Epilog la lumea veche (I. 4), în lucru.
***
Arta e un duhovnic implacabil. […]
De aceea, operele noastre sunt singurele biografii adevărate.
Octavian Goga
Octavian Goga e poetul icoanelor ortodoxe.
Goga n-a scris doar poezii, ci, în multe dintre ele, a pictat icoane în versuri.
Spre deosebire de poeziile lui Coşbuc, poemele lui Goga sunt cu adevărat întrupări ale tradiţiei poetice româneşti, ale unei culturi şi mentalităţi străvechi.
Preotul satului (Apostolul, Portretul), învăţătorul (Dascălul), învăţătoarea (Dăscăliţa), ţăranii (Plugarii, Mi-a bătut un moş la poartă…), au parte de încondeierea în adevărate icoane, în icoane vii, în faţa cărora îţi vine să te rogi sau să aprinzi o candelă.
Nu sunt oameni idealizaţi literar, idealizaţi de vreo doctrină sămănătoristă sau tradiţionalistă, ci sunt oameni pentru care literatura, ca şi icoana pentru Sfinţi, nu poate decât să le traseze conturul sfinţeniei, să le profileze foarte puţin din adâncul de har şi de înţelepciune.
Goga i-a surprins foarte adecvat în ipostaza lor de lumini aprinse pentru cei din jur, de conştiinţe de la care se aprinde flacăra altor conştiinţe.
Mai mult decât atât, în cea mai mare parte din creaţiile sale poetice, Goga s-a transformat pe el însuşi într-o icoană a tradiţiei poetice româneşti, pe care a vrut să o ilustreze, în mod ideatic şi conştient de actul său artistic.
Natura românească şi cosmosul întreg au, în versurile lui, acele virtuţi ortodoxe ale ingenuităţii şi purităţii, ale frumuseţii primordiale, pe care le-am regăsit la toţi poeţii şi cu prisosinţă la Eminescu (ca în poemele Reîntors, În codru, Dimineaţa, Pe înserate, Cântăreţilor de la oraş, Sara, În munţi, Locaş străbun, Carmen, etc.).
Tatăl său, părintele Iosif din Răşinari, îl dorise preot – Tu-ntrevedeai altarul ce mă cheamă, / Cu glas vrăjit, poruncitor, de mamă, / În ţara sfântă-a dorurilor tale… – dar poetul are, în parte, conştiinţa că-n cântece rebele / Eu risipesc curata ta povaţă (Portretul).
În multe poeme deplânge părăsirea satului şi înstrăinarea de vatra spirituală curată şi sfântă pe care o reprezenta satul românesc tradiţional.
Nu e singurul. Sunt şi poeţi – considerați modernişti –, precum Blaga sau Voronca, care acuză aceeaşi frustrare spirituală.
Sensul ortodox al versurilor sale se lămureşte de la sine, aşa încât nu credem că ar mai fi nevoie de o hermeneutică specială sau de comentarii ample suplinitoare, şi totuşi, pentru că decenii de istorie nefastă ne-au obligat să ne îndepărtăm de la sensurile limpezi şi să confecţionăm explicaţii aberante, numai să nu vorbim despre Dumnezeu, Biserică, credinţă şi cultură ortodoxă aproape bimilenară, de aceea simţim nevoia să mai facem totuşi unele precizări importante pentru demersul nostru.
Rugăciune
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale [1],
Eu cad neputincios, Stăpâne,
În faţa strălucirii Tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre Tine caut:
Părinte, – orânduie-mi cărarea!
*
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul [2]
Din care sufletul s-adapă
Din valul lumii [3] lor mă smulge
Şi cu povaţa Ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
*
Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii [4].
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
*
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, Părinte,
Să plângă-n lacrimile mele. /…/
Taina şi legea farmecelor firii este o sintagmă care ne trimite la farmecul şi fermecarea eminesciană şi ne lămureşte şi mai mult faptul că sensul lui a fermeca, din contextele eminesciene, este profund ortodox, fiind vorba despre harul şi frumuseţea dumnezeiască a cosmosului care pun mintea şi inima omului, puterea lui contemplativă, în stare de fermecare.
De aceea Goga cere dezlegarea minţii, adică luminarea minţii de către Dumnezeu, pentru a putea contempla frumuseţea creaţiei prin harul Celui care a creat-o astfel.
Este o stare duhovnicească, harică, de luminare dumnezeiască şi care produce uimire şi smerenie celui care contemplă frumuseţea firii şi rămâne mut de uimire în faţa raţiunii şi armoniei cosmice. Iar când Eminescu afirmă şi despre femeia iubită că l-a fermecat, precizează faptul că simţirea sa este un dor adânc şi nu un sentiment sau o dorinţă superficială.
De fapt, Goga vorbeşte puţin mai jos şi de zvonul firii-ndrăgostite, cu referire la aceeaşi fire, cosmos, natură în stare să umple inima omului de iubire, să îi inspire dragoste pentru viaţa ca dar dumnezeiesc. De aceea raza soarelui de vară e în stare să revigoreze pleoapa ostenită.
G. Călinescu reliefa descendența eminesciană: „În poezia lui Goga dăm de structura poeziei lui Eminescu, astfel acoperită încât abia se bagă de seamă. Goga a intuit mai bine decât oricare geniul poetului Doinei și a știut să-l continue cu materie nouă.
Și Eminescu și Goga cântă un inefabil de origine metafizică […].
De aceea poezia lui Goga este greu de comentat, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atât de straniu și zguduitor.
După Eminescu și Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă […], poet național totodată și pur ca și Eminescu.
Cu toate acestea, el nu e străin de simbolismul ce începe să se orchestreze în jurul său, pe care ca și Iosif îl transpune la experiențe sufletești rurale. Anxietatea, nostalgia de migrație, sentimental de oscilare, condensate în cuvinte simbolice om fără țară, mag, pribeag, sunt în spiritual poeziei noi”[5].
În poezia Plugarii, Goga descifrează taina înfrăţirii românului cu natura, temă atât de solicitată ideologic în perioada comunistă, dar fără să i se desluşească fundamentele ei reale, şi anume motivaţia teologică şi spirituală profundă.
N-am găsit cred că nicăieri în poezia românească explicat atât de clar faptul că frumuseţea şi virtutea contemplaţiei naturale este un dar al harului dumnezeiesc, pentru alinarea întristării şi a nefericirii.
Nefericirea exilului acestuia pământesc şi a durerilor vieţii, uneori copleşitoare, îşi are antidotul, în viziune tradiţională ortodoxă, în contemplarea lumii:
Cu mila-i nesfârşită, Cerul
Clipirii voastre-nduişate
I-a dat cea mai curată rază
Din sfânta lui seninătate.
El v-a dat suflet să tresară
Şi inimă să se-nfioare,
De glasul frunzelor din codru,
De şopot tainic de izvoare.
*
În coapsa grăitoarei [6] mirişti
Devreme plugul vostru ară;
E primăvară pe câmpie,
Şi-n ochiul vostru-i primăvară.
Blând tainele vi le desface
Din sânu-i milostiva glie,
Căci toată floarea vă cunoaşte
Şi toată frunza ei vă ştie.
*
Purtaţi cu braţele-amândouă
A muncii rodnică povară,
Subt strălucirea-nlăcrimată
A dimineţilor de vară.
Şi nimeni truda nu v-alină,
Doar bunul cerului Părinte,
De sus, pe frunte vă aşază
Cununa razelor Lui sfinte. /…/
*
Când doarme plugul pe rotile,
În pacea serilor de toamnă,
La voi coboară Cosânzeana,
A visurilor noastre doamnă.
Vin crai cu argintate coifuri
Şi-n aur zânele bălaie:
Atâta strălucire-ncape
În bietul bordeiaş de paie.
*
Fraţi buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mândrei bolţi albastre,
Sfinţiţi cu roua suferinţii
Ţărâna plaiurilor noastre!
Din casa voastră, unde-n umbră
Plâng doinele şi râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru,-al tuturora. /…/
Remarcabil apel la Eminescu, în versurile care conţin sintagmele toată floarea şi toată frunza. Acestea reprezintă cosmosul, lumea întreagă, în mod metonimic.
Faptul că metonimiile acestea, în tradiţia eminesciană şi poetică românească, cuprind elemente vegetale, aluzii la flori şi la copaci, şi niciodată elemente animale, este încă o dovadă elocventă că sunt reflexele unei conştiinţe ortodoxe, provenite dintr-o teologie care vorbeşte (în tropare, în cântările liturgice sau în descoperirea extazelor paradisiace) despre pomii şi florile Raiului – uneori şi despre păsări, prezente mai puţin în textele liturgice, cât în vedeniile extatice.
Nici Eminescu nu vorbeşte prea des despre fauna animală a codrilor (excepţii făcând Povestea codrului şi O, rămâi), ci numai despre izvoare şi lacuri, floră, vegetaţie şi păsări: Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru, Ce te legeni, codrule, etc.
De altfel, când am discutat despre Eminescu, în capitolul care a avut în vedere imagistica celestă din opera eminesciană, am reprodus atunci, anticipativ, mai multe versuri din Goga, ilustrând această taină a naturii cosmice care, şi în poemele sale, venind într-o tradiţie ortodoxă şi bizantină neîntreruptă, este contemplată ca logos cosmic convorbitor cu logosul uman, ca icoană a Bisericii şi a Împărăţiei cereşti şi ca protobiblie.
Goga îşi asumă în mod foarte conştient toată această tradiţie, filtrată poetic şi stilistic de Eminescu. Acesta i-a dăruit un veşmânt expresiv românesc, pe care poezia ulterioară l-a receptat ca pe un adevărat tezaur lingvistic imuabil, un echivalent al limbajului filosofic care, odată creat, cu greu îşi modifică coordonatele terminologice.
Şi nu am făcut o paralelă aleatorie cu limbajul filosofic, pentru că, în ciuda aparentului folclorism al temei, problema nu este nici pe departe folclorică, ci ţine foarte strict de abisalităţile filosofiei şi ale teologiei. Ţine, în optică bizantin-ortodoxă, de viziunea teologică asupra Genezei şi Eshatologiei, cosmosul fiind un instrument anamnetic indubitabil şi neeronat, în perspectiva Eshatonului şi a recuperării Paradisului pierdut.
Tema aceasta a fost golită de subînţelesul ei teologic şi folclorizată în mod barbar în perioada comunist-ateistă. Aşa încât sensurile mistico-teologice s-au pierdut (au fost făcute pierdute, dacă mi se permite exprimarea) în această epocă.
Deşi intenţionalitatea acestei pierderi fundamentale exista încă de la începuturile secolului XX şi din perioada interbelică, exprimată atât de curentul ideologic modernist lovinescian, cât şi de tradiţionalismele sămănătorist şi poporanist, a căror direcţie teoretică nu viza tradiţia spirituală şi teologică a poporului român.
Ba dimpotrivă, un Iorga juvenil şi cu idei de stânga, spre exemplu, era vehement sceptic şi foarte firav apreciativ la adresa elementului religios în literatură, reţinând morala sau constructul cultural-istoric din operele literare.
De aceea am făcut precizarea că pot fi surprinzătoare delimitările noastre între ceea ce critica literară înţelege, în mod curent, prin tradiţie şi tradiţionalism şi ceea ce înţelegem noi prin acestea. Mai ales că tradiţionalismul, privit din unghi critic ca anti-estetism, a devenit un eufemism mai mult sau mai puţin voalat pentru non-valoare.
Şi chiar dacă Nichifor Crainic şi gândiriştii au precizat, la modul teoretic, această acoladă a spiritualităţii în care se înscrie literatura românească în mod tradiţional, nu tradiţionalist-ideologic, sunt puţin convingători mai ales pentru contemporanii noştri, tocmai pentru că s-au plasat la un nivel eseistico-teoretic şi nu au urmărit să demonstreze indubitabil, cu întemeieri scriptice şi bibliografice, cele pe care le susţineau.
De aceea le este foarte uşor astăzi adversarilor ideologici ai spiritualităţii şi tradiţiei bizantin-ortodoxe, să îi exileze pe fundalul obscur şi înceţoşat al perioadei interbelice, de efervescenţă naţionalistă, şi să îi scoată din calculul unei critici lucide şi întemeiate. Ca să nu mai vorbim de specularea excesivă a erorilor lor. Istoria şi cele într-un mod fatal legate de o mână de pământ, sunt, de asemenea, de mare ajutor pentru vehemenţa demolatoare.
Însă, când au preluat tonalităţile liricii eminesciene (tonalităţi pe care le vom regăsi din belşug la Goga), poeţi precum Octavian Goga sau Ion Pillat – dar şi mulţi alţii – nu au săvârşit un act de epigonism, din lipsă de inspiraţie, ci unul intenţionat de conservare şi de perpetuare a tradiţiei, conservatorism care privea nu câteva decenii de tradiţie poetică, ci 16 secole de tradiţie spirituală şi culturală românească şi ortodoxă:
Reîntors
Stăpâne codru, crai bătrân:
Mai ţii-le tu minte, oare?…
– La umbra unui fir de nalbă
Plângea o floare de cicoare [7],
Şi-un firicel de izmă-creaţă
Se săruta atunci cu Oltul…
Atunci m-am dus în lume eu,
Feciorul lui Iosif preotul! /…/
*
Cinstite crai! A fost demult.
Că s-a schimbat atât de-atunci:
Seninul razelor de soare
Şi faţa florilor din lunci…
Şi-n valul vremilor s-a dus
A vieţii mele dimineaţă,
Cum s-o fi dus demult pe Olt
Cel firicel de izmă-creaţă…
*
Zadarnic cat stolul de visuri
Ce printre paltini se pierdură
Şi dorurile mele scrise
Pe faţa foilor de mură [8]…
Şi toate râsetele mele
Din alunişul din zăvoi,
Şi plânsul meu de-odinioară…
– Ne-aveam atât de bine noi…
*
Azi, lasă-ţi freamătul să-mi pară
Un mulcom zvon de patrafire,
Ce blând asupra mea-şi pogoară
Duioasa lor hirotonire…
Şi spune-i vântului să tacă
Când va porni de-aici la plai:
Că răposatul n-a fost vrednic
De poala ta [de hirotonire], bătrâne crai!
Poetul ar mai fi dorit măcar o ultimă şi simbolică hirotonire întru preot, săvârşită de către codru, în cosmosul-biserică al cărei Preot este acelaşi Arhiereu al întregii Biserici, Hristos.
E o concepţie ortodoxă de secole, în virtutea căreia păstorului mucenic din Mioriţa i se celebrează o înmormântare cosmică şi în acelaşi timp taina nunţii lui cu Hristos, în biserica acestui univers creat de Dumnezeu după chipul Bisericii, biserică unde sunt preoţi, munţii mari, sunt păsări lăutari, reprezentându-i pe cei ce cântă cu jale la înmormântare sau de bucurie la nuntă, iar lumânări aprinse sunt stele făclii.
Goga se declară însă nedemn şi de această ultimă sfinţire sau hirotonire, de a sta sub poala sau epitrahilul de frunze pe care l-ar putea întinde codrul asupra sa, întrucât nu a rămas fidel chemărilor harice ale lui Dumnezeu, auzite în copilărie şi tinereţe cu auzul interior al sufletului şi rezonate prin glasul naturii.
Regrete şi atitudini asemănătoare sunt exprimate de mulţi dintre poeţii noştri, începând din paşoptism şi până în modernism.
Parafrazând versetele 7-10, din psalmul 23, care profeţesc despre deschiderea porţilor Raiului în faţa lui Hristos cel Înviat, Dumnezeu şi om, versete preluate liturgic în Biserica Ortodoxă, dar şi afirmaţia Sfântului Pavel cu privire la toată făptura, universul întreg, care suspină de jale împreună cu oamenii în aşteptarea Revelaţiei şi a transfigurării sale (Rom. 8, 19-23), Octavian Goga vede în frământarea naturii un dor cosmic şi o convorbire tainică în aşteptarea veşniciei (simbolism exprimat mai adânc, în secvenţe poetice enigmatice, la Eminescu, dar pe care le-am reperat anterior, în studiul nostru):
Dimineaţa
/…/ În taina tăcerii porneşte-se vânt
Să mângâie trestia-n vale,
Pe ascuns o sărută, dar dragostea lui
O văd licuricii pe cale.
Şi-o spun licuricii la frunze de soc,
Şi socul pădurii o spune,
Şi frunzele toate grăbite tresar
Şi-ncepe pădurea să sune.
*
Se duce iar vântul, pribeagul drumeţ,
Sfios fâlfâind din aripă,
Din doru-i aprins şi în veci călător
O doină domol se-nfiripă.
Şi doina o cântă alunii din crâng
Şi-o tremură-n murmur izvorul,
Şi doina trezeşte şi turma din deal,
Şi turma trezeşte păstorul.
*
Din funduri de peşteri vin umbre şireag
S-asculte amarul cântării,
De patima doinei şi umbrele mor,
Cu lacrimi plâng genele zării.
Şi doina se zbate, şi frunzele plâng,
Şi codrul prelung se-nfioară,
Când, iată, prin neguri cu sârg străbătând
O rază solie coboară:
*
Deschideţi larg poarta, cărunţilor brazi,
Să vie-mpăratul măririi [Hristos, Împăratul slavei],
Să mângâie jalea nestinsului dor,
Să-mpace durerile firii…
Sunt destul de numeroase versurile care identifică, în poezia lui Goga, cosmosul cu un templu, cu o biserică, care îşi aşteaptă, împreună cu oamenii, restaurarea finală:
Ca o vecernie domoală
Se stinge zvonul din dumbravă
(Apostolul)
*
Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
(Dăscăliţa)
*
Când rătăcind, bătrâne codru,
Ajung la sânul tău de tată,
La poarta-mpărăţiei tale
Plec fruntea mea înfierbântată.
Eu simt că-n lungul şir de lacrimi
Se sfarmă-al genei mele tremur,
Şi ca un făcător de rele
La poarta ta eu mă cutremur.
*
Curat e duhul lumii tale,
Căci Dumnezeu cel Sfânt şi mare
Subt bolta ta înrourată
Îşi ţine mândră sărbătoare.
Tu-L prăznuieşti cu glas de clopot
Şi cu răsunet de chimvale
Pe Cel ce-atâtea înţelesuri [9]
Gătit-a strălucirii tale.
*
Amurgul înveşmântă-n umbre
Smerita frunzei fremătare,
Şi pare tânguiosul freamăt
Un glas cucernic de tropare. /…/
(În codru)
*
Mireasa cerului albastru
Îşi împânzeşte-n ape chipul,
De vraja ei tresare unda
Şi-nfiorează-se nisipul.
*
S-aştern bobiţele de rouă
Pe-ntinsul luncii patrafir:
Din mâna ceriului, Părinte,
Se cerne preacuratul mir… /…/
*
S-aude toaca cum, grăbită,
În fag o bate-o gheonoaie – /…/
(Pe înserate)
*
/…/ Să fim copiii iscusiţi ai firii,
Să învăţăm din sfânta ei cântare,
Să furişăm în mintea noastră picuri
Din înţeleapta firii îndrumare.
*
Veniţi, veniţi în ceasul dimineţii,
Când, sub clipirea bolţii-mbujorate,
Sărbătoreşte-al învierii praznic
Biserica de frunze-nrourate.
Când umbre mor şi scapără lumina
Din negură zburând biruitoare,
Veniţi, veniţi să cad-asupra noastră
Hirotonirea razelor de soare. /…/
*
Să piară umbra zidurilor negre,
Ce-ntunecă o melodie sfântă,
Curatul chip al farmecelor firii
Să scânteie când glasul nost’ cuvântă.
Căci Dumnezeul neamurilor toate,
Sub strălucirea mândrei bolţi albastre,
În codrii verzi şi-n negrele ogoare
A semănat nădejdea vieţii noastre…
(Cântăreţilor de la oraş)
*
Minuni spune glia-n poveştile ei
Şi tainele vieţii ne-nvaţă. /…/
*
Lumina şi cântul nuntesc peste fire
În zvon de evlavie sfântă,
Cu brâne de aur e bolta încinsă,
Şi iarba livezilor cântă.
Azi lunca-i o mândră biserică largă,
Iar plopii străjeri la irugă
Par preoţi cărunţi în odăjdii de praznic,
Cu braţe nălţate spre rugă /…/
Credem că este de ajuns, deşi exemplele nu se epuizează aici.
Această atitudine cosmică, această mişcare a naturii spre a se manifesta ca un templu, o remarcăm, în tradiţia lui Eminescu (care, la rândul lui, venea din tradiţia bizantină, atitudine irevendicabilă în Occident), la poeţii tradiţionalişti Goga şi Pillat, dar şi la cei modernişti sau avangardişti, după cum am văzut anterior.
Ceea ce ne determină să tragem concluzia că, dincolo de formula poetică adoptată, lirica multora dintre poeţii români expune reflexiile unei conştiinţe străvechi şi ataşamentul lor interior faţă de acest mod de a contempla lumea.
[1] Calea vieţii. Metafora căii sau a drumului vieţii, a vieţii ca o călătorie face parte dintr-o vastă şi îndelung utilizată simbolistică literară veche.
[2] Izvorul de har şi de pace.
[3] Valul lumii este iarăşi un simbol de largă circulaţie ortodoxă.
[4] Tăria urii faţă de patimi, păcate şi tot ce e rău şi a iubirii faţă de ceea ce e drept şi frumos.
[5] G. Călinescu, Istoria…, op. cit., p. 610.
[6] Metafora grăitoarei mirişti expune aceeaşi viziune despre comunicarea pe canale harice, spirituale, dintre raţiunea cosmică şi raţiunea umană, fapte teologhisite în Ortodoxie, în condiţiile în care omul îşi păstrează vederea inimii curată.
[7] Floarea de cicoare este floarea albastră a lui Eminescu. A se vedea şi Legenda cicorii, de G. Coşbuc.
[8] A se vedea Floare albastră : Acolo-n ochi de pădure, / Lângă trestia cea lină / Şi sub bolta cea senină / Vom şedea în foi de mure.
[9] Vezi biblia cosmică sau protobiblia de care am vorbit în nenumărate ocazii (și care nu a fost sesizată anterior în critica literară), ca şi de raţiunile cosmice aşezate în toate lucrurile din univers, de la zidirea lor, de către Creatorul lor, pentru a comunica cu raţiunea noastră umană.
