Când stau acasă și scriu mi se pare că timpul e inoxidabil. Când plec într-o călătorie și mă întorc, am senzația desfrunzirii de clipe, de sentimente, de gânduri. A detașării de o parte din mine, pe care o las să moară fără să moară.

Trăiesc mereu cu percepția reînnoirii, a schimbării de viziune. Între un tren care vine și un tren care pleacă, între o zi care vine și un an care pleacă.

Pentru cineva care ar avea certitudinea certitudinilor, eu simt că trăiesc o anumită metamorfoză a lor, care le face să pară cu totul altele. Ca fotografia din buletin, care  te arată pe tine și totuși altfel, după o vreme.

Fundamental același și fundamental altfel.

Vizualizarea acestui parcurs insesizabil, a acestui caleidoscop invizibil cu ochiul liber, dar receptibil în conștiință, mă face, paradoxal, să mă simt o ființă eternă, indestructibilă, pentru că radicalismul traversărilor interioare e atât de șocant, pentru cine e atent la fizionomia inimii, a minții și a caracterului, încât îmi oferă concretețea portretistică a ceea ce în lumea modernă e numai obiect de studiu al psihologiei și psihiatriei, ca eflorescență a umorilor viscerale.

Când eram copil, eram mereu fascinată de drumuri noi, pe care nu mai mersesem, și de lucrurile pe care nu le mai văzusem.

Îmi răsăreau în cale copaci, ca și cum nu erau la fel cu copacii pe care îi știam, case, oameni, dealuri, câmpii, vii, ca și cum nu mai văzusem ceva asemenea. Acum trăiesc aceeași stranietate a întâlnirii cu sentimentele și cu propriile mele crezuri, deziderate, ca și cum…nu le-aș cunoaște.

Iau o pauză…și mă întâlnesc, pe un drum necunoscut, cu mine, pe care nu m-am mai întâlnit în acest fel.

Lumea se modifică înaintea mea, și parcursul vieții e o cale neumblată.

Nu-mi privesc niciodată în ochi amintirile, pentru că nu-mi place trecutul. Trecutul e totdeauna incert. Doar viitorul e o certitudine.

Did you like this? Share it: