Textul infra e conform: Epilog la lumea veche (I. 3), p. 93-118.

***

Nu ne putem abține să nu sesizăm faptul, cum Autorul divin creează…ca și Arghezi (de fapt, e invers, dar poetul Îl umanizează pe Dumnezeu pentru a nu-și deconspira dedicația, adorarea, fiind în esență o ființă foarte pudică și rezervată cu exhibiționismul sentimental):

Ai văzut cum Dumnezeu ne păcălește,

De ne trec lucrurile printre dește?

[ne scapă, adică, printre degete, sensurile profunde]

Ce șiret! Ce calic! Ce tertipar!

Pune un lucru tot într-alt tipar.

[Dumnezeu creează doar unicate, nimic nu se repetă în natură]

Face pachete, sticle-nfundate,

Cocoloșește, dă la strung și bate,

Răsucește, face mingi de ceață,

Închide fără lipituri, coase fără ață.

Pe cele-n colțuri le pune rotunde,

Rotundele-n drepte le-ascunde.

Ia lumina din cui

Și-o mută tocmai într-un gutui.

Când încoace, când încolo, ia

De ici, de colo, câte ceva

Și măsluie sufletul și trupul,

De nu știi care e albina și care e stupul.

De ce fac păianjenii dantele,

Lacul oglinzi, giuvaere și betele?

De ce face zarea depărtată priveliște?

Când omul stă, El pune să se miște

În el și împrejur: totul, ape, stele,

Codrii, luna, norii, toate cele,

Învârtite ca niște inele.

(Ai văzut?)

Nu trebuie să ne păcălească ludicul expresiei: sub impresia falsă a jocului de-a creația stă cea mai sublimă realitate. Nu avem aici de-a face cu tema lui Deus ludens[1] sau a arbitrariului divin, în niciun caz.

Dumnezeu face să se miște toate în cosmos și în om cugetarea/reflecția asupra lumii. Este o afirmație care nu diferă întru nimic de ceea ce comentam la Dimitrie Cantemir și în literatura veche.

Intenția poetului este de a face să se reveleze, de sub vălul unei cotidianități banale, un univers tripartit, fizic, psihic și spiritual, de cea mai mare complexitate și frumusețe.

Magnifică este, mai ales, imaginea unirii sufletului cu trupul, într-o singură ființă umană, ca albinele cu stupul: sufletul locuiește trupul ca albinele în stup. Deși par inseparabile, sufletul și trupul sunt două lucruri diferite și, deși sunt diferite, par una, ca un stup.

Ca să nu mai vorbim de adâncimea semnificației stupului, a albinei, a mierii, toate fiind simboluri care necesită multe rânduri de analiză literară.

Sublime, după asemănare, prin urmare, sunt și metaforele poetice ale lui Arghezi, deghizate într-un limbaj vulgar.

O concluzie fundamentală, care trebuie trasă, este aceea că poezia română modernă, modernistă, nu este accesibilă fără o cunoaștere temeinică, în prealabil, nu numai a contextului literar modern, dar și a tradiției poetice și literare românești.

Familiaritatea multor critici doar cu contextul literar european, nu și cu propria tradiție veche, literară și spirituală, a înclinat nu de puțin ori balanța obiectivității spre interpretări profund eronate.

Ignorarea unor semnificații arhaice profunde, în condițiile unei confuzii programatice cu norma literară contemporană, a condus la deviații exegetice care nu pot fi altfel în niciun fel evitate, fără o cercetare erudită și comparativă a textelor moderne cu literatura și gândirea veche.

Fiecare poet și scriitor are neapărată nevoie de o astfel de analiză laborioasă. Noi nu am făcut, prin acest studiu, decât să atragem atenția asupra a nenumărate aspecte care au rămas neobservate și necercetate.

Într-un alt poem, Lingoare, în care Arghezi se lasă purtat de compasiune, îndurerat de suferința pe patul de moarte a tinerei fete, poetul reflectează cum ar fi dacă trupul uman ar fi fost creat din alt material, insensibil la durere, nedegradabil, deși, la sfârșit, admite că, de stai să te gândești, / Mai bine să fii cum ești.

Însă gesturile creatoare (dincolo de ipostaza modernă a poetului căruia îi trece câteva clipe prin cap că ar putea fi demiurg sau consilier al lui Dumnezeu, cu toate că e mai degrabă un ucenic al Creatorului, care învață meserie de la Artistul divin) sunt identice cu cele preconizate în literatura medievală religioasă, respectiv în Psaltirea și Cazania coresiene și în Psaltirea versificată a lui Dosoftei:

Căci nu fui la început / Ca să te fi fost făcut, / Eu, cu degetele mele, / Din luceferi și inele! / Ți-aș fi pus, ca să nu suferi, / Pleoape zmulse de la nuferi, / Ochi câte un bob de rouă, / Licurici în lună nouă. / Sânii, ca doi pui de mierlă, / I-aș fi pus în câte-o perlă. / Și de fiece obraz / Un rubin ori un topaz. / M-aș fi dus să-l văd cum țese / Soarele prin frunze dese, / Cum izbește-n piatră râul / Și s-ascult cum crește grâul, / Cum își pune largul vânt / Aripile pe pământ. / Și din tot acest știut / Ceas cu ceas te-aș fi cusut, / Și drept suflet ți-aș fi pus / Sabie cu vârf în sus. // Dar de stai și te gândești, / Mai bine să fii cum ești, / Să te-nțepi, să te strivești / Prin bucate pământești.

Rămâne impresionantă imaginea creației ca țesătură, cum impresionant este și atașamentul poetului față de această hermeneutică veche.

Descoperirea, într-o dimineață, la geamul din grădină, a unui păianjen țesător cu o roată de mătase și lumină, provocându-i meditația lirică asupra condiției umane, îi sugerează aceeași comparație dosofteiană:

O roată de mătase și lumină

L-a-mpresurat cu nimb de heruvim.

A fost vecini de zări să fim.

Împărăția lui de două șchioape

Bate-n fiori de aur și de ape,

În dreptu-mpărăției mele,

Urzită de-a crucișul din firele cu stele.

Aceeași lună nouă

Ne sparge borangicul din plasele-amândouă, …

(Păianjenul)

Și tot în oglinda mătăsurilor din Psalmii lui Dosoftei, ca simbol apropiat de inefabilul spiritual (dacă urzirea face parte din simbolistica Genezei, mătasea era simbol eshatologic), Arghezi contempla cum:

În giulgii clătinate se leagănă cu lacul / Făptura, pretutindeni de față și dosită [prezența lui Dumnezeu manifestată evident sau tainic] / A celui [a Urzitorului] ce cu firul de umbră și cu acul / Scânteii, îndesește pânza mereu pe sită (Heruvic).

Tot de poetul Psalmilor versificați ne apropie și opțiunea poetică a lui Arghezi pentru naturalețe, ingenuitate, suavitate și gingășie (despre care vorbește cu finețe și pătrundere Mircea Scarlat), ca rezultat al unei întreprinderi conștiente, după cum specifica el însuși.

Evocam, altădată, și comentam psalmul 83 din Psaltirea versificată,

Câtu-s de iubite şi de drăgălaşe

Şirurile Tale cele de sălaşe!

O, Dumnezău svinte, că eu nice-n visuri,

Nice-n deşteptare nu-Ţ uit de şiruri,

De le duce dorul mişelul mieu suflet,

Şi curţâle Tale nu-m mai ies din cuget. /…/

Ca o vrăbiuţă ce să încuibează

’N streşină de casă deaca să-nsărează,

Şi ca turtureaua de cuib ce-ş gătează,

De de-abia aşteaptă cu pui să să vază,

Aşe mi-e de grijă să Te văz mai tare,

O, Dumnezău svinte,-n jărtve la oltare [altare]…, etc.,

și remarcam atunci nota de sensibilitate și gingășie pe care o pune poetul Dosoftei în descrierea Raiului, reliefând suavitatea și candoarea sufletului care așteaptă revelarea Împărăției veșnice și a Domnului său.

Arghezi a fost atent la scriitura veche și a interpretat-o din interioritatea sentimentului religios și de aceea „asocierea candorii cu dumnezeirea este simptomatică pentru întreaga lirică argheziană” (subl. n.)[2].

Urmărind un alt traseu de investigație decât al nostru, în poezia argheziană, Al. Andriescu semnala că „nimeni în lirica românească nu l-a lăudat mai mișcat decât Arghezi, în imagini de o inegalabilă puritate, pe Dumnezeu cel ascuns în creația sa, confirmându-l pe vechiul psalmist: Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta (Ps. 103, 25)”[3].

La Arghezi, natura, cosmosul, făptura creată cu mâna caldă a lui Dumnezeu, este un altar ce-n haos s-a deschis (Pia). Este evident atât recursul la Eminescu, cât și reconvertirea argheziană a expresiei.

Natura lui Arghezi este aceea în care lumina primește să-mi lumine (Heruvic).

Doar că limbajul arghezian patinează fulgerător între sublim și umil și atinge parcă mai adesea subteranele celui din urmă (infernul smereniei solicitat spre atingere ortodocșilor) decât sferele primului (nu ignorăm intenția).

Analizând relația dintre limbajul poetic arghezian și textele vechi, Andriescu făcea, având în vedere o perspectivă diacronică, și alte observații pe care le considerăm importante:

„Stilul biblic, cum le place unora să-l numească, a fertilizat opera unui poet modern ca Eminescu, în secolul al XIX-lea, dar și pe aceea a modernistului Arghezi, pe la mijlocul secolului trecut, și nu lipsesc astfel de exemple nici astăzi.

Dinspre Biblia de la București vin spre Eminescu vagi ecouri din Psalmul 138, pe tema eternității, nemărginirii, singurătății și a morții.

Versetul biblic De-m voi lua arepile mele la mânecate [= în zori] și voi lăcui la margenile mării primește replica eminesciană, cu înclinarea balanței de la diurn (la mânecate) către nocturn (sara): În liniștea serii / Să mă-ngropați, pe când / Trec stoluri zburând, / La marginea mării (Nu voiu mormând bogat, O. I. [Opere, I, ed. Perpessicius], p. 221). […]

În dialogul cu Dumnezeu, poetul [Arghezi] abandonează imaginea grandioasă, macrocosmică, frecventă la Eminescu, și se retrage în mijlocul unui sugestiv microunivers familiar. […]

Lexicul, ales cu artă de miniaturist, surdinizează plângerea poetului”[4] și ne orientează, adăugăm noi, spre interceptarea unei umilințe inserate subtil în versuri, în locul unei căințe trâmbițate mai mult sau mai puțin fariseic și care ar fi rămas, pe de altă parte, neagreată în contextul literar modernist al epocii.

Dar „comentatorul mai puțin familiarizat cu textele scripturale românești, și neatent, din această cauză, la extraordinara lor putere de a păstra, prin arhaism, savoarea și capacitatea de sugestie a limbii vechi, riscă să treacă indiferent peste înțelesurile originare preluate de poet din astfel de surse, sau – și mai grav – formulează judecăți greșite asupra religiozității sale. […]

Multe invenții poetice care i se atribuie, pentru a fi lăudat de unii exegeți și criticat de alții, se găsesc sau își au un punct de pornire și o justificare în Cartea Sfântă[5].

Din această opțiune pentru trecut derivă și o altă dimensiune a poeticii sale, și anume aptitudinea prozodică:

„Când a optat pentru naturalețe, și-a simplificat vizibil și prozodia, singularizându-se odată în plus printre contemporani.

Simțind criza prin care trecea literatura (criză ce dusese la apariția textelor urmuziene, prețuite de autorul Agatelor negre), nu a văzut posibilitatea ieșirii din ea prin apelul la versificația liberă (pentru care optaseră aproape toți confrații), ci în practicarea unor vechi convenții prozodice[6].

Tudor Arghezi rămâne ancorat astfel în trecut, cu o mare parte a personalității sale poetice, în mod programatic, reeditând, în plină etapă modernistă și avangardistă a artei europene, atitudinea lui Eminescu de la sfârșitul epocii romantice și începutul epocii moderne.

Arghezi nu privea nici el, de altfel, curentele literare ca definitorii pentru literatură sau poezie în sine, „înțelegând romantismul ca stare de spirit”[7] și declarând că acesta „izbucnește și dezolează în timpurile liturgice și ale interpretărilor cărților sacre”[8] sau susținând că simbolismul există de când lumea: „concepția simbolică e veche cât și gândirea[9].

Asupra suferințelor spirituale ale poetului, ulterioare părăsirii mănăstirii, ne avertizează poemul Heruvim bolnav, în care sisizăm trăiri și stări de spirit comune și lui Blaga, numai că Blaga uită să ne precizeze consecuția lor, în ordin biografic (nici Arghezi nu este elucidant, dar semnificația versurilor e totuși mai limpede):

Îngerul meu își mai aduce-aminte

De fericirile-i de mai nainte [din timpul monahismului].

Cerul la gust i-ajunge [acum] ca un blid

Cu laptele amar și agurid,

Stelele lui nu și le mai trimite

Ca niște steaguri sfinte zugrăvite,

[stelele sunt prapurii semantici ai cerului]

Și vântul serii nu-i mai dă îndemn

Cu-aromele-i de vin și undelemn.

[vântul serii are aromele liturgice ale Vecerniei]

Livada, câmpul și-au pierdut și floarea

Și roadele și frunza și culorea.

Apele negre duc subt cerul cald

Nămoluri fierte, grele, de asfalt.

[în absența serenității interioare are loc degradarea lumii și coborârea în infern]

Oriunde capul caută să-și puie

Locu-i spinos și iarba face cuie.

[imaginile sunt biblice, ale suferinței hristice, ca semne ale remușcării]

Cocorii trec Tăria fără el

Și nu-l mai cheamă zborul lor defel.

Viața veciei, cuibul din ogivă,

[cuibul din ogivă e o imagine inspirată din Dosoftei]

Inimii lui ajuns-au deopotrivă,

Și-ntâia dată simte, cât de cât,

În dumicarea timpului, urât;

[avem aici o explicație a urâtului și plictisului modernist]

Căci neștiută-ncepe să-ncolțească

Pe trupu-i alb o bubă pământească.

Heruvimul bolnav sau îngerul lui Arghezi ne confirmă interpretarea pe care o vom da îngerilor putrezicioși din lirica lui Blaga, ca proiecții ale interiorului său spiritual și ale conștiinței.

Arghezi, primind mantia îngerească, dar și Blaga, pornit inițial pe drumul studiilor teologice, au eșuat în împlinirea lor pe această cale.

Esențial este să observăm că acest eșec este ulterior resimțit cu maximă intensitate a durerii, din care se nasc imaginile infernale din poezia lor.

Mărturisirile argheziene ne semnalează însă o repliere anamnetică permanentă a conștiinței sale, datorită căreia Îngerul meu [cel care a primit rasa îngerească sau omul lăuntric care aspira spre înălțimi] își mai aduce-aminte / De fericirile-i de mai nainte.

Adesea, zboară-n văzduhul înstelat / Acvila amintirii și poetul conchide: Nu-s prin urmare-nstrăinat / Pe totdeauna de trecutul meu [ascetic]. / Mai e nădejde, mai e mângâiere, / Mai colindă o umbră albă prin tăcere, // Norul ce mă răpise s-a spart! / Ploaie caldă! ploaie mănoasă! / Curgi, darnică pe ogorul meu, / Din care morțile sufletului / S-au deșteptat (Denie cu clopote).

Luând în considerare sensurile amintirii, dezvăluite în versurile de mai sus, ni se luminează și decriptarea altor versuri, dintr-un Psalm (Pentru că n-a putut să te-nțeleagă), al cărui final i-a determinat pe mulți să afirme că este evidentă necredința poetului sau că Dumnezeul lui Arghezi e cam ireal, e mai mult proiecția unui ideal:

Doamne, izvorul meu si cântecele mele!

Nădejdea mea și truda mea!

Din ale cărui miezuri vii de stele

Cerc să-mi îngheț o boabă de mărgea.

Tu ești și-ai fost mai mult decât în fire

Era să fii, să stai, să viețuiești.

Ești ca un gând, și ești și nici nu ești

Între putință și-ntre amintire.

Între putință și-ntre amintire înseamnă între putința de acum, de după ieșirea din mănăstire, și amintirea a ceea ce a trăit ca monah și știa că se poate atinge prin asceză.

Nu existența lui Dumnezeu este dubitativă, ci capacitățile sau puterile lui lăuntrice, vigoarea de a le mai reuni într-un efort încordat al întregii ființe aruncate spre Dumnezeu.

Ești și nici nu ești indică o condiție a lăuntricității poetului și nu ridică problema existenței lui Dumnezeu.

O asemenea temă ar fi trebuit să presupună și un context poetico-ideatic cu totul diferit, în timp ce versurile psalmului evocat dezbat cu totul altceva: utilitatea spirituală a efortului său poetic și calitatea acestuia din perspectiva autorului.

Subsecvent actului de creație divin, actul creator uman e o boabă de mărgea născută din analogia încercată de poet cu miezuri vii de stele.

Discrepanța, constatată practic, face dubitativ gestul artistic și revelarea lui Dumnezeu în acesta, nu însăși existența Lui.

De remarcat că, pentru poezia română modernă, arta e un joc secund și nu primar (invocarea filosofiei platoniciene este suprasolicitată, intenția barbiană fiind de osmoză conceptual-terminologică cu scop paradoxal de clarificare – sub stratul aparenței lingvistice, Barbu nu ne lasă a presupune că ar fi luat în considerare principiile homo ludens ori Deus ludens), în tradiția poetică românească, în care eminescienele lumi ale gândirii luau ființă întrucât și Dumnezeu a făcut să ființeze gândul Său din veșnicie, aducând întru existență lumea (precizam altădată că Eminescu reedita o credință tradițională specifică ariei bizantine).

Cum spuneam și mai devreme, Arghezi a sesizat treptat că este posibil să integreze vocația sa poetică în parcursul devenirii sale ca ființă religioasă și că nu există o disensiune de neîmpăcat între instrumentul poetic și cel ascetic pe calea împlinirii destinului său. Și poezia poate fi o asceză și o confesiune.

Constatarea fundamentală a lui Arghezi a fost aceea că, deși nu i S-a revelat într-un extaz mistic, care să-i ofere o cunoaștere a Sa nemediată și personală, Dumnezeu n-a plecat din viața lui nici după renunțarea la viața monahală și la treapta ecleziastică la care fusese ridicat.

Descoperim acest sentiment exprimat într-un Psalm (Făr-a Te ști decât din presimțire), în care Dumnezeu este Cel care dăruiește cu asupra de măsură, și când este și când nu este rugat, fără a aștepta o pocăință expozitivă.

În lipsa acesteia, versurile argheziene probează o căință interiorizată, intensă și o credință profundă din partea poetului, lăuntrice, care Îl fac pe Dumnezeu dator să răspundă cu daruri și purtare de grijă față de robul Său:

Făr-a Te ști decât din presimțire,

Din mărturii și nemărturisire,

M-am pomenit gândindu-mă la Tine

Și m-am simțit cu sufletul mai bine,

Poverile-mi părură mai ușoare,

Ca după binecuvântare,

Și-nsetoșat de Tine și flămând,

M-am ridicat în groapa mea cântând.

Cine ești Tu, acel de care gândul

Se-apropie necunoscându-l?

Cui cere milă, sprijin și putere

Neștiutor nici cum, nici cui le cere?

De-ajuns a fost ca, nezărit,

Să Te gândesc și-am tresărit.

Tu nici nu-ntrebi ce voi și mi-l și dai.

Ce mi-a lipsit, întotdeauna ai,

Și-ai și uitat

De câte ori și ce și cât mi-ai dat.

Hambarul ți-este plin împărătește,

Pe cât îl scazi, mai mult se împlinește,

Și de la sine sacul ce se scoate

Se însutește cu bucate,

Dai voie buna, voia buna crește.

Dai dragoste și dragostea sporește.

Izvor îmbelșugat a toate,

Tu nu dai nici-un ban pe jumatate

Sau nu-l dai nicidecum

Aceluia ce toarce și împânzește fum.

Când l-am pierdut, n-apuc sa ți-l arăt

Că mi l-ai pus adaos îndărăt.

Stau ca-ntre sălcii, noaptea, călătorul

Și nu știu cine-i binefăcătorul.

Nu putem să-l considerăm pe Arghezi atât de neștiutor, încât să nu știe Cine-i binefăcătorul. Evident că știe, doar Îl și descrie, în detaliu, Îi surprinde comportamentul. La fel cum știa și Eminescu, când întreba: Cine ești? Întrebările și căutările nu și-ar mai avea rostul, dacă poeții noștri ar fi doar sceptici.

Amărăciunea din final, că nu știu cine-i binefăcătorul, traduce ceea ce spuneam și altădată, mai sus, și anume dorința vederii intime, a revelației personale, a vederii Față către față, a întâlnirii cu Binefăcătorul.

Însă toate aceste interogații și incertitudini sunt și vor rămâne neclare pentru acea conștiință critică modernă ce nu are nici experiența și nici cunoașterea necesară, a fundamentelor spirituale tradiționale, și care va interpune întotdeauna propria sa mentalitate și percepție, alterante, insensibile la frământări care-i sunt cu totul necunoscute, între sine și text.

Facem o paranteză pentru a ne exprima atât nelămurirea cât și nemulțumirea pentru faptul că o critică literară modernă mai este în stare să facă o lectură superficială și să citească asemenea versuri, precum cele argheziene, la modul literal, făcând abstracție de propria sa teorie despre obscuritatea limbajului și semnificantul latent al liricii moderniste, doar dacă servește cauzei sale, de a dovedi ateismul autorului și intercalarea poeților și scriitorilor români (a cât mai mulți) în acolada revoltei și a scepticismului.

Un apel la universul lumii rurale și tradiționale apare în poemul Inscripție pe o casă de țară, în care, ca și la Blaga și la alți poeți, universul sătesc stă sub pecetea credinței și a sfințeniei, împrejmuindu-și liniștea cu aștri:

/…/ Voi îngriji ca-n fiecare seară

Să-ți ardă-n vârf nestinsa noastră stea,

Pe care voi aprinde-o solitară

Cu sufletul și ruga mea.

Iar pentru prunci și ochii-odihnitori

Ai Preacuratei ce ne-nchise drumul,

Vom răspândi prin încăperi parfumul

Care preschimbă inimile-n flori.

Și-ntr-un ungher, vom face din covoare

Un pat adânc, cu perinile moi,

Dacă Iisus, voind să mai scoboare,

Flămând și gol, va trece pe la noi.

Dar nostalgia lui Arghezi nu se oprește aici, la un trecut biografic și etnic-național. Ea se extinde la scara istoriei, rememorând timpurile biblice, patriarhale, acele vremuri când încă Sfinții Patriarhi trăiau o viață de foc, nu aveau lege scrisă și primeau harul din cădelnița de sus.

Sunt timpuri fericite și oameni pe care îi elogia – am văzut altădată – Sfântul Ioan Gură de Aur, regretând că trebuie să scrie în cărți cuvintele care, în mod natural, se cuvin imprimate direct pe tablele inimii și nu pe papirusuri.

Era o tradiție veche, care vine prin Apostoli și se moștenește în spiritualitatea creștină răsăriteană: Scrisoarea noastră sunteţi voi, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii,  arătându-vă că sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii (II Cor. 3, 2-3)[10].

Varlaam enunța aceeași tradiție, în predoslovia Cazaniei sale, denunțând decadența istorică, căderile repetate, evocate și de Eminescu în Memento mori, și îl vedem pe Arghezi reconstituind nostalgic vremurile de demult, în poemul Închinăciune:

Viață de foc! ce faci în vatra noastră?

Te-năbușe chibritul și te sting

Hârtiile-aruncate în flacăra-ți albastră.

Zalele noastre nu se mai ating

Să-și oțărască solzii lor, de tine.

Platoșa noastră n-a mai oglindit

Văpaia negurilor toate, pline

Din răsărituri și din asfințit.

Când păstoream cu turmele pământul

Și ne mutam ușori din loc în loc,

Și nu știam unde ne-a fi mormântul

Și viețuiam cu zarea launloc

Și ne sculam cu soarele deodată

Și ospătam pe-o margine de apă

Și ne urma vecia ca o roată

Și-aveam toiag și fluiere drept sapă

Și plug; și visul ne era pătul –

Atuncea ochii noștri zâmbitori

Nu căutau de subt învelitori

Petecul unui crepuscul.

Necunoscând hârtie și cerneală,

Cântecul nostru se-nălța cântat,

Iar nesfârșitul vieții nu era stricat

De un canon, un scris, o zugrăveală.

Unde purcezi? rosteam la despărțire

Și arătam cu brațul în apus,

În miazăzi, prin aburul subțire

Ce-l risipea cădelnița de sus.

În miazăzi, în miazănoapte,

Pe patru drumurile largi ale făpturii

Veneau cu noi, deasupră-ne, vultùrii,

Și ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte.

Necăutând în turle și orașe

Unde se-nseamnă timpul cu-o bătaie,

Soroacele stau scrise în stelele urmașe,

Și ne simțeam acasă subt cer, ca-ntr-o odaie.

Viața de foc nu mai are loc în vatra noastră, focul vieții dumnezeiești în vatra sufletului nostru modern, în care el nu mai arde.

Receptarea cosmosului ca o casă protectoare, ca o biserică universală, în care ceasornicul stelelor măsoară trecerea timpului, în care omul se simțea liber și protejat în mediul natural creat de Dumnezeu, este profund tradițională și o descoperim, sub toate formele, la mai toți poeții români.

Am remarcat și la Arghezi acea metaforă ce a făcut carieră în literatura română, de la cea medievală până la cea modernă și care stabilește analogia dintre aștrii cerești și făclii (candele, lumânări):

Cine umblă fără lumină, / Fără lună, fără lumânare… (Duhovnicească); Usca-s-ar izvoarele toate și marea, / Și stinge-s-ar soarele ca lumânarea (Blesteme), etc.

Eminescu scrisese și el că soarele va începe să pâlpâiască, să se stingă, la sfârșitul lumii (Memento mori).

În alt poem, intitulat Potirul mistic, Sfântul este vasul în care se revarsă singura lumină / Ce-o altoiește cerul pe pământ, pasul lui e ca al codrilor de stele / Când s-ar mișca din loc în loc, și-n mers / Păstorul alb, ivindu-se-ntre ele, / Și-ar face drum, păscând, prin univers. /…/ E o statuie de-ntuneric sfântul, / Și ochiul care să-l pătrundă / Nu l-a născut din lutul lui pământul, / Ca să-l ridice peste el și undă.

Ca și la Eminescu, întuneric are sensul de necunoscut.

Legătura dintre libertate, sfințenie și accesul la nemărginirea cosmică și la nesfârșirea eternității este, cred, destul de limpede.

Dorul de libertate este îngemănat cu dorul de sfințenie și de veșnicie și cu nostalgia paradisiacă, iar nu cu imoralitatea.

Și dacă Albert Camus „spunea că istoria lumii e istoria libertății[11], exaltând omul revoltat, idealul uman al epocilor romantică și modernă, în schimb, se poate remarca, inclusiv în tradiția noastră literară – nu doar în cea spirituală – că libertatea umană nu este consecința răzvrătirii, a anarhismului, a apostaziei sau a ateismului.

Există – scria Camus – o fericire metafizică în faptul de a susține absurditatea lumii. Cucerirea sau jocul, iubirile fără număr, revolta absurdă sunt tot atâtea omagii pe care omul le aduce propriei sale demnități, într-o luptă în care este dinainte învins. Întreaga ideologie romantică, de până la Nietzsche, a pregătit conștiința absurdului depășită prin creație. Avem arta, spunea Nietzsche, pentru ca adevărul să nu ne ucidă[12].

Atitudinea romanticului Eminescu, însă, „este pozitivă, expurgată de negativismul egoist de factură schopenhaueriană”, revolta lui fiind din „solidaritate generos umană”, o frondă cu caracter „cu atât mai universal cu cât e mai lipsit de impurități hedoniste, improprii concepției despre lume afirmate de Eminescu”[13].

Eroii săi revoltați, Toma Nour sau Mureșanu, „se istovesc doar în excesul de gândire”, iar „nostalgia neantului, atunci când apare în finalul unor poeme de tinerețe, e doar componentă a retorici poetice, o cale de ieșire”, în vreme ce neliniștea e „compensată de tot atât de persistentul vis al liniștii eterne[14].

Coborând dintr-o tradiție poetică care n-a cultivat titanismul (cel mult revolta socială), în poezia lui Arghezi „marea lui ingenuitate se explică prin credința religioasă și prin întreaga formație a scriitorului”[15].

Iar „influența decisivă asupra formației sale literare au avut-o Geneza, psalmii lui David, Evanghelia după Ioan și Cântarea cântărilor[16] – probabil și alte cărți din canonul biblic, nu numai acestea.

Vizionarismul cosmic al poeților români recuperează întotdeauna dimensiunea sacralității și percepția tradițional-arhaică a unei lumi necontaminate de rău și de păcat: în această lume omul este și se simte liber, fără să fie nevoit să recurgă la frondă deicidă ca să-și câștige libertatea.

Dimpotrivă, absența lui Dumnezeu din viața și din conștiința oamenilor produce încătușarea ființei și întemnițarea ei în orizonturi finite, strivitoare pentru setea ei de absolut.

Arghezi nu se vrea lipsit de rădăcini în istoria națională, în istoria poeziei române și în Dumnezeu.

Mircea Scarlat remarca versurile: Atâta cer pentru atâta sat! / Atâta Dumnezeu la un crâmpei (Un plop uscat) – ne amintesc de versurile eminesciene: Atâta foc, atâta aur, atâtea lucruri sfinte / Peste-ntunericul vieții ai revărsat, Părinte! – și sesiza că Arghezi „nu descrie niciodată, spiritualizând totul”[17], păstrând în viața de poet o atitudine liturgică: „a oficiat întreaga-i viață ca poet, insuflând har celor mai umile lucruri sau ființe intrate în raza percepției sale”[18].

Doar că n-am spune: a insuflat har, ci a vibrat în fața harului ascuns în cele mai umile lucruri, pentru care mulți nu (mai) au senzori spirituali sau i-au atrofiat.

Poetul și-a căutat și și-a format treptat un glas liric distinct. A reanimat cuvinte și sensuri vechi, dintr-o literatură medievală inaugurală și din acele cărți considerate mai puțin literatură, ale Bisericii, și care s-au dovedit folositoare pentru poezia modernă, prin exemplul său paradoxal.

A patinat și printre alte stiluri poetice, mai vechi sau mai noi.

În primul volum, Cuvinte potrivite – volum tardiv și eclectic – inserează și poeme în ton simbolist[19] sau altele în care eminescianizează[20], ca și Bacovia.

Într-un poem intitulat Apă trecătoare, observăm foarte bine metamorfoza naturii eminesciene în lirica lui Arghezi, dar și a limbajului poetic, faptul că distanțele dintre ei țin de epocă și stil, de sensibilitatea poetică și de originalitatea geniului fiecăruia, dar și că poetul modern se contemplă pe sine ca o apă care îmbrățișează în undele sale tradiția.

Undele argheziene duc mai departe izvoarele lirice eminesciene:

Zămislită nu se ştie pentru ce mâhnirii noastre,
Ai s-ajungi, fărâmă rece, curgătoare unde-albastre,
Îmbrăcată cu arşiţa ce te-aşteaptă-n zori de mai,
Vei fi troacă şi oglindă, boturilor de buhai.

 

Luciul tău, prin blestem tainic, îngheţat în umbra morii,
Va tăia din dungă luna şi cresta din zbor cocorii,
Înşirând minunea firii cu grosimea-ţi de mătase,
Fundul mărilor de ceruri îl vei înnădi şi coase;
Şi cu Dunărea, cu Nistrul, Oltul, Argeşul, reţea
Vei urzi să legeni cerul, paznic pe grădina mea.

 

Tot călătorind vei pune şesurilor, peste ţară,
Aşternuturi vii de salbe, împrejururi de brăţară,
Şi-n pământ, arat sălbatic şi-apărat încins cu fierul,
Brazde-n lungu-i de luceferi, îngropând în maluri cerul,
Prin salcâmi plecaţi şi sălcii, mulţumit că te atinge,
Sânul mumelor voinice îl vei mângâia şi linge.

 

Gâştele cuprinde-le-vei pe subt aripi şi vei duce.
Se va coborî prin tine turla răzimată-n cruce.
Plumbul tău cu feţe multe va sticli ca un vitrou
Care-n fiecare petec scapără un soare nou.

 

Şi când mintea mea croieşte un tipar mai lesnicios,
Începând întotdeauna lucrul cu temei, de jos,
Tu răstorni aşezământul, şi o lingură de apă
Mă învaţă că se poate munca şi de sus să-nceapă.

Înviată-n miezul nopţii, dusă lin pe mâini de umbră,
Tu eşti, fir de pisc şi haos, ca o rază care umblă.

 

Ce stihii străbaţi, streine de gândirea mea mirată,
Ce comori nepipăite nici de visuri niciodată,
Mărturia mi-o aduce, într-un tremur ca de jar,
Licărul neprins de sculele-a niciunui argintar.

 

Însă de tresar în tine ochii-atâtor mari mistere;
De te-ai strecurat prin cuibul tainicelor giuvaiere;
De-ascultaşi de ruga nopţii, care-ţi descântase finţa
Ca să-şi mângâie cu tine sihăstria, suferinţa;
De-ţi ieşiră-n drum troiene de vecii şi piatra moartă,
Care trebuie-n strâmtoare biruită-ncet şi spartă,
Tu putuşi întoarce hora-mpotrivirilor şi-a humii
Şi ieşişi măruntă, sfântă, sprintenă, din legea lumii,
Făr’ a pierde niciun fulger, nicio za de curcubeie,
Mişunând în vâlvătaia insului tău de scânteie.

Giulgii de lumină albă calul nostru va să pască,
Şi pe giulgii cortul nostru creasta va să-şi hotărască.
Eu, ca să-mi aduc aminte de adânc şi nesfârşit,
Între două şesuri limpezi am oprit şi-am poposit.

Dacă pentru Eminescu, poezia și arta, lirica modernă, era desemn prea șters (Icoană și privaz) în comparație cu natura cosmică, Arghezi, având inițial vanitatea de ctitor, de a pune fundamente în poezia românească, începând întotdeauna lucrul cu temei, de jos, ajunge să recunoască faptul că lirica sa este un segment de apă trecătoare, care oglindește lumea sa, dar care se înscrie într-un râu mai mare al poeziei românești.

Izvoarele sunt în altă parte, fundamentele au fost deja puse, poetul trebuie să continuie construcția de la înălțimea la care au lăsat-o alții: și o lingură de apă / Mă învață că se poate munca și de sus să-nceapă.

Am subliniat în text câteva versuri în care Arghezi a vrut să reproducă destul de limpede ecouri eminesciene (deși ele sunt mai numeroase și nu se limitează nici doar la acest poem), traducându-le prin sensibilitatea sa.

Semnificativ este că versurile ce urmează imediat după ele îl individualizează pe Arghezi, ca glas poetic unic.

Râul care l-a privit pe prințul eminescian, cu ochi negri și cuminți (O, rămâi), îl portretizează acum pe Arghezi:

Însă de tresar în tine ochii-atâtor mari mistere; / De te-ai strecurat prin cuibul tainicelor giuvaiere; / De-ascultaşi de ruga nopţii, care-ţi descântase finţa / Ca să-şi mângâie cu tine sihăstria, suferinţa; / De-ţi ieşiră-n drum troiene de vecii şi piatra moartă, / Care trebuie-n strâmtoare biruită-ncet şi spartă…

Dacă pentru Eminescu harul dumnezeiesc era farmec sau fermecare (care îi bucurase copilăria și care ține universul în armonie – vezi Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I și Memento mori), Arghezi îl simte ca pe cel ce i-a descântat ființa.

Studiind tradiția sa poetică, ea a întors în el hora-mpotrivirilor și-a humii. Privind adânc matca poetică românească, a înțeles că ea nu este din legea lumii și că parcursul său spiritual ințial, monahal, își poate afla căi coincidente cu destinul său poetic ulterior, fără a fi nevoit să uite că-n mine însuți Tu vei fi trăit (Psalm I) sau să nege istoria poeziei românești – va constata singur că uitarea și renegarea aceasta nici nu poate și nici nu vrea să le înfăptuiască.

Înțelegerile acestea recuperatoare îl pacifică, pentru că în ființa lui profundă nu este un revoltat, ci un căutător, ca și Eminescu, al liniștii adânci, care-mi sună în urechi.

Pornirile revoluționare (inclusiv cele literare, avangardiste) se temperează din ce în ce mai mult în Arghezi, pe măsură ce experiența existențială și spirituală sedimentează în el acumulările de liniște, reflecție matură și înțelepciune.

Oglindind comoara confesiunilor lirice și a străfundurilor spirituale a acestor personalități poetice, râul poeziei românești care acumulează mărturii poematice despre o experiență spiritual-umană seculară, iese din legea lumii și își clarifică și sublimează ființa lăuntrică, vâlvătaia insului tău de scânteie, desemnată să reprezinte românitatea.

Departe de a fi un neliniștit și un sceptic fără fundamente interioare religioase, Arghezi se autodefinește ca un călăreț care-și înalță, patriarhal, cortul pe giulgii de lumină, din care își paște calul neodihnit al peregrinărilor, poposind între două șesuri limpezi tocmai ca să-mi aduc aminte de adânc și nesfârșit.

Cele două șesuri limpezi sunt experiența monahală și cea poetică.

Numai stilul poetic este inconsecvent cu tradiția și acomodat cu epoca (nici acesta în totalitate), nu și concluziile și dezideratele fundamentale ale ființei sale adânci.

imoralitatea sau hedonismul nu sunt gesturi sau defulări necesare fericirii umane sau actului creator, este un fapt pe care ni-l mărturisesc, până la urmă, și poeziile de dragoste ale lui Arghezi – deși biografia sa reține că ieșirea din mănăstire a fost motivată, în principal, de o relație pasageră.

Poetul a fost însă implicat cu toată fibra sufletului său în această poveste de iubire.

Ca și în cazul lui Eminescu (deși acesta nu se afla în mănăstire), dragostea a pătruns pe neașteptate în inima tânărului ierodiacon Iosif, după ce adoptase abstinența.

Arghezi relatează vina sa, drama sa ca monah, în Mâhniri și Psalm (Sunt vinovat că am râvnit):

E trist diaconul Iakint / Și temerile lui nu mint. /…/ La el, aznoapte, în chilie, / A-ntârziat o fată vie, / Cu sânii tari, cu coapsa fină / De alăută florentină (Mâhniri);

Sunt vinovat că am râvnit / Mereu numai la bun oprit. / Eu am dorit de bunurile toate. / M-am strecurat cu noaptea în cetate / Și am prădat-o-n somn și-n vis, / Cu brațu-ntins, cu pumnu-nchis. /…/

Iar când plecam călare, cu trofeie, / Furasem și câte-o femeie / Cu părul de tutun, / Cu duda țâții neagră, cu ochii de lăstun. / Ispitele ușoare și blajine / N-au fost și nu sunt pentru mine. / În blidul meu, ca și în cugetare, / Deprins-am gustul otrăvit și tare (Psalm (Sunt vinovat că am râvnit)).

Mai subtil, infiltrarea sentimentului erotic e descrisă în Morgenstimmung[21].

Momentul este prezentat ca o clipă de neatenție, în care poetul a fost surprins cu fereastra sufletului /…/ deschisă-n vânt, după ce anterior fusese zăvorâtă bine prin asceză.

Prin această fereastră deschisă momentan, a intrat cântecul feminin, deși neașteptat, și mănăstirea mi-a rămas descuiată, în fața tentației erotice.

Clădirea ființei sale, invadată de o lavandă sonoră (prin toți senzorii), s-a năruit, încât mi-s șubrede bârnele, ca foile florii.

Pentru cel care intrase în monahism, dorind să moară lumii și ispitelor ei (pe care le putem oricând reevalua prin lectura Divanului cantemirean, spre exemplu), femeia intră în viața sa purtând „aura” vieții, a existenței exterioare pe care el o părăsise pentru încăperea universului închis al recluziunii de sine, monahale.

Ea pare, antagonic, un univers deschis, o infuzie de viață, cu cocori, albine și frunze, dar mai târziu poetul va deplânge această impresie, care l-a despărțit de mănăstire.

Ierodiaconul Iosif se lasă dezarmat de intruziunea feminină, pe care o receptează ca o avalanșă senzuală, care îi pare un tril înmiresmat și o deșteptare primăvăratică a senzațiilor, trezindu-l dintre morții ascetici:

Eu veneam de sus, tu veneai de jos, / Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.

Iubirea aceasta, odată consumată, nici nu se va împlini conjugal, nici nu se va transforma în peregrinări în căutarea unei icoane sau a unui înger păzitor (ca în cazul lui Eminescu), ci în amarul regretului.

Asemenea lui Eminescu în tinerețe, și Arghezi va exclama: Femeie scumpă și ispită moale! / Povară-acum, când, vie, te-am pierdut, / De ce te zămislii atunci din lut / Și nu-ți lăsai pământul pentru oale? (Jignire).

Sentimentele lui au fost profunde însă, fapt observabil și din aceea că au născut superbe versuri de dragoste, în care se împletesc sfâșietor iubirea și durerea.

În poemele sale am găsit unele dintre cele mai frumoase definiții ale femeii:

Amestecată-n totul, ca umbra și cu gândul, / Te poartă-n ea lumina și te-a crescut pământul (Cântare): e vizibilă amprenta eminesciană, premeditată, nu inconștientă.

Căci gândul și umbra sunt gemenii eminescieni, ființa și neființa, coordonatele ontologice ale umanului, ipostaziate alegoric în Sarmis și Brigbel, pentru că omul e amestec de ființă și neființă, fiind creatură amprentată de nihil-ul[22] anterior aducerii sale întru existență.

Sau: Pământ făgăduit de ceruri, / Cu turmă, umbră și bucate (Psalmul de taină).

E reprodusă aici aroma vechitestamentară a interpretării feminității ca viață (Eva) și belșug al fertilității.

Poate fi invocată, cum s-a spus, Cântarea cântărilor.

Aidoma este alegoria din Logodnă:

Vrei tu să fii pământul meu / Cu semănături, cu vii, cu heleșteu, / Cu pădure, cu izvoare, cu jivini? // Vacile ne vor aduce ugerii plini / Și vor mugi la poarta noastră / De salcâmi cu floare albastră. /…/ Vrei tu să fii grădina mea,/ De iarbă mare și de catifea?

După moartea ei, scrie Psalmul de taină, în care iese la iveală tensiunea dramatică a zbuciumului său interior:

O, tu aceea de-altădată,

ce te-ai pierdut din drumul lumii!

Care mi-ai pus pe suflet fruntea

și-ai luat într-însul locul mumii,

Femeie răspândită-n mine

ca o mireasmă-ntr-o pădure,

Scrisă-n visare ca o slovă,

înfiptă-n trunchiul meu: săcure. /…/

Pe care te-am purtat brățară

la mâna casnic-a gândirii.

Cu care-am năzuit alături

să leagăn pruncul omenirii.

Pur trandafir, bătut în cuie

de diamant, pe crucea mea /…/

Tu care mi-ai schimbat cărarea

și mi-ai făcut-o val de mare,

De-mi duce bolta-nsingurată

dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare,

Și țărmii-mi cresc în jur cât noaptea,

pe cât talazul mi se-ntinde,

Și ai lăsat să rătăcească

undele mele suferinde; /…/

Tu te-ai pierdut din drumul lumii

ca o săgeată fără țintă,

Și frumusețea ta făcută

pare-a fi fost ca să mă mintă.

Dar fiindcă n-ai putut răpune

destinul ce-ți pândi făptura

Și n-ai știut a-i scoate-n cale

și-a-l prăvăli de moarte, ura;

Ridică-ți din pământ urechea,

în ora nopții, când te chem,

Ca să auzi, o! neuitată,

neiertătorul meu blestem.

Educat prin pedagogia suferinței, altădată nu mai repetă căderea:

Vreau să-mi ridic privirea și vreau să-i mângâi ochii… / Privirea întârzie pe panglicile rochii. / Vreau degetul ușure să-l iau, să i-l dezmierd… / Orice voiesc rămâne îndeplinit pe sfert. /…/ O! mă ridic pe suflet s-o strâng și s-o sărut – / Dar brațele, din umeri, le simt că mi-au căzut (Toamnă);

Făptură vrăjitoare și duioasă! / Nu te-am oprit s-aștepți și să suspini /…/ Mi-am stăpânit pornirea idolatră[23] / Cu o voință crâncenă și rece; / Căci somnul tău nu trebuia să-nnece / Sufletul meu de piscuri mari de piatră. // Durerea noastră-aduce cald și bine / Celor hrăniți cu jertele [jertfa abstinenței și a răbdării tentației] din noi. / Eu, noaptea, ca un pom, ascult în mine / Căzând miloase,-n cuiburi, sfinte foi (Inscripție pe un portret).

Arghezi preferă nopțile vegherii (îl evocăm tangențial pe Alecsandri) în care cresc piscuri mari de piatră în suflet, în locul somnului alături de femeia care nu bănuia (ca și în cazul lui Eminescu) că idealurile și înălțările sufletului său către Iubire erau mai puternice decât cele către Eros.

Niște versuri adresate unei tinere copile, ne amintesc de Bolintineanu:

Tu nu ești frumusețea spiralelor candide. / În ochi tu nu duci moartea și perlele lichide / În cari răsfrâng misterul văpăile livide (Tu nu ești frumusețea…).

Poemul Stihuri cere femeii să-și recapte responsabilitatea sfințeniei și propune sublimarea erosului:

N-ar fi mai scumpă vremea sleindu-se-n tăcere

Decât bătută-n clopot de glas fără durere?

Nu-i mai de preț arama, ce încă nencercată

Așteaptă-n fundul lumii să fie căutată?

În visul ce ne-nalță uniți, deasupra noastră,

De ce nu s-ar deschide doar pleoapa ta albastră,

De ce n-am simți numai ce nu se poate ști

Și gândurile noastre mereu le-am obârși?

Înmormântează-ți graiul oprit, subt sărutare,

Și lasă-ți singur trupul, cu albele-i tipare,

Învăluit de umbră, el singur să murmure,

Ușure ca o frunză, adânc ca o pădure.

Să viețuiască singur în haosul de forță

Ce te trimite nouă prăpastie și torță.

De ce n-ai fi voluta topită, de tămâie,

Și singură mireasma, din tine să rămâie?

Drept pildă ia vecia ce-și mână-n mări uscatul

Și tăinuiește-n raze potecile și leatul.

Și fii-ne iubită în rostul tău sublim

Și fii-ne mai scumpă prin cele ce nu știm.

Aprinde-ți două umbre de fiece lumină,

Fii nouă deopotrivă și soră și străină.

Fii ca o apă pură, în care se ascund

Nămolurile negre cu pietrele la fund.

Fii cântecul viorii ce doarme nerostit,

Zmaraldul care încă pe mâni n-a strălucit,

Poteca-n palma țării, ce nu e încă trasă

Și poate duce-n ceruri sau poate-ntoarce-acasă.

Fii arborele încă nemistuit cenușă,

Ce ne arată vârsta minunilor la ușă.

Și dacă taina-n tine ar fi și fără preț,

Deși pustiu bordeiul nu-ndeamnă pe drumeț

Din depărtări, și-acesta, gonit de rătăcire,

Nu-și pune pe o creangă bordeiu-n suvenire?

Priveghe dară visul din noi să-l împătrești.

Fă-i început de coardă din fiecare dești.

Fă-i pirostrii ivoriul fierbinte-al unui trup

Cu amintiri de marmori și cu miros de stup.

Nutrește-ni-l cu ce e în tine întărire,

Cetate de altare, izvor de omenire!

Dă-i lapte de ești mumă, dă-i sânge – curtezană,

Și inima-n curvie ți-o fă de Cosânzeană.

Priveghe însă visul, stăpân peste durată,

Să nu se depărteze de oameni niciodată.

Și când ne ții puterea pe brațul ce ne leagă,

Simțind subt sărutare culcată lumea-ntreagă,

Iubirea ta să fie asemeni unui rit,

Ca sufletul din rugă să iasă-ntinerit.

Substrat religios are, în lirica lui Arghezi, și apropierea de lumea celor sărmani, bolnavi, muribunzi, hoți, tâlhari, pușcăriași, desfrânate, din volumul Flori de mucigai, lume din care și Domnul și Creatorul ei Și-a luat Ucenici și încă mai culege Sfinți, de lumea umilă, ca și de cosmosul mic, de lucrurile insignifiante.

Acuzat inițial de pornografie și vulgaritate, poetul se dovedește a fi având o motivație mult mai profundă decât avangarda, depoetizarea ori reforma în spirit modernist a limbajului poetic.

Tradiționaliștii care s-au simțit lezați au intuit prea puțin fondul spiritual veritabil al lui Arghezi și au lăsat drum liber apostazierii lui ulterioare pe cale exegetică.

„Poetul era convins că tot ce este uman interesează arta[24], încât „Arghezi este revoluționar în contextul literar al epocii nu prin depoetizare, ci printr-o insolită înțelegere și practicare apoetizării[25].

Deși multe din poemele sale presupun epicul, „nu este vorba de inserția liricului, ci de un lirism implicit, pururi prezent. Perspectiva este lirică…”[26].

O perspectivă profund tradițională, alături de afecțiune, compasiune, gingășie, candoare, naturalețe…


[1] În latină: Dumnezeu care Se joacă.

[2] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. III, op. cit., p. 156.

Și afirmă aceasta Scarlat vorbind despre poezia Har a lui Arghezi și, fapt de reținut și de apreciat, neconsiderând-o blasfemiatoare ci, dimpotrivă, pline de candoare, versurile în care „harul trece prin cartofi virginal și holtei, / Dumnezeiește”.

Asemenea, și în cazul poemului Evoluții, care pare scandalos (adică – etimologic – smintitor), este de părere că „poetul sugerează aici o tragedie […]: despiritualizarea progresivă de-a lungul dezvoltării civilizației. […]

Jocul este aici expresia ironiei amare, iar problematica este filozofică. Doar proștii reduc ludicul la amuzament, confundându-l cu frivolitatea. Filozofia contemporană artistului și-a pus în repetate rânduri întrebarea în ce măsură dezvoltarea civilizației a slujit o reală evoluție a speciei umane; răspunsul arghezian este, aici, negativ”, cf. Idem, p. 180.

Mircea Scarlat consideră eronată aprecierea lui Arghezi ca poet nereligios, aparținând lui Nicolae Manolescu, cf. Idem, p. 141, n. 3.

[3] Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, op. cit., p. 221.

[4] Idem, p. 212-213.

[5] Idem, p. 215, 239.

[6] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. III, op. cit., p. 155.

[7] Idem, p. 150.

[8] Cf. Idem, p. 150-151.

[9]Decadența e un termen istoric, până la proba contrarie, concepțiunea simbolică e veche cât și gândirea…”, cf. T. Arghezi, Vers și poezie, Linia dreaptă, nr. 2-3, 1904, p. 21, apud. Lidia Bote, Simbolismul românesc, EPL, 1966, p. 150.

[10] Biblia 1688: „Cartea nostră voi sunteți, scrisă în inimile noastre, știindu-se și citindu-se de cătră toți oamenii, arătându-vă că sunteți carte a lui Hristos, fiind slujâtă despre noi, scrisă nu cu cerneală, ce cu Duhul lui Dumnezău celui viu, nu întru leaspezi de piatră, ce întru leaspezi de inimă de trup”.

[11] Cf. Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, op. cit., p. 215.

[12] Idem, p. 240.

[13] Idem, p. 216, 218.

[14] Idem, p. 227-228.

[15] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. III, op. cit., p. 145.

[16] Idem, p. 150.

[17] Idem, p. 137.

[18] Ibidem.

[19] Cum ar fi Târziu de toamnă:

Prin singurătatea lui brumar

Se risipeşte parcul, cât cuprinzi,

Învăluit în somnul funerar

Al fumegoaselor oglinzi.

Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani,

Întunecat în adâncimi un lac e-ntins,

Şi sângele, din vii şi din castani,

Pe faţa ruginie a undelor s-a prins.

Tristeţea mea străvede printre arbori zarea

Ca-ntr-un tablou în care nu-nţelegi:

Boschet sau aşteptare opreşte-n fund cărarea?

Şi liniştea-i ecoul buchetelor pribegi.

Spital de întristare, de căinţă,

În care-ţi plângi iubirea nentâmplată

Şi-ţi aminteşti cu dor, cu-o suferinţă,

Făptura nentâlnită niciodată.

Molifţi, câţiva, s-au întâlnit departe,

Pe când murmurul parcului se roagă …

Se-nchide înserarea ca o carte

Şi sufletul în foi, ca o zăloagă.

[20] Spre exemplu, în poezia Doliu:

Mai mult, tu nu vei mai vedea

Nimic, nici cer, nici flori.

S-au prăfuit din zarea ta,

Ca nişte nori.

Nici zare nu vei mai avea,

Nici ochi cu care s-o măsori

În geamuri prin perdea.

De-acum străină mâna ta

Îţi va şedea deoparte,

Ca un condei, pe undeva,

Alăturea de-o carte.

Şi ochii tăi, de gura ta,

Vor trece mai departe,

Decât un nufăr de o stea.

Orbit-a viaţa şi, cu ea,

Şi cântecul şi luna,

Şi unda-n care strălucea

S-a stins pe totdeauna.

Tu pentru veci nu vei mai fi,

Şi-ai fost, cumva, vreodată?

Pustiul mă învălui,

Când sub un plop mi se trezi

Tot dorul de-altădată!

Durerea mi se pierde-n fum,

Tot căutând un vreasc de rost

Într-aste drumuri fără drum,

În care toate doar au fost,

Şi nu mai sunt acum.

[21] În germană: dispoziție matinală.

[22] În latină: nimicul.

[23] Termenul vizează idolatria anacreontică din tradiția poetică românească. Dar și idolul mândru, femeia, din poezia lui Eminescu (Gelozie).

[24] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. III, op. cit., p. 163.

[25] Idem, p. 158-159.

[26] Idem, p. 164.

Did you like this? Share it: