Râdea consonantic. Își ștergea mucii cu mâna,
zăpada curgea ca o nălucă de ducă.
Nu știa că e văzută.
Nu știa că e măsurată.
Nu știa că lipsa de măsură e o arhitectură bizară.

Râdea în ianuarie de mureau fulgii de nea
loviți de insolație.

Un râs ca plânsul: gol de incizii,
gol de sens, gol de plin,
gol
de profunzime.

De fapt ceea ce-i lipsește omului postmodern e tocmai sensul.
El e numai contrasensic.
E neurastenic, e frivol,
e domol, e candid ca un polonic încins în ulei,
e avid de guturai ca un scai,
e turpitudine la pătrat.

Își ștergea, liniștită, ca o nevroză,
manșeta mânecii de scaun.
Un scaun indiferent.
Un scaun ca un bloc inexpresiv.
Un scaun ca o iarnă
înzăpezită la maxilare.

Ceea ce ne lipsește e tocmai o droaie de sentimente
încuibărite într-o cireadă imensă de inimi.

Did you like this? Share it: