Epilog la lumea veche, p. 185-192.

***

Eminescu, reprezentând idealul poetic (și) pentru Barbu, unise aticismul limbii (Scrisoarea I) cu melodioasele plângeri, dezavuate aici de Barbu. Și de altfel, tradiția cea mai veche a poeziei românești, imnografia și psalmodia, unea poezia și melodia.

Reţinem, din declaraţiile lui Barbu (într-un interviu cu Felix Aderca), faptul că „vream să invit poezia noastră” la „puritate aeriană”, „în certitudinea liberă a lirismului omogen, instruind de lucrurile esenţiale, delectând cu viziuni paradisiace”[1].

Deşi ne avertizează undeva că „o exegeză nu poate fi în niciun caz absolută”, orientându-ne în interpretare către un polisemantism al „unei poezii mai ascunse” aparţinând unui poet „prevăzut cu oarecare matematici”[2], credem totuşi că acest polisemantism presupune un grad mare de convergenţă ideatică şi că nu este vorba de sensuri contradictorii (de fapt, şi el afirmă aceasta) şi nici de interpretări total aleatorii, devinatorii în sensul hazardului.

Nimic din accepţiunile pe care el le acordă poeziei şi actului creator nu ne trimite către o astfel de viziune, a unei lirici interpretabile printr-un polisemantism hazardat, ne-semnificativ.

Articolele teoretice ale poetului au cel puţin savoare mistică, denotă un interes religios-mistic, care ne determină să reflectăm şi să nu considerăm că am suprapus versurilor barbiene un înţeles pe care nu l-ar putea presupune niciodată.

Se poate verifica oricând sensul ortodox în care Barbu a interpretat Craii de Curtea-veche al lui Matei Caragiale – aşa cum nu îl mai interpretează analizele moderne ale acestui roman corintic –, autor pe care îl consideră al doilea după Dostoievski în literatura universală.

Craii…reprezintă „o carte de înţelepciune, pe care un act de discreţie şi gust o disimulează sub grele catifele de pitoresc oriental”[3] şi care „oglindeşte dreapta credinţă de la răsărit”[4].

E de gândit asupra acestei perspective, cât și a atașamentului său față de lumea orientală: Isarlîk, inima mea, /…/ Raiul meu, rămâi așa! // Fii un târg temut, hilar / Și balcan – peninsular…

Dar, mai ales, în descendenţa unei cugetări străvechi bizantin-româneşti, Ion Barbu concepe actul creator ca spiritual-moral şi reflexiv-interior:

„Niciodată piatra nu va da Bucureştiului [sau altui oraş românesc] un sfert din strălucirea marilor cetăţi din Apus.

Civilizaţia noastră e sortită să se petreacă în virtual şi interior [subl. n. – parcă îl auzim pe Cantemir sau pe Grigore Râmniceanul, în prefața la Triod: românii „n-au atâta atârnare și trebuință de înțelepția cea din afară, de a împlini toate însușirile ce dai gheografii la Evropa”[5], adică, toate virtuțile practice cu care sunt înzestrați europenii].

Neputând clădi în afară (e şi prea târziu şi prea zadarnic pentru aceasta), în inimile noastre se cade să întemeiem: turnuri vibrătoare, speranţei; aurite bolţi, laudei; clopotniţe, adâncimi soarelui netemporal”[6] – cunoştea, deci, fără dubii, simbolismul medieval al soarelui şi nu am exagerat când am considerat că mă-nchin la soarele-înţelept e un vers mistic, dintr-o poezie interpretabilă prin rapelul la surse mistice.

Mai există însă și o altă legătură a lui Ion Barbu cu tradiționalismul, pe care o amintește Mircea Scarlat: „există clare indicii că a cunoscut foarte bine opera lui Bolintineanu și că a folosit-o în mod creator, astfel încât putem afirma că Bolintineanu este un precursor barbian mai important decât Anton Pann. […]

Nu este vorba de ecouri întâmplătoare în Joc secund, ci de pure preluări prin ricoșeu. Frumosul început al poemului Conrad a fost neîndoielnic cunoscut lui Ion Barbu, care l-a folosit în Nastratin Hogea la Isarlîk.

Nu surprinde faptul că termenul cavală, ce păruse pură fantezie eufonică în Uvedenrode, apărea de mai multe ori la Dimitrie Bolintineanu, în Mihnea și baba.

În plus, sonoritățile din După melci, le găsim la Bolintineanu în Fluturul și floarea, poem a cărui idilă între vietăți de regnuri diferite este posibil să-l fi inspirat pe Barbu și în Riga Crypto și lapona Enigel. […]

Titlul poemului Bălcescu trăind trimite clar la Vasile Alecsandri[7]. […]

Barbu rescrie motive din poemele unor autori din vechime (Alecsandri, Bolintineanu, Pann[8])…”[9].

Ecouri largi din Bolintineanu credem că auzim și în poemul Banchizele, în care poetul miriadelor de lumini și culori cerești contemplate în reflexivități marine este evocat de aurul stelar și de înflorirea reflexelor fluide, în timp ce pustietățile lichide nu au cum să nu ne rememoreze tărâmele lichide din Conrad:

Din aspra contopire a gerului polar
Cu verzi şi stătătoare pustietăţi lichide,
Sinteze transparente de străluciri avide
Zbucnesc din somnorosul noian originar.

Mereu rătăcitoare, substratul lor închide
Tot darul unui soare roşiatec şi avar,
Apoi, de-a lungul nopţii, tot aurul stelar
Şi toată înflorirea reflexelor fluide. /…/

Eminescu este de asemenea convocat prin imaginea poetică a noianului originar – sintagmă pe care în altă parte o barbinizează, prelucrând bacovianul noian de negru în glaucul noian (Pitagora) – adjectivul glauc fiindu-i împrumutat lui Ștefan Petică.

Dar, asemenea lui Bacovia și Arghezi, nici Barbu nu se abține să eminescianizeze, așa cum se petrece în poemul Peisagiu[10] – ba chiar, în prima parte, bacovianizează, deși declara că nu are afinitate pentru interregnul liric al lui Bacovia.

Cred că tot de la Bacovia și-a însușit Barbu oximoronul psihologic al zăpezii asociate cu fiorul tanatic, pe care îl utilizează în poezia Fulgii (unde fulgii cad din nevăzute urne), poem în care, de asemenea, nu se sfiește să-i împrumute aceluia și metafora plumbului ca greutate sufletească, așteptând ca tot plumbul meu din suflet…să se topească în gânduri de ninsoare, dorind vremea când…pe gând descăleca-vor zăpezi neprihănite…

Sau poate că erau locuri comune ale unei poezii a începutului de secol XX…

Barbu ne confirmă el însuși, aici, că poezia depresivă a lui Bacovia, pe care părea să n-o agreeze, are un fond ideatic și cognitiv profund, traducând printr-un țipăt dezarmant dorul de neprihănire și de înveșnicire al romanticului Eminescu.

Spiritual infiltrat de același ideal, și Ion Barbu reclamă: Ținuturi ale minții, lăsați să vă-mpresoare /…/ neaua altui soare /…/  – O, suflete, ca lunca te-mbracă în hiacintă…

Traseul acestor idealuri este unul bătătorit de la romantici la moderni.

Fără îndoială că o analiză comparativă atentă poate conduce oricând la concluzii neașteptate în legătură cu influența literaturii medievale și apoi a celei preromantice și romantice asupra liricii moderne, dar ne oprim pentru moment aici.

Însă, a ajuns Barbu la acel cântec încăpător precum lauda grădinii de îngeri? Spuneam altădată că e un deziderat poetic maximal, care, doar ca deziderat, se sincronizează cu pretențiile poeticii occidentale.

Un poem din volumul Joc secund, intitulat Edict (inițial Treime), pare a fi un manisfest anti-parnasian sau anti-baroc, împotriva formalismului artistic:

Această pontifică lună

Cuvânt adormiților e,

Din roua caratelor sună

Geros, amintit: ce-ru-le.

O sobă, cealaltă mumie.

Domnește pe calul de șah,

La Moscova verde de-o mie

De turle, ars idol opac.

Dogoarea, podoaba: răsfețe

Un secol cefal și apter.

Știu drumul Slăbitelor Fețe,

Știu plânsul apos din eter.

În ciuda refuzului podoabei, al barochismului a-geometric, concluzia la care am ajuns, urmărind crezul poetic barbian, elicoidal, e că poezia lui este un manierism. Unul cult, inteligent, practicat cu mult talent poetic.

Barbu e un versificator de idei și idealuri – poetice, religioase, filosofice –, un Macedonski aflat într-o altă vârstă a literaturii române, mai evoluată, care visează formule poetice revoluționare, dar care nu face, de multe ori, decât să propună un tip de poezie, să dispună cum și în ce fel ar trebui să fie poezia.

Când Nichita Stănescu va defini poezia, o va face din interiorul unei realități poetice palpabile, al unei experiențe demonstrabile. Pentru Ion Barbu, poezia are valoare axiomatică.

Străduința lui este să determine convergența unor tradiții poetice și spirituale românești într-o formulă mallarméană.

Pentru a ajunge cumva la imaterialitatea intangibilă a poeziei, poetul pare însă, în unele versuri, că lovește materia cu ciocanul până când adună țăndările cuvintelor.

Uneori ajunge la formule geniale, dar nu mai mult decât formule. Poezia lui e un experiment poetic, care poate fi valorizabil într-un grad înalt, dar adesea nu este și o experiență poetică.

Și tot așa, uneori, e rizibil efortul critic de a-i dezobscuriza orice vers enigmatic și de a filosofa până în prăsele.

Autorul este, retoric, un puritan al formelor și ideilor – care vede idei precum Camil Petrescu[11] (și nu e singurul punct comun) –, dar care își tergiversează crezul pe un parcurs nelinear între poeziile transparent sexualiste și cele transparent religioase, între poezia catartică și elogiul castității, spiritualității și al misticii, între fabula antică sau orientală și lumea dreaptă a Răsăritului.

Ceea ce proclamă Barbu este superioritatea filosofiei / gândirii tradiționale și a unui / într-un limbaj modern, pentru că o realitate ideală / transfigurată / spiritualizată trebuie exprimată într-un idiom corespunzător, printr-o comunicare capabilă să-i sesizeze coordonatele transcendentalizării.

Marea problemă a poeziei moderniste (inclusiv a celei occidentale) este: cum să creezi limbajul, dacă nu ai mai întâi realitatea pe care acest limbaj e chemat să o confeseze?

Însă poeții sunt convinși că pot crea o cale spre această realitate invizibilă, defrișând atât jungla vocabularului contingent, cât și urmărind scriptura simbolurilor literare (dacă simboluri cosmice nu mai știu să citească).

Așa cum am mai afirmat, pentru poeții Apusului european, această realitate este transcendentă, adică intangibilă, ca realitate dogmatică exprimată de Bisericile apusene.

Poezia lor se vrea refacerea unui traseu pierdut spre transcendență.

În Răsărit însă, așa cum expune Blaga – demonstrând că se cunoștea acest fapt – acest transcendent coboară în imanent. Și devine o realitate tangibilă (chiar obligatoriu!), și mai ales acum și nu de abia în veșnicie.

Arghezi aleargă toată viața după această tangibilitate. Blaga știe ce înseamnă, dar crede că poate să o ocolească pentru un destin de poet modernist și de filosof, dar pe care îl împlinește gravitând tot în jurul unui nucleu de idei format prin apelul la religie, metafizică, tradiție, spiritualitate.

Barbu este și el destul de cult încât să cunoască arhaicitatea și profunzimea acestei situații, chiar dacă nu are o experiență atât de intimă cu realitatea însăși a acestei căutări și alergări epuizante, precum Arghezi și Blaga. De aceea e și mai senin conceptual și nu divulgă o tectonică interioară activă.

Deși nu era un religios sau un mistic[12], Vladimir Streinu a intuit și afirmat existența unor „ordini de valori antinomice, una transcendentă, eternă și severă, alta imediată, temporală și atrăgătoare”, dar și „perpendicitatea transcendentului la real, [pe] de o parte, și vocația realului la transcendent, [pe] de alta”[13], ca fiind axele poeziei lui Eminescu.

Această intersecție a cerului cu pământului și aventura cunoașterii umane, care urmărește ambele coordonate, orizontală și verticală (și pe care Eminescu o descrie în trei poeme: Floare albastră, Luceafărul și Memento mori), reprezintă polii tematici în jurul cărora gravitează poezia română modernă (cu cele două ipostaze: modernistă și tradiționalistă).

Remarcând că Eminescu e un poet ermetic („ pe cât de mare, pe atât de ermetic”) și că poeziile lui „trebuie a fi comentate cu alte versuri eminesciene din restul operei”[14], tot Streinu sesizează că „eminescianismul” este „un curent poetic pe care literatura noastră nu l-a avut încă”[15].

Deși atât moderniștii, cât și tradiționaliștii au încercat să-l creeze, fiecare cu alte instrumente.

Rămânem aici, deocamdată, cu discuția. Ceea ce am vrut să demonstrăm e că tradiția, literară și spirituală, nu dispare în neant. Mai mult decât atât, ea nu reprezintă doar domeniul așa-numitei literaturi sau poezii tradiționaliste sau a folclorului.

Dimpotrivă, ea formează fondul poeziei moderniste – în ciuda receptării critice evazive sau divagante (motivate ideologic și politic) –, poezie care se sincronizează prin forma literară, nu și prin curenții de adâncime ai gândirii poetice.

Altfel spus, din avalanșa de manifestări literare care proclamă modernismul, ale primei jumătăți de secol XX, se ridică vârfuri poetice care, la o privire intransigent retrospectivă, nu denotă atât un atașament necondiționat la noile orientări literare, cât mai degrabă provoacă ascensiunea magmei poetice seculare și proiectarea la înălțime a unei tradiții pe care mulți o cred sau o declară pierdută pe drum.


[1] Idem, p. 109.

[2] Idem, p. 114.

[3] Idem, p. 140

[4] Idem, p. 141.

[5] Cf. Alexandru Duțu, Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII (1700-1821), EPL, București, 1968, p. 193.

[6] Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică, op. cit., p. 139.

[7] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Alecsandri.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann.

[9] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, III, op. cit., p. 196.

[10] Peisagiu:

Părăginile din urmă…

Te uită: ștersele păduri

Stau vinete sub greaua turmă

De nori molatici și obscuri.

*

Te uită: soli ai crustei albe

Ce-o să ne prindă, de pe-acum

În zdrențuiri de multe salbe

Pe tufa putredă, pe drum,

*

Un puf ursuz au nins scaieții…

Și, totuși, iată-mă venit

În fața toamnei și-a tristeții,

A toamnei ude năpădit.

*

De-același gând care-și destinde

Tot mai departe largul zbor,

Deasupra zărilor murinde:

Prin norii deși, deasupra lor.

***

De-a lungul strâmtelor răzoare,

Pe care vântul grămădi

Găteji și foi rătăcitoare,

Mângâietoare, vei veni?

*

Lăsându-mi ochii tăi să caște

Destinderi fără de hotar,

Din golul toamnei vei renaște,

Purtând urciorul de cleștar?

*

Fum zvelt, înalt! Brumă fugară,

Străbate curbele poteci

Întortocheate și coboară

În toamna vânturilor reci.

*

Sărutul meu îți va aprinde

Văpăi ce nu se pot gândi

Și-n ciuda umbrei ce se-ntinde

Un scump țesut vom năvădi,

*

Până când anii vor așterne,

În colb mărunt, argintul lor;

Și gârbovit de ierni eterne

Stăpânul crunt al orelor.

*

Va osteni să mai adaste

Ivirea ultimilor sloi

Și bolta nopții sale vaste

Va-ncovoia și peste noi.

[11] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Petrescu.

[12] De la V. Streinu pornesc anumite sugestii critice, care ignoră tradiția religioasă și literară și care își vor găsi ulterior dezvoltări mult mai ample la Ion Negoițescu sau Ioana Em. Petrescu, cum ar fi: „resorbirea conștiinței individuale într-o ordine superioară, într-un fel de supraconștiință a lumii”, „singura realitate, o prezență unică și universală, ființă fantastică [în Scrisoarea I, Memento mori și altele] […], geniu care visează, ființa lui fiind viața lumii” (Streinu nu a înțeles sau nu a vrut să accepte că acest geniul este Dumnezeu, care gândește lumile, așa cum o afirmă toată tradiția literară veche, anume că Dumnezeu iaste gând neîncetat, cum scria N. Milescu, sau Că Domnul au cugetat cu gândul / De le-au făcut [cele ce există] şi-I ţân toate rândul [orânduiala, ordinea], cum zice Dosoftei în Ps. 148, 15-16), „demonismul geniului poetic”, reflexul „ataraxiei stoice”, „naturalismul” lui Eminescu prin care acesta ar fi concepând lumea ca evoluând dintr-un sâmbur, cf. Vladimir Streinu, Poezie și poeți români, antologie, postfață și bibliografie de George Muntean, Ed. Minerva, București, 1983, p. 90, 99, 100, 117.

[13] În *** Studii eminesciene, EPL, 1965, reluat în: Vladimir Streinu, Poezie și poeți români, op. cit., p. 133 și 136.

[14] Vladimir Streinu, Clasicii noștri, Ed. Casa școalelor, București, 1943, reluat în: idem, p. 96-97.

[15] Idem, p. 92.

Did you like this? Share it: