George Coșbuc și tradiționalismul atipic
Epilog la lumea veche (I. 4), în lucru.
Primul poet tradiţionalist despre care ne-am propus să vorbim, George Coşbuc, nu este, de fapt, tradiţionalist.
Poezia lui e un Levant tematic în toată regula (într-o anumită măsură și sens, faptul îi este propriu și lui Macedonski).
E o struţocămilă în care se îmbină romanul erotic ţărănesc în versuri cu lirica filosofică a interogaţiilor existenţiale (o poezie în care absurdul sau nonsensul existenţial, subliniat prin ideea visului şi a iluziei, pot fi receptate ca budiste sau brahmane, mai degrabă decât în poezia lui Eminescu), cu poezia de inspiraţie arabă (se remarcă influenţe recunoscute şi nereprimate din Firdusi, Saadi, Kayyam, Hafiz), cu poezia eroică naţională, cu poezia ortodoxă şi cu poezia inspirată din mitologia şi antichitatea păgână.
Un asemenea tip de poezie nu vine nici în tradiţia liricii paşoptiste, nici a liricii eminesciene, nu e nici modernă, dar nici tradiţională.
Ea poate fi numită tradiţionalistă sub aspect prozodic, dar nu reprezintă nicio continuitate adevărată, de profunzime, cu poezia românească de până la el. Şi nu are legătură nici cu poezia tradiţionaliştilor Goga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Radu Gyr sau Nichifor Crainic.
E o poezie de rezonanţe orientale, dar nu balcanice, ca la Ion Barbu sau ca în proza lui Mateiu Caragiale.
Coşbuc e un prozator care scrie în versuri, aşa cum unii prozatori sunt poeţi în proză. El nu are nimic din apetitul contemplativ al poeţilor paşoptişti (Cârlova, Alexandrescu, Alecsandri, etc.), sau al poeţilor tradiţionalist-religioşi din epoca modernă.
Deşi e aşezat adesea în vecinătatea lui Alecsandri, nu are în comun cu acesta decât poezia eroică pe tema războiului de independenţă. Sau poate că are: perfecțiunea exterioară a poeziei. În timp ce în interior nu e niciun freamăt real, nicio tensiune sau neliniște care fac lirismul.
Coşbuc are porniri de epopeist. Însă temele poeziei sale nu au coerenţă interioară, nu au un mesaj convergent.
În poemele sale, cugetarea bizantină (care formează/ar trebui să formeze substanța ortodoxismului) nu se regăseşte în formulele tradiţionale, care înscriu dorul de mântuire şi de transfigurare într-o stilistică nostalgic-vizionară şi într-un cod lingvistic devenit specific pentru poeţi, ci prin simpla reafirmare versificată a unor precepte ortodoxe sau prin versificarea unor detalii hagiografice (din vieţile unor Sfinţi precum Beda Venerabilul, Paulin de Nola sau Macarie cel Mare – a se vedea poemele „Amin”, strigă stâncile, Paul de Nola, Cel mai bun cuvânt).
George Coşbuc nu se află nici în linia vizionarilor Heliade, Eminescu sau Macedonski – dar credem că putem citi printre rânduri competiţia cu Eminescu şi cu toată poezia elogiată până la el (până la Coşbuc).
Cred că Nichifor Crainic a făcut o eroare când l-a aşezat pe un piedestal foarte înalt – poate cel mai înalt – în rândul poeţilor ortodocşi (ca viziune literară, nu ca religie)/tradiționaliști.
Și nici pe Vladimir Streinu nu-l înțeleg prea bine atunci când, trecând ușor peste problema cazurilor de plagiat, declamă că „acest confrate al anticilor” „este demn de studiat mai ales în clasicitatea formei”, că este un „geniu horațian al versificării”, care „aducea literaturii noastre puterea de a născoci ritmuri”[1].
În cazul acesta, i se poate acorda un premiu pentru traducere și versificație, dar nu și titlul de poet.
Eroarea lui Crainic însă porneşte de la faptul că nu l-a aprofundat pe Eminescu şi că a căzut în capcana de a considera drept esenţială influenţa filosofiei indiene asupra acestuia.
În al doilea rând, a trecut cu vederea faptul că opera lui Coşbuc, în ansamblul ei, centralitatea mesajului ei nu reprezintă o pledoarie pentru o viziune ortodoxă (teologico-dogmatic) asupra lumii.
Poezia lui Coşbuc insistă mai degrabă pe forţa unui mesaj moral, dar care nu este în mod limpede fundamentat teologic sau, altfel spus, este doar parţial fundamentat în etica ortodoxă.
Într-un articol de tinereţe, scris la moartea lui Goga, părintele Dumitru Stăniloae îndrăznea totuşi să-l contrazică pe Crainic, deşi nu cu vehemenţă, afirmând: „Oricât de mare şi de veridic este Coşbuc, dar în poezia lui nu se oglindeşte atât de total şi deci de organic sufletul ardelean aşa cum l-au precizat vremurile de suferinţă, ca în poezia lui Goga. Coşbuc a privit prea mult la o singură latură a vieţii satului ardelean, la idila de dragoste”[2]. Idilă de dragoste care este aşezată adesea – fapt ce l-a nedumerit şi l-a nemulţumit, neîndoielnic, şi pe Părintele Stăniloae – într-un context de rebeliune faţă de Dumnezeu şi de Biserică.
N-am înţeles de ce amorul juvenil, atâta timp cât este – pare a fi – un sentiment sincer şi profund, ar stârni reverberaţii nihiliste şi tentaţii profanatoare şi apostatice unor tineri pe care îi vedem absorbiţi de iubirea lor.
Revolta aceasta nihilistă ni se pare în mod arbitrar ataşată conştiinţei unor tineri ţărani, care ajung să răspundă oricărui gest copilăresc al partenerului printr-o frondă împotriva Cerului.
Tabloul acesta, presupus al satului tradiţional românesc şi al mentalităţilor sale tradiţionale, este mai degrabă suprapus pe o altă epocă, ale cărei coordonate spirituale se vor sensibil modificate.
Dacă este să gândim poezia lui Coşbuc în funcţie de repere tradiţionale şi în context tradiţionalist, atunci trebuie să mărturisim că mai există şi alte aspecte morale care nu fac parte din sistemul tradiţional.
Exaltarea beatitudinii bahice, în lirica coşbuciană, nu reprezintă o tradiţie a poeziei româneşti, ci a celei arab-orientale, pe linia Kayyam-Hafiz. Şi Eminescu îl aprecia pe Hafiz, dar nu împrumută de la acesta decât rozele de Şiraz (deși pot proveni și de la Saadi), în Scrisoarea IV, nu şi elogiul pentru exuberanţa bahică.
Poeţii români, chiar dacă au practicat-o, unii dintre ei, nu au transformat-o niciodată în virtute literară, ceea ce înseamnă, în mod indubitabil, că au considerat ca inviolabile graniţele moralei creştine, la nivel literar, că şi-au asumat conştiinţa ortodoxă a actului scriitoricesc ca gest responsabil faţă de contemporani şi posteritate.
Tocmai de aceea ne contrariază demersul poetic al lui Coşbuc, poetul-reper al tradiţionalismului.
O dovadă în sprijinul existenţei unor limite morale în poezia noastră, este că nici tema erotismului nu a fost accesată în sensul aclamării concupiscenţei, ci dimpotrivă, de către toţi marii noştri poeţi, în sensul proclamării iubirii ideale, virtuoase, conjugale, sfinte şi curate.
Puţini poeţi mari fac rabat de la această tradiţie, în ciuda faptului că aflarea acestei iubiri, a femeii care să corespundă acestui ideal, presupune, de multe ori, peregrinări erotice şi aventuri sentimentale. Cel mai adesea, ele îi marchează însă în mod dureros pe poeţii noştri şi poezia lor se naşte din suferinţă, nu din satisfacţie.
Şi în această privinţă, tradiţia noastră poetică este, din nou, paradoxală, pentru că libertinajul poeţilor neoanacreontici va fi reprimat, cel puţin la nivel expresiv-literar, ca inadecvat, de lirica romantică paşoptistă, de poezia eminesciană şi de aproape toată tradiţia poetică ulterioară.
Revenind la Coşbuc, ceea ce credem noi că deosebim în poezia sa este inserarea şi proiectarea neliniştilor şi a interogaţiilor filosofice personale într-o poezie-naraţiune şi într-un peisaj care păstrează aparenţele unui mediu profund tradiţionalist, dar care conturează de fapt, un univers propriu şi subiectiv, aparţinând unui om al secolului XX.
Tehnica e preluată, în mare, de la Eminescu, care creează măşti [prosopon, personaj, mască] ale gândirii şi le atribuie un discurs – s-a vorbit mult despre aceste voci lirice -, dar este adaptată într-un mod diferit de către Coşbuc. Eminescu atribuia personajelor sale o personalitate distinctă, urmărind adesea repere biografice reale. Eminescu dramatiza la modul serios.
Coşbuc însă este foarte uşor de recunoscut, de fiecare dată, în spatele scenetelor sale (un fel de Camil Petrescu, a cărui proiecţie de sine se observă în spatele personajelor-reflectori). Însă, temele tiradelor sale filosofice sunt un turnir cu Eminescu (Moartea lui Fulger, etc.), deşi mulţi au căzut în capcana de a le confunda cu filosofia poporului, din cauza recursului la basm şi la viaţa rurală.
Coşbuc a îmbrăcat în veşminte populare gândirea sa intelectuală şi filosofică şi se pare că a reuşit o deghizare foarte bună.
Un lucru este absolut esenţial şi îl distanţează net pe Coşbuc de toţi ceilalţi poeţi tradiţionalişti: Coşbuc nu porneşte de la tradiţie (religioasă sau literară) către concluziile sale şi ale epocii moderne, ci de la sine spre tradiţie. Niciun alt mare poet din poezia românească nu a operat această inversiune!
Coşbuc nu are mentalitate şi viziune tradiţională, ca fond, ca substrat de mare profunzime al poeziei sale. La el, tradiţia se află, dimpotrivă, la suprafaţă, aşa cum se îmbracă oamenii moderni în costume populare.
Eminescu, Bacovia, Blaga, Arghezi, Barbu, Voronca sunt infinit mai tradiţionalişti decât Coşbuc, chiar dacă ataşamentul lor faţă de tradiţie este exprimat dureros-nostalgic sau ca oroare faţă de lumea modernă care claustrează, încorsetează fiinţa.
Dar Coșbuc „se întoarce la sat nu ca la o origine de care nu se poate desface, ci ca la o materie primă”, pentru el „nunta, înmormântarea, lucrările câmpului, dragostea (el scrie idile!), dușmănia în lumea țărănească devin elementele unui spectacol, sunt adică sistematizate pentru valoarea lor exterioară, decorativă și pitorească”[3].
Poezia lui țărănească e monografie rimată, cu pretenții filosofice. Însă nici ca monografie a satului românesc nu e realistă, ci…fabulistă.
În paranteză fie spus, despre satul românesc nu poți să-ți formezi o imagine reală nici de la Alecsandri, nici de la Coșbuc, nici de la Sadoveanu și nici de la Rebreanu…
[1] Vladimir Streinu, Poezie și poeți moderni, op. cit., p. 180 și 183.
[2] Dumitru Stăniloae, Naţiune şi creştinism, Ed. Elion, Bucureşti, 2003, p. 60.
[3] N. Manolescu, în *** Poezia română modernă…, op. cit., p. XLI.