Zi: 8 ianuarie 2011

Epilog la lumea veche (I. 3), p. 193-200.

***

Pasul de-amnar al Domnului

scapără-n ochiul minutului.

B. Fundoianu, Coincidenţe

În paginile următoare ne vom apropia de o triadă de poeți care, paradoxal, dintr-o anumită perspectivă, pot să ne explice mai bine fenomenul poeziei românești moderniste decât au făcut-o clasicii despre care am vorbit mai sus.

Ei ne divulgă o atmosferă generală, de tristețe și criză lăuntrică, pe care o putem recepta mai clar, nemaifiind tot atât de fascinați și implicați, ca în cazurile anterioare, în receptarea și descifrarea unor limbaje poetice foarte complexe și originale.

Arghezi, Bacovia, Blaga și Barbu sunt preocupați mai mult să exprime o experiență personală și o aventură cognitivă/sapiențială.

Personalitatea lor este prea puternică și captivantă și nu oferă un etalon pentru curentele literare moderne, pe care le transcend.

Mai puțin ermetici și urmărind o dezvoltare literară în alt fel a sensibilității lor moderniste, Fundoianu, Voronca și Vinea[1] sunt poeți pe care doar preconcepții didactice îi plasează într-un fundal avangardist al manifestărilor poetice din ceea ce putem numi prima parte a epocii moderniste.

Pe primii doi Călinescu îi consideră tradiționaliști, în timp ce pe Vinea îl plasează în rândul avangardiștilor, din cauza manifestelor lui teoretice, altfel poezia lui neavând mai deloc de-a face cu avangardismul.

Și Fundoianu teoretizase avangarda, însă Călinescu nu consideră materia poeziei lui ca fiind tot avangardistă, ceea ce credem că e valabil în aceeași măsură și pentru Vinea.

Lovinescu îi încadrează pe toți trei – tot în virtutea activității teoretice în slujba avangardei literare – la capitolul Poezia extremistă, dar observă, în același timp, despre Fundoianu că „inspirația sa e tradițională, rurală am putea spune […] numai accentul și notația, cu influențe de altfel argheziene, sunt moderniste”, despre Voronca faptul că este „poet dezagregat sufletește” și cu o „sensibilitate răvășită și descompusă de tristeți” (poetul, din păcate, va alege să se sinucidă), influențat de Adrian Maniu și tinzând spre ordine clasică, iar despre Vinea că „ține să-și încurce ghemul artei în expresii enigmatice și în libertăți față de punctuație”[2]. Cam ciudată poezie extremistă.

Nicolae Manolescu îl clasifică pe Fundoianu împreună cu Voiculescu, Philippide și Emil Botta, dar – pe urmele lui Crohmălniceanu – îl consideră expresionist („alături de Blaga, Fundoianu este, probabil, singurul poet român expresionist”[3]) în timp ce pe Voronca și Vinea îi investighează la avangardă, deși nu pare să reclame pe undeva, în Istoria sa, semnele practicării cu adevărat a avangardismului în poezia lor.

Manolescu îndreptățește astfel ultimele decenii de receptare critică și didactică, care au accentuat procesul de sincronizare și de eliminare a factorului religios-tradițional din orice perspectivă valorizantă asupra literaturii române. El acutizează ceea ce era tendință la Călinescu și Lovinescu.

Pe de altă parte, sesizează tot el, comentând, contrariul a ceea ce susține, și anume că, precum „Fundoianu sau Adrian Maniu, Vinea începe prin a transcrie tradiționalismul în cheie modernă (subl. n.).

Multe din pastelurile lui sunt inspirate de natura rustică. […] Aproape singurele elemente prin care Vinea se atașează avangardei poetice sunt, dincolo, desigur, de tematică și decor […], stilul sincopat, telegrafic, și neprevăzutul unor comparații”[4].

Adică nu e avangardist, ci „elegiac” – doar că nu suntem de acord cu aserțiunea: „în gamă minoră”[5].

Aidoma, semnele avangardismului practicat poetic de Voronca nu sunt de găsit, poet care „preferă citadinismului natura vegetală” și, pe parcurs, e „tot mai dezinteresat de revelațiile avangardiste de ultimă oră”[6].

Transcrierea tradiționalismului în cheie modernă reprezintă, în opinia noastră, frontispiciul creației poetice a celor trei – și chiar al întregii poezii românești moderniste –, chiar dacă cheia modernă poate să fie, la fiecare dintre ei, după tipar simbolist, expresionist, constructivist sau după altă formulă poetică modernistă.

Nicolae Manolescu vede lucrurile exact invers: pentru el „tradiționalismul nu e decât o formă de modernism”[7] – dar vom reveni asupra acestui subiect, la vremea potrivită.

Mai important e însă că a sesizat această confuzie între moderniști și tradiționaliști.

Pe undeva a intuit bine, doar că modernizează alert și prea ideologic devenirea poeziei și a literaturii române, din dorința de a demonstra împlinirea dezideratului sincronist.

Fondul poeziei celor trei e tradiționalist, așa cum, în privința a numai doi dintre ei, observa și Călinescu.

Tradiționalist era și Blaga pentru Lovinescu, în timp ce Călinescu îl analizează ca ortodoxist, din moment ce Blaga nu s-a dezis niciodată de Gândirea, în ciuda obiecțiilor pe care le-a avut de formulat la adresa ei.

Contra-argumentul lui Manolescu, precizat la Voronca, acela că „realitatea și-a căpătat dreptul de a exista în sine, ca obiectul în spațiu al pictorilor cubiști…”[8] ni se pare ireal.

Versurile poeților aflați aici în dezbatere nu captează echidistant peisaje rurale sau provinciale pentru a le expune modernist–cubist, din rațiuni de sinteză artistică originală între tradiție și modernismul expresiei. Această perspectivă estetizantă este suprapusă unor intenții care sunt impalpabile sub această formă.

Nu este vorba, la acești poeți, de o realitate care există în sine, ci de una foarte…concretă: pe de o parte, o realitate urbană exprimată sincopat și telegrafic (formule prin care se clasicizează și poezia lui Bacovia) din rațiune protestatară și, pe de altă parte, o altă realitate, contemplată nostalgic și exprimată prin peisaje tradiționaliste, care levitează emblematic, pentru că poeții receptează dureros destructurarea vechii lumi și a fundamentelor ei pacificante pentru conștiința umană nescindată.

Ar fi o expresie cubistă a unui interior colajabil în imagini ale memoriei proustiene, dacă poeții ar fi relaxați la nivelul conștiinței…Dar ei nu sunt.

Vom vedea mai departe de ce nu sunt relaxați etic și estetic.

Eugen Negrici vorbeşte despre „unda lirică, învăluitoare, vibraţia afectivă a versurilor româneşti semnate de B. Fundoianu şi Ilarie Voronca. Prea limpedea prezenţă a eului empiric identificat cu eul poetic le plasează în descendenţa unui stil liric multisecular (subl. n.) întemeiat pe emoţie şi sensibilitate”[9].

Dacă s-ar fi născut în Apus, Benjamin Wexler sau, pe numele său de poet, B. Fundoianu (Benjamin Fondaine, când scria în franceză) – de la Fundoaia, un sat moldovenesc – ar fi fost, probabil, un socialist utopist sau un anarhist nihilist sau un militant avangardist protestatar.

Născut însă într-o Moldovă mică cât o nucă, după cum spune el însuşi, şi crescând printre oameni simpli şi truditori, fie evrei care visează la o soartă mai bună şi care, în case, ştiu vapoare ce pleacă spre New York (Herţa), fie ţărani români care muncesc pe lângă boi în acelaşi ritm al durerii, Fundoianu e, ca viziune poetică, un ortodoxist cu accente argheziene şi blagiene de revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar şi cu nuanţe profunde de umilinţă şi de compasiune faţă de suferinţa pe care o priveşte prin ferestrele unei inimi ortodoxe.

Dacă Tristan Tzara[10] (Samuel Rosenstock), născut în aceeaşi Moldovă, băcăuan ca şi Bacovia (Tzara s-a născut la Moineşti, jud. Bacău), fondează în 1917 dadaismul la Zürrich, Fundoianu rămâne profund ataşat de atmosfera rurală şi provincială – dar mai mult rurală – a ţinuturilor natale, e adesea eminescian în tonalităţi, deşi pe o partitură modernist-simbolistă, ca şi Bacovia, şi scrie o poezie care are multe în comun cu Blaga şi cu Arghezi.

E posibil să fie vorba de o stare de spirit comună. Și aici îi dăm dreptate lui N. Manolescu, care, vorbind despre Vinea, sesiza că „în unele cazuri, nu se poate stabili posteritatea. Vinea i-a anticipat pe unii sau pe alții [remarcă tonalități comune cu Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat, Maniu și Emil Botta]. A respirat însă aerul tuturor (subl. n)”[11].

Toți însă au respirat aerul tuturor: e un aer comun, care unifică ideal această epocă. De abia privită retrospectiv, din viitor, se remarcă această notă comunională, mai puternică decât distanțele expresiv-literare.

Fundoianu este profund autentic şi poezia lui ne aduce aminte de tablourile lui Chagall[12], un alt artist evreu asupra căruia se recunosc influenţele mediului ortodox, cel rusesc.

Ulterior, în 1929, aflat la Paris, se dezice de simbolism şi chiar de toată poezia sa, pe care o privise mesianic.

Văzuse în poezie un paradis terestru, dar recunoaşte că pe vremea aceea eram gol şi nu mă ştiam gol.

Înţelege că arta nu mântuieşte: Am înţeles, brusc, că paradisul meu pământean, cu boi, cu belşug, cu balegi era o minciună; şi minciună poemul oriunde ar fi fost. Minciună Hugo, Goethe! Minciună serafică Eminescu! […] Dacă a fi poet înseamnă a crede în minciuna poeziei, poezia mea de astăzi e mai prejos ca leac decât alifiile băbeşti.

Însă crezuse sincer în poezie, căci ştiu că nimeni nu caută poemul cu riscul de a-l sparge, nici pe Dumnezeu cu primejdia de a-L pierde.

A înţeles poezia ca pe un crez în viaţă pentru care va da seamă la Judecata lui Dumnezeu: La judecata din urmă, poezia singură va judeca pe om, pe omul pe care poezia îl ciopleşte din lut, sau îl aruncă în aer cu dinamită. Adică, idealul în care a crezut şi pentru care a trăit, îl va judeca pe om. Credinţa omului, dacă e bună, îl ciopleşte din lut, dacă e rea, îl dinamitează, îl face pulbere.

Nu e o joacă, ci viitorul pozitiv, ca şi toată veşnicia, depinde de atitudinea pe care veţi fi avut-o pe frânghie, în timpul dansului de groază, atunci când ţi se cere să alegi esenţial în viaţă.

Fundoianu concepuse poezia ca pe o soteriologie, pentru sine și pentru alții, şi această poezie ar fi trebuie să fie potopul care să schimbe-obrazul lumii / Şi focul să înjunghe statornicia-n rău (Paradă).

Fusese și Eminescu sceptic la adresa virtuților soteriologice ale liricii: Natur-alăturată cu-acel desemn prea şters / Din lirica modernă – e mult, mult presus (Icoană și privaz). În timp ce Bacovia avertiza că poezia a devenit o poemă decadentă, cadaveric parfumată.

Ceea ce declară Fundoianu în aceste sentințe este…ceea ce nu declară Bacovia atât de tranșant, dar subînțelege și subimprimă în versurile sale, și anume protestul la adresa artei și a poeziei moderne, care nu împlinește ceea ce își propune să împlinească.

Ca şi în cazul lui Blaga sau Arghezi, lupta cu Dumnezeu a lui Fundoianu vine dintr-o mare suferinţă interioară, aceea de a nu-L cunoaşte pe El în mod intim, de a nu-L avea aproape, de a nu Se fi revelat lui: De ce Te-ascunzi în ploaie şi furtuni / când eşti în toate oasele din mine? // Sunt nopţi în care stelele fac semne /…aş vrea să fie semne de la Tine (Psalmul lui Adam), etc.

Este uneori „eminescian” în sonuri: Talanga scoate luna şi-o sprijină-n amurg; / nu-i nimeni să asculte cum lucrurile curg / şi cum se pierd în drumuri căruţele cu paie. /…/ şi numai murgul singur, legat de un ţăruş, / rumegă rotogolul ce iese din genună / şi-şi pune la ureche petele lungi, de lună (Herţa).

A ştiut să asculte liniştea, tăcerea, ca pe nişte presimţiri ale morţii, căci nu pot mai departe de moarte să m-ascund (Cântece simple: Mărior).

În ţinuturile unde a crescut el, aici: tăcerea simplă şi contemplarea amplă; /…/ şi nici măcar o crimă din moşi şi strănepoţi. // Ne cheamă alte drumuri, Călugăre, în lume – / şi totuşi, e-o lumină de care nu mă rup; / lumină din lumină şi spumă între spume – / şi nu e decât umbra cuiva fără de trup (Lui Ion Călugărul), a Cuiva care e totuşi prezent în lume, căci în anotimp, simţi pasul lui Dumnezeu cum calcă (Ce simplu).

Liniştea e stăpânitoare: e linişte…şi-aşa de pur e gândul că ai putea să-l pipăi (Privelişti) – mai blagian decât Blaga! –, şi în această linişte pot să pipăi glasul pădurii cu urechea (alt poem numit Privelişti).

Folosind o imagine veterotestamentară dar şi adânc ortodoxă, poetul mărturisea că aşteaptă moartea ca pe o eliberare din trup – aş vrea să sparg ferestrele din trup – şi o mutare în Împărăţia ceva veşnică, unde e lumină neînserată şi pace: Atunci, frumos, de-a lungul şi de-a latul / pământului acoperit de zi, / boii cei simpli vor începe-aratul / în pacea care se va nesfârşi.

El simţea tăcerea care poate veni curând şi lumina care poate să cadă-n tine.

De aceea, coace-mă bine, Doamne, în câmp, ca pe-un harbuz, / Şi sparge-mă, în toamna aceasta, care vine (Alte privelişti).

Deşi trăia în atmosfera culturală a simbolismului şi modernismului şi a scris în mijlocul ravagiilor primului război mondial, simţind – bacovian și simbolist – că sufletul meu moare / În aiurări de spaimă şi-n cânturi funerare… (Amurg de toamnă), în poezia sa există, ca în icoanele ortodoxe sau ca în picturile lui Rembrandt (Ion Barbu observa: „trebuie să răscoleşti în domenii cu totul străine de literatură şi de suprarealism ca să rezolvi problema de lumină imanentă ce l-a preocupat pe Rembrandt”[13]), acea lumină covârşitoare, a harului dumnezeiesc, care stă întinsă peste toate ca o faţă de masă, pentru că ospăţ şi invitaţie la împărtăşire de preaplinul harului este întregul univers:

E-aşa de luminoasă toamna, aşa de luminoasă! / Vrei tu să ştii de ce? / Păsări cu guşa albă s-au strâns la ospăţul cerului, / iată faţa de masă a luminei întinsă pe lucruri; / ziua ne iese-nainte cu pâinea şi sarea pământului, / apele cu părul rece s-au pieptănat să te bucuri, / pasul de-amnar al Domnului scapără-n ochiul minutului.

Iar ţăranii aruncă pe câmp seminţe care sunt lumină (Coincidenţe).

Cu B. Fundoianu auzi cum învecheşte frunza în clopote de-aramă (Herţa) şi simţi mireasma de fân, ce străbătea catapeteasma (Arşiţa). Vezi flacăra-n genunche la căpătâiul nopţii, sau ghiceşti cum gologanii şi-i numără pârâul (ceva asemănător am găsit și la Esenin[14]), în timp ce în linişte s-aude cum încolţeşte grâul (Herţa).

Lumina cade cu buzele în lut şi tăcerea se aude cum s-a spălat cu apă (Sinaia).

Pământul e matrice dată de ziua cea dintâi, / în care mă aşteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul (Femeie luminoasă).

Iubirea este o rază din iubirea lui Dumnezeu: Dar poate fi mai mare iubirea ca iubirea? (Cântece simple: Mărior).

Poetul aşteaptă ca pământul iară să-nceapă din iubire (E ziua cea din urmă…) şi ca dragostea, şi ea, să înceapă în ziua cea dintâia de iubire… (Preludiu).

Poetul s-a născut într-o familie de oameni credincioşi: Bunicul între flăcări de sfeşnic se ruga: / “Să-mi cadă dreapta, limba să se usuce-n mine / de te-oi lua vreodată-n deşert, Ierusalime!” /…/ Nime / nu asculta cum dânsul plângea, din adâncime, / şi-amesteca în capul nepotului său tâmp / ruga din casa scundă cu mugetul din câmp (Herţa).

Fundoianu, ca şi alţi poeţi moderni, au văzut în poezie o alternativă la rugăciune, dar a ajuns să recunoască faptul că ea nu este aşa:

Nu ştiu nimic din arta cu care se câştigă / sufletul care tace şi carnea care strigă /…/ Durerea-i mult mai mare când moare în cuvinte, /…/ vreau să mă rog în toamna aceasta ca un schimnic / şi sufletul meu simplu în trupul greu şi pleş / să înflorească-n rugă argint, ca un cireş (Vreau toamnă, via…).

A fost denunţat autorităţilor naziste, în Franţa, ca fiind evreu. Arestat şi dus mai întâi la Aushwitz, a murit gazat la Birkenau, în 1944.

[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vinea.

[2] E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), op. cit., p. 142.

[3] N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008, p. 757.

[4] Idem, p. 830.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 835.

[7] *** Poezia română modernă…, op. cit., p. XL.

[8] N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române…, op. cit., p. 835.

[9] Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, op. cit., p. 164.

[10] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tristan_Tzara.

[11] N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, op. cit., p. 831.

[12] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marc_Chagall.

[13] Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică, op. cit., p. 107.

[14] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Serghei_Esenin.