Epilog la lumea veche (I. 3), p. 148-152.

***

La finalul celor afirmate despre Bacovia, Arghezi şi Blaga, vrem să extragem câteva concluzii.

În primul rând, trebuie să spunem că atitudinile fundamentale pe care le-am scos în evidenţă, întâlnite în poemele lor, nu sunt singulare: ele sunt foarte caracteristice epocii.

Marea majoritate a poeţilor îşi exprimă în creaţiile lor nelinişti de esenţă religioasă, se simt devastaţi pentru pierderea orizontului tradiţional al existenţei, încearcă să-şi creeze, prin poezie, un spaţiu propriu în care să recupereze perenitatea valorilor spirituale ale satului românesc – ca extensie cosmică, naturală, și ca spațiu spiritual, adăpostit sub aripa sfințeniei –, în timp ce oraşul li se pare monstruos şi ucigător de suflete, sau îşi ţipă durerea lipsei de sens a vieţii şi a lumii în care trăiesc.

Este esenţial să spunem că lipsesc din poezia românească două coordonate fundamentale ale liricii moderne (simboliste şi expresioniste) apusene şi anume:

  • tentaţia evazionismului şi a exotismului (ilustrată masiv prin toposul mării, al porturilor, al călătoriilor, al trenurilor, al pânzelor şi vapoarelor).

Facem aici precizarea că evazionismul şi exotismul nu sunt o descoperire a lui Baudelaire sau a simbolismului, ci o stare de spirit care urmează veacului iluminist, în care s-a pus accent pe (re)descoperirea teritoriilor păgâne, pe exotismul oriental (musulman şi persan) şi pe cel emanat de spaţiile virginale americane, proaspăt descoperite de Columb.

Pornind de aici, după ce Renaşterea redescoperise păgânismul în filosofia şi arta Antichităţii, Iluminismul a elaborat, prin Spinoza, Voltaire, Rousseau şi Darwin, un război concertat, pe toate planurile, împotriva creştinismului.

  • spaima de infinitul cosmic, fundamentală în Apus, pe care a subliniat-o Blaise Pascal. Iar catedralele catolice, care îţi dau un sentiment „strivitor” prin grandoarea proiectării lor, nu sunt decât o icoană a felului în care apusenii privesc spre cosmos, care li se pare „strivitor” prin infinitul său.

La noi – şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga a observat foarte bine –, nu există o asemenea spaimă la niciun poet.

Prin urmare, aşa-zisele coordonate pascaliene ale poeziei lui Arghezi – spre exemplu –, pur şi simplu nu există.

Sentimentele fundamentale prezente în lirica românească sunt altele, cu totul altele, decât în cea apuseană, deşi veşmântul poetic poate părea asemănător: modernist, simbolist, expresionist, avangardist – de aici şi dificultatea enormă cu care exegeza reuşeşte să-i integreze pe poeţii români într-un curent sau altul!

Neliniştile esenţiale ale poeţilor noştri sunt, în schimb, următoarele:

  • frica de moarte, de Iad sau de Judecată;
  • nemulţumirea şi durerea foarte profundă pentru faptul că Dumnezeu nu S-a revelat în viaţa lor şi în lumea contemporană lor, că nu au avut o relaţie cu Dumnezeul cel Viu.

Eminescu, Blaga, Arghezi – şi chiar Fundoianu – spun pe şleau lucrul acesta, îl strigă cu tărie, iar unii dintre ei, uneori, Îl acuză pe Dumnezeu, că nu vrea să Se mai descopere oamenilor ca în trecut.

Este însă demn de reţinut că nu erau indiferenţi faţă de dorul abisal al sufletului de a-L vedea şi a fi cu Dumnezeu.

Cu totul dimpotrivă, ceea ce constituie o caracteristică esenţială a poeziei noastre este coborârea cu mintea în Iad, fenomen ascetic şi mistic căruia, dacă în proză nu avem un Dostoievski şi un roman al subteranelor, în schimb îi receptăm prezenţa în poezie cu o foarte mare acuitate (o trăsătură esenţială a liricii româneşti), cu precădere în lirica lui Bacovia şi a lui Blaga.

Gândirea la moarte şi cugetarea la Iad sunt coordonatele esenţiale ale filosofiei ortodoxe, de la Sfântul Vasile cel Mare care, în sec. III-IV, enunţa că adevărata filosofie este cugetarea la moarte (sau Sfântul Antonie cel Mare: gândeşte des la moarte şi nu vei greşi niciodată) şi până la Sfântul Siluan Athonitul (sec. XIX-XX), al cărui celebru dicton este: Ţine-ţi mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!

Această trăsătură este preluată în literatura românească și este omniprezentă de la Neagoe Basarab până la preromantici și Eminescu, pentru ca în poezia modernă să fie nu estompată, ci neclar exprimată și întrevăzută de sub vălul limbajului poetic modernist.

Poezia unora ca Bacovia şi Blaga – într-o bună măsură şi a lui Arghezi – nu este decât strigătul fiinţei încarcerate în infernul egoist al nefericirii proprii, unde ei stau ca într-un chit şi sunt disecaţi interior de o suferinţă cutremurătoare.

Din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, problema este dacă ei au mutat mărturisirea poetică sub epitrahil sau nu sau dacă măcar s-au pocăit înainte de moarte, pentru că mila şi iertarea lui Dumnezeu covârşesc toată mintea.

Dacă eliminăm fiorul religios şi poezia neliniştilor spirituale din lirica marilor noştri poeţi, trebuie să reevaluăm însăşi considerarea lor ca mari poeţi.

Încercaţi să păstraţi din Blaga numai poezia vitalistă, dionisiacă şi veţi observa cu uşurinţă că Blaga nu mai e Blaga!

Cele mai frumoase şi mai impresionante metafore şi imagini poetice din opera lui sunt cele inspirate de gândul morţii sau de neliniştea conştiinţei.

Poezia ţine locul pogorârii la Iad a conştiinţei sau ceea ce Ortodoxia numeşte pocăinţă, metanoia (schimbarea minţii). Nu este un reflex cultural-religios de tip orfic sau dantesc. Dante vizitează infernul din proprie iniţiativă, un infern în care intră şi iese după bunul plac.

Efortul poeţilor noştri este unul de conştiinţă. Ei constată pogorârea lor în infern, rămânerea în infernul spiritual propriu, pe care îl exprimă, îl exteriorizează poetic.

Nu sunt însă niciodată autonomi, ci dependenţi de Dumnezeu. Ei nu se pot scutura de această realitate interioară zguduitoare printr-un gest emergent oarecare.

Creaţia poetică îi reconfortează spiritual numai într-o anumită măsură, ca mărturisire publică şi exorcizare.

Eminescu singur coboară în infernul durerii pentru femeie, pentru cea pe care o iubeşte, dar nici el nu face acest gest ca semn al omnipotenţei geniale şi artistice, ci dintr-o compătimire şi sfâşiere sinceră, cerând apoi mântuirea pentru amândoi, de la Dumnezeu şi de la Maica Domnului.

Zbuciumul acestor poeţi este în locul rugăciunii şi al cugetării chinuitoare asupra rostului fiinţei, în locul privirii asupra interiorului propriu, pe care le îndeplinesc monahii şi nevoitorii ortodocşi, asceză specifică şi unică pe care poeţi ca Eminescu, Blaga, Arghezi o cunosc îndeaproape. Numai că nu au avut puterea renunţării la ei înşişi până la capăt.

În fine, după ce Titu Maiorescu a desemnat ca obsesie naţională „sincronizarea” cu Occidentul (chiar dacă întârziată de conceperea mai întâi a fondului) şi aceasta a fost perpetuată apoi, ca atitudine culturală naţională, prin teoretizările sistematice ale lui E. Lovinescu, paradoxul paradoxurilor care s-a petrecut în literatura noastră a fost acela că s-au sincronizat cel mai bine cu arta şi cultura europeană tocmai spiritele care au fost profund religioase şi aplecate spre dimensiunea mistică a existenţei, spiritele profund tradiţionaliste, în esenţa lor, exasperate de declinul spirital al lumii moderne.

Începând cu Mihai Eminescu (om al timpului modern, zicea Maiorescu) şi terminând (sau ne-terminând) cu Eugen Ionescu şi Mircea Eliade, marile valori ale literaturii române au cam depăşit ideea de „sincronizare”, pentru că s-au aşezat ele însele în fruntea unor curente de gândire şi de cultură universale.

Eminescu – deşi nu prea se vorbeşte despre aceasta (s-a remarcat, de exemplu, că, în Geniu pustiu, „în manieră modernă, mateiană, autorul intră în dialog cu personajul…”[1]) –, a anticipat, prin poezie, lirica simbolistă şi modernistă, iar prin proză, romanul existenţialist, al „dosarelor de existenţă” şi pe cel fantastic de factură modernă!

Şi toată aceasta profunzime spirituală şi vitalitate creatoare derivă din fondul profund religios al acestor personalităţi ataşate de tradiţie, adânc neliniştite de absurdul timpului modern şi de absenţa revelaţiei sacrului, adică a lui Dumnezeu în lume.

De aceea, cel mai adesea, ideologia culturalistă, filosofia culturii (Liiceanu îi găsește şi un dumnezeu: dumnezeul culturii) care este, în esenţa ei, eclesiofobă, admiră şi aplaudă, ca personalităţi culturale monumentale, pe cei mai neobosiţi detractori ai spiritului său luciferic-ateu.

Şi deşi acest lucru este mai mult decât evident, pare să nu îl sesizeze nimeni. Sau, cel puţin, nimeni nu îl spune.

Baudelaire definea modernismul ca aspiraţie spre Infinit. Poezia română modernă, prin toţi reprezentanţii săi de seamă (Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu) nu exprimă decât un profund regret pentru eşecul iluminării mistice şi al transfigurării personale, pentru eşecul nedepăşirii limitelor umane, a neputinţelor proprii.

Din această perspectivă, poezia românească este centrată pe eul propriu, este personalistă mai mult decât lirica modernă apuseană.

Accentele profund personale, circumscrierea privirii în interiorul spiritului propriu sunt mai rare în poezia lui Baudelaire, Rimbaud, Valéry, Verlaine, Rilke, Trakl, etc., decât în poezia românească. Iar amprenta liricii româneşti o reprezintă exprimarea regretului.

Referindu-se la poezia română modernă, pusă faţă-n faţă cu categoriile negative ale poeziei moderne, aşa cum le-a receptat Hugo Friedrich, E. Negrici afirmă următoarele:

„Până şi poemele celor mai îndrăzneţi modernişti pot fi descrise prin categorii pozitive. […]

Citită astăzi, poezia română modernă, îmi pare, cu minime, rarisime excepţii, desprinsă de pe fundalul secolului al XIX-lea european [ca mentalitate, ceea ce confirmă afirmaţiile noastre cu privire la existenţa unei puternice tradiţii spirituale şi literare în scrisul românesc, în pofida teoriei lovinesciene]”.

Poezia română modernă „este încă umană, personală, tandră, cuminte, sentimentală”, ea „nu anunţă anormalitatea poetului şi nu seamănă nici pe departe cu acel limbaj al unei suferinţe gravitând în sinea sa, care nu mai aspiră la nicio vindecare, ci doar la cuvântul nuanţat (H. Friedrich)”.

Poezia şi literatura apuseană nu aspiră la vindecare pentru că nu o mai aşteaptă de nicăieri, pentru că nu crede în experienţa vindecării trăită în mod conştient încă de pe acum, nu numai în viaţa viitoare, aşa cum, dimpotrivă, se crede şi se mărturiseşte în spaţiul ortodox.

Eugen Negrici preciza că „sunt de negăsit reperele, atributele, indiciile evocate adeseori de Hugo Friedrich: spaimele, tulburările, angoasele, dominaţia excepţiei şi a straniului, tenebrosul, atracţia neantului, fantezia scormonitoare, sfâşierea în extreme, dezorientarea, ordinea pierdută, transcendenţa goală, incoerenţa, fragmentarismul, reversibilitatea, fulgurările deconstructive, imaginile tăioase, optica asigmatică, dislocările, disonanţele, anormalitatea.

Este evidentă absenţa demonicului şi a categoriilor negative până şi la un poet al tăgadei ca Arghezi.

Totul în aceste poezii se află sub măsura legii. Plenitudinea, seninătatea lăuntrică a celor mai multe Îl presupun pe Dumnezeu, iar drumul sugerat de procesul poetic […] duce tot la El (subl.n.)”[2].


[1] Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei…, op. cit., p. 223.

[2] Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, op. cit., p. 164-165.

Did you like this? Share it: