirea perioadelor infertile pentru sex este iarăși o strategie nonteologică pentru că văd „marea problemă” tocmai în fertilitate și în procreație.

Însă, așa cum nu toți mâncăm sănătos…tot la fel nu toți suntem niște ortodocși care iubim abstinența în cuplu sau sfințirea trupului nostru.

De aceea unii iau anticoncepționale, pe când alții ejaculează în afara trupului soției…dacă tot vor să facă sex…după care urmează spovedirea acestor fapte ca păcate, ceea ce și sunt.

Dar sublinierea lor ca păcate nu înseamnă că trebuie să așteptăm copii de la orice act sexual…sau asta să fie ideea pentru care ne manifestăm iubirea față de soția noastră și sexual.

Pentru că iubirea conjugală e și vorbire îndelungă, confesiune tandră, privire credincioasă, atingere plină de poezie, îmbrățișare delicată, asceză aspră, abstinență plină de dor de înduhovnicire, act sexual cu finalitate procreativă sau nu…cât și pocăință.

Iubirea între soți e întotdeauna unică și adânc personală.

Tocmai de aceea discuția despre intimitatea conjugală, despre ce să faci acasă, pe stradă, în viață, în pat, la Biserică cu soția ta e mereu o problemă personală și nu una generală.

Iar dacă un cuplu apelează la anticoncepționale, altul nu poate procrea din cauza unei disfuncții a unuia dintre soți dar are raporturi intime sau altul are raporturi intime dar nu vrea să mai procreeze, pentru că are deja un anume număr de copii, iau toate aceste decizii despre modul cum vor să își trăiască intimitatea și despre cum să își extindă familia în mod personal și de comun acord.

Duhovnicul trebuie să ghideze un cuplu care se spovedește la el și nu să ia decizii în locul cuplului. Pentru că atunci când luăm decizii, ca duhovnici, în mod discreționar, asupra unor cupluri pe care nu le ajutăm să crească afectiv, emoțional, ascetic, nu facem altceva decât să le transformăm relația de iubire într-o relație străbătută de teamă, obsesii, vinovăție și frustrare.

Depinde cui îi cerem înțelegere acrivică a modului în care trebuie să ne trăim sexualitatea proprie sau actul sexual în cuplu.

Așa că întrebarea dumneavoastră nu are rețetă unică, pentru că fiecare în parte și alături de soțiile noastre decidem ce fel de ritm trebuie să aibă relațiile noastre sexuale, pentru că trebuie să fim cinstiți cu ce fel de ortodocși și de bărbați și de caractere suntem noi și soțiile noastre.

Pentru că e o diferență ca la cer la pământ…între ce vrei…și ce poți să faci…

Însă, pe de altă parte, orice alegere am face în modul de a ne trăi intimitatea…nu trebuie să uităm să ne și asumăm consecințele alegerilor noastre.

Iar dacă noi ne spovedim pentru gânduri, pentru simțăminte, pentru porniri păcătoase, fără doar și poate trebuie să ne spovedim și pentru aprinderea spre poftă și spre plăcere desfrânată…chiar dacă din actul nostru sexual rezultă sau nu copii.

***

Sun, 1/30/11, Balan Claudiu <balan.claudiu@gmail.com> wrote:

From: Balan Claudiu <balan.claudiu@gmail.com>
Subject: Metoda calendarului
To: „Father Dorin” <dorinfather@yahoo.com>
Date: Sunday, January 30, 2011, 3:56 PM

Sărut mâna Părinte,

Avem o nelămurire şi am vrea să ne ajutaţi.

S-au stârnit câteva discuţii la unul dintre articolele noastre postate ieri în legatura cu relaţiile intime dintre soţi din perioada post-menstruală, în care femeia este infertilă câteva zile, aşa zisa „metodă a calendarului”.

Unii spun ca „folosirea” acestei metode ar fi păcat, alţii spun că nu.

V-am ruga sa ne lămuriţi, pentru că nici unii, nici alţii nu suntem 100% siguri de ceea ce susţinem.

Mulţumim mult!

Iertaţi îndrăzneala.

Doamne ajuta!

Sfintele Taine în teologia Sfântului Nicolae Cabasila

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii de

Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. I)

*

Paginile 119-134.

***

Sfântul Botez[1] este începutul tuturor Tainelor Bisericii[2] pentru Sfântul Nicolae, pentru că el „ne dă însăşi fiinţa şi trăirea noastră întru Hristos”[3]. Fără Sfântul Botez oamenii „sunt morţi şi plini de stricăciune şi abia prin ea [prin viața dumnezeiască primită la Botez n.n.] păşesc la viaţă”[4].

După cum se observă acesta numeşte „viaţă” viaţa duhovnicească, pentru că cel nebotezat este plin de stricăciunea păcatului.

Sfânta Mirungere, a doua Taină a îmbisericirii personale, îl „desăvârşeşte pe noul născut la viaţa Duhului, întărindu-i puterile de care are nevoie aici pe pământ”[5].

Sfânta Euharistie are rolul de a „susţine această viaţă, păstrând-o într-o stare înfloritoare[6].

Dacă primele două Sfinte Taine sunt irepetabile pentru un credincios care rămâne în Biserică[7], a treia, Sfânta Euharistie este cea prin care „sufletul trăieşte”[8] în mod efectiv.

Dumnezeieştile  Taine ale Bisericii ne fac „locuitori ai cerului”[9], pentru că prin acestea Hristos Dumnezeu „ne-a vărsat în suflete dorul după viaţa cerească[10].

Sfintele Taine sunt cele care propagă în lume „strălucirea vieţii viitoare”[11] şi această strălucire dumnezeiască „covârşeşte în sufletele noastre orice farmec al vieţii trupeşti şi întunecă toată frumuseţea şi strălucirea acestei lumi”[12].

Viaţa sacramentală  e  pentru Sfântul Nicolae „trăirea în Duh”[13].

Însă prin această evidenţiere a Sfintelor Taine în viaţa noastră nu înseamnă că Sfântul Nicolae separă viaţa sacramentală de cea ascetică a creştinului ortodox. Ci el vrea să indice faptul că nu putem avea o viaţă ascetică ortodoxă fără intrarea în Biserică prin Sfintele Taine şi fără adâncirea continuă a harului lor în fiinţa noastră.

Tâlcuind versetul de la Fac. 28, 17, Sfântul Nicolae Cabasila găseşte într-un mod duhovnicesc înțelegerea, că Sfântul Patriarh Iacov a numit Sfintele Taine: „casa şi poarta Cerului[14].

Sfintele Taine nu sunt nişte secrete pur umane sau un întreg angrenaj ocult al Sfintei Biserici care nu poate fi înţeles de nimeni, ci moduri concrete prin care luăm act de harul lui Dumnezeu şi ne unim cu El prin harul Său.

În acest sens, Sfântul Nicolae scrie că Sfântul Botez ne curăţeşte de păcate, Sfânta Mirungere ne dă Împărăţia cerească iar Sfânta Euharistie e ospătarea împreună cu Hristos[15].

Scopul Sfintelor Taine, spune el, este acela de a ne face „dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu”[16].

Prin acestea, Hristos dă „putere fiecăruia dintre oameni să omoare păcatul [în ei înşişi] şi să devină părtaşi la preamărirea Lui”[17].

Autorul nostru vorbeşte despre Botez, Mirungere şi Euharistie în mod ascendent pentru că  acesta e ritmul, consecuţia în care acestea se primesc în aceeaşi zi[18]. Nu există o altă ordine a primirii lor în Ortodoxie.

Primele două Sfinte Taine ni-L fac interior pe Hristos. Sfântul Nicolae Cabasila spune că prin acestea două „Hristos vine la noi, Îşi face sălaş în sufletul nostru, Se face una cu el şi-l trezeşte la o viaţă nouă”[19].

Sfântul Botez „are tot atâta putere ca şi moartea şi îngroparea lui Hristos, de aceea îl primim cu toată graba şi bucuria[20].

Momentul Botezului este fundamental pentru noi. El împarte viaţa noastră în două faze distincte: o viaţă fără viaţa duhovnicească şi o viaţă în Hristos.

Astfel, spune Sfântul Nicolae, „când ieşim din apa Botezului, noi avem în suflete pe Însuşi Mântuitorul nostru, şi încă nu numai în suflet, ci şi pe frunte, în ochi, ba şi în mădulare şi în cel mai ascuns ungher al fiinţei noastre, şi anume Îl avem plin de mărire, curat de orice păcat şi lipsit de orice stricăciune, aşa precum a înviat, aşa cum S-a arătat Apostolilor, precum era pe când S-a înălţat la cer şi, în sfârşit, aşa cum va fi când Se va întoarce iarăşi să ne ceară comoara ce ne-a încredinţat-o”[21].

Hristos e vizibil duhovniceşte în toată fiinţa noastră după Sfântul Botez şi cine poate vedea acest lucru, cu ochii inimii curaţi, Îl va vedea pe Hristos peste tot în noi.

Prin cele trei Taine, „Domnul devine suflarea noastră şi hrana noastră şi, astfel, unindu-Se cu noi şi amestecându-Se pentru totdeauna în unitatea fiinţei noastre, El Se face trupul nostru tainic şi în acest trup El ajunge cu vremea să fie pentru noi ceea ce este capul pentru mădulare[22].

Hristos devine adâncul nostru cel mai adânc, adâncul abisal, şi prin creşterea noastră duhovnicească noi nu facem altceva decât să renunţăm la a ne mai conduce noi în mod pătimaş şi să Îl lăsăm pe Hristos să ne fie conducătorul nostru intim. Hristos ne va fi capul care ne va conduce şi care va stăpânii peste fiinţa noastră unitară, pentru că El e unitatea trupului şi a sufletului nostru, unitatea întregii noastre fiinţe.

Prin Hristos, noi „ne facem părtaşi de toate binefacerile Duhului”[23]. Izvorul vieţii duhovniceşti, punctul de început al acesteia stă în Sfintele Taine[24].

Dar la primirea Sfintelor Taine trebuie să se adauge „şi strădania binevoitoare a omului”[25] pentru ca să ne sfinţim viaţa.

În vocabularul teologic folosit de Sfântul Nicolae apar numeroase denumiri ale Sfântului Botez. Astfel Sfântul Botez este naştere în Hristos, o viaţă nouă[26], aducere la viaţă din nimic[27], naştere, renaştere, creare din nou, pecete, baie, ungere, luminare, dar al lui Dumnezeu, cel ce dă „o formă şi o înfăţişare nouă omului”[28], haină, „zi a numelui”, momentul când devenim ai Lui[29], lumină[30], naştere după Duh, un dar de la Dumnezeu, o harismă[31].

Importanţa soteriologică a Sfântului Botez este evidentă în toate aceste numiri, după cum şi importanţa sa ontologică.

Până la Sfântul Botez, sufletul omului „n-avea nicio formă şi nicio rânduială[32]. Acest amănunt e unul capital în înţelegerea diferenţei ontologice dintre un om botezat şi unul nebotezat.

Omul nebotezat are sufletul fără o direcţie sigură, fără o marcă concretă. Numai prin Sfântul Botez sufletul „îşi ia forma şi conţinutul[33].

Sfântul Botez „zugrăveşte [prin Duhul Sfânt] pe sufletul nou-botezaţilor chipul lui Hristos”[34]. Pentru a fi om deplin trebuie să fii botezat, pentru ca sufletul tău să poarte  marca/ pecetea/ chipul lui Hristos imprimat în el.

De aceea Sfântul Nicolae Cabasila adaugă în acest contest sacramental că fără Sfântul Botez nu ştim ce să dorim[35], în sensul că nu ştim ce să dorim cu adevărat, mai degrabă pe cine să dorim cu adevărat.

Când Hristos Se sălăşluieşte întru noi atunci înţelegem cine este Cel pe care trebuie să-L iubim. Fără Hristos în noi, inima noastră nu are un centru unde să-şi concentreze atenţia şi nici spre cine să-şi canalizeze întreaga dorinţă.

Sfântul Botez e o despărţire în două a vieţii noastre tocmai pentru că atunci ne lepădăm de noi înşine şi de viaţa noastră devenind numai ai lui Dumnezeu[36].

Acum e momentul decisiv când renunţăm la hainele de piele şi îmbrăcăm haina împărătească[37]. Haina împărătească nu e nimic altceva decât Hristos întru Duhul Sfânt, Care Se sălăşluieşte întru noi prin harul Său şi ne îmbracă pe noi în lumina şi frumuseţea Sa.

Sfântul Nicolae vorbeşte în mod explicit despre faptul că Sfântul Botez se face printr-o întreită afundare în apă[38], în cadrul unei slujbe speciale[39] şi că la fiecare afundare în apă se rosteşte numele unei persoane a Prea Sfintei Treimi[40].

Întreita afundare în apă şi întreita ridicare a catehumenului din apă închipuie moartea şi învierea Domnului[41].

Puterea harului dumnezeiesc primit prin Sfintele Taine trebuie s-o arătăm prin faptele noastre concrete[42].

Pentru că suntem oameni, noi trebuie să facem faptele dreptăţii lui Dumnezeu.

Sfântul Botez ne-a scăpat de pedeapsa cuvenită pentru păcatele noastre, de boala păcatului şi de moarte[43]. El a şters tot răul din noi într-o clipă, „atât de deplin şi de desăvârşit, încât nu mai rămâne nicio urmă de fărădelege” în fiinţa noastră[44]. Tocmai de aceea trebuie să arătăm minunea ce s-a făcut cu noi prin viaţa noastră de după aceea.

Sfântul Botez nu ne scapă numai de păcate, ci şi de obişnuinţa păcatelor[45]. El trezeşte în noi simţirile şi puterile duhovniceşti ale omului[46] în aşa fel încât, „dacă s-ar întâmpla să murim îndată ce am primit Botezul, neaducând cu noi decât pecetea darului primit cu el, chiar şi atunci ne-ar încununa Mântuitorul cu laurii biruinţei, întocmai ca şi când noi înşine ne-am fi oştit[47] pentru Împărăţia cerească”[48].

Sfântul Botez este viaţa Fiului lui Dumnezeu întrupat[49]. Reînnoirea baptismală aduce însăşi viaţa lui Hristos în fiinţa noastră[50].

Dimensiunea eshatologică a Botezului e concretizată pentru Sfântul Nicolae în faptul, că naşterea baptismală „închipuie începutul vieţii ce va să vie[51]. Şi acest dar e unul gratuit şi este unul care ne dă să avem aceeaşi voinţă cu Hristos[52].

Punând problema celor care s-au botezat în Biserica Ortodoxă şi apoi au devenit apostaţi, Sfântul Nicolae Cabasila afirmă, că dacă se pocăiesc aceştia pot fi primiţi înapoi în Biserica noastră numai prin ungerea cu Sfântul Mir[53], fără nicio altă slujbă[54].

El arată că apostatul nu mai întrebuinţează vederea, „puterea de a vedea mai limpede”[55] obţinută atunci când era creştin-ortodox prin intermediul Sfintelor Taine, deşi el are puterea de a vedea[56] chiar şi când este eretic.

Cu alte cuvinte, apostatul renunţă la faptul de a vedea adevărul, fără a pierde puterea de a-l cunoaşte, de a-l sesiza. El nu mai vede adevărul în situaţia de apostazie în care se află nu pentru că nu are puterea de a vedea adevărul, ci pentru că nu mai vrea să-l vadă.

Sfântul Nicolae se pronunţă categoric asupra faptului că apostatul nu pierde posibilitatea de a cunoaşte adevărul în mod real, ci după cum nu pot fi nimicite puterile sufletului, tot la fel nu se poate pierde puterea duhovnicească adusă omului de Sfântul Botez[57].

Puterea harică a Sfântului Botez stă ascunsă în noi dar asta nu ne împiedică să dorim şi să săvârşim răul[58].

Însă „viaţa lui Hristos” covârşeşte puterea noastră de înţelegere[59]. Sfântul Botez ne face mădulare ale lui Hristos şi ne pune într-o legătură directă şi permanentă cu Capul Bisericii, adică cu Hristos[60].

Fără această relaţie directă şi permanentă cu Hristos nu poate exista viaţă reală întru noi. Iar acum, în această viaţă, spune Sfântul Nicolae, Capul nostru „stă undeva ascuns…(dar) Se va arăta…în viaţa ce va veni[61].

Sfântul Nicolae însă insistă într-un mod aparte asupra faptului că Sfântul Botez ne dă puterea să înfruntăm chinuri grele pentru Hristos[62].

Sfinţii Mucenici au cunoscut „cel mai înalt grad de înţelepciune”[63] şi au suferit toate chinurile acelea înfiorătoare la care au fost supuşi, pentru că erau răniţi şi fermecaţi de Hristos, erau plini în inima lor de dragostea lui Hristos[64].

Sfântul Botez „sădeşte în sufletele credincioşilor o anumită cunoaştere şi presimţire a lui Dumnezeu”[65] dar trebuie să creştem continuu în cunoaşterea şi iubirea Sa.

Din „flacăra dorinţei”[66] pe care o are cel care crede în Dumnezeu, putem să ne dăm seama de Cel care a rănit acest suflet cu atâta dragoste[67].

Sfântul Botez nu numai că Îl sălăşluieşte pe Hristos în noi dar, în acelaşi timp, ne face să Îl simţim şi să-L vedem pe El fiind de faţă şi întărindu-ne sufletele, „înnoindu-le cu puterea Sa”[68].

În contextul discuţiei despre foştii comedianţi care au crezut în Hristos şi au devenit Sfinţi Mucenici, Sfântul Nicolae subliniază faptul că Sfântul Botez ne dă o inimă simţitoare, în locul celei de piatră cu care am venit să ne botezăm[69].

Sfântul Mucenic Ardalion îi prilejuieşte Sfântului Nicolae o reflecţie foarte justă: la el dragostea a trecut ca un foc de la gură şi i-a aprins inima[70]. Acesta era un actor şi a vrut să joace scena răstignirii Mântuitorului Hristos. A cerut să fie spânzurat gol pe lemn şi când a vrut să imite ce a spus Domnul pe cruce, „dintr-o dată fiinţa lui s-a schimbat, sufletul a început să simtă ce-i spuneau buzele iar cu cugetul a ajuns să creadă tot ce săvârşea cu mădularele, ajungând să fie într-adevăr ceea ce voia s-arate: [un] creştin[71].

De aceea Sfântul Nicolae spune că Botezul are o lucrare tainică în fiinţa noastră[72], ascunsă altora, care ne dă puterea de a-L urma pe Hristos[73].

Aici, în cadrul Sfântului Botez, „Dumnezeu a pus în adâncul sufletelor [noastre] dorinţa de a atinge tot binele pe care ele îl doresc, de a cunoaşte tot adevărul pe care-l caută”[74].

Una dintre urmările vizibile în fiinţa noastră ale Sfântului Botez e aceea că dorim „un adevăr lipsit de rătăcire[75], lipsit de greşeală, de înşelare.

Dorinţele noastre sunt numeroase, nestăvilite. „Ce dorim noi pe pământ nu ni se împlineşte deplin nicicând şi nicăieri”[76]. Dar celor care gustă din Sfânta Euharistie li se împlinesc dorinţele cu adevărat, căci „inima omenească aşa a fost zidită dintru-nceput, mare şi largă ca un rezervor, ca să poată cuprinde într-însa pe Însuşi Dumnezeu”[77].

Efemeritatea noastră nu ne poate satisface[78], ne spune şi Sfântul Nicolae. Nu ne putem îmbăta de lumea aceasta şi în acelaşi timp aceasta să poată fi în stare să ne stingă dorul după ceva mult mai înalt decât putem dobândi aici.

Lumea şi cele din ea nu ne pot stinge dorul de veşnicie, pentru că „sufletul omenesc este însetat după desăvârşire[79].

Dorul sufletului nostru, dorul real se împlineşte numai când Îl găsim pe Dumnezeu, pentru că liniştea sufletului nostru se găseşte numai în Hristos[80].

Dumnezeu ne oferă toate bunătăţile Sale numai pentru a-I da dragostea noastră[81]. Şi  dacă Îl iubim pe El, de aici vine toată bucuria de care suntem plini[82].

Constatarea cum că primele daruri ale Sfântului Duh pe care le primim sunt dragostea şi bucuria ne arată că Sfântul Nicolae vorbeşte în mod practic de roadele Botezului[83].

Omul experiază în totalitatea sa darurile lui Dumnezeu şi dacă le cunoaşte în mod intim poate vorbi cu uşurinţă despre ele.

Imprimarea reală de prezenţa harului dumnezeiesc în omul care aparţine Sfintei Biserici este exprimată fără dubii de Sfântul Nicolae Cabasila. Acesta spune: „când vine spre noi harul lui Dumnezeu, întâi ne face să-I simţim prezenţa[84].

Prezenţa harului e una interioară şi tot despre această interioritate vorbeşte şi verbul „a simţi” din fraza de mai sus.

Simţirea harului dumnezeiesc de către adâncul fiinţei noastre ne arată că mântuirea personală este reală, conştientă şi produce reale transformări în fiinţa noastră.

Această mărturie şi multe altele pe care le vom aduce  în sprijinul acesteia în cărțile noastre teologice, se constituie în dovezi clare de reperare şi separare a şarlatanilor şi a impostorilor care pretind a avea trăiri duhovniceşti de Sfinţii lui Dumnezeu.

Sfântul Botez este adevăr adânc[85]. Când ieşim din cristelniţă, sufletul nostru „străluceşte mai tare chiar decât lumina soarelui”[86]. Atunci primim din strălucirea slavei lui Dumnezeu[87].

Din acest motiv e magistrală referinţa Sfântului Nicolae la succesiunea harului Sfântului Duh în Biserică începând cu ziua Cincizecimii[88].

În Biserică, Botezul ne face să privim numai spre viaţa veşnică[89]. Însă ca să primim harul trebuie să fim pregătiţi, pentru că. deşi Botezul lucrează acelaşi lucru în toţi şi pentru toţi la fel[90], se observă că fiecare creşte în viaţa duhovnicească pe măsura dorinţei proprii.

Referindu-se însă şi la Botezul sângelui, Sfântul Nicolae spune că acesta „are şi valoarea Botezului cu apă…[dar] cuprinde şi strădaniile noastre[91]. Catehumenii martirizaţi îşi au propriile „strădanii muceniceşti” şi moartea mucenicească drept Sfânt Botez[92].

Sfântul Botez pune în acţiune „puteri şi lucrări lăuntrice” dar numai Sfântul Mir „le trezeşte la viaţă”[93].

Sfântul Nicolae Cabasila vede o identitate perfectă între roadele primite de creştini prin Sfântul Mir şi cele pe care le primeau cei peste care Sfinţii Apostoli îşi puneau mâinile[94].

Prin ungerea cu Sfântul Mir ca şi prin punerea mâinilor Sfinţilor Apostoli de odinioară se pogoară harul Sfântului Duh în noi[95]. Dar Sfântul Nicolae precizează însă imediat că Sfântul Duh ni se dă prin Hristos[96] şi nu fără El.

La începutul Bisericii creştine, „Taina Sfântului Mir împărtăşea credincioşilor puterea de a vindeca, de a proroci, de a vorbi în limbi, precum şi alte daruri, care toate împărtăşeau oamenilor puterea lui Hristos cea peste fire[97].

El le interpretează ca semne minunate care erau necesare acelei perioade de început a Bisericii lui Hristos. Dar, în acelaşi timp, el aminteşte faptul că şi în vremea lui existau sporadic harismele prorociei, ale exorcizării sau ale vindecărilor în anumiţi oameni duhovniceşti[98].

Taina Sfântului Mir împărtăşeşte întotdeauna şi oriunde darurile evlaviei, rugăciunii, dragostei sau înţelepciunii, „precum şi altele [de acest fel], cu toate că mulţi creştini nu-şi dau seama de aceasta, iar alţii nu cunosc lucrarea Tainei acesteia, pe când alţii, în sfârşit, se îndoiesc chiar că există un Duh Sfânt (F. Ap. 19, 2), din pricină că atunci când au primit această Taină erau nevârstnici şi incapabili de a judeca, iar odată ajunşi la vârsta priceperii, ei s-au înrăit şi au orbit sufleteşte[99].

Sfântul Duh împarte daruri precum voieşte, precizează şi Sfântul Nicolae conform Noului Testament, însă nu trebuie dispreţuită nicio Sfântă Taină, „pentru că una şi aceeaşi putere lucrează în toate Tainele şi pentru că puterea lor izvorăşte din aceeaşi jertfire a Mielului, din aceeaşi moarte şi din acelaşi sânge al Lui”[100].

Legătura interioară dintre Hristos şi Sfântul Duh în Sfintele Taine ale Bisericii este evidentă în teologia Sfântului Nicolae Cabasila.

Oricine primeşte o Sfântă Taină Îl primeşte pe Hristos întru Sfântul Duh în el însuşi. Hristos se află pentru Sfântul Nicolae în toate Sfintele Taine, El este de faţă la săvârşirea lor, Se află în cei care iau parte la ele şi le împarte din darurile Sale, „dar  în fiecare din Taine El este de faţă în alt chip[101].

Roadele Sfântului Mir sunt în toţi cei care l-au primit, chiar „dacă nu toţi simt darurile ce se pogoară peste ei şi nici nu se grăbesc toţi să tragă folos din această comoară ce li se dă, şi aceasta fie din pricină că, fiind nevârstnici, n-au încă puterea de a judeca, fie că atunci când primesc Taina nu dovedesc toată pregătirea şi dragostea de a o primi[102].

Primim în mod real harul prin Sfântul Mir, dar trebuie să conlucrăm cu el în viaţa noastră în mod permanent.

De aceea Sfântul Nicolae ne atenţionează, că „harul nu slujeşte la nimic dacă nu ne străduim să lucrăm cu el”, căci             „ni se cere strădanie neîntreruptă şi priveghere dacă vrem să scoatem pentru suflet un folos duhovnicesc din această Taină”[103].

Sfântul Mir e momentul, în concluzie, când primim darurile lui Dumnezeu, dar pe ele le actualizăm în viaţa noastră ascetică[104].

Sfânta Euharistie însă este „piscul cel mai înalt al vieţii duhovniceşti”[105], pentru că nu primim în cadrul ei numai darurile Sale ci pe Însuşi „Vistiernicul” darurilor[106].

În Sfânta Euharistie, prin unirea cea mai intimă cu noi la nivel sacramental, El „schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i însăşi personalitatea Sa, iar noroiul[107] care primeşte vrednicie de împărat nu mai este noroi, ci se preface în însuşi trupul Împăratului[108], lucru care nu poate fi mai fericit decât nimic altceva[109].

Pentru Sfântul Nicolae, Sfânta Împărtăşanie este „Taina cea mai mare”, nemaiputând exista ceva  mai bun spre care să tinzi decât Trupul şi Sângele lui Hristos[110].

Dacă prin Sfântul Mir „ne-am îmbrăcat în Duhul Sfânt”[111], prin Sfânta Împărtăşanie ne înduhovnicim trupul, sufletul şi toate puterile noastre[112].

În Sfânta Euharistie noi ne unim cu trupul, sângele şi sufletul Mântuitorului Hristos în Duhul Sfânt[113]. Ea ne face cugetul, voia, trupul şi sângele nostru una cu cugetul, voia, trupul şi sângele lui Hristos.

În context euharistic, revitalizarea noastră este extraordinară pentru că devenim alţi oameni, oameni cu un cuget puternic, cu o voinţă dârză, cu un curaj înflăcărat, fiindcă simţim focul lui Hristos în noi, care ne umple şi ne  dinamizează într-un mod covârşitor[114]. Prin ea noi ne întâlnim chiar cu Dumnezeu şi reprezintă prin aceasta „desăvârşirea tuturor celorlalte Taine”[115].

Este cea care ajută la împlinirea celorlalte Sfinte Taine şi face mai evident harul pe care l-am primit prin ele[116]. Ea este cea care  ne  învie pe noi, cei morţi prin păcat şi numai ea poate să-i învie pe oameni în mod real[117].

Sfânta Euharistie este „singurul leac împotriva păcatului”[118] şi „singura spălare a fărădelegilor”[119].

Tocmai pentru că trebuie să ne spele mereu păcatele, Sfântul Botez este irepetabil pentru un creştin-ortodox dar Sfânta Euharistie e repetabilă[120].

Prin Sfânta Euharistie primim iertarea păcatelor şi moştenirea Împărăţiei Cerurilor iar dreptatea noastră devine una „hristoformă”[121].

Unirea cu Hristos este un eveniment extraordinar pentru noi în integralitatea persoanei noastre. Prin Sfânta  Euharistie „Hristos Se revarsă în sufletele noastre” şi Se face una cu noi, schimbându-ne şi devenind asemenea Lui[122].

Pentru aceasta trebuie să ne împărtăşim mereu pentru ca să lucreze în noi „Legea Duhului”, care să ne transforme mereu în oameni tot mai duhovniceşti[123].

Sfântul Nicolae însă e conştient de faptul că neputinţele şi păcatele  noastre fac  ca „pecetea Tainei” Sfintei Euharistii să nu rămână mult timp în noi şi de aceea e nevoie de reactualizarea ei printr-o altă împărtăşire cu Hristos euharistic[124].

E nevoie de o împărtăşirea deasă cu Hristos pentru ca Hristos „să rămână tot timpul în lutul” trupul nostru[125]. Hristos euharistic sădeşte în noi viaţa cea adevărată, din care închinarea şi viaţa noastră duhovnicească îşi extrage toată puterea[126], căci El „schimbă, preface şi umple de viaţă pe cel ce se împărtăşeşte” cu Sine[127]. Numai prin Sfânta Euharistie noi „ne mişcăm şi vieţuim[128].

Sfântul Nicolae Cabasila dezvoltă însă şi dimensiunea teologică şi ontologică a înfierii euharistice. Prin împărtăşirea cu Hristos euharistic ne facem copiii lui Dumnezeu, supunându-ne în faţa Sa, fără ca această supunere în faţa lui Dumnezeu să eludeze libertatea noastră personală[129].

Numai ascultarea de Hristos ne face cu adevărat liberi, pentru că prin aceasta recuperăm dimensiunea adevăratei noastre libertăţi, a libertăţii ca sfinţenie.

Înfierea dumnezeiască e o realitate mult mai profundă şi deplină decât cea trupească[130].

Unirea cu Hristos depăşeşte legătura de rudenie de sânge cu părinţii noştri, datorită adâncimii ei abisale[131].

Legătura genetică cu părinţii noştri nu e o legătură continuă, directă din punct de vedere existenţial, pe când Hristos, prin împărtăşirea cu El, „nu ne mai lasă singuri, ci rămâne veşnic întru noi, unit cu noi, ne face tot mai vii şi mai tari”[132].

Depărtarea de Hristos nu ne lasă în viaţă, ci ne situează imediat „în latura morţii[133]. Tocmai de aceea şi Sfântul Nicolae subliniază faptul că înfierea duhovnicească „înghite”    (în sensul de a subsuma, de a integra în mod organic) pe cea trupească.[134]

Hristos „înghite” în Sine pe omul cel vechi, acesta devenind din om trupesc un om duhovnicesc[135]. Primim pe Hristos euharistic şi El ni se împrăștie în toată fiinţa noastră[136].

Punând în paralel Sfântul Botez cu Sfânta Euharistie, Sfântul Nicolae afirmă că „în privinţa iertării păcatelor [Sfânta Euharistie] pare a fi mai mică decât Botezul”[137].

Sfântul Botez aduce iertarea păcatelor fără vreun efort uman, pe când Sfânta Împărtăşanie luată la maturitate implică inima înfrântă şi îndurerată, asceza şi mărturisirea păcatelor, întorcând astfel sufletul de la pornirile rele, dar nu omoară pe omul cel vechi așa cum o face Botezul[138].

Tocmai de aceea pregătirea necorespunzătoare pentru primirea Sfintei Euharistii face ca să rămână „semnele bolii şi urmele rănilor”[139] păcatelor în fiinţa noastră.

Sfânta Euharistie nu se dă fără suferinţe dar, în acelaşi timp, Sfânta Împărtăşanie are menirea de a ne dinamiza spre o viaţă de luptă duhovnicească[140]. Încercările şi luptele pentru o viaţă curată sunt de mare folos pentru noi[141].

Sfânta Euharistie este o „mâncare nepieritoare” şi de aceea „trebuie să dorim fierbinte apropierea de Sfintele Daruri”[142]. Curăţirea sufletului prin asceză şi mărturisirea păcatelor ne fac proprii Sfintei Împărtăşanii, care ne aduce un dar mult mai bogat decât cel al Botezului[143].

În acest sens, Sfântul Nicolae ne spune: „Împărtăşania trebuie să fie socotită mai desăvârşită decât Botezul şi pentru faptul că cere de la cei ce se apropie de ea o desăvârşire cu mult mai mare[144].

Iar desăvârşirea care ni se cere e numită de el drept „sfinte străduinţe”[145], deoarece eforturile umane pentru curăţirea de patimi sunt împletite cu harul lui Dumnezeu.

Asceza privită ca o luptă continuă cu patimile şi cu demonii şi cu tot felul de intemperii ale istoriei nu se face însă fără Hristos. Hristos e Cel care luptă împreună cu noi. El        „este împreună luptător cu noi” şi de aceea vrea să fim curajoşi şi îndrăzneţi în această luptă mântuitoare, gata să luptăm cu vrăjmaşii noştri „cu bună trudă şi cu vrednicie[146].

Sfânta Euharistie este o putere curăţitoare, o putere împreună-luptătoare cu noi dar trebuie văzută şi ca o răsplată a străduinţelor personale[147].

Concluzia teologică a celor trei Sfinte Taine ale eclesializării la Sfântul Nicolae Cabasila e aceea că în fiecare dintre ele Hristos e Cel care stă în legătură directă cu noi.

Sfântul Botez e Taina în care Hristos ne creează ca oameni duhovniceşti, Sfânta Mirungere e Taina în care El ne antrenează prin Sfântul Duh în cele ale vieţii celei noi iar Sfânta Euharistie e cea în care El Însuşi luptă împreună cu noi[148].

Sfântul Nicolae Cabasila a tuşat puternic aceste prime trei Sfinte Taine pentru că a căutat să dezbată în această dumnezeiască carte a sa apariţia şi dezvoltarea în om a vieţii duhovniceşti, a vieţii în Hristos.

Dar cu toate acestea, putem găsi în această dumnezeiască carte şi indicii despre alte Sfinte Taine.

Taina Sfintei Pocăinţe sau a Sfintei Mărturisiri e aceea în care primim iertarea păcatelor dacă ne pare rău de ele[149].

El vede aici Sfânta Pocăinţă ca având legătură interioară necesară cu Sfânta Euharistie. Spune Sfântul Nicolae Cabasila: „nimic n-am făcut numai mărturisindu-ne, fără a gusta din bunătăţile Mesei euharistice”[150], adică fără a ne împărtăși cu Hristos.

Sfânta Preoţie/ hirotonia e denumită de autorul nostru drept „ungere preoţească”[151].

I se dedică un capitol special și realității liturgice a sfinţirii locaşului de cult de către arhiereu[152].


[1] Cf. Studiului introductiv semnat de părintele profesor Teodor Bodogae la Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, studiu introd. şi trad. din lb. greacă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 2001, p. 6, nu se cunoaşte nici anul naşterii şi nici anul adormirii Sfântului Nicolae.

Pe baza unor scrisori trimise către el s-a stabilit totuşi ca date aproximative ale vieţii sale 1320-1391, cf. Ibidem. Nu este cert dacă el a fost cleric (Ibidem) şi nici dacă a intrat în monahism spre sfârşitul vieţii (Idem, p. 9).

Dar este sigur că numele de Cabasila este numele mamei sale şi că pe tatăl său îl chema Hemaestos (Idem, p. 6) şi că a fost prieten cu Sfântul Grigorie Palama (Idem, p. 9).

A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Nicolae_Cabasila.

[2] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, op. cit., p. 50.

[3] Idem, p. 30.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Pentru Sfântul Nicolae nu e decât un singur Sfânt Botez, cf. Idem, p. 72, 132, 133, 134.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 31.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 31-32. În ediţia citată de către noi se indică în mod greşit v. 18 în locul v. 17. Cf. BOR, ed. 1988 avem următorul verset la Fac. 28, 17: „Şi, spăimântându-se Iacov, a zis: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!”.

[15] Idem, p. 32-33. Sfântul Nicolae discută de multe ori aceste Taine ale îmbisericirii, ale eclesializării noastre în mod consecutiv, cf. Idem, p. 46, 48, 49, 50 etc.

[16] Idem, p. 33. În Idem, p. 46, Sfântul Nicolae vorbeşte despre acelaşi lucru, spunând că în viaţa veşnică noi vom trăi „ca nişte dumnezei în jurul marelui Dumnezeu”.

[17] Idem, p. 41.

[18] Idem, p. 50.

[19] Idem, p. 43.

[20] Idem, p. 45.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 46.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 48.

[25] Idem, p. 47. Sinergismul divino-uman apare constant în această lucrare a Sfântului Nicolae Cabasila. A se vedea Idem, p. 67, 68, 70, 94.

[26] Sintagma „viaţă nouă” o găsim şi în Idem, p. 49, 50. Există şi un întreg subcapitol numit „Viaţa cea nouă”, cf. Idem p. 66-74.

[27] Idem, p. 49.

[28] Idem, p. 50.

[29] Idem, p. 51.

[30] Idem, p. 52.

[31] Idem, p. 53.

[32] Idem, p. 51. În Idem, p. 64 reapare această idee: intrăm în apa Botezului „fără formă” şi „ieşim îmbrăcaţi într-o formă de o frumuseţe neîntrecută”.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 53.

[35] Ibidem. În Idem, p. 88 se spune în mod explicit că Hristos e dragostea şi bucuria noastră.

[36] Idem, p. 56.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 57.

[39] Idem, p. 58.

[40] Idem, p. 58, 59.

[41] Idem, p. 59-60.

[42] Idem, p. 60.

[43] Idem, p. 63.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 64.

[47] În sensul de a lupta pentru o viaţă virtuoasă.

[48] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, op. cit., p. 65.

[49] Idem, p. 66.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 70.

[53] Idem, p. 71, 72.

[54] Idem, p. 71.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 72.

[59] Idem, p. 73.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Idem, p. 74, 77.

[63] Idem, p. 76.

[64] Idem, p. 77.

[65] Idem, p. 78.

[66] Idem, p. 79.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 80.

[70] Idem, p. 83.

[71] Idem, p. 82.

[72] Idem, p. 83.

[73] Idem, p. 84.

[74] Idem, p. 86.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem.

[79] Idem, p. 87.

[80] Ibidem.

[81] Idem, p. 88.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Ibidem.

[85] Idem, p. 89.

[86] Ibidem.

[87] Ibidem.

[88] Idem, p. 92.

[89] Idem, p. 93.

[90] Idem, p. 94.

[91] Idem, p. 133.

[92] Ibidem.

[93] Idem, p. 95. De aici începe secţiunea alocată Sfintei Mirungeri.

[94] Ibidem.

[95] Ibidem. Acelaşi lucru este specificat şi în Idem, p. 97, 99, 100, 101, 102.

[96] Idem, p. 99.

[97] Ibidem.

[98] Ibidem.

[99] Ibidem.

[100] Idem, p. 100.

[101] Idem, p. 106.

[102] Idem, p. 101.

[103] Idem, p. 102.

[104] Ibidem. Sfântul Nicolae spune aici: „lucrarea lui s-a făcut simţită” mai apoi, deşi darul a fost primit la Sfânta Mirungere.

[105] Idem, p. 106.

[106] Ibidem.

[107] Se referă la trupul nostru.

[108] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, op. cit., p. 106.

[109] Ibidem.

[110] Ibidem. Părintele profesor Dumitru Popescu era de părere că Sfântul Nicolae Cabasila ar fi închis pe Hristos în Sfânta Euharistie şi nu ar mai fi văzut şi relaţia personală a credinciosului cu persoana lui Hristos.

Însă noi nu am avut niciodată acest sentiment citind dumnezeieştile sale cărţi. Ci, dimpotrivă, cred că el s-a pronunţat mai ales asupra lui Hristos euharistic pentru că acesta i-a fost programul scriitoricesc şi nu pentru că ar fi resimţit vreo dorinţă catolicizantă de a separa Sfânta Euharistie de Hristos.

Nu îl putem suspecta pe Sfântul Nicolae Cabasila de o astfel de separaţie nefastă eterodoxă ci, dimpotrivă, trebuie să vedem că El susţine cu foarte mare concizie faptul, că Hristos e în Sfintele Taine dar şi între noi şi în noi, depășind în același timp toată creația Sa.

[111] Idem, p. 107.

[112] Idem, p. 109.

[113] Ibidem.

[114] Ibidem.

[115] Idem, p. 110.

[116] Ibidem.

[117] Ibidem.

[118] Idem, p. 114.  În Idem, p. 115, Sfântul Nicolae spune că Sfânta Euharistie ne scapă de orice păcat.

[119] Ibidem.

[120] Idem, p. 115.

[121] Idem, p. 116.

[122] Idem, p. 118.

[123] Idem, p. 120.

[124] Ibidem.

[125] Ibidem.

[126] Ibidem.

[127] Idem, p. 121.

[128] Ibidem.

[129] Idem, p. 122.

[130] Idem, p. 123.

[131] Idem, p. 124.

[132] Ibidem.

[133] Ibidem.

[134] Ibidem.

[135] Idem, p. 125.

[136] Ibidem.

[137] Idem, p. 126.

[138] Ibidem.

[139] Ibidem.

[140] Idem, p. 127.

[141] Idem, p. 127, 128.

[142] Idem, p. 128.

[143] Idem, p. 128-129.

[144] Idem, p. 129.

[145] Ibidem.

[146] Ibidem.

[147] Idem, p. 131.

[148] Idem, p. 129.

[149] Idem, p. 111, 115.

[150] Idem, p. 115. Un text asemănător există şi în Idem, p. 112.

[151] Idem, p. 98, 104.

[152] Idem, p. 148-158.

Varujan Vosganian vorbind despre scrisul online

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Uzz2CSI31Ok]

În primele minute ale interviului acesta vorbește despre blogul personal.

Preluare de la Blogatu

Blogul d-lui Varujan Vosganian.

Mi-a plăcut modul colocvial, intim în care s-a desfășurat convorbirea…și cred că asta lipsește cel mai mult în creațiile online: intimitatea publică, adică acea amprentă personală și experiență multiplă care se dăruie unui public tocmai pentru ca să îl motiveze.

Cairo e pe străzi împotriva lui Hosni Mubarak

Televiziunea Al Jazeera transmite în direct protestul egiptenilor.

Iar statul dictatorial a scos tancurile pe străzi…în fața manifestanților…

Page 1 of 15

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno