Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Cine te poartă în el

Cu câteva minute în urmă am făcut un parastas, o pomenire bunicului meu Marin Picioruș. Motivul? Pentru că pe 10 ianuarie, în fiecare an, sărbătoream ziua lui de naștere…cu țuică fiartă în primul rând, țuica de prună la el fiind mezelicul de dinainte de mezelic.

Nu ne dam cadouri…dar prezența era iubire!

Și acum, când doar rugăciunea mă poartă spre el…a face parastas de ziua lui…e tot o sărbătoare…pentru că dau mâna cu el prin rugăciune, sunt cu el prin rugăciune și iubirea față de el, pentru că îl port în mine.

Până nu ajungi să simți că porți pe cineva, că îl duci mai departe în inima ta…nu știi că mori...și nu știi că viața e atât de scumpă…și de scurtă în același timp…Și nu poți să porți pe cineva în tine…dacă el nu s-a făcut, în timpul vieții lui, pentru tine…un neînlocuibil

Iubirea care intră în tine…de la altul…îl face de nescos din tine…

Și iubirea care te locuiește e iradierea celui care ți se dăruie, care intră în tine la modul frumos…și nu cu forța, renunțând la sine…pentru a fi cu tine, cum și tu renunți la tine pentru a fi cu el

Iar cum iubirea nu trece în niciun suflet…fără doar și poate…și el mă poartă în sine, fapt pentru care ne purtăm reciproc…pentru că ne iubim și dincolo de moarte. Căci dacă iubirea pentru el nu ar avea răspuns…atunci nici eu nu aș avea partener de dragoste și în moarte…

O, da, adesea l-am enervat!…Și el pe mine…

Reciproc…și solid…ne-am certat, ne-am răfuit, pentru că ne-am iubit…

Drumul lui spre credință a fost greu…dar magistral…

Și când s-a umplut de slava lui Dumnezeu, pe patul morții, după prima sa spovedire și împărtășire…Dumnezeu prin el mi-a dat o lecție abisală de teologie: nimeni nu pierde mântuirea dacă se lasă în mâna Domnului! Și niciodată nu e prea târziu ca să te mântuiești.

Atunci el, bunicul meu, fostul comunist, fostul necredincios, fostul neînduplecat…a fost mai mare decât orice așteptare a mea…

Și când sunt undeva, când mă comport într-un anume fel, când fac ceva anume…cei din fața mea nu știu unde am învățat acele lucruri, de la cine, din ce motiv

Însă eu știu care e motivul, și care e omul și în ce context am luat hotărârea să mă comport într-un anume fel și pentru ce motiv interacționez așa cu oamenii, pentru ce muncesc atât de mult, pentru ce mă dărui fără rest…

Pentru că port în mine pe Cel ce m-a creat pe mine, pe Maica lui Hristos Dumnezeu, pe Sfinții și Îngerii Lui și o întreagă umanitate…față de care am o anumită raportare ortodoxă.

Și dacă spun și fac ceva anume…spun și fac pentru că am conștiința că niciun cuvânt, nicio faptă, nicio suflare a mea nu e trecută cu vederea de această lume a lui Dumnezeu în care fiecare gest are o valoare supremă, definitivă, mântuitoare.

Prietenii, dușmanii, familia, credincioșii noștri, lumea întreagă…nu știu rugăciunea noastră pentru ei. Dacă le-o spunem…sau dacă nu le-o spunem…ea rămâne o realitate de neînlăturat.

Însă tot efortul interior al oamenilor Bisericii iradiază împrejur și rămâne în alți oameni, în cărți, în lucruri, în fapte și evenimente memorabile, care încălzesc și vor încălzi zeci de generații de aici încolo…

Ca să te scufunzi în lumea lui Dumnezeu, în lumea Bisericii trebuie să te smerești înaintea puterii prea iubitoare a lui Dumnezeu…Și, fără să știi cum, intri într-o altă lume…deși nu mori…pe care nu ai fi visat-o în nicio mie de ani…

E lumea divino-umană a Bisericii, a comuniunii cu Dumnezeu, în care suntem purtați de Cel ce ne poartă…

Copiii și ucenicii duhovnicești ne poartă mai departe…

Ei se vor ruga pentru noi, ne vor pomeni, ne vor cinsti memoria, pentru că nu ne vom dezlipi de ei, de inima lor…

La fel s-a petrecut și cu noi, cu toți: am primit memoria celor de dinaintea noastră…și am păstrat-o ca pe o lumină frumoasă.

Da, când îi recenzăm pe înaintași…trebuie să le vedem și erorile, scăpările, ingratitudinile!…Dar pentru ca ele să nu se mai perpetueze…și nu pentru a-i desființa din memorie…

Pentru că memoria Bisericii nu îi integrează numai pe Sfinți, ci și pe păcătoși, și pe necredincioși, și pe luptătorii împotriva ei…cât și pe draci, ca adevăruri existențiale create de Dumnezeu…dar care au devenit potrivnici pentru că au vrut și nu pentru că au fost creați răi sau predestinați la căderea în păcat.

Și aceasta pentru că memoria Bisericii e adevărata carte a umanității, care ne face înțelepți și pregătiți pentru a deveni istorie a lui Dumnezeu.

Pomenirea de azi…e neuitare.

Neuitarea pe care Dumnezeu o are față de noi…

Pentru că neuitarea Sa e iubirea care ne învață să ne purtăm unii pe alții…dincolo de moarte, în istorie și apoi în veșnicie.

Did you like this? Share it:

Previous

Părintele Petru Moga: preotul român cu care nu mi-e rușine

Next

Sfânta Liturghie (10 ianuarie 2011)

1 Comment

  1. O anume tarie aproape asurzind absurdul ca si-n hotarirea tilharului…

    S-a hotarit sa-l marturiseasca pe Hristos.

    Il purta in inima, cine stie de cind…

    La fel il veti purta si pe tataie;

    Va va purta,

    Biserica pe cei inruditi, in lant si sfestanie a bucuriei unul de celalalt si a tuturor intru toate…

    Asta am simtit-o si eu la moartea bunicului meu: trecuse prin razboi, capatase astma de-atunci, se luptase cu ea mai mereu;

    Sufletul si ochii imi plingeau, dar inima staruitoare nu; i-am sarutat mina si fruntea; ea stia ca piatra nerazletita a nedurerii e Hristos Care pe toate le leaga si le aduna intru Sine…

    Frumoase cuvinte, ginduri rugatoare!

    Cind totul se-asurzeste-n povirnisul risipei de energie sufleteasca, vine nadejdea:”Pomeneste-ma, Doamne, intru Imparatia Ta!”

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén