Epilog la lumea veche [I. 3]

*

Pagina sursă…de unde puteți downloada cartea.

[item image]

Read Online (~256 pg)
PDF (2.7 M)
EPUB (275.2 K)
Kindle (~256 pg)
Daisy (~256 pg)
Full Text (503.7 K)
DjVu (3.2 M)

All Files: HTTP

***

Volumul al treilea din Epilog la lumea veche (de fapt, partea a treia dintr-un volum I care era/este proiectat să se ocupe numai de poezie) reprezintă o etapă, în care am scris într-un anumit fel despre poezie și despre literatură. Dacă Dumnezeu va îngădui, cele ce vor urma vor fi complementare.

Mă opresc acum aici pentru că m-am angajat temporar în alte proiecte, la care trebuie să lucrez în contratimp.

Aș fi dorit să mai scriu la acest volum trei/parte a treia, dar nu se poate acum și, după cum am spus, îl publicăm la nivel online pentru că face parte dintr-o etapă la care nu știu când și cum o să mă mai întorc (adică: cum o să abordez aceste fapte literare atunci când o să mă întorc).

Volumul I, asupra poeziei, îl proiectasem să continue cu investigarea liricii tradiționaliste din prima jumătate a veacului XX. Începusem deja să scriu la ea…sper să continui peste câțiva ani. După care urma să dicutăm despre poezia postbelică și cea postmodernă.

Și, dacă nu e prea mult, nădăjduiesc să ajung și la un volum II, care să aibă în vedere proza. Măcar asupra câtorva prozatori, cu deosebire, aș vrea să mă opresc, în primul rând ca să-mi lămuresc anumite interogații lăuntrice.

Scriu pentru că nu am aflat aceste lucruri…scrise. Nu am pretenția de epuizare: cele spuse se pot reanaliza, reformula, clarifica și completa, în viitor. Chiar și de către alții: numai să se facă acestea cu bună credință și nu cu intenții obscure…

Predică la duminica după Botezul Domnului [2011]

Despre începuturile continue ale vieții cu Dumnezeu.

Ce înseamnă pocăința și cum se manifestă în noi.

Împlinirea vieții noastre e o împlinire a noastră întru Dumnezeu.

Când aștepți ceva esențial…Dumnezeu te duce acolo unde trebuie.

Predica noastră, în format audio, are 44. 27 minute…și a fost inclusă în arhiva Praedicationes.

30.5 MB

Ilarie Voronca şi poezia ca deznădejde-n rugăciune

Epilog la lumea veche (I. 3), p. 201-208.

***

Ce trist e să fii poet.

Ilarie Voronca, Gânduri pentru Soveja

Voronca, Vinea şi Fundoianu alcătuiesc în literatura română, cum spuneam și mai sus, o triadă de poeţi care au practicat un lirism şi au adoptat o formulă poetică înrudite în mod esenţial.

Adesea au fost încadrați în categoria poeţilor modernist-avangardişti – plasându-l pe Fundoianu mai mult spre simbolism/expresionism–, pornind de la premisa colaborării lor la diverse reviste declarat avangardiste din epocă, cât şi a poemelor, articolelor şi manifestelor avangardiste concepute de aceştia la un moment dat.

E binecunoscut, mai ales, Manifestul activist către tinerime, al lui Ion Vinea.

Opera lor, luată în ansamblu, nu ne îndreptăţeşte însă a-i considera vârfuri de lance ale unei sensibilităţi şi mentalităţi avangardiste şi nici măcar ale avangardei literare, aşa cum ne sugerează teoriile sau manifestele lor literare.

De altfel – am afirmat anterior acest lucru şi îl susţinem în continuare – în literatura română, teoria nu se potriveşte cu practica literară.

Macedonski nu scrie o poezie instrumentalist-wagneriană, aşa cum preconizează articolele sale definind poezia viitorului, filosofia şi poezia lui Blaga nu se întâlnesc decât sporadic (dualismul paradisiac-luciferic nu caracterizează lirismul său profund şi reprezintă o atitudine care va fi, în mare, ignorată după al doilea volum – iar manualele școlare insistă pe ceva ce nu îl caracterizează în mod esențial), în timp ce militantismul filosofico-matematic-ermetizant al lui Barbu se regăseşte exclusiv în formula poetică, în ecuaţia metaforică, nu şi în substanţa poetică a cărei supleţe ideatică este eminamente tradiţionalistă.

La fel, aderenţa programatică a unor poeţi ca Vinea şi Voronca la modernismul extrem al avangardei, nu se fundamentează printr-o experienţă literară solidă avangardistă.

Substanţa poeziei lor rămâne mai degrabă tradiţională / tradiţionalistă, pe fundalul unui limbaj poetic care pare sparge tiparele gândirii şi că afectează coerenţa mesajului şi logica discursivă.

În fond, este un mesaj tradiţionalist exprimat printr-un imagism constructivist, prin peisaje reconstruite pe criterii psihologice şi religioase, iar nu strict estetice.

De origine evreiască, ca și Fundoianu, Voronca împărtășește cu acesta și un destin marcat de sfârșitul dramatic, doar că el nu sfârșește în lagăr, ci alege să-și pună singur capăt zilelor.

Și tot cu Fundoianu are în comun apetența pentru un imaginar ortodox și pentru un lexic în consecință, între sublim și crepuscular. Fundoianu susținea chiar supremația lexicului slav în poezie, în defavoarea celui latin exaltat de epoca romantică.

Cred că artiștii evrei se simt mai aproape de „sufletul slav”, cu miresmele lui dureros-letargice, și apropie mai mult cultura română de aceste coordonate pe care „idealul europenizării” și purismul „traco-daco-roman”, al românilor „neaoși”, le făceau să se îndepărteze.

Revolta fondului nostru nelatin nu însemna nici pentru Blaga vreo reconsiderare a elementului slav din componența structurii noastre etnice.

Și nici Arghezi, cunoscător al cărților de slujbă și al limbajului bisericesc, adeptul democratizării limbii pe linia Hugo-Baudelaire, n-a specificat necesitatea accesării palierului slav din lexicul românesc (dar aceasta este o discuție care comportă o dezvoltare aparte).

Pe lângă clasicii Arghezi, Blaga, Bacovia și Barbu, triada Fundoianu, Voronca și Vinea alcătuiește un al doilea val de clasici, care n-ar trebui revizuiți sintetic.

Ei formează o atmosferă și o viziune lirică personalizate, cu un limbaj poetic în consecință, viziune care are totuși foarte multe în comun cu primii patru (așa cum și aceștia au în comun multe lucruri de profunzime, deși sunt voci lirice foarte distincte).

Din păcate, spațiul lucrării noastre și timpul nu ne facilitează posibilitatea detalierii acestui subiect.

Pentru G. Călinescu, atât Fundoianu cât și Voronca sunt tradiționaliști (iar Blaga e ortodoxist), tratați în Istoria… sa laolaltă cu Pillat și Radu Gyr  – ba chiar subliniază „marea afinitate a lui Ilarie Voronca cu Ion Pillat[1].

Călinescu remarca foarte adevărat (în opinia noastră) că Voronca își compune o „față de poet dificil pentru profani [e visul tuturor moderniștilor, moștenit de la Eminescu]. E futurist, dadaist, suprarealist? Toate și niciuna.

Lipsa copulației obișnuite între cuvinte, a ortografiei, și arhitectura babilonică a paginii aparțin futurismului.

Împerecherea întâmplătoare a imaginilor (scoaterea din pălărie) este a dadaismului.

Iar pretenția de ocultism aparține suprarealismului.

Dar nici ortografia nu-i așa de total absentă ca să vorbim de futurism, nici asociația reprezentărilor nu e lipsită de oarecare gând și nici gândul nu-i așa de inefabil ca să ne aflăm în fața unui hermetism, profesat la noi cu consecvență numai de Ion Barbu.

Poezia lui Ilarie Voronca este un impresionism (subl. n.) ordonat în punctul inițial, dar sfărâmat cu voință prin procedee tipografice și metaforism exagerat […]

Și în ciuda pozelor revoluționare, poetul e un temperament retoric, sentimental, descriptiv [alte caracteristici, subliniez, foarte generale ale poeziei românești, începând cu Eminescu, ramificată apoi în tradiționaliști și moderniști], incapabil de coordonare fantastică, tentat de sentențele somptuoase.

În limitele acestui imagism, nu se poate tăgădui lui Ilarie Voronca o voluptoasă receptivitate senzorială, un simț al plasticii cuvântului excelent și o aptitudine de a ridica la rangul de material poetic orice percepție. […]

„N-am iubit niciodată batjocorirea. Lucrurilor care scapă înțelegerii mele le-am dat târcoale cu teamă, cu un ochi străduit să prindă o mișcare neprevăzută, o tresărire în somn revelatoare” [Ilarie Voronca].

În acest din urmă punct, care nu e decât „savurarea” lui Ion Pillat, stă mentalitatea mai mult decât estetica lui Ilarie Voronca, precum și a multor poeți (subl. n.)”[2].

Ce nu spune Călinescu este că mentalitatea aceasta, a multor poeți – până la urmă tradiționalistă, deducem din capitolul Istoriei literare în care au fost tratați (chiar dacă spiritul veacului și limbajul poeziei par să impacienteze un lector obișnuit să creadă în cumințenia și coerența tradiționale, confundate grosolan cu logica simplă și infantilă a discursului) – traduce o neliniște și o tânjire care au coordonate religioase (atât de evidente și totuși atât de trecute sub tăcere).

Poezia lui Voronca e plină de descrieri spiritualizate, în care predomină elementul vizual, imaginea vizuală transcendentală, ca în versurile următoare:

Îmi port ca un copil bolnav tristeţea,

prin parcu-n care frunzele, asemenea clopotelor, plâng;

şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe,

şi cum aleargă păsările ploii pe acoperişuri negre şi se frâng.

(Tristeţi)

Ştii că acum sonata apelor, în care toată sfâşierea oraşului plângea;

şi glasul de clopot cum învăluia ca-n mătase tristeţea zidurilor plecate.

…şi sonata tăcerii…şi luminile tresărind sfios,

aşa ca nişte note de pian în singurătate.

(Preumblări)

Neliniştea sfârşitului de azi a închis fereştile,

vrăbiile, toate grăunţele amurgului le-au ciugulit,

nălucirea serii pe somnul apelor a trecut molatecă,

şi o adiere calmă, din frunzişul umbrelor, a pornit.

Atunci, gândurile mele triste s-au aplecat spre tine,

ca, spre lumina unei fereşti, flori bolnave.

Şi am înţeles că viaţa e o uliţă cu geamuri înalte şi reci,

şi plânsul nostru s-a înfrăţit cu tonul înserării grave. /…/

Erau toate aşa cum le ştiam de mult.

Pomii singurateci şi trişti se despletiseră în rugăciune,

şi noi am tăcut când am păşit pe lângă ei,

şi am privit cum ultimul ţipăt al oraşului apune.

(Preumblări bolnave)

Oraşul este spaţiul desacralizării, al tristeţii şi al deznădejdii. Pe uliţele oraşului, lumina se desfrunzeşte (o lumină tristă se desfrunzise).

Mai mult decât atât, lumina nu mai e lumină în oraş: O! Lumina care vine de acolo de pe câmp luminoasă, / între zidurile oraşului deznădăjduit se va înnegri…

În contrast cu ce oferă oraşul, am vrut amândoi bisericuţa mică şi albă de la sat…

Sunetul clopotelor are reverberaţii pascale în sufletul poetului şi îi trezeşte o nostalgie dureroasă: clopotele, clopotele vesteau o poveste frumoasă cu o înviere (Primăvară tristă).

Ca şi lumina, liniştea se opreşte la porţile oraşului, în imagini oximoronice care sunt mai mult proiecţii interioare decât peisaje reale (avem în vedere inclusiv oximoronul psihologico-duhovnicesc: zăpezile deznădejdii):

Acum, la porţile oraşului sania liniştii s-a oprit.

Lătratul câinilor îi stă în cale şi clinchetul stelelor pe noapte ninge.

În mine, zăpezile deznădejdii s-au topit,

şi valul lor mă-nlăţuie şi mă-nvinge. /…/

Afară se ţese sufletul pe care de mult îl ştii.

Aceleaşi sfâşieri aruncă viaţa în ferestrele mâhnite.

În clavir sunt accente vechi, ca-ntr-un herbar flori păstrate,

şi-aşa, cucernic, ne-nvăluie apa amintirilor cu seara revenite.

(Însemnări)

Eminescianul şi bacovianul clavir (deşi are vechimea poeziei lui Bolintineanu și o continuitate în poezia lui Macedonski și a simboliștilor prebacovieni) nu lipseşte nici din poezia lui Voronca.

Ba chiar, în unele versuri, Voronca poate fi mai bacovian decât Bacovia: Prin oraşul ca un cimitir, singur şi trist, mă cobor. / Privesc biserica în lilieci şi frunze, / şi aşa, zilele trec mai departe, ca vitele spre abator (Rătăcire).

Ilarie Voronca este un poet care constată dezastrul spiritual în care se află, provocat de pierderea credinţei şi a stării de inocență a copilăriei, la fel ca şi ceilalţi mari poeţi români, la fel ca Eminescu şi Blaga:

Aici, pe sub ruine, îmi doarme copilăria.

Liniştea se lasă cu bufniţele pe acoperiş.

Mai departe pustiul a-ntins păienjeniş

şi pretutindeni domneşte zădărnicia.

Suflete! Nu eşti şi tu ca vrabia căzută acolo în ogradă?

Copilăria ta e-acum păsărilor de noapte pradă.

Unde să-ţi cauţi clipele, mărgele de mult pierdute?

Dărâmăturile ţi le-au acoperit neînduplecate şi tăcute.

(Casa copilăriei)

Este evident că peisajele sunt pur spirituale, lăuntrice. Bufniţa, pustiul, zădărnicia şi dărâmăturile sunt termeni care ne trimit cu gândul la Psalmi, iar semnificaţia duhovnicească a păsărilor de noapte e lesne de înţeles pentru o conştiinţă familară cu hermeneutica tradiţională: nevinovăţia copilului a fost prăduită de păsările văzduhului, cum îi mai denumeşte tradiția religioasă pe demoni, urmând anumitor pasaje ale Scripturii[3] (tradiția iudaică nu poate să fie prea diferită, aici, de cea creștină, pentru că originea acestei analogii este în Vechiul Testament).

Ruinele spirituale ale sufletului le deplângea, încă de multă vreme, Eminescu, în poeme ca Melancolie sau Memento mori.

Una dintre constantele imagistice ale poeziei sale este şi universu-n rugăciune: Pomii singurateci şi trişti se despletiseră în rugăciune (Preumblări bolnave), apele spun rugăciunea de seară şi în feştile ochiul lui Dumnezeu e treaz (poezia 10 din volumul Ulise), fruntea / sărută buzele apelor în rugăciune (18), plopii-nalţă o rugă (Doamnei Lina Pascal) sau asculţi ruga pietrelor (Invitaţie la bal).

Cosmosul întreg are amprentă spirituală tradiţională: stelele sunt contemplate drept călugăriţe în alb (Amintire), primăvara îşi scutură clopotele peste cetate (Gânduri pentru Soveja), codrii sunt codrii buni, codrii copilăriei, ca şi stelele copilăriei care plâng (Soveja), plopii de milă se înconvoaie (Casa copilăriei), frunzele plutesc ca tăvi ducând capul unui ioan imaginar (poezia 17 din volumul Ulise), apusul îţi dăruie culorile prin frunzişul de slove (titlul unui poem din volumul Plante şi animale. Terase), tăcerile sunt albe printre căinţi (acelaşi poem), codrul în odăjdii de amurg se arată şi stelele sunt, liturgic, pahare pe masa cerului curată (Păsări împart somnul în înălţime), sufletul s-a umplut de văzduh ca o orgă (Câte statui tulpina ta apleacă), vântul are maxilare străvezii ca metaniile (Frontierele văzduhului), zăpada e o floare a aerului care tămăduieşti rănile văzduhului / florilor le pui un surâs ca sfinţilor (Zăpadă floare a aerului), zorile rup de pe trupuri cămăşile de păcate şi cădelniţele sărutului desfac fundele iertării (poemul XXXI din vol. Brăţara nopţilor), gliile sunt păsări veşnice sub cer, iar poetul declară: Extaz să te salut / Tărâm al liniştii (Patmos I).

Multe imagini dovedesc o retină foarte sensibilă, a ochiului şi a minţii poetului, care priveşte adânc şi delicat realitatea: stau pe sânul munţilor oile-salbă (Gânduri pentru Soveja), munţii înduioşaţi şi blajini, /…/ s-au strâns la focul lunii să freamăte poveşti uitate (aşa cum, în poezia lui Eminescu, la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace), obrazul tău desface lungi câmpuri de secară / în ora ce se-alungă cu haite de lumini (poezia 1 din volumul Colomba), clănţănesc stelele argintăria lacului (poezia 3 din volumul Ulise), bulevardele se rumenesc ca pâini în brutăria dimineţii (9), peştii fosforescenţi par afişe luminoase (Balul coraliilor), întristarea apleacă salcia ochiului şi troica soarelui sună la scară, iar noaptea rânjeşte în geamul inimii (poemul XXXI din vol. Brăţara nopţilor), părul tău a spălat atât de chimic orele (Invitaţie la bal), lumina este de untdelemn gros (poemul XIV din vol. Petre Schlemihl).

Poetul simte că trăieşte într-un veac al mediocrităţii, un veac al asigurărilor şi al reclamei luminoase, în care libertatea presei e redusă la felul cum scrâşnesc din dinţi marile cotidiene (poezia 1 din vol. Ulise) şi pe fire electrice soneria Europei sună fals (Cloroform).

Dacă interbelicul a fost o perioadă în care şi acestea puteau fi subiecte de poezie, atunci ne putem permite măcar puţină candoare în privirea noastră retrospectivă.

Este evident însă că poezia naturii, deşi redefinită constructivist, adică fragmentată după clişeele moderne ale unei sfâşieri interioare la fel de moderne, reprezintă aceeaşi nostalgie a Paradisului pe care o exprima şi lirica romantică a lui Eminescu, într-un mod nu mai puţin nebulos – în privinţa limbajului, a metaforei poetice – decât modernismul avangardist. Cât şi coborârea în infernul părerilor de rău, numit şi pocăinţă în spaţiul acesta matricial ortodox.

Aceștia nu sunt poeți moderni, sunt oameni moderni în mod inexorabil, pentru că s-au născut în epoca modernă. Structura lor psihică, interioritatea lor nu pactizează cu modernismul ca realitate socială și istorică.

Intenția lor nu este de a moderniza poezia, de a se sincroniza cu noile curente europene, ci de a-și exprima dezabuzarea, deziluzia.

Manolescu are dreptate când spune că tradiționaliștii sunt, de fapt, moderniști – pentru că nici aceia nu sunt țărani, nu trăiesc rural-idealist și nici nu pot să facă abstracție de contextul civilizațional și cultural în care își duc existența – dar nu sesizează că și moderniștii sunt, de fapt, tradiționaliști în adâncul ființei lor, în fibra lor cea mai intimă.

Așa cum remarca extraordinar Mircea Scarlat – și cum am arătat mai demult – filtrul procustian românesc a funcționat din secolele XV-XVI până în epoca modernității.

Și nu suntem siguri că între timp s-a defectat


[1] G. Călinescu, Istoria…, op. cit., p. 867.

[2] Idem, p. 866, 868.

[3] Pentru cine nu e convins, putem urmări o tălmăcire a lui Varlaam: „Dumnedzău nu lăcuiaşte într’ănima oamenilor celor pâcâtoşi, ce vulpile, dracii cei vicleni, şi pasările, găndurile cele de măndrie [luciferice], să încuibadzâ, iarâ Fiiul omenesc acolo n’are capul unde-ş pleca. Acestea audzind şi tu, nevoiaşte-te de srâg de goneşte din casa trupului tău vulpile cel împuţite şi pasârile cele necurate”. (Cazania, op. cit., p. 333). Simbolismul la care ne referim este mai amplu şi mai complex, dar nu ne extindem acum asupra acestor precizări.

Benjamin Fundoianu, un evreu ortodox

Epilog la lumea veche (I. 3), p. 193-200.

***

Pasul de-amnar al Domnului

scapără-n ochiul minutului.

B. Fundoianu, Coincidenţe

În paginile următoare ne vom apropia de o triadă de poeți care, paradoxal, dintr-o anumită perspectivă, pot să ne explice mai bine fenomenul poeziei românești moderniste decât au făcut-o clasicii despre care am vorbit mai sus.

Ei ne divulgă o atmosferă generală, de tristețe și criză lăuntrică, pe care o putem recepta mai clar, nemaifiind tot atât de fascinați și implicați, ca în cazurile anterioare, în receptarea și descifrarea unor limbaje poetice foarte complexe și originale.

Arghezi, Bacovia, Blaga și Barbu sunt preocupați mai mult să exprime o experiență personală și o aventură cognitivă/sapiențială.

Personalitatea lor este prea puternică și captivantă și nu oferă un etalon pentru curentele literare moderne, pe care le transcend.

Mai puțin ermetici și urmărind o dezvoltare literară în alt fel a sensibilității lor moderniste, Fundoianu, Voronca și Vinea[1] sunt poeți pe care doar preconcepții didactice îi plasează într-un fundal avangardist al manifestărilor poetice din ceea ce putem numi prima parte a epocii moderniste.

Pe primii doi Călinescu îi consideră tradiționaliști, în timp ce pe Vinea îl plasează în rândul avangardiștilor, din cauza manifestelor lui teoretice, altfel poezia lui neavând mai deloc de-a face cu avangardismul.

Și Fundoianu teoretizase avangarda, însă Călinescu nu consideră materia poeziei lui ca fiind tot avangardistă, ceea ce credem că e valabil în aceeași măsură și pentru Vinea.

Lovinescu îi încadrează pe toți trei – tot în virtutea activității teoretice în slujba avangardei literare – la capitolul Poezia extremistă, dar observă, în același timp, despre Fundoianu că „inspirația sa e tradițională, rurală am putea spune […] numai accentul și notația, cu influențe de altfel argheziene, sunt moderniste”, despre Voronca faptul că este „poet dezagregat sufletește” și cu o „sensibilitate răvășită și descompusă de tristeți” (poetul, din păcate, va alege să se sinucidă), influențat de Adrian Maniu și tinzând spre ordine clasică, iar despre Vinea că „ține să-și încurce ghemul artei în expresii enigmatice și în libertăți față de punctuație”[2]. Cam ciudată poezie extremistă.

Nicolae Manolescu îl clasifică pe Fundoianu împreună cu Voiculescu, Philippide și Emil Botta, dar – pe urmele lui Crohmălniceanu – îl consideră expresionist („alături de Blaga, Fundoianu este, probabil, singurul poet român expresionist[3]) în timp ce pe Voronca și Vinea îi investighează la avangardă, deși nu pare să reclame pe undeva, în Istoria sa, semnele practicării cu adevărat a avangardismului în poezia lor.

Manolescu îndreptățește astfel ultimele decenii de receptare critică și didactică, care au accentuat procesul de sincronizare și de eliminare a factorului religios-tradițional din orice perspectivă valorizantă asupra literaturii române. El acutizează ceea ce era tendință la Călinescu și Lovinescu.

Pe de altă parte, sesizează tot el, comentând, contrariul a ceea ce susține, și anume că, precum „Fundoianu sau Adrian Maniu, Vinea începe prin a transcrie tradiționalismul în cheie modernă (subl. n.).

Multe din pastelurile lui sunt inspirate de natura rustică. […] Aproape singurele elemente prin care Vinea se atașează avangardei poetice sunt, dincolo, desigur, de tematică și decor […], stilul sincopat, telegrafic, și neprevăzutul unor comparații”[4].

Adică nu e avangardist, ci „elegiac” – doar că nu suntem de acord cu aserțiunea: „în gamă minoră”[5].

Aidoma, semnele avangardismului practicat poetic de Voronca nu sunt de găsit, poet care „preferă citadinismului natura vegetală” și, pe parcurs, e „tot mai dezinteresat de revelațiile avangardiste de ultimă oră”[6].

Transcrierea tradiționalismului în cheie modernă reprezintă, în opinia noastră, frontispiciul creației poetice a celor trei – și chiar al întregii poezii românești moderniste –, chiar dacă cheia modernă poate să fie, la fiecare dintre ei, după tipar simbolist, expresionist, constructivist sau după altă formulă poetică modernistă.

Nicolae Manolescu vede lucrurile exact invers: pentru el „tradiționalismul nu e decât o formă de modernism”[7] – dar vom reveni asupra acestui subiect, la vremea potrivită.

Mai important e însă că a sesizat această confuzie între moderniști și tradiționaliști.

Pe undeva a intuit bine, doar că modernizează alert și prea ideologic devenirea poeziei și a literaturii române, din dorința de a demonstra împlinirea dezideratului sincronist.

Fondul poeziei celor trei e tradiționalist, așa cum, în privința a numai doi dintre ei, observa și Călinescu.

Tradiționalist era și Blaga pentru Lovinescu, în timp ce Călinescu îl analizează ca ortodoxist, din moment ce Blaga nu s-a dezis niciodată de Gândirea, în ciuda obiecțiilor pe care le-a avut de formulat la adresa ei.

Contra-argumentul lui Manolescu, precizat la Voronca, acela că „realitatea și-a căpătat dreptul de a exista în sine, ca obiectul în spațiu al pictorilor cubiști…”[8] ni se pare ireal.

Versurile poeților aflați aici în dezbatere nu captează echidistant peisaje rurale sau provinciale pentru a le expune modernistcubist, din rațiuni de sinteză artistică originală între tradiție și modernismul expresiei. Această perspectivă estetizantă este suprapusă unor intenții care sunt impalpabile sub această formă.

Nu este vorba, la acești poeți, de o realitate care există în sine, ci de una foarte…concretă: pe de o parte, o realitate urbană exprimată sincopat și telegrafic (formule prin care se clasicizează și poezia lui Bacovia) din rațiune protestatară și, pe de altă parte, o altă realitate, contemplată nostalgic și exprimată prin peisaje tradiționaliste, care levitează emblematic, pentru că poeții receptează dureros destructurarea vechii lumi și a fundamentelor ei pacificante pentru conștiința umană nescindată.

Ar fi o expresie cubistă a unui interior colajabil în imagini ale memoriei proustiene, dacă poeții ar fi relaxați la nivelul conștiinței…Dar ei nu sunt.

Vom vedea mai departe de ce nu sunt relaxați etic și estetic.

Eugen Negrici vorbeşte despre „unda lirică, învăluitoare, vibraţia afectivă a versurilor româneşti semnate de B. Fundoianu şi Ilarie Voronca. Prea limpedea prezenţă a eului empiric identificat cu eul poetic le plasează în descendenţa unui stil liric multisecular (subl. n.) întemeiat pe emoţie şi sensibilitate”[9].

Dacă s-ar fi născut în Apus, Benjamin Wexler sau, pe numele său de poet, B. Fundoianu (Benjamin Fondaine, când scria în franceză) – de la Fundoaia, un sat moldovenesc – ar fi fost, probabil, un socialist utopist sau un anarhist nihilist sau un militant avangardist protestatar.

Născut însă într-o Moldovă mică cât o nucă, după cum spune el însuşi, şi crescând printre oameni simpli şi truditori, fie evrei care visează la o soartă mai bună şi care, în case, ştiu vapoare ce pleacă spre New York (Herţa), fie ţărani români care muncesc pe lângă boi în acelaşi ritm al durerii, Fundoianu e, ca viziune poetică, un ortodoxist cu accente argheziene şi blagiene de revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar şi cu nuanţe profunde de umilinţă şi de compasiune faţă de suferinţa pe care o priveşte prin ferestrele unei inimi ortodoxe.

Dacă Tristan Tzara[10] (Samuel Rosenstock), născut în aceeaşi Moldovă, băcăuan ca şi Bacovia (Tzara s-a născut la Moineşti, jud. Bacău), fondează în 1917 dadaismul la Zürrich, Fundoianu rămâne profund ataşat de atmosfera rurală şi provincială – dar mai mult rurală – a ţinuturilor natale, e adesea eminescian în tonalităţi, deşi pe o partitură modernist-simbolistă, ca şi Bacovia, şi scrie o poezie care are multe în comun cu Blaga şi cu Arghezi.

E posibil să fie vorba de o stare de spirit comună. Și aici îi dăm dreptate lui N. Manolescu, care, vorbind despre Vinea, sesiza că „în unele cazuri, nu se poate stabili posteritatea. Vinea i-a anticipat pe unii sau pe alții [remarcă tonalități comune cu Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat, Maniu și Emil Botta]. A respirat însă aerul tuturor (subl. n)”[11].

Toți însă au respirat aerul tuturor: e un aer comun, care unifică ideal această epocă. De abia privită retrospectiv, din viitor, se remarcă această notă comunională, mai puternică decât distanțele expresiv-literare.

Fundoianu este profund autentic şi poezia lui ne aduce aminte de tablourile lui Chagall[12], un alt artist evreu asupra căruia se recunosc influenţele mediului ortodox, cel rusesc.

Ulterior, în 1929, aflat la Paris, se dezice de simbolism şi chiar de toată poezia sa, pe care o privise mesianic.

Văzuse în poezie un paradis terestru, dar recunoaşte că pe vremea aceea eram gol şi nu mă ştiam gol.

Înţelege că arta nu mântuieşte: Am înţeles, brusc, că paradisul meu pământean, cu boi, cu belşug, cu balegi era o minciună; şi minciună poemul oriunde ar fi fost. Minciună Hugo, Goethe! Minciună serafică Eminescu! […] Dacă a fi poet înseamnă a crede în minciuna poeziei, poezia mea de astăzi e mai prejos ca leac decât alifiile băbeşti.

Însă crezuse sincer în poezie, căci ştiu că nimeni nu caută poemul cu riscul de a-l sparge, nici pe Dumnezeu cu primejdia de a-L pierde.

A înţeles poezia ca pe un crez în viaţă pentru care va da seamă la Judecata lui Dumnezeu: La judecata din urmă, poezia singură va judeca pe om, pe omul pe care poezia îl ciopleşte din lut, sau îl aruncă în aer cu dinamită. Adică, idealul în care a crezut şi pentru care a trăit, îl va judeca pe om. Credinţa omului, dacă e bună, îl ciopleşte din lut, dacă e rea, îl dinamitează, îl face pulbere.

Nu e o joacă, ci viitorul pozitiv, ca şi toată veşnicia, depinde de atitudinea pe care veţi fi avut-o pe frânghie, în timpul dansului de groază, atunci când ţi se cere să alegi esenţial în viaţă.

Fundoianu concepuse poezia ca pe o soteriologie, pentru sine și pentru alții, şi această poezie ar fi trebuie să fie potopul care să schimbe-obrazul lumii / Şi focul să înjunghe statornicia-n rău (Paradă).

Fusese și Eminescu sceptic la adresa virtuților soteriologice ale liricii: Natur-alăturată cu-acel desemn prea şters / Din lirica modernă – e mult, mult presus (Icoană și privaz). În timp ce Bacovia avertiza că poezia a devenit o poemă decadentă, cadaveric parfumată.

Ceea ce declară Fundoianu în aceste sentințe este…ceea ce nu declară Bacovia atât de tranșant, dar subînțelege și subimprimă în versurile sale, și anume protestul la adresa artei și a poeziei moderne, care nu împlinește ceea ce își propune să împlinească.

Ca şi în cazul lui Blaga sau Arghezi, lupta cu Dumnezeu a lui Fundoianu vine dintr-o mare suferinţă interioară, aceea de a nu-L cunoaşte pe El în mod intim, de a nu-L avea aproape, de a nu Se fi revelat lui: De ce Te-ascunzi în ploaie şi furtuni / când eşti în toate oasele din mine? // Sunt nopţi în care stelele fac semne /…aş vrea să fie semne de la Tine (Psalmul lui Adam), etc.

Este uneori „eminescian” în sonuri: Talanga scoate luna şi-o sprijină-n amurg; / nu-i nimeni să asculte cum lucrurile curg / şi cum se pierd în drumuri căruţele cu paie. /…/ şi numai murgul singur, legat de un ţăruş, / rumegă rotogolul ce iese din genună / şi-şi pune la ureche petele lungi, de lună (Herţa).

A ştiut să asculte liniştea, tăcerea, ca pe nişte presimţiri ale morţii, căci nu pot mai departe de moarte să m-ascund (Cântece simple: Mărior).

În ţinuturile unde a crescut el, aici: tăcerea simplă şi contemplarea amplă; /…/ şi nici măcar o crimă din moşi şi strănepoţi. // Ne cheamă alte drumuri, Călugăre, în lume – / şi totuşi, e-o lumină de care nu mă rup; / lumină din lumină şi spumă între spume – / şi nu e decât umbra cuiva fără de trup (Lui Ion Călugărul), a Cuiva care e totuşi prezent în lume, căci în anotimp, simţi pasul lui Dumnezeu cum calcă (Ce simplu).

Liniştea e stăpânitoare: e linişte…şi-aşa de pur e gândul că ai putea să-l pipăi (Privelişti) – mai blagian decât Blaga! –, şi în această linişte pot să pipăi glasul pădurii cu urechea (alt poem numit Privelişti).

Folosind o imagine veterotestamentară dar şi adânc ortodoxă, poetul mărturisea că aşteaptă moartea ca pe o eliberare din trup – aş vrea să sparg ferestrele din trup – şi o mutare în Împărăţia ceva veşnică, unde e lumină neînserată şi pace: Atunci, frumos, de-a lungul şi de-a latul / pământului acoperit de zi, / boii cei simpli vor începe-aratul / în pacea care se va nesfârşi.

El simţea tăcerea care poate veni curând şi lumina care poate să cadă-n tine.

De aceea, coace-mă bine, Doamne, în câmp, ca pe-un harbuz, / Şi sparge-mă, în toamna aceasta, care vine (Alte privelişti).

Deşi trăia în atmosfera culturală a simbolismului şi modernismului şi a scris în mijlocul ravagiilor primului război mondial, simţind – bacovian și simbolist – că sufletul meu moare / În aiurări de spaimă şi-n cânturi funerare… (Amurg de toamnă), în poezia sa există, ca în icoanele ortodoxe sau ca în picturile lui Rembrandt (Ion Barbu observa: „trebuie să răscoleşti în domenii cu totul străine de literatură şi de suprarealism ca să rezolvi problema de lumină imanentă ce l-a preocupat pe Rembrandt”[13]), acea lumină covârşitoare, a harului dumnezeiesc, care stă întinsă peste toate ca o faţă de masă, pentru că ospăţ şi invitaţie la împărtăşire de preaplinul harului este întregul univers:

E-aşa de luminoasă toamna, aşa de luminoasă! / Vrei tu să ştii de ce? / Păsări cu guşa albă s-au strâns la ospăţul cerului, / iată faţa de masă a luminei întinsă pe lucruri; / ziua ne iese-nainte cu pâinea şi sarea pământului, / apele cu părul rece s-au pieptănat să te bucuri, / pasul de-amnar al Domnului scapără-n ochiul minutului.

Iar ţăranii aruncă pe câmp seminţe care sunt lumină (Coincidenţe).

Cu B. Fundoianu auzi cum învecheşte frunza în clopote de-aramă (Herţa) şi simţi mireasma de fân, ce străbătea catapeteasma (Arşiţa). Vezi flacăra-n genunche la căpătâiul nopţii, sau ghiceşti cum gologanii şi-i numără pârâul (ceva asemănător am găsit și la Esenin[14]), în timp ce în linişte s-aude cum încolţeşte grâul (Herţa).

Lumina cade cu buzele în lut şi tăcerea se aude cum s-a spălat cu apă (Sinaia).

Pământul e matrice dată de ziua cea dintâi, / în care mă aşteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul (Femeie luminoasă).

Iubirea este o rază din iubirea lui Dumnezeu: Dar poate fi mai mare iubirea ca iubirea? (Cântece simple: Mărior).

Poetul aşteaptă ca pământul iară să-nceapă din iubire (E ziua cea din urmă…) şi ca dragostea, şi ea, să înceapă în ziua cea dintâia de iubire… (Preludiu).

Poetul s-a născut într-o familie de oameni credincioşi: Bunicul între flăcări de sfeşnic se ruga: / “Să-mi cadă dreapta, limba să se usuce-n mine / de te-oi lua vreodată-n deşert, Ierusalime!” /…/ Nime / nu asculta cum dânsul plângea, din adâncime, / şi-amesteca în capul nepotului său tâmp / ruga din casa scundă cu mugetul din câmp (Herţa).

Fundoianu, ca şi alţi poeţi moderni, au văzut în poezie o alternativă la rugăciune, dar a ajuns să recunoască faptul că ea nu este aşa:

Nu ştiu nimic din arta cu care se câştigă / sufletul care tace şi carnea care strigă /…/ Durerea-i mult mai mare când moare în cuvinte, /…/ vreau să mă rog în toamna aceasta ca un schimnic / şi sufletul meu simplu în trupul greu şi pleş / să înflorească-n rugă argint, ca un cireş (Vreau toamnă, via…).

A fost denunţat autorităţilor naziste, în Franţa, ca fiind evreu. Arestat şi dus mai întâi la Aushwitz, a murit gazat la Birkenau, în 1944.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vinea.

[2] E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), op. cit., p. 142.

[3] N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008, p. 757.

[4] Idem, p. 830.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 835.

[7] *** Poezia română modernă…, op. cit., p. XL.

[8] N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române…, op. cit., p. 835.

[9] Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, op. cit., p. 164.

[10] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tristan_Tzara.

[11] N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, op. cit., p. 831.

[12] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marc_Chagall.

[13] Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică, op. cit., p. 107.

[14] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Serghei_Esenin.