Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [1]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 1-64.

***

Prolog

N-am ştiut să fac fapte bune în viaţa mea şi nici n-am ştiut să-L laud pe Dumnezeu Cel în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

N-am ştiut să fiu vrednic de numele de creştin-ortodox şi nici nu sunt vrednic de Rai şi în Iad mă voi duce.

Mila Domnului, de va fi cu mine, mă va ierta şi mă va pune sub acoperământul cel bun şi liniştit.

Aceste lucruri le-am scris pentru sufletul meu, pentru mustrarea cugetului meu celui mândru.

Într-o zi am simţit că e bine să las scrise acestea, deşi nu vor folosi pe nimeni, pentru că eu nu am faptele Sfinţilor, care sunt jertfele cele bineplăcute lui Dumnezeu. Cuvintele acestea nu sunt din experienţă ci din nevrednicie.

Voi, cei care vă rugaţi lui Dumnezeu cu inimă bună şi cu plâns înalt: rugaţi-vă şi pentru mine!

Poate se va milostivi Dumnezeu de mine pentru rugăciunile voastre.

*

Dacă ne-am ruga tot atât de mult pe cât pierdem timpul am iradia în afară, am putea să fim lumini vii şi clare. Dumnezeu ne-a dat rugăciunea ca pe un dar, de care ne-am bucura în fiecare clipă, dacă am fi conştienţi de el.

Ea e cea care ne face să ştim cum arată pacea şi iertarea, curăţia şi nepătimirea.

Oh, vorbesc lucruri mari, eu, cel care nu mă rog şi continuu păcătuiesc!

Cea mai mare frumuseţe e dulceaţa ei, a rugăciunii. În rugăciune Însuşi Dumnezeu ne învaţă ce să spunem şi cum să o spunem. Fără El n-am putea scoate niciun cuvânt şi, mai mult, am uita de El.

Patimile noastre sunt meseria noastră, pentru că nu trebuie să ne plecăm lor, ci să le călcăm în picioare.

Doamne, nu ştiu să mă rog! Trimite-mi dar liniştea şi ştiinţa Ta şi prin concentrarea minţii mele, dă-mi să capăt unitatea minţii şi prisos de har în inima mea! Nu ştiu. Mă rog Ţie să mă înveţi.

*

Cuvintele Domnului sunt atât de imense, încât niciodată n-o să le aflăm sfârşitul. Cu cât ne adâncim în rugăciune cu atât ne simţim mai goi, pentru că ne vedem cum suntem şi acest lucru ne arată lipsa noastră, mintea noastră împrăştiată.

Chemarea numelui Domnului trebuie să fie pâinea noastră cea de toate zilele iar amintirea morţii trebuie să ne ducă la lacrimile fricii de Dumnezeu, la lacrimile care curăţesc mintea noastră şi o fac văzătoare de cele tainice.

Mândria ne răpeşte rodul cunoaşterii. Pofta ne vâră în hăul întunecat al minţii, în noroiul cel mai murdar şi scârbos.

A scrie despre rugăciune e mult mai puţin decât aceea de a vorbi cu Dumnezeu. Cel care îşi spune durerea sa Domnului e auzit și miluit de El, pe când cel care scrie e auzit de cei cu inimă vie şi cu cuget curat.

Nu pot cei orbi să vorbească de vederea lui Dumnezeu şi nici cei nesimţitori de iubirea lui Dumnezeu.

Domnul m-a certat cu iubire pe mine, pentru că L-am uitat de multe ori şi multe zile nu am vrut să-L văd.

M-am socotit înţelept şi n-am ajuns nimic. Și chiar sfânt – vai! – şi dumnezeu…Și Dumnezeul milei mi-a arătat că ceea ce cred eu sunt himere şi că eu umblu după vânt.

El mi-a dat să-mi văd căderea mea şi să doresc început bun şi vreme de pocăinţă. El a venit şi m-a călăuzit ca pe un bolnav spre apa curăţirii. Iertarea Domnului n-o poate mărturisi gura omenească. Marea Sa iubire întrece orice exprimare şi orice povestire.

Cel care Îl vrea pe Dumnezeu trebuie să uite lumea, adică înţelesurile ei şi, ca un copil, să vadă cele ce se văd, pentru ca cele nevăzute să-i vină mai aproape şi, atât cât poate, să le înţeleagă.

Doamne, eu nu ştiu să mă rog şi nu ştiu să îndrept mintea mea spre Tine. Nu ştiu dreapta socotinţă a Sfinţilor şi nici nu ştiu să rabd, să mă rog, să cred, să iubesc, să mă dărui, după cum făceau ei.

Eu îi privesc pe Sfinţii Tăi şi mă văd departe, dar inima mea spre Tine tânjeşte. Nu se poate ca Tu să stai departe de inima care Te caută pe Tine. Nu se poate ca Tu să nu ştii vremea în care sufletul meu va poposi în cuvintele Tale şi va începe să Te vadă, o, pe Tine, Cel Nevăzut şi Necuprins!

Îngerii se cutremură numai pentru că Te privesc iar eu mă înspăimânt numai gândindu-mă la Tine. Orice renunţare pentru Tine e pricină de bucurie. Eu sunt mic pentru fapte mari. Eu nu văd decât dorinţa de pocăinţă şi de îndreptare.

Ruşine mi-e că nu citesc cuvintele Tale cu atenţie şi că inima mea nu merge spre înţelegerea dulceţii lor.

Nu ar fi bine să tac şi să-mi plâng păcatele? Nu ar fi bine să suspin şi în singurătate să-mi plâng neştiinţa şi ignoranţa mea?

În faţa celor Sfinţi cuvintele mele nu reprezintă nimic. Sunt de ruşine pentru ei. Eu, cel neîndreptat, vreau să îndrept şi eu, cel orb, vreau să călăuzesc.

Raiul Tău mă fură, îmi răpeşte mintea, dar poftele mele îmi întunecă dorirea lui. Când vreau să nădăjduiesc spre Tine, atunci o mie de lucruri îmi pun în minte şi mă încred tot în mine. De vreau să mă rog, rugăciunea mea mi-e furată şi mintea mea stă la taifas cu dracii şi cu gândurile.

Of, mă numesc creştin şi nu Îl ştiu pe Dumnezeu! Slujesc diavolului şi voii mele şi nu ştiu să slujesc Domnului pe calea cea strâmtă şi cu chinuri. Ruşine mie!

Doamne, eu nu sunt vrednic de Tine, dar Tu ai chemat şi pe tâlhar şi pe cele desfrânate şi pe cei care de Tine s-au lepădat şi aceştia îmi dau încredere. Vin la Tine şi nu ştiu să fiu cuvios şi de ruşine mă umplu privind vieţile celor desăvârşiţi.

Sfinţii Tăi posteau, eu mănânc ca un câine. Sfinţii Tăi se rugau, eu vorbesc de rău şi blestem. Sfinţii Tăi Îţi aveau icoana pururea în inima lor iar eu Te uit şi zic că mă gândesc la Tine.

Gândurile bune, amestecate cu cele rele, se strică. Aplecându-te spre rău nu mai vezi sfinţenia binelui şi pierzi lumina harului iar dacă el nu mai e întru tine, tu ai murit pentru Dumnezeu.

Numai în harul Său putem să strigăm către Domnul. Fără liniştea şi acoperământul bunătăţii Lui nu-L putem vedea născându-Se în noi.

În loc sărăcăcios S-a născut Împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor. Dacă inima nu ne va fi săracă de gânduri rele, de pofte şi de iuţime, El nu Se va naşte în noi.

Ştiinţa deosebirii gândurilor, a rugăciunii celei adevărate, a minţii smerite şi a curăţiei inimii e a celor desăvârşiţi.

Începători ca mine nu ştiu acestea şi vorbesc ca să se afle în treabă.

Pleacă capul, Dorine, şi ascultă-L pe Cel ce spune, că nebunie e înţelepciunea lumii! Cine e înţelept, spune marele Pavel, trebuie să se facă nebun ca să câştige adevărata înţelepciune. Ceea ce noi putem gândi despre Dumnezeu sunt jocuri de copii.

Cel căruia El i Se descoperă va înţelege lucruri pe care nu le poate explica şi nu va putea cuprinde ceea ce va vedea, adică lumina şi bucuria infinită pe care o vede sufletul curat.

Sfinţii sunt deplin raţionali şi vorbesc din prisosul de har al inimii lor. Eu vorbesc din trufia minţii şi din dorinţa de a mă face de râs. O, nebun sunt eu şi nebună e fapta mea! Nu m-am îndreptat şi cutez să vorbesc despre lucruri mari.

Experienţă nu am şi cele rele şi mici iubesc şi inima nu îmi tresaltă către lucrurile netrecătoare ale veacului ce va să fie.

Sfinţii vor locui în lumină şi eu în iadul egoismului şi al răzbunării. Sfinţii se vor îmbogăţi continuu iar eu voi suferi continuu şi singurătatea mea va fi mare.

Timpul mi-l pierd în nimicuri şi nu-mi agonisesc Împărăţia cea netrecătoare. Spre lucruri mari îmi îndrept ochii, dar mă aflu gol şi lipsit de ele.

Trebuie să dorim pe Dumnezeu mai mult decât orice şi inima noastră să cheme continuu numele Lui. Cu timp şi fără timp se câştigă Împărăţia lui Dumnezeu. Cu multe chinuri şi privaţiuni trebuie să se lupte pentru Dumnezeu inima creştinului adevărat.

Doamne, nu mă socoti pe mine a fi ceva şi nu mă lua în seamă! Lasă-mă ca singur să-mi plâng păcatele şi să fac măcar o faptă bună, una singură.

Dă-mi măcar amintirea Ta, dacă nu rugăciunea Ta.

Dă-mi să Te doresc dacă nu sunt în stare să trăiesc viaţa, pe muchie de cuţit, a Sfinţilor Tăi.

Nevrednic sunt şi dacă aş spune că sunt ceva, Tu, la înfricoşata Judecată, când tot ce am făcut în ascuns se va şti, mă vei da de gol şi mă vei arăta ca pe un mincinos.

N-am făcut nimic bun şi mă cutremur de Judecata Ta, Dumnezeul inimii mele, deşi nu pot să gândesc tot harul şi toată uimirea şi toată frica ce va fi atunci.

Orice gând al meu va fi întrebat.

Orice faptă ruşinoasă a mea va fi ştiută de către toţi.

O, cât de gol voi fi atunci!

O, cât de ruşinat voi fi şi cât de mic şi cât de negru!

Sufletul meu are nevoie de mila Ta cea caldă.

Îndrăznirea către Dumnezeu vine din rugăciune, spunea Sfântul Isaac Sirul[1]. Dar cum pot eu să îndrăznesc, gol fiind?!

Eu tac şi aştept mila şi ajutorul Tău. Nu Te caut din toată inima şi ce strâng risipesc, pentru că sunt slab. Mintea nu îmi e cuprinsă de focul purificator al harului şi nu vibrez la dogmele sfinte, pentru că nu înţeleg să mă pocăiesc şi să plâng viaţa mea.

Acum scriu şi peste o oră cad în moartea sufletului şi asta mă dovedeşte a nu fi nimic. Mândria mă îndeamnă să par a scrie pentru Dumnezeu, dar eu nu ştiu să scriu acele lucruri pe care Sfinţii lui Dumnezeu le simt şi le înţeleg din experienţă.

Cel care îşi încheie rugăciunea nici n-a început-o. Rugăciunea adevărată nu se termină niciodată. Ea e o bucurie continuă, o cunoaştere şi o umilinţă continuă.

Cine se opreşte din plânsul păcatelor sale nu ştie că e cel mai păcătos şi cel mai nerecunoscător.

Dacă harul vine în tine şi-ţi arată mila lui Dumnezeu, atunci trebuie să te bucuri. Domnul a auzit rugăciunea ta şi a luat aminte la inima ta, pentru că tu te-ai apropiat de El şi ai uitat neorânduiala. Harul vine şi-ţi deschide mintea şi Îl vezi pe Dumnezeu faţă către faţă şi nu ştii de ce ţi s-au arătat ţie cele pe care le-ai văzut.

Îngerii se roagă cu dor nespus şi, la fel, şi Sfinţii. Numai eu mă afund în neştiinţă şi în ipocrizie. Înţelepciunea nu locuieşte întru mine şi eu sunt gol. Ştiinţă duhovnicească nu am.

Aceste lucruri le-am scris ca să-mi astâmpăr trufia. Iartă-mă tu, cel care ştii acestea cu adevărat! Eu am slujit patimei mele celei mai mari.

*

Tăcerea e rugăciunea trează, e repetarea numelui lui Iisus şi aprofundarea înţelesului Lui. Când mintea cugetă neîntrerupt la cele sfinte ea îşi dă seama de toate scăpările minţii, de toate atacurile diavolilor şi de toate mişcările inimii.

Privegherea, paza minţii şi cu postul alungă demonii. Cu cât eşti mai aproape de Dumnezeu, cu atât rugăciunea se îndulceşte şi mintea ia foc.

Dă-mi, Doamne, să-mi plâng multele mele păcate şi de ele să mă căiesc!

Când uiţi rugăciunea Îl părăseşti pe Dumnezeu. Înfrânându-ţi limba şi postind ai mintea lucidă şi trează. Orice gând la Dumnezeu îşi are plata sa imediată. Liniştea îţi dă să vezi în ceea ce te afli.

Acum înţeleg ce înseamnă a contempla, adică a nu mai avea imagini, a avea inima goală. Când contempli, atunci în minte ţi se întipăresc lucrurile harului, ceea ce vrea să-ţi dăruiască Dumnezeu ţie.

Slavă Ţie, Dumnezeul meu, pentru tainele Tale cele prea mari şi prea minunate! Într-o zi, Tu poţi să ne mântuieşti sufletul şi trupul. Tu nu ai nevoie de timp, ci doar de inima mea. A Ta este inima mea, Prea Bunule Doamne. Fă ceea ce voieşti cu ea, Doamne, Dumnezeul inimii mele!

*

Cuvintele Domnului şi ale Sfinţilor ne înspăimântă pe noi, păcătoşii, pentru că dormităm şi nu suntem treji. Sunt prea subtile pentru nişte minţi grele, pentru că sunt gândite prin mlădierea harului.

Minţile Sfinţilor, inspirate de harul Duhului Sfânt, au spus adevărul cel mai înalt, adevăr pe care, noi, necuprinzându-l, ne înspăimântăm şi credem că nu putem să-l ajungem.

Însă nicio poruncă a Domnului nu e imposibilă. Tot ce e pentru îndeplinit se poate îndeplini. Numai rugăciunea, postul, trezvia, privegherea, paza minţii, liniştea să ne fie prietene.

Mintea care se află la Dumnezeu permanent e ca un rug de foc. Această minte uneşte cerul cu pământul.

Nu poate exista frumuseţe mai mare ca rugăciunea şi veselie mai mare ca postul. Înţelepciune mai mare ca trezvia nu există şi ca privegherea carte de înduhovnicire nu cunosc.

În linişte se nasc Sfinţii. Când îţi păzeşti mintea, inima ţi-o păzeşti. Dorine, mult te mai bântuie grija şi trupul! Te uiţi la tine şi nu-L vezi pe Hristos. El îţi cere inima ta şi tu Îl respingi. El e gol şi tu ai mantou scump. El moare de foame şi tu îţi cumperi brânzoaice. Tu cizme de piele ai iar El merge desculţ. Tu ai fular la gât iar pe El nu-L acoperă nimic.

Cum te vei mai duce la Judecată?! Ce răspuns, nenorocitule, vei da tu?!

Mă înfricoşez şi inima e cuprinsă de spaimă. Domnul va cerceta conştiinţa mea şi va vedea delăsarea mea. Vai mie! Pentru că voi fi găsit neroditor, ca un pom fără fructele harului dumnezeiesc.

*

Lui Dumnezeu nu-I plac cei care se laudă cu virtuţile lor ci cei smeriţi, care, chiar dacă nu au virtuţi însemnate, câştigă mai mult prin aceea că se socotesc a fi nişte nimicuri.

Virtutea se face cu ajutorul harului. Iar smerenia se află cu ajutorul harului dar din cauza liberului arbitru.

O, mai târziu am să fiu pedepsit pentru ceea ce scriu acum! Vorbesc şi nu fac. Mai bine aş tăcea şi nu aş vorbi.

Vorbăria omoară aducerea aminte de Dumnezeu şi pomenirea păcatelor noastre.

Cel care ştie ce e rugăciunea, cu anevoie mai vrea să adoarmă.

Dreapta socotinţă nu face exagerări şi nu cere de la nimeni mai mult decât poate face.

Mă înspăimânt de marele rol pe care îl au preoţii pe pământ. Poate fi vrednic, cu adevărat, vreun om, pentru preoţie? Mă uit spre această înălţime ce îi depăşeşte şi pe Îngeri şi mă cutremur.

Dacă nu judeci pe un altul, nici conştiinţa ta nu te va judeca şi nu te va arăta slab.

*

Dacă căutăm lucruri mari nu ne sunt de folos. Lucrurile mici ne trebuie nouă, începătorilor, căci trebuie să ne dea Dumnezeu ce vrea El şi nu ceea ce vrem noi. Pentru că, ce ştim noi din bunătăţile Lui, dacă nu ne învaţă El?!

Căutând să ne plângem păcatele şi făcând căinţă permanentă ajungem fără să ştim şi la vederea lui Dumnezeu, căci inima noastră curăţită fiind de harul Său, Îl poate vedea pe El.

Cum pot eu, cel făcut din ţărână, să-L chem pe Dumnezeu ca să vină şi să locuiască în mine?! Cum vine El şi mănâncă cu mine la masă?!! Nu ştiu. Dar bucuria e mare şi nu cunosc însă, cât de mare e în inima Sfinţilor.

Dacă nu socotim că cea mai mare bogăţie, valoare, frumuseţe, mâncare, băutură, îmbrăcăminte e Dumnezeu, nu ştim nimic din viaţa aceasta.

Harul Sfântului Duh şi trăirea în El este starea normală a creştinului. Nu e nimic mare să trăieşti în harul lui Hristos, pentru că El, din mare iubire de oameni te-a pus pe tine, oricare ai fi, botezat în numele Prea Sfintei Treimi, să faci fapte bune spre a Sa slavă. În iubire de Dumnezeu trăind, bucuria păcii şi a înţelepciunii, a blândeţii şi a răbdării vine la tine.

Se vor cunoaşte toate faptele tale dacă ele concordă cu învăţăturile Sfinţilor şi dacă nu uiţi milostenia, care este adevărata jertfă a inimii blânde şi smerite.

Creştinul, fără milă, nu poate cugeta la cuvintele Domnului. Cel care nu iartă nu poate şti bucuria pe care o trimite Domnul inimii aceluia.

Dacă cauţi singurătatea o vei afla şi dacă în ea vei găsi pe Dumnezeu eşti cel mai bogat om. Cel care vorbeşte şi nu face se aseamănă cu mine şi Iadul ne va mânca, dacă din iubirea Lui, Dumnezeu nu Se va milostivi de noi.

Hristos nu ne cere să ne răstignim, ci să facem milă cu cel lipsit şi să ne bucurăm cu cel ce se bucură. Cel care se bucură în asupriri şi înalţă osanale lui Dumnezeu în timpul prigoanelor ştie care e răsplata Sfinţilor.

De multe ori am încercat durabilitatea harului din mine şi l-am pierdut, pentru că nu îmi smeream inima.

Când beau vin curvia mă atacă şi când vorbesc, mândria şi minciuna îşi fac loc în sufletul, în inima şi în mintea mea. Cuvintele mele o să mă osândească pe mine.

Spun multe şi nu fac nimic şi nu se vede la mine îndreptare.

Cel care stă de vorbă cu gândurile se aseamănă cu cel care stă şi ascultă zarva pieţii de păsări. Aude ce nu trebuie şi nu mai are mintea la Dumnezeu. O, Doamne, multă negreaţă e în inima mea!

Eu nu ştiu să păzesc niciun cuvânt al Tău şi nici nu mă osândesc şi nici nu mă îndrept. Îmi petrec zilele slujind răului şi pierzând Împărăţia Ta. Nu pot eu câştiga Împărăţia, dacă mila Ta nu mă va ajuta. În cursele diavolilor cad, pentru că nu stau cu mintea trează ca să le văd atacurile lor.

Vai mie, când voi fi pus în sicriu şi nu voi mai putea să mă pocăiesc! Vai mie, când cu păcatele mele voi ajunge la Domnul şi se va dovedi că viaţa mea nu are nicio valoare!

Cuvintele fără fapte sunt moarte şi miros a putregai. Ele nu au sfinţenia Domnului, pentru că Domnul are cuvinte curate. Scriind acestea mai mare rău am făcut şi mai nevrednic sunt de Tine.

Îndreptează inima mea, Doamne, şi nu mă pedepsi după dreapta Ta judecată, ci după a Ta milă! În faţa Ta, eu, nevrednicul, n-am cuvinte ca să mă dezvinovăţesc.

*

Dacă socotim că poruncile Domnului sunt grele, atunci Îl facem pe Dumnezeu mincinos, pentru că El a spus: jugul Meu e bun şi povara Mea e uşoară (Mt. 11, 30).

Când încetăm rugăciunea ne apucă frica şi apucându-ne frica ne tulburăm şi Îl uităm pe Dumnezeu. Cine nu poate ţine mintea numai la Dumnezeu slujeşte idolilor, pentru că la cine te gândeşti pe acela îl iubeşti. Inima merge la rău pentru că o lăsăm fără amintirea de Dumnezeu.

Oboseala şi vorba multă ne fac duşmani ai lui Dumnezeu. Ni se pare grea viaţa după Dumnezeu numai când am părăsit poruncile Lui.

Dacă postul, rugăciunea, paza minţii, prihănirea de sine[2] şi amintirea morţii nu sunt pentru noi lucruri cotidiene, nu sunt deloc. Dacă facem lucrurile lui Dumnezeu fără să ne simţim liberi, ne minţim pe noi înşine. Ceea ce nu vine de la sine, nu există. Grea va fi Judecata pentru mine, pentru că nevrednic am fost în toate zilele vieţii mele.

*

Când începem să simţim iubirea lui Dumnezeu în sufletul nostru ea este ca un foc. Ne acoperă inima şi mintea şi nu ne mai lasă să ne aducem aminte de vreun lucru ci numai de El.

Mintea se subţiază, încât simţi o durere aparte, proprie acestei stări de curățire a minții de către har. Ea se diferenţiază de orice altă durere şi nu e ca aceea a inimii, când patimile te asaltează şi, prin rugăciune, vrei ca să le ţii piept.

Mişcările păcătoase aduc neorânduială. Mişcările duhovniceşti ale minţii nu mai pot fi înţelese de minte.

Din mila lui Dumnezeu, la vârsta de 18 ani, pe când era elev seminarist, un frate a fost răpit cu mintea pentru prima oară şi a văzut lumina lui Dumnezeu.

Nu putea să suporte vederea ei deşi aceasta îl bucura la culme. Nu putea pătrunde în acea lumină copleşitoare a Prea Sfintei Treimi.

Lumea nu mai era pentru el. El uitase lumea. Mintea lui se bucura de lumina Sa cea prea veșnică și de viața cu Dumnezeu. De negrăit este tot ceea ce a văzut acesta, după cum a spus şi Marele Pavel.

Miluieşte-mă, Doamne, că nevrednic sunt a vedea cerul şi pe oameni! Vorbind lucruri mari, mă cutremur şi fără glas rămân.

Frica de Domnul naşte încredere şi încrederea aduce iubirea şi iubirea, venind în noi, ne mută de pe pământ la cer.

Numai smerenia ne ridică la vederea lucrurilor luminii dumnezeieşti. Numai Spovedania ne curăţeşte inima şi numai rugăciunea lui Iisus întraripează sufletul şi îl face luminos şi liniştit.

Eu mă gândesc la lucruri mari şi pierd şi micile lucruri pe care le am. Cel care vrea să fie mare, spune Domnul, să fie sluga tuturora (Lc. 22, 26). Şi eu vorbesc ca şi când aş fi cineva. Nevrednic sunt eu faţă de poruncile Domnului şi roade nu am şi gol sunt.

Când vin gândurile desfrânării, trupul meu, condus de mintea care şi-a închipuit fapta, tresaltă ca un animal în călduri. Ruşine îmi e şi nevrednic sunt.

Gândurile mândriei îmi spun că sunt cineva şi, crezând că sunt cineva, vreau să învăţ şi pe alţii. Când fac un lucru, atunci uit să-I mulţumesc lui Dumnezeu şi cine nu-I mulţumeşte lui Dumnezeu în cele mai mici lucruri, nu-I va mulţumi nici în cele mai mari.

Trebuie să considerăm că suntem goi, chiar dacă avem virtuţi mari, pentru ca nu cumva să le pierdem şi să ne aflăm ca cei care se laudă cu lucruri pe care nu le au.

Iertarea din inimă linişteşte inima şi sufletul capătă încredere şi se mişcă mai suplu spre rugăciune.

Să nu considerăm că liniştea din suflet e mare lucru. Mai mari decât aceasta sunt dorul şi focul iubirii de Dumnezeu şi aceestea sunt, fără doar şi poate, darul lui Dumnezeu faţă de noi şi rod al curăţirii noastre de patimi.

Cel curat Îl vede pe Dumnezeu şi socoteşte toate ale lui ca fiind daruri ale Domnului. Cel care Îl vrea din toată inima pe Domnul are mintea şi inima numai la El şi în afară de El nu mai doreşte nimic.

Cum ar mai dori cineva, care L-a văzut pe El, un lucru mai de preţ decât acesta? Cel Sfânt nu vrea liniştirea ci focul Lui, iubirea care omoară tot gândul rău şi toată necuviinţa.

Domnul ştie timpul întoarcerii noastre şi îndelung ne aşteaptă pocăinţa şi umilinţa sufletului nostru.

Cel care nu consideră, că curăţirea de patimi e drumul spre Dumnezeu e pe o cale greşită.

Cel care nu-şi plânge păcatele sale şi nu se consideră pe sine nevrednic, chiar dacă ar face minuni nu e vrednic de Hristos. Domnul iubeşte pe cei care se nevoiesc cu lacrimi şi cu mare pază a minţii.

Cei care cercetează Scripturile şi scrierile Părinţilor celor Sfinţi, fără harul lui Dumnezeu, nu înţeleg sensul duhovnicesc al cuvintelor din acestea.

Nu trebuie să înţelegem cuvintele Domnului după mintea noastră, ci trebuie să ne smerim mintea şi să considerăm că nu am înţeles cuvintele, aşa după cum ar fi dorit Dumnezeu să le înţelegem, ci am înţeles lucrurile după puterea nevredniciei noastre.

Mai frumos e în faţa Domnului cel care se roagă pentru duşmanii săi decât cel care se roagă pentru sine. Doamne, iartă-mi trufia minţii de care dau dovadă! Iartă-mă şi dă-mi să mă îndrept mai înainte ca Tu să desparți sufletul de trupul meu!

*

De multe ori ne rugăm fără să înţelegem sensul adânc al cuvintelor şi rugăciunea noastră e goală, pentru că nu e vorbire cu Dumnezeu, cu Cel care ştie inima şi gândul nostru cel mai adânc.

Rugăciunea în ascuns e cea mai mare înaintea Domnului şi la ea trebuie să fim atenți, pentru că, de nu e bună, nu suntem ascultaţi. Ceea ce facem din inimă e al nostru. Doar acele lucruri ne aparţin.

Când coboară iubirea lui Hristos în inima noastră, uităm de toate, chiar şi de păcatele noastre şi suntem în stare să ne dăruim tuturora, să ne jertfim fiecare clipă pentru oricine îl întâlnim în drumul nostru.

A învăţa să te smereşti înseamnă să slujeşti altora. De aici au pornit Sfinţii de dinainte de noi. Ei au îndrăznit întru numele Domnului, cu iubirea Lui şi cu capul plecat, aşteptând să fie omorâţi de cei pe care-i binecuvântau, să fie maltrataţi de cei pentru care se rugau.

O, cum vom putea să înţelegem chinurile Domnului, dacă nu înţelegem iubirea Lui pentru noi! El ne-a iubit îmbrăcând trupul nostru şi, fiind om, a fost și Dumnezeu adevărat pentru noi, pentru cei care stăm în moarte. El ne-a dat viaţa, viaţa care nu se sfârşeşte.

Cu câtă frică, dar şi cu câtă bucurie trebuie să ne apropiem de darurile Dumnezeieștii Liturghii!

Preoţii ne dau să mâncăm pe Fiul lui Dumnezeu şi noi mergem goi şi fără pocăinţă.

Vai de noi! Însă îndrăznim la Cel care cunoaşte nimicnicia noastră şi ne rugăm: Doamne Iisuse, miluieşte-ne pe noi cu iubirea Ta de oameni cea negrăită!

*

Eu ştiu că păcatul e împotriva mea şi că trebuie să mă împotrivesc ispitei drăceşti, chemând mereu ajutorul Domnului.

Dacă mă despart de Domnul mă ia diavolul şi de la el nu primesc nimic bun, ci numai durere, acum şi în vecii vecilor.

Primeşte calea cea strâmtă şi cu chinuri şi nu te abate de la ea! Domnul ştie păcatele tale şi puterea ta şi te va ajuta.

Fii ca un călugăr printre oameni, păstrând poruncile Domnului, fecioria trupului şi a gândului tău şi sărăcia de păcate. Aşteaptă voia Domnului, că El ştie bine ceea ce ne trebuie.

Facă-se voia Ta în mine, Dumnezeule! Ajută-mă să duc lupta cea grea, dar cea mântuitoare. Fii cu netrebnica mea voinţă şi raţiune, ca să merg pe calea Ta. Ajută-mi mie, păcătosului![3]

*

Una dintre ispitele „fine”: să stai într-un loc pentru că îţi place acel loc şi nu pentru că-ţi mântuieşte sufletul.

*

Doamne, miluieşte sufletul meu şi fă-mă să-mi înţeleg viaţa. Vreau să ştiu ce trebuie şi ce nu trebuie să fac. Patimile se joacă cu mine. Diavolul răcneşte asupra mea şi mă înfricoşează.

Tu, Doamne, nu mă părăsi! Fii cu mine în suferinţa mea şi în osteneala mea. Ajută-mă, Dumnezeule al dreptăţii mele! Eu aştept mila Ta şi iubirea Ta.

*

Privegherea este luminare a minţii, este subţiere a ei. Privegherea, cu rugăciunea şi cu trezvia sunt cele care fac mintea cer, ca să gândească cele ale lui Dumnezeu.

Lumina privegherii e lumina sufletului, seninătatea minţii şi izvorul tuturor gândurilor şi al simţămintelor celor bune.

Când priveghezi îţi vezi învingerile cu scrupulozitate, dar păstrezi nădejdea cea bună în Domnul. Cel ce priveghează se aseamănă Îngerilor lui Dumnezeu, uitând de trup şi gândindu-se la folosul sufletului.

*

Postul face trupul natural şi cuvios, lăsând sufletul să fie sprinten şi arzător către iubirea lui Dumnezeu. Mintea plină de trezvie e o linişte împodobită cu toate virtuţile. Inima arzândă pentru dorul de Dumnezeu e inima plină de dor pentru El, e inima care vrea să-şi împlinească voia în vederea lui Dumnezeu.

Viaţa creştinului e viaţa celui care aleargă după voia lui Dumnezeu, după mila şi bucuria trăirii împreună cu El şi a înţelegerii Sale.

*

Privegherea e luminare a minţii, claritate a cunoştinţei, izvorul faptelor bune, al bucuriei şi mulţumirii, al dragostei nefăţarnice şi aripa fricii de Dumnezeu.

Cel care priveghează a auzit cuvântul: Privegheaţi (Mc. 13, 37), ca nu cumva venind fără veste (Domnul), să vă afle pe voi dormind! (Mc. 13, 36).

Mintea, prin priveghere, vede cursele diavolului. Inima, prin priveghere, vede buna împlinire a poruncilor.

Prin priveghere îşi dă seama voinţa noastră de doreşte cele bune sau cele potrivnice.

O, priveghere, dar prea mare pentru mine, nevrednicul! Nu te cunosc, deşi după tine alerg. Învaţă-mă, priveghere după Dumnezeu, să mă smeresc şi să plâng, căci fără plâns şi lacrimi[4] ne amăgim cu vorbe deşarte (Efes. 5, 6)!

*

Psalmul bucuriei şi al înţelegerii

Au plâns cei care Te-au căutat peste tot,

Dumnezeule,

şi nu Te-au găsit nicăieri!

Tu fugisei de ei

şi ei trecuseră pe lângă Tine.

Nu aveau ochi şi nu le era greaţă de ei înşişi

şi nu Te doreau ca apa, ca mâncarea, ca patul

desfăcut sau ca dimineaţa călduţă dar

şi puţin răcoroasă.

La râul plângerii s-au dus şi eu

i-am văzut şi milă mi-a fost de ei. Le-aş fi dat din sărăcia mea însufleţire dar ei nu înţelegeau.

Le-aş fi dat linişte, încredere,

dar ei nu Te vedeau pe Tine şi nu aveau cum să Te caute; nu Te cunoşteau, pentru că se îndoiau în inima lor de spusele gurii Tale.

Însă m-am bucurat ca un copil nebun,

de toţi cei care Te-au primit cu simţiri alese, cu căldură

multă, cu multă tărie şi încredere.

O, i-am binecuvântat cu inima mea pe aceştia!

Lor le-am dat cuvintele mele cele mai bune

şi bunăvoinţa mea. În fiecare zi am plecat capul meu,

pentru că Tu eşti Cel care dai şi iei viaţa (Iov 1, 21).

În fiecare zi am plecat cu gândul la Tine şi cu

gândul să slăvesc numele Tău cel prea slăvit,

şi prin faptele mele.

Inima mea numai la Tine

s-a arătat şi sărutul gurii mele numai pe Tine

Te-a sărutat cel mai fierbinte.

O, Tu, Cel al celor săraci

cu inima, al celor săraci cu răul inimii!

Cuvintele Tale cele dulci m-au îndulcit

şi suspinul a luat sfârşit.

Când pe Tine Te caut nu mai vreau altceva,

pentru că numai Tu îmi umpli inima mea cea nefolositoare.

*

Eu mă păzesc pe mine, adică fug de tot răul şi privesc spre tot binele şi ajutorul Domnului dar, în acelaşi timp, privesc la mine însumi, ca să văd în ce sunt. Mă tot lupt cu patimile mele şi ele apar şi dispar, după cum eu îmi aduc aminte de una sau de alta.

Lupt împotriva lor dacă îmi dau seama că m-au atacat, adică dacă am conştientizat că eu lupt împotriva Domnului meu şi nu mai sunt de partea Lui, ci împotriva Lui.

Dacă am în minte cuvinte sfinte, îmi biciuiesc cu ele voia mea, voie care e gata oricând să sară gardul şi întăritura faptelor bune şi să primească pe diavoli.

Gândurile rele atrag sentimente şi dorinţe rele iar gândurile bune atrag sentimente şi doruri sfinte.

Tot ceea ce facem, facem din voie proprie şi nu trebuie să ocărâm pe cineva pentru răul nostru, ci numai pe noi înşine trebuie să ne învinuim pentru păcatele noastre.

Eu am greşit în faţa Ta, Dumnezeule, pentru că în ispita mea nu am chemat numele Tău, ci am luptat de unul singur. De aceea am şi fost arătat slab şi nebun.

*

Dacă eu păzesc inima mea, înseamnă că stau şi aştept cele mai grele înfrângeri care mă pot aştepta. De aceea, ca să stau bine şi fără frică, de rugăciunea neîncetată şi de smerenie am nevoie. Rugăciunea mă păstrează în dor fierbinte faţă de Domnul iar smerenia îmi arată lipsa mea de orice lucru bun.

Când vine gândul rău, eu îl simt şi încep să-l ocărăsc şi de el fug punându-mă în braţele Domnului, în umbra crucii şi sub rugăciunea Sfinţilor Lui. Dacă fac pact cu acest gând, încep să-l simt ca al meu, adică îl primesc ca fiind al meu, deşi nu e ceea ce vreau eu.

Gândul intră în casa mea ca un prieten, deşi el vrea să mă omoare; dar eu îl cred prietenul meu şi stau de vorbă cu el, dându-i dragostea mea.

Gândul, dacă a ajuns prietenul meu, va ajunge şi singura mea dorire, pentru că pe prieten îl doreşti, mai mult decât pe alţii. Şi mă văd, în cele din urmă, jefuit şi omorât de falsul meu prieten şi în afara Raiului, deşi sunt în Rai, dar nu-l mai simt, pentru că eu am murit pentru Dumnezeu, am rupt legătura sinceră ce o aveam cu El.

Dar pocăinţa din suflet te duce înapoi. Mărturisirea vinei şi plânsul, cât şi întoarcerea din tot sufletul la Dumnezeu, te fac din nou fiu şi cel care era pierdut şi mort, viu se află şi, din nou, la masa cea pururea netrecătoare se primeşte.

Mereu la Cina cea de Taină mă primeşte Domnul, adică mă cheamă să vin, pentru că El întotdeauna face acest lucru.

Numai eu nu aud prea bine şi inima nu mi-e fierbinte ca să vin, căci trebuie să-mi doresc, mai mult decât orice, să vin la masa Împăratului slavei. Eu încerc să fug când El mă cheamă – cu câtă dragoste! – ca să îndrăznesc, să am curaj.

*

Ne luptăm ca să avem virtuţile în întregime, în măsura în care noi înşine putem să le avem, pentru că fiecare „are măsura sa”, ca să îl parafrazez pe Sfântul Ioan Colov[5].

„Ne luptăm ca să le avem” şi nu spunem: „vrem să le avem” sau: „dacă nu le voi avea pe toate nu am nimic sau nu vreau nimic”.

Trebuie să ne caracterizeze umilinţa şi recunoştinţa cea mai sfântă, pentru că nu putem să avem o viaţă duhovnicească, decât pe măsura dorinţei inimii noastre şi a ajutorului dumnezeiesc.

De aceea spune Sfântul Ioan Colov: „Vreau, măcar într-o oarecare măsură, să am toate virtuţile”.

Efortul despătimirii trebuie să fie constant, mânat de o mare voinţă şi de conştiinţa că nu eşti singur şi că, la orice pas, ajutorul dumnezeiesc este cu tine şi te învaţă cum să procedezi.

Constanta efortului îţi arată greutatea luptei, iar greutatea luptei îţi arată scăpările iar scăpările te duc la conştiinţa că nu ai putea să stai în faţa ispitelor, dacă Domnul nu ar fi cu tine.

De aceea, faci cât poţi şi încerci continuu să faci mai mult, cât mai mult. Însă nu vei putea face nimic desăvârşit, fără darul şi ajutorul care vin de la Dumnezeu.

*

Ni se dă să simţim puterea dracilor, pentru ca, cu şi mai mare tărie, să strigăm spre Hristos, Lumina şi Viaţa noastră.

Uneori ea ne îngrozeşte, alteori ne tulbură şi ne înnebuneşte, încât nu mai vedem speranţa liniştii în inima noastră. Dar ne aducem aminte de rugăciunea către Stăpânul şi Domnul nostru şi vedem cum nălucirile lor slăbesc şi se termină ca orice iluzie.

Când nu mai ştim ce să facem atunci avem pe Domnul cel mai  aproape, pentru că El stă la uşa inimii noastre (Apoc. 3, 20) şi ne aşteaptă strigarea.

Despre Dumnezeu vom scrie oricând şi oricât, fără să spunem ceva din mila Lui, din iubirea, puterea şi ajutorul pe  care ni-l trimite nouă.

Dumnezeu, în Sfinţii Săi, Îşi arată puterea şi mila, dar prin ei ne arată şi răzbunarea şi dreptatea Sa. Să ne rugăm lor, ca ei să se roage pentru noi, pentru că oricând avem nevoie de mijlocire şi de ajutor.

Căderile Sfinţilor sunt din voia Domnului, pentru ca ei, ridicându-se, să se facă şi mai luminaţi. Pentru că cercarea dă experienţă iar experienţa înţelepciune şi nădejde, şi nădejdea nu ruşinează.

Noi suntem mici pentru Dumnezeu şi El mare pentru noi. Noi nu ştim să-L chemăm şi de aceea El ne ascultă aşa cum putem noi să-L chemăm.

Suntem bătuţi de vânt dar El e Piatra cea tare de care suntem ancoraţi, noi, umilii şi mereu păcătoşii. De aceea înalţă Dumnezeu pe cei smeriţi (Lc.14, 11), pentru că ei se consideră a nu avea nicio înălţime şi nicio faptă.

El cere de la noi puţin şi El ne dă mult. De aceea, cu adevărat, dăm prea puţin pentru mântuirea noastră şi Domnul ne dă mult, necăutând la faţa omului ci la inima lui.

*

Dumnezeule, întru numele Tău, miluieşte-mă şi întru puterea Ta mă vindecă! Pentru că mor neîndreptat şi neînţelepțit, eu, cel care am mâncat la Biserica Ta şi numele Tău am chemat, din timpul în care Tu m-ai întors din ţara mizeriei şi a umilinţei.

Inima mea a tins spre Tine dintotdeauna. Chiar şi atunci când nu Te ştia. Și de când Te-a cunoscut şi mai mult vrea să Te cunoască şi cu Tine să vorbească şi să Te iubească.

Nu am nevoie de daruri şi nici de slavă, ci de iubirea darului Tău şi de înţelepciunea care vine de aici, pentru că ea e veşnică şi dumnezeiască şi nu mă va face de ruşine.

Înţelepciunea pe care am strâns-o, exersând talantul de la Tine, e prea umilă pentru a înţelege slava Ta şi pentru a mă minuna de numirile Tale cele multe şi pentru a pătrunde în părţile interioare ale Sfintei Sfintelor.

O, Doamne, sufletele noastre sunt chemate să se aprindă din lumina cea veşnică, să ia foc şi să se curăţească de moartea păcatului! Cum aş putea veni la Tine, dacă Tu nu m-ai chema şi cum aş putea să vin fără pată, dacă Tu nu mă chemi pe mine, ca să vin la Tine?!

Eu nu ştiu să vin la Tine iar Tu mă chemi să vin şi să cunosc vederea lui Moise din Sinai şi vederea schimbării Tale la faţă/la trup. Însă nu merit să-L văd pe Domnul meu până când nu mă curăţesc pe mine ca zăpada.

Dar nu-L pot vedea niciodată, dacă nu e mila Sa cu mine, dacă El nu va vrea ca să mi Se arate. Numai dacă I Se va face milă de mine, din iconomie şi lucrare minunată şi înţeleaptă a proniei Sale, El mi Se va arăta mie şi eu am să înţeleg marea Lui milă şi iubire faţă de mine.

Doamne, Tu, Cel care mă cunoşti pe mine de mai înainte de a fi lumea şi de a mă naşte, nu mă părăsi pe mine! Lasă-mă să-mi plâng păcatele mele şi să-mi îndreptez viaţa mea, pentru ca darul Sfântului Tău Duh să rămână cu mine şi să nu-l mai pierd din neglijenţa şi moleşeala mea.

Tu mă cercetezi cu milă şi mie nu-mi pasă de cel căruia trebuie să-i fac milă. Uită-Te spre nevrednicia mea şi acoperă-mi păcatele şi neştiinţa cu marea Ta milă, Dumnezeul dorii mele!

*

Nu e de vină Dumnezeu că ridică de la noi lucrarea Sfântului Duh, ci neglijenţa de care dăm dovadă, atunci când Împăratul slavei, al cerului şi al pământului – O, marea Ta îndurare! – vine în umilul nostru locaş de pământ.

*

Omul e ca o casă din pământ, frumos fasonată dar în care poate fi întuneric greu, năucitor sau Dumnezeu cu tot cerul Său. E întristare, îndoială, deznădejde când dracii îşi fac mendrele în fiinţa noastră, dar pace, linişte, bucurie, smerenie şi pocăinţă, când Mirele e prezent în inima şi în sufletul nostru. Ce bucurie să vezi lumina Lui în casa ta!

*

Când gândeşti la tine se întristează harul Preasfântului Duh, pentru că inima creştinului trebuie să fie plină de dragoste pentru ceilalţi.

*

Cei care nu au văzut lumina Lui vor să o vadă, pentru că nu ştiu durerea inexprimabilă de la pierderea ei. Cei care vor să o vadă din nou, simt durerea insuportabilă de a nu putea pătrunde în ei, fără să le omoare inima rea şi fără să-i elibereze de voia lor.

Dorim lumina Domnului, pentru că Dumnezeu e lumină şi chemăm pe Dumnezeu în noi, pentru ca să ne facem asemenea Heruvimului.

Cine ar putea înţelege vreodată? Cine nu s-ar umili? Cine nu ar plânge cu lacrimi de frică şi de uimire? Eu, pentru că păcatul mi-a slăbănogit sufletul şi trupul!

*

„Dacă Îl ai pe Dumnezeu, Îl cauţi”, pentru ca şi mai mult să te umpli de bucuria de a fi cu El şi de a Te face și mai propriu Lui, până a Te lăsa cu totul în mâinile Lui.

Sfinţii Domnului nu s-au bucurat nicicând de starea lor duhovnicească. Tocmai de aceea au vrut şi mai mult, pentru că cunoaşterea Lui e nesfârşită.

Dar Îl cauţi nu ca şi când nu ai şti nimic despre El, ci ca atunci când Îl ştii, dar prea puţin şi vrei să-L cunoşti şi mai mult, având conştiinţa că pe fiecare zi poţi să înţelegi şi mai mult şi altceva despre El.

Îl cauţi pentru a fi cu El şi pentru ca să mergi împreună cu El, pe cărările pe care El, mai înainte, le-a parcurs. Dar ca să-L ai pe Dumnezeu trebuie să simţi că-L ai şi pentru că te-ai făcut propriu naşterii Lui în tine prin Sfântul Duh.

Hristos a luat chip în noi, pentru ca noi să creştem spre starea de a fi bărbaţi desăvârşiţi, adică împlinitori ai poruncilor Lui, plini de puterea harului Sfântului Duh, prin care Hristos Îşi zugrăveşte icoana Sa în sufletele noastre.

*

Virtuţile creştinului iau naştere prin continua exersare a faptelor bune. Faptele noastre bune alungă răul din noi încetul cu încetul, fără ca noi să fim conştienţi, întru totul, de această schimbare care se face în noi. Mai ales pentru începători…

Fapta bună ia chip în noi atunci când începe să devină ceva firesc pentru fiinţa noastră. Pentru că numai atunci putem să vorbim cu deplină cunoştinţă despre faptele sfinte ale drept-credinciosului creştin.

Începătorii nu sunt conştienţi întru totul, pentru ca să nu creadă că au ajuns prea sus, dacă încep să-şi curăţească sufletul de patimi. Dar ei înţeleg, pe măsura lor, pentru ca să vadă că Dumnezeu e prezent şi că îi cheamă spre o şi mai mare înduhovnicire.

Prin asta se cunosc cei care încep să se înduhovnicească: sunt conştienţi de mişcările sufletului lor şi încearcă să-şi potrivească viaţa cu învăţătura cea sfântă.

Nu te mândreşti, dacă priveşti mai sus de tine şi vezi câte nu înţelegi şi spre ce minunate fapte şi desăvârşită viaţă eşti chemat.

Cât de mici suntem noi, cei care privim la Tine, Dumnezeule şi pe Tine căutăm să Te înţelegem şi altora să le împărtăşim a noastră credinţă!

De aceea alergăm către Tine, ca spre Cel care dă înţelepciune sfântă şi pecetluieşte viaţa noastră cu binele şi adevărul, pentru că la Tine este nădejdea înţelegerii noastre şi a vieţii noastre.

Întotdeauna vom suferi din cauza lipsei de cuvinte şi de înţelegere a vieţii după Dumnezeu, dacă El nu vorbeşte sufletului nostru şi nu ne învaţă să vorbim cu sfinţenie despre mila şi iubirea Sa faţă de oameni.

*

Despre Dumnezeu oamenii nu ştiu să vorbească, pentru că nu încearcă, plini de dragoste, să-I slujească.

Slujirea lui Dumnezeu îţi deschide inima şi inima va vorbi de la sine şi nu va tăcea. Pentru că de fiecare dată va mai fi şi altceva de spus despre Dumnezeu şi despre iubirea Sa faţă de oameni.

Dumnezeu izvorăşte veşnic vorbire, pentru că Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi (In. 1, 14), ca să ne mântuiască.

*

Marea minciună a durerii e aceea de a te întrista. Cine se lasă învins de tristeţe alungă harul dumnezeiesc din el, har care e bucurie.

Domnul, înviind din morţi, ne-a spus: Bucuraţi-vă! (Mt. 28, 9), adică în harul Treimii şi slăvind puterea lui Dumnezeu, Care lucrează întru oameni.

Ce surzi suntem noi, nefericiţii! Pentru o spoială de plăcere sau pentru un gând firav Îl uităm pe Dumnezeul cerurilor, pe Cuvântul care trup S-a făcut, pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Spunem uşorului – greu şi greului – uşor. Spunem răului – bine şi binelui – rău, nevrând să suferim puţin şi să ne bucurăm veşnic.

Când lăsăm să intre în noi gânduri de neorânduială şi de întristare posacă, atunci am uitat rugăciunea şi ne-am pierdut trezvia. Suntem cei mai orbi şi mai nesimţitori atunci. Diavolul prin acest lucru ne ia minţile: prin faptul că ne face să ne gândim la noi în mod egoist.

Când credem că fără noi lumea va muri suntem morţi, suntem în cea mai mare înşelare. Noi suntem pământ şi cenuşă şi nimic mai mult.

Nimic nu-mi aparţine şi totul e primit. Păcatul mi l-am agonisit singur, cu trude, de cele mai multe ori, cutremurătoare.

Nu  am ascultat şi am căzut. Nu m-am smerit şi m-am făcut de ruşine. Am ieşit în faţă şi mi s-a închis gura. Un om simplu mi-a dat o lecţie şi n-am avut ce să-i reproşez, pentru că mi-am dat seama că sunt o epavă, pe care dracii o suflă unde vor.

„Doamne, Tu eşti liniştea mea!”, strig. Chiar dacă eu Te uit de o mie de ori pe zi, Tu, tot de atâtea ori, îndreptează-mi inima mea spre Tine!

Caut înţelepciunea care vine de la Tine şi Tu nu o depărta de la mine. Fără Tine nu pot face nimic! Miluieşte-mă, ai milă de mine și mă iartă!

*

Păcatele de care ne ferim să auzim sunt cele care ne stăpânesc. Sfaturile Sfinţilor Părinţi ne amărăsc, pentru că luptă împotriva vanităţii noastre. Dar tocmai acestea sunt cele care ne fac bine, mult bine. Un bine veșnic.

Dacă ne-am privi atent păcatele, n-am mai pătimi atâtea pentru ele. De aceea, cred eu, că trebuie să ascultăm sfaturile celor experimentaţi şi să ne plecăm lor ca Domnului, pentru că ei ştiu scopul faptelor omului, pe când noi nu vedem acest lucru. Noi vrem să facem o faptă, dar nu vedem urmările ei pentru sufletul nostru.

Tot ceea ce întristează pe aproapele nostru nu e de la Dumnezeu. Numai dacă nu cumva el vrea ca să se întristeze, neurmând prin aceasta calea Sfintelor Evanghelii.

Sfaturile tămăduiesc, vindecă, scurtează drumul spre noi înşine. Ştiu şi că un sfat nu se potriveşte oricui. Dar smerindu-ne sufletul înţelegem ceea ce ne trebuie nouă.

Nu trebuie să ne smintească păcatele celorlalţi. Dacă privim la Domnul, nu mai putem să gândim la altceva decât la El.

Păcatul e lipsa rugăciunii şi a fricii de Dumnezeu. Când vine iubirea, pleacă frica, dar asta nu e pentru toţi. Să învăţăm să ne smerim, privind la Patimile Domnului nostru. El a suferit pentru noi, cât noi nu vom suferi niciodată.

Oricâte am face, trebuie să le socotim ca pe nişte nimicuri. În faţa Domnului suntem nişte nimicuri vrednice de plâns.

Dacă Domnul vrea să ne mustre, ce te doare pe tine?! Şi dacă El vrea ca să ne preamărească, pentru ce te bucuri?! Nevoinţele noastre nu contează, dacă Domnul nu dă harul Său. Lucrarea interioară susţine şi îi dă forţă celei exterioare.

Cei care doresc, cu adevărat, pe Dumnezeu nu precupeţesc timpul decât ca să-I placă Lui. Cel care place omului e urât de Dumnezeu. Smerenia şi umilinţa te fac să-ţi vezi adevărata stare. „Nu fac nimic!”, îţi spun acestea două. Pe cel care se roagă, Domnul îl învaţă să se roage.

Dacă nu ne vom pune nădejdea numai în El, atunci nu-L cunoaştem, negăm atotputernicia Sa şi marea Sa iubire de oameni. Domnul Hristos îi ajută pe păcătoşi, pentru că El a venit ca lumea viaţă să aibă şi încă din destul.

Orice ni s-ar întâmpla nu trebuie să ne înspăimânte şi nici să ne tulbure, dacă Domnul e cu noi, în rugăciune, prin harul Sfântului Duh.

Diavolii ne aduc hule şi se luptă cu noi, dar Domnul ne ajută când ne rugăm Lui cu credinţă. Inima sinceră e plăcută în faţa Domnului şi când un om sincer suferă nu se înspăimântă, dacă Îl are pe Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru.

Prin viaţa mea am smintit o groază de lume. Credeau că eu sunt cineva şi mulţi şi-au pus mare nădejde în mine şi eu eram cel mai trufaş om şi cel mai mândru.

Nu ştiam să-mi cer iertare şi îi învăţam pe alţii să ierte, nu o dată, ci de 70 de ori câte 7 (Mt. 18, 22).

Nu ştiam să fiu blând dar propovăduiam blândeţea şi nu cunoşteam pacea în mijlocul vâltorii dar vorbeam despre ea.

Cea mai grea pedeapsă o vor primi cei care au vorbit despre Hristos, dar nu I-au împlinit poruncile Sale. Cu amar voi fi pedepsit şi nu voi avea cuvânt de dezvinovăţire.

Trebuie să fim treji şi să tindem mereu spre Hristos, spre o viaţă tot mai deplină în Hristos.

Cel care are o soţie, vrea să o cunoască cât se poate de bine. Aşa trebuie să procedeze şi cel care vrea să câştige Împărăţia Cerurilor. Să-şi pună toată osteneala, tot timpul numai în slujba lui Hristos Domnul, privind la vieţile Sfinţilor Părinţi şi ale Sfinţilor din tot timpul. Cei care vor să înveţe cum să se mântuiască trebuie să înveţe de la Sfinţi şi, mai ales, de la Maica Domnului.

E mai bună, după cum spun Sfinţii Părinţi, viaţa mică dar smerită decât virtutea plină de mândrie şi înfumurare.

Eu n-am atins nicio stare şi n-am făcut nicio faptă bună şi acesta e adevărul gol-goluţ. Mă uit la cei desăvârşiţi şi n-am glas şi cuvânt ca să vorbesc în fața lor. Ei, cu adevărat, au fost mari şi slăviţi. Îl cunoşteau pe Domnul şi trăiau viaţa cea plină de pace şi sfinţenie.

Cei care cer, începătorii care cer altceva decât să-şi vadă păcatele şi să şi le plângă sunt înşelaţi de demoni şi nu ştiu ce vor. Lupta e împotriva răului din tine.

Te îmbraci cu Hristos numai lepădând pe omul cel vechi. Iubeşti pe Hristos Domnul numai urmând poruncile Sale.

Deşi sunt cel mai îndărătnic nădăjduiesc la mila Domnului. Ceea ce e cu neputinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu (Mt. 19, 26).

Învinovăţirea de sine e leac pentru suflet. Când rabzi pentru Domnul, El îţi dă putere, pentru că fără El se dărâmă casa sufletului (Ps. 126, 1) şi în zadar ne-am osteni, dacă nu aşteptăm mila şi ajutorul Său.

Sfinţii Părinţi spuneau că e bine să vorbeşti despre Dumnezeu dar mai bine e să te rogi Lui. Cuvintele pe care le scriu acum mă vor judeca pe mine.

Fără dreaptă socoteală, orice faptă a noastră e extremistă şi nu ne ajută. Îmi place să vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc şi voi, cei desăvârşiţi, puteţi constata acest lucru.

Doamne, nu mă lăsa să bat câmpii! Du-mă la cunoştinţa Ta şi mă miluieşte! Rugaţi-vă pentru mine, ca sufletul meu să se bucure în vecii vecilor, după voia lui Dumnezeu.

*

Apropierea de Domnul e foc şi putere mare, e dor şi dulceaţă negrăită, e frică şi cutremur. Lacrimile curg de la sine. Nu mai ştii dacă eşti om şi nu te mai gândeşti la nimic altceva decât la El: la Ziditorul şi Împlinitorul credinţei noastre.

Păcatele ne ucid această bucurie. Pentru unii, ea nu se întâmplă, poate, niciodată, pentru că nu se caută apropierea de Domnul. Nepătimirea e gând curat şi dumnezeiesc. Ea e susţinută de către Duhul Sfânt, Care Se roagă pentru noi cu suspine negrăite.

Doamne, dă-mi să mă mărturisesc Ţie cu căinţă şi cu zdrobire de inimă! Dă-mi început de pocăinţă şi de viaţă!

Cuvântul înalt al Scripturii e hrană curată şi duhovnicească. Cine se curăţeşte pe sine, acela Îl vede pe Soarele dreptăţii răsărind în inima lui.

Mari şi multe daruri ne-a dat Domnul prin întruparea Sa din Prea Sfânta Fecioară Maria! Cât de recunoscători şi de mulţumitori trebuie să fim! Să ne curăţim simţirile dacă vrem să-L vedem pe Hristos. Să ne suim mintea la cer pentru ca să-L lăudăm pe El așa cum se cuvine.

Sfinte Grigorie de Nyssa[6], roagă-te pentru mine, ca să urc pe muntele curăţirii de patimi şi să văd pe Domnul meu, în întunericul cel mai presus de toată lumina! Dă-mi să cuprind cu inima şi cu mintea tâlcuirile tale, ca şi întru mine să se laude numele Domnului.

Doamne, inimă curată zideşte întru mine (Ps. 50, 11), pentru ca să-Ţi aduc daruri duhovniceşti şi luminate, adică pe ale Tale dintru ale Tale.

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, nu mă uita pe mine, netrebnicul robul Tău şi du-mă la pocăinţa cea cu lacrimi şi adevărată!

Să se însemneze peste noi lumina feţei Tale, Doamne, ca să sărutăm gura iertării şi a iubirii Tale de oameni, curăţia şi sfinţenia Ta. Nu ne uita pe noi şi ne păzeşte ca pe lumina ochilor. Amin!

*

Sfinţilor Apostoli Petru[7] şi Pavel[8] rugaţi-vă pentru luminarea şi întărirea credinţei noastre, pentru ca să devenim sensibili la cuvintele cele sfinte şi să vă cinstim după cuviinţă!

Fiţi nouă pururea rugători către Domnul şi nu ne lăsaţi să ne sfârşim în păcate multe ci, cu rugăciunile voastre, să căpătăm îndrăzneală şi să găsim lacrimi de pocăinţă şi mântuire veşnică.

*

Păcatul îl însingurează pe om de Dumnezeu, oricât de mic ni s-ar părea nouă că e.

Simt uneori că mă bucur de o linişte desăvârşită. Mă simt aproape de Dumnezeu şi liniştit. Păcatul îmi răpeşte această linişte. Un singur gând fără trezvie înseamnă a lăsa înăuntru pe dracii cei curvari şi mândri, pe dracii cei fără de ruşine.

Sufletul se topeşte; tăria sufletului se topeşte când se uneşte cu gândurile patimilor. Patimile sting fierbinţeala inimii şi înnegurează mintea.

O, multe sunt binefacerile rugăciunii! Ea luminează, trezeşte, curăţeşte, înalţă, înviază sufletul. Ea ne duce la pocăinţă şi la recunoaşterea netrebniciei noastre.

A recunoaşte vinovăţia ta înseamnă a face un pas ca să ieşi din focul Iadului. Primeşte insulta şi bucură-te când eşti insultat pe nedrept! Roagă-te pentru cel care te insultă, părându-ţi rău de răutatea şi nepăsarea lui. Cel care se roagă pentru cel care îl nedreptăţeşte înţelege de ce a iertat Bunul Dumnezeu pe cei care-L răstigneau pe El. Ei nu ştiau ce fac (Lc. 23, 34); iar El îi ierta din marea Sa iubire de oameni.

Dacă iertăm ştim care e iubirea pentru Hristos Domnul, cât de mult avem nevoie de El. El e viaţa noastră, Hristos, Domnul nostru. Dacă ne răstignim trupurile, patimile şi poftele aflăm cât de bună e moartea lui Hristos, cât de folositoare, nouă, creştinilor.

Te răstigneşti împreună cu Domnul, cu conştiinţa fermă că vei şi învia împreună cu El şi te vei bucura de comuniunea veşnică cu El.

Milostenia e o carte din care înveţi iubirea lui Dumnezeu. Dai, pentru că Hristos S-a dat pe Sine pentru tine; şi dai, pentru că niciodată nu vei da, pe cât Domnul ţi-a dat ţie.

O, frumoşi sunt cei cu inima curată! Ei văd pe Dumnezeu. Ei sunt îmbrăcaţi cu lumina Sfântului Duh. Doamne, dă-ne să ne bucurăm veşnic de Tine! Acum şi în vecii vecilor fii cu noi!

Slujbele lungi ţin trupul în mână iar rugăciunea din inimă e viaţa sufletului. Cei care se apropie de Dumnezeu se apropie cu frică şi cu cutremur (Ps. 2, 11). Cel cu o conştiinţă adevărată se va simţi întotdeauna netrebnic de a se apropia de Dumnezeu.

A îndrăzni înseamnă a crede în mila lui Dumnezeu, pentru că ea a biruit lumea (In. 16, 33), păcatele, viciile şi moartea. Dumnezeu S-a făcut om pentru mine, ca şi eu să mă fac dumnezeu, după har, pentru El. Cât de mult m-a iubit Dumnezeu!

La strană trebuie să se cânte lin şi cu multă expresivitate. Ceea ce se cântă din inimă e bogăţia Sfântului Duh. Psalmii trebuie recitaţi conform cu textul care trebuie recitat. Solemnitatea, tânguirea, bucuria, pocăinţa trebuie să transpară în glasul nostru.

A fi subtil e tot una cu a căuta cele ale aproapelui, mântuirea lui, apoi pe a ta. Tot ce e afectat de egoism nu e o jertfă bine primită. Dă milostenie, dar dacă te mândreşti cu ceea ce faci, mai bine nu mai da. Nu sfătui pe cel care nu aşteaptă sfat de la tine. Când cineva îţi cere părerea, lasă-i lui, ultima alegere.

Trebuie să povăţuim, nu să convingem cu forţa! Ceea ce se face cu forţa nu e după Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e libertate, bucurie şi pace. Dacă cineva poate face un lucru mai bine decât tine, nu îi sta împotrivă.

Nu considera smerenie fuga de răspundere şi nu te arăta fricos atunci când eşti învins de diavol. Scoală-te şi te va ridica Hristos Domnul, adică El te va face să stai în picioare.

Bucuria adevărată e bucuria Sfântului Duh şi nu o poţi şti decât din experienţă. Ceea ce nu înţelegi nu poţi formula. Trebuie să te fereşti de tot ceea ce se face la vedere şi de tot ceea ce se face cu sudoare puţină.

Conştiinţa slăbiciunii personale vine din prăbuşirile şi căderile tale. Adevărata pocăinţă e semnul dependenţei totale de mila lui Dumnezeu, nemaivăzând altă cale de scăpare. Mustrările conştiinţei tale îţi arată gravitatea îmbolnăvirii tale spirituale.

Păcatele spovedite sunt iertate şi ele nu mai trebuie repetate încă o dată, la următoarea spovedanie. Dacă preotul te-a dezlegat de ele şi Bunul Dumnezeu te-a dezlegat, căci ce dezleagă preotul jos, dezleagă şi Dumnezeu în ceruri.

Trebuie să ne rugăm pentru oricine şi pentru orice lucru bun. Astfel ne arătăm compasiunea şi înţelegerea pentru aproapele nostru. Dorind celui de lângă tine tot ce ţi-ai dori şi ţie, te arăţi împlinitor al poruncii dumnezeieşti. Nu poţi iubi dacă nu ierţi şi nu poţi fi iertat de Dumnezeu, dacă nu ierţi tuturora, din inimă.

Până nu ne simţim liberi de orice lucru şi gând, nu ştim care e libertatea Sfântului Duh. Sfinţii sunt minunaţi prin atât de multa răbdare şi suferinţă de cât au dat dovadă. Ei au iubit crucea Domnului şi nu s-au uitat la trup, pentru că e trecător, ci la suflet, la lucrul cel nemuritor. Ei şi-au mutat mintea la cer, înstrăinându-se de moliciunea şi fierbinţeala ruşinoasă a păcatului.

Orice lucru mare ai face, să nu îl crezi decât ca un dar al marii iubiri de oameni a lui Dumnezeu faţă de tine. Cel care se roagă, simte nevoia să se adâncească, pe zi ce trece, în contemplarea bunătăţii şi a iubirii lui Dumnezeu. Cei care s-au învăţat cu liniştea Sfântului Duh, se simt goi, când ea îi părăseşte. O, cât de urâtă e depărtarea de Dumnezeu!

Cei care Îl doresc pe Dumnezeu nu mai pot dori şi altceva. Dumnezeu ajunge, e mult prea mult pentru un suflet îndrăgostit de viaţa sfântă şi fără de prihană.

Nu poţi dori sfinţenia lui Hristos şi, în acelaşi timp, bogăţia, ştiinţa pentru ştiinţă sau laudele de la oameni.

Lauda de la Dumnezeu e primirea harului dumnezeiesc, care este cea mai mare podoabă, împodobire a sufletului omenesc. Cei care se îmbracă în cămaşa cea una şi ţesută  pe de-a-ntregul, a Sfântului Duh, sunt goi de orice dorinţă şi remuşcare.

Numai noi suntem de vină întotdeauna. Dumnezeu, pe cei pe care-i iubeşte, îi mustră, direct sau indirect. Cel care primeşte mustrarea înţelege la ce îi foloseşte.

Să ne învăţăm a iubi ştiinţa duhovnicească, pentru că în ea e viaţa noastră veşnică!

Păcătuim zi de zi…dar Domnul ne aşteaptă, ne cheamă, ca să ne dăruiască mare milă.

Când mă gândesc la marea milă şi iubire a lui Dumnezeu îmi dau lacrimile. Nu poţi sta liniştit când simţi că Dumnezeu face minuni cu creaţia Sa. Eşti exaltat, plin de mulţumire şi recunoştinţă.

A dori să fii aproape de Dumnezeu e scopul vieţii creştine, pentru că acest lucru vrea Bunul Dumnezeu de la noi. Cu cât eşti mai aproape, cu atâta vrei mai mult, pentru că urcuşul duhovnicesc e nesfârşit, e veşnic.

Doamne, nu-mi stinge dorul de Tine şi nu mă lăsa în noaptea nesimţirii şi a întristării! Eu greşesc în fiecare clipă dar la Tine e nădejdea mea. Învaţă-mă ca să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. În răbdarea noastră, dobândim sufletele noastre. Cu cât înţelegem mai mult voia Domnului, cu atât ni se pare mai uşor drumul evanghelic.

Apropierea de Dumnezeu e prietenia Sfântului Duh, e tot darul cel bun şi desăvârşit, care de sus se pogoară (Iacov 1, 17).

Doamne, nu ne lăsa! Aminteşte-ne că murim, că vom fi judecaţi, că suntem goi şi murdari! Nu ne lăsa de ruşine dracilor, pentru că la Tine am nădăjduit!

Fii Doamne, virtutea mea! Acoperă-ne cu marea Ta milostivire şi iubire de oameni! Nu vom muri ci vom fi vii şi vom lăuda lucrurile Tale.

Cei care trăiesc cu harul Sfântului Duh în sufletul lor, ştiu de ce am scris şi de ce scriu despre aceste lucruri. Harul Prea Sfintei Treimi e viaţa noastră. El ne ţine în viaţă.

Cât de mare e preoţia, Dumnezeule mare! La ea te uiţi ca la un colos. Cine poate fi atât de sfânt, ca să creadă că poate ţine în palme, cu adevărat, pe Fiul lui Dumnezeu?!

Vezi câtă coborâre, câtă smerire, pentru noi, păcătoşii şi nerecunoscătorii! Nu ne întoarcem să-I mulţumim Domnului decât foarte puţini, pentru toate câte ne trimite în toate zilele vieţii noastre.

Cei străini de înţelegere vin şi Îl laudă pe Dumnezeu pentru marea Sa iconomie.

Dacă Dumnezeu face bogat pe cel sărăcit oarecând de păcate, de ce te întristezi? De ce nu crezi, că Dumnezeu Îşi poate face lăudători şi din cei care, mai ieri, aveau o inimă de piatră?

Ceea ce ni se pare cu neputinţă nouă, e cu putinţă la Dumnezeu. Să cerem ca şi când am fi primit deja.

Să nu ne îndoim de ceea ce cerem, dacă ştim că e un lucru bun ceea ce cerem. Domnul primeşte rugăciunea spusă cu credinţă fermă.

*

Cei care, deşi botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi, neagă Sfânta Biserică şi taina credinţei, n-au gustat conştient, cu adevărat, din bunătatea Domnului, pentru că atunci ar fi afirmat: Bun este Domnul!

Cei care gustă din Izvorul fără de moarte nu pot spune, chiar şi în cele mai mari căderi şi neputinţe ale lor, că Domnul nu e mare şi minunat şi pururea iertător.

Să nu îi alungăm! Să auzim mereu: Milă voiesc, iar nu jertfă! (Os. 6, 6). Și: mântuirea sufletelor lor, nu judecată!

E uşor să judeci, adică să îndrăzneşti să judeci în locul Fiului lui Dumnezeu, pentru că El a primit toată judecata de la Tatăl.

E uşor să crezi că poţi arunca în Iad un suflet pentru care Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat a suferit răstignirea şi moartea pe cruce.

Dar Domnul ne învaţă să nu blestemăm ci să binecuvântăm. Cine scoate sabia dreptăţii în faţa aproapelui, nu se va bucura de mângâierea milei din partea Domnului. Cine crede că poate osândi pe un om, nu ştie câte poate ierta Dumnezeu, dacă el se pocăieşte.

Unii oameni s-au mântuit într-o zi, alţii în câteva clipe. Bunul Dumnezeu ne pândeşte toată viaţa sufletele, pentru ca să primească libera noastră consimţire şi să ne dea viaţa veşnică.

Doamne, pe cei care Te neagă pe Tine, pentru că nu Te-au cunoscut, datorită păcatelor lor, miluieşte-i! Caută din cer şi vezi netrebnicia neamului omenesc şi nu fi aspru cu noi, că noi suntem slabi, pământ şi cenuşă. Ca iarba trecem (Ps. 102, 15).

Ai milă de neamul românesc şi de toate neamurile de sub soare, ortodoxe sau nu, şi îndreaptă-le la adevărul Tău, că Tu eşti adevărul vieţii celei veşnice.

Învaţă-ne să ne rugăm. Alungă de la noi frica de robi şi dă-ne încrederea de fii! Dă-ne să mărturisim în inimile noastre, că Tu eşti Domnul şi Stăpânul vieţii noastre.

Şi pe cei din Iad, după voia Ta, uşurează-i şi astâmpără-le setea de Tine şi nevoia de comuniune cu Tine. Arată-Te, Doamne, minunat întru Sfinţii Tăi. Învaţă-ne să ne rugăm cu căinţă şi durere multă.

Cel de lângă noi e cel pentru care a murit Hristos Domnul. Cel de lângă noi e preţul cu care a fost plătit Domnul, cu preţul sclavului, cu 30 de arginţi.

Doamne, învaţă-ne să Te iubim şi să Te ascultăm şi să Te adorăm şi să Îţi mulţumim Ţie întotdeauna. Fără Tine alergăm în pustiul lipsei de sens, privim iluzii de moarte, rătăcim.

Tu nu eşti o iluzie! Tu eşti Viaţa lumii, Domnul şi Creatorul nostru. Arată-le celor care nu Te cunosc, cât de minunat eşti Tu cu cei care Te iubesc pe Tine. Arată-le lor, celor ce nu Te ştiu, care e biruinţa şi scăparea creştinilor ortodocşi.

Prea Sfântă Doamnă şi Maică nu ne uita pe noi, ceea ce eşti bună şi iubitoare de oameni. Strică cu rugăciunile tale cursele balaurului, care vor să ne prindă pe noi.

Arată-ne înfricoşaţi dracilor vicleni, Doamne, ca să vadă că Ție Îţi slujim, cu smerenie şi sfială.

Doamne, alungă bariera păcatului meu, care mă desparte de Tine. Alung-o din inima mea şi mă miluieşte!

Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti iar casa noastră, de aici, e o casă cu chirie.

Casa noastră e în cer, casă nefăcută de mână omenească (II Cor. 5, 1). Ceea ce trebuie să treacă, trece. Numai Dumnezeu rămâne. Numai El nu se schimbă.

Toţi Sfinţii, rugaţi-vă pentru noi, ca să ne venim în fire! Avem mare nevoie de rugăciunile şi de ajutorul vostru.

Voi ştiţi să vă rugaţi cu adevărat. Nu încetaţi să vă rugaţi pentru noi, ca să avem răspuns bun la înfricoşata Judecată a Domnului.

Iară şi iară cădem înaintea voastră şi ne rugăm să mijlociţi pentru noi. Timpul e scurt iar noi suntem slabi.

Cel care începe să-şi simtă slăbiciunea sa a aflat milă în faţa Domnului. Domnul înţelepţeşte pe cei care vor să o rupă definitiv cu răul şi să lucreze binele.

Cele mai frumoase clipe sunt ale privegherii. Atunci rugăciunea ţi se face linişte şi izvor de rugăciune neîntreruptă.

Bucuria întâlnirii cu Domnul în Sfânta Euharistie, trebuie prelungită în milostenie. Milostenia e rodul milostivirii. Iertarea naşte iertare. Iubirea naşte iubire multă.

Fără să te simţi iubit nu poţi iubi. Ajungând la conştiinţa iubirii lui Dumnezeu înţelegi că orice ai face tu, din iubire, nu poţi să faci tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru tine.

Suntem datori vânduţi bunătăţii veşnice a lui Dumnezeu. El ne doreşte pentru veşnicie. El e viaţa celor ce Îl recunosc ca Viaţă a lumii.

Doamne, arată-Te milostiv! Fii cu noi după mare mila Ta şi nu după dreptatea Ta. Oricât am greşit noi, nu ne îndepărta de la mila Ta.

Fă să strălucească în noi lumina feţei Tale, Doamne, ca să vedem faţa Ta cea preasfântă şi să mărim mila Ta, Iubitorule de oameni!

Prea Sfinte Duhule, milostiveşte-Te de mine şi mă miluieşte! Darurile Tale cele bogate, Dumnezeule, nu le feri de robul Tău. Dă-le mie, Doamne, ca să slăvesc numele Tău în toţi vecii!

Cine poate să fie vrednic de vederea Ta? Cine poate să fie drept şi fără prihană? Numai Tu, Doamne, şi cui voieşti Tu să îi ajuţi.

Eu sunt om nerecunoscător şi păcătos şi mult hulitor. Vrednic de Iad sunt şi de toată munca. Mare şi minunată e milostivirea Domnului, că nu m-a străfulgerat pe mine întru dreptatea Sa şi nu m-a aruncat în Iad după adevărul Său.

Aşteaptă, îndelung aşteaptă Domnul îndreptarea mea! Stau ca un om fără minte, Doamne, şi nu ştiu ca să fac voia Ta. Mare mi-e neînţelepţirea. Nu Te îndepărta de la robul Tău. Nu mă uita printre cei vii, ca pe un mort.

Oricine e de la Dumnezeu ascultă glasul Său. Oricine e învăţat de Domnul nu se gândeşte la el, ci la aproapele lui.

Doamne, pe preoţii Tăi şi pe mai marii Bisericii Tale, între Sfinţii Tăi aşază-i! Lângă ei, fă-ne să ne odihnim şi noi sufletele.

Povara păcatelor e grea, Legea Ta, nu! Cerbicia noastră e răul, pentru că voia Ta e sfântă şi fără de prihană.

*

Dacă urmăm pe Domnul Hristos cu iubire şi cu smerenie multă, nu ne putem îndoi de poruncile Sale şi vedem în cuvintele Sale cuvintele vieţii, pline de Duhul Sfânt şi de sfinţenie dumnezeiască.

Când devenim liberi de păcat şi de răutate, simţim cât de bun e Domnul şi cum trebuie să tratăm libertatea Sfântului Duh, care se face în noi.

Să nu ne îndoim! Slăbiciunile noastre să le punem în faţa Sa şi pe El să-L rugăm să ne ajute.

Doamne, vindecă-ne că pierim! Doamne, auzi-ne că suntem întristaţi şi ne clătinăm ca frunzele în bătaia vântului!

Cine a simţit dulceaţa şi bucuria lină a harului Sfântului Duh să laude pe Domnul.

Cine are sufletul blând şi împăcat să se bucure şi să dea slavă lui Dumnezeu Cel în Treime: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Fericit e cel ce a aflat lacrimi de pocăinţă.

Fericit e cel care şi-a văzut mulţimea păcatelor sale şi acum suspină şi se vaietă şi cu post îşi luminează trupul şi mintea şi cu rugăciunea arde inima lui aprinsă de darul Sfântului Duh, căci minunate lucruri face Dumnezeu întru Sfinţii Săi!

În Biserica slavei Tale stând, Doamne, în cer mi se pare a sta şi cugetând la frumuseţea şi mila Ta, mintea îmi ia foc şi lacrimile îmi apar în ochi, luminându-mă şi întărindu-mă.

Cine poate privi la Maica lui Dumnezeu? Cine poate spune frumuseţea şi darurile milostivirilor ei cele bogate? Cel care are gânduri necurate să tacă şi să nu vorbească! E blasfemie să vorbeşti împotriva Sfântului Duh.

Smereşte inima mea, Iubitorule de oameni! Înalţă-mă din iadul păcatelor mele şi din multele mele patimi, ca să Te văd pe Tine răsărind, pe Tine, Soarele Dreptăţii, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale.

Nu mă părăsi pe mine şi nu mă arăta nevrednic de bunătatea Ta ci, din mare Ta milă, auzi-mă şi mă miluieşte, ca să strig Ţie: Cel care miluieşti pe cei nevrednici, Doamne, mărire Ţie!

Rugăciunea trebuie să fie ceva natural, ca o respiraţie normală. Nu trebuie să credem că am început ceva nou când ne rugăm, pentru că asta e grija creştinului: rugăciunea neîncetată.

Milostenia trebuie să vină de la sine, la fel ca şi iertarea. Urmând Sfinţilor lui Dumnezeu trebuie să ne facem prieteni cu toţi şi să iertăm toate pentru învierea cea de a treia zi a Domnului.

Dacă înţelegem sensul învierii Sale putem ierta, ca să fim iertaţi. Cine nu iartă nu iubeşte pe Dumnezeu şi cine nu iubeşte pe Dumnezeu necinsteşte chipul Său din el.

Dumnezeu e iubire (I In. 5, 16) şi El ne cere ca şi noi să fim asemenea Lui, plini de iubire şi de curăţie şi de iertare. Cel care se spovedeşte din toată inima e auzit şi iertat de către Domnul.

Cine vine cu inima smerită şi cu nădejde în mila lui Dumnezeu simte viaţa în el însuşi, mâncând Trupul şi Sângele Domnului, pentru că mănâncă viaţa care se împarte tuturor şi nu se desparte, care întotdeauna se dăruieşte şi niciodată nu se termină.

Cine ne-a iubit pe noi mai mult ca Dumnezeu? Cine n-a socotit o înjosire să se facă Om pentru noi, decât El?

Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, pentru că El caută pe cel pierdut, pe cel singur, pe cel îmbătrânit în păcate multe.

În Biserica Sa, să lăudăm pe Domnul cu inimă curată! Să nu ni se pară prea mult, nimic din ceea ce facem pentru El. Până la sânge să ne luptăm cu noi înşine ca Domnul să ne dăruiască izbăvire deplină de păcatele noastre.

Sfinţilor ai lui Dumnezeu, miluiţi-mă, ca să înţeleg voia lui Dumnezeu şi marea Sa iubire de oameni. Nevrednic sunt eu între fiii oamenilor, chip al păcatelor şi vas al necurăţiei.

Mândria şi desfrânarea îmi mănâncă inima şi, din fapte, mă arăt ca un om fără minte şi neînţelept. Nu mă lăsa să mă îndepărtez de la Tine, Doamne şi pe dracii cei spurcaţi nu-i lăsa să mă batjocorească!

Fii cu mine în vreme rea şi în vreme bună şi înţelepciune picură-mi pe buzele mele, ca să ştiu să vorbesc şi să ştiu când să tac.

Cel care mă asculţi acum, priveşte, şi vezi pe cel mai nenorocit om al pământului, pe cel care şi-a aruncat demnitatea de om şi a devenit animal şi în loc să Îl laude pe Dumnezeu, L-a uitat şi împotriva Lui a luptat.

Priveşte la mine şi la prostia mea şi nu îmi urma mie, că sunt om nebun şi ticălos, mai rău ca cel care L-a vândut pe Domnul!

Priveşte la Sfinţii lui Dumnezeu, la răbdarea lor, întru care şi-au câştigat sufletele lor.

Priveşte la Martiri şi la Cuvioşi şi la Mărturisitori şi la toate Sfintele femei.

Vei vedea frumuseţea şi bucuria harului Sfântului Duh în aceştia. Vei afla nerăutatea. Ai să guşti liniştea. Ai să te umpli de toată dorirea după Dumnezeu.

O, cel care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, nu ştie că există! Cel care nu a înţeles marea iubire de oameni a Domnului e robul propriilor sale idei.

Dumnezeu e bucurie şi sfinţenie şi dreptate. După acestea se cunosc creştinii adevăraţi: după bucuria Domnului pe care o au în inimile lor şi din cauza căreia sunt în stare să-şi dea şi viaţa, numai ca făptura lui Dumnezeu să nu se smintească întru ei.

Doamne, miluieşte-i pe cei care s-au smintit întru mine! Iartă-i pe cei care mă duşmănesc şi-i binecuvintează pe cei care îmi sunt prieteni.

Prietenul adevărat e cel care, din iubire de Dumnezeu, caută să înţeleagă cum să iubească pe prietenul său. El nu vrea să i se întâmple nimic rău şi dacă i se întâmplă, consideră răul ca pe al lui, purtând sarcina lui ca pe a sa.

Cei care au învăţat să fie prieteni au învăţat-o de la Hristos Domnul, Care S-a făcut pentru noi blestem, ca să ne scape din robia vicleanului diavol.

O, cât de atenţi trebuie să fim în viaţa noastră! Întotdeauna treji. Întotdeauna în stare să ne dăruim.

Nimic şi nimeni nu ne poate despărţi pe noi de iubirea Domnului şi Dumnezeului nostru.

În modul nostru de vieţuire să sfinţim numele de creştin, adică să ne sfinţim pe noi înşine, ca să fim demni de numele Domnului Hristos.

Bucuria şi pacea nu au hotar în cer. Suportăm totul pentru Împărăţia Cerurilor şi e cel mai mare lucru.

Dacă ne împiedicăm, nădejde în Domnul avem.

Dacă ne împiedicăm şi cădem să nu deznădăjduim, că minunat e Domnul şi gata îi ascultă, pe cei ce strigă către Dânsul.

Diavolii se tem de cei cu inima plină de focul Sfântului Duh!

Crucea Ta, Doamne, s-a făcut nouă izvor de bunătăţi şi de daruri multe şi sfărâmă taberele celor potrivnici.

Răbdarea e mama înţelepciunii şi înţelepciunea ridică viaţa noastră ca pe o ardere de tot bine primită. Fără bunătatea Domnului nu putem să facem nimic bun. Nimic nu se face fără ajutorul Său. Cine nu înţelege acest adevăr, stă departe de viaţa şi de iubirea lui Dumnezeu.

Când nu ne înţeleg pe noi oamenii, să ne rugăm Domnului ca să ne lumineze, că toţi avem nevoie de luminare şi de înţelepţire.

Când suntem nevoiţi să dăm mărturie despre înţelegerea noastră, trebuie să o facem cu conştiinţa bună şi fără înfumurare.

Celui căruia i se pare că stă, i se ia şi ceea ce credea că are (Lc. 19, 26).

Iubirea nu se trufeşte, nu caută la ale sale, nu răspunde cu îndrăzneală şi neruşinare (I Cor. 13,5).

Dacă vrem să zidim, de ce ne purtăm ca nişte oameni care dărâmă?

Dacă vrem să urmăm Domnului, de ce căutăm pe ale noastre?

Cine caută slava sa şi nu pe a Domnului va fi dovedit un huligan, care dorea să intre la nuntă fără haina faptelor bune şi a virtuţilor.

Cine crede că ştie adevărul, să se facă nebun, ca să nu fie dovedit nebun.

Mare frică şi cutremur voi suferi la moartea mea. Mă voi vedea cu totul lipsit şi gol. Voi vrea să mă duc după untdelemnul faptelor bune şi îmi voi da seama că nu mai e timp.

„A trecut timpul!”, mi se va spune. „Ca un nebun ţi-ai trăit viaţa. Acum stai afară, în Iadul voii tale nedrepte!”.

Doamne, nu mă părăsi! Cine poate fi Sfânt, Doamne, pe pământ, afară de Tine? Cine se poate curăţi fără mila şi voia Ta?

În păcate multe trăim şi nu ne dăm seama că trăim atât de josnic. Considerăm viaţa noastră ca pe o poveste oarecare şi nu ca pe timp al pregătirii noastre pentru viaţa veşnică.

Iartă-ne, Doamne! Dă-ne minte şi inimă curată.

Miluieşte-ne! Arată-Te Bun şi Milostiv cu noi, că ne afundăm cu totul!

În clipa ispitirii noastre, fii Sprijinitor şi Apărător tare al nădejdii noastre! Căci numai Tu poţi să ajuţi poporul Tău şi moştenirea Ta.

*

Orice tulburare a sufletului, chiar dacă pare bună, e o stârnire a noastră de către diavolul, pentru că Domnul e pace, înţelegere, iubire şi nu război.

Cuvintele cele sfinte ne înfricoşează pe noi, cei leneşi şi mult păcătoşi, pentru că ne arată adevărul nostru şi noi, văzându-ne goi, în loc să cerem îmbrăcămintea harului, ne îmbrăcăm cu frunzele părerii de sine şi ale minciunii, cu nepocăinţa cea mai urâtă în faţa lui Dumnezeu.

Nu dorim să fim vindecaţi. Credem că putem să-L minţim pe Dumnezeu, pe Cel care ştie cu adevărat netrebnicia noastră.

Adevărata înţelepciune e fuga de păcat şi continua pază din toate părţile.

Ceea ce vindecă cel mai mult e smerita cugetare, pentru că această sfântă dorinţă după sărăcia duhovnicească se vede pe sine, în comparaţie cu ceilalţi, ca fiind cea mai netrebnică şi respingătoare.

Orice lucru bun am face să ne spunem: „Slugi netrebnice suntem, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”, după cuvintele Domnului.

Domnul luptă cu noi împotriva patimilor noastre. El e fiinţa virtuţilor noastre. Numai cei care au luptat până la sânge cu ei înşişi, ştiu bunătăţile lui Dumnezeu.

Eu, iubitor de păcate fiind, nu m-am învrednicit de un asemenea mare eroism duhovnicesc, pentru că aceasta e înţelepciunea celor ce se luptă lupta cea bună şi sunt moştenitorii Împărăţiei cereşti.

Fericit este cel care şi-a curăţit inima şi a văzut pe cele ce vor fi date Sfinților, adică arvuna celor ce iubesc pe Dumnezeu cu adevărat!

Să fugim după pacea şi liniştea sufletului şi să fim tari împotriva gândurilor rele şi desfrânate.

Cei care se roagă cu inima fierbinte lui Dumnezeu, sunt împiedicaţi de diavol cu hule de tot felul şi cu multe nelinişti şi scârbe. Nu trebuie să ne temem!

Trebuie să ne temem de pierderea sufletului nostru, de faptul că ne-am putea îndepărta de iubirea lui Dumnezeu cea pururea fiitoare.

Să iertăm din suflet pe cei care ne fac rău. Să-i iertăm prin cele mai frumoase rugăciuni către Bunul Dumnezeu.

Toţi păcătuim, toţi suntem netrebnici, dar prin pocăinţă ne apropiem de Dumnezeu.

Domnul a spus: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”. Pe cei ce vin cu credinţă multă în iertarea lor, Dumnezeu nu-i respinge. Celor care iubesc mult pe Dumnezeu li se dă mult, încă din viaţa aceasta.

Dacă am înţelege deşertăciunea lumii şi am sui mintea noastră la înălţime, la înălțimea cugetării dumnezeiești, am dispreţui tot ce azi lăudăm.

Gândul Judecăţii să străpungă inimile noastre şi frica de Iad să ne zguduie sufletele, pentru că fără iubirea Domnului nostru nu vom moşteni viaţa şi în Iadul morţii şi al indiferenţei vom aluneca.

Vai mie, zic eu, ticălosul! Cel care vrea să vă înveţe acum e mai rău decât toţi şi cel care teologhiseşte acum va sta ca un peşte fără de glas, neavând vreo purtare bună şi vreo faptă cuvioasă.

Cu cei mincinoşi şi cu faţă teatrală voi fi socotit, căci nu am pus început bun şi ferm îndreptării mele.

Păcatul biruieşte prin aparenţa lui dar urmările sunt durerea şi singurătatea.

Când pleacă harul lui Dumnezeu din noi suntem singuri. Toată înţelepciunea şi liniştea noastră ni se par a nu fi fost niciodată. Cădem şi pierdem toată înţelepciunea strânsă cu greu şi cu multă sudoare. Pentru o secundă de nepăsare aruncăm de la noi fapta cea bună şi ne punem coarnele înfumurate ale mândriei şi ochelarii maţi ai nepăsării, nemaidorind să privim pe Lumina cea adevărată, Care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi.

Când părerea de sine ia locul adevăratei înţelepciuni nu mai ştim să spunem cuvinte smerite şi uităm de Legea Domnului.

Ne lăudăm cu poruncile Domnului şi pe ele le călcăm în tot timpul, şi asta nu forţaţi de cineva, ci din proprie iniţiativă.

O, mare e prostia mea! Rugaţi-vă ca să nu fiu pedepsit pentru netrebniciile mele şi pentru înfumurarea mea de fiecare clipă!

Postul face atât trupul cât şi sufletul proprii rugăciunii. Trupul se simte uşor iar sufletul, limpezit de aripa sfântă a înţelepciunii, priveghează în rugăciune şi contemplă pe cele ale lui Dumnezeu.

Să nu căutăm la faţa omului că ea ne poate înşela! Să ne uităm la liniştea, la bunătatea, la smerenia, la dragostea şi frica de păcat a omului celui din lăuntru, că acestea sunt semne ale prezenţei harului Duhului Sfânt în oameni.

Cel care simte înmulţirea Duhului, înmulţeşte rugăciunea. Cel care vrea mai multă pace, e întraripat de un dor mult mai înalt pentru Dumnezeu.

Cel ce începe să se pedepsească şi mai mult, a cunoscut cu fapta, că trupul e neputincios dar sufletul e osârduitor (Mt. 26, 41).

Bărbatul înţelept nu vorbeşte decât despre lucrurile pe care le ştie prea bine, iar eu, vorbind de lucruri pe care nu le fac, mă voi arăta ca un om de râs, în faţa celor care au o viaţă după sfinţenia Domnului.

Noi suntem slabi dar să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi El ne va îndrepta spre calea cea strâmtă şi cu chinuri.

Dacă nu osândim pe nimeni, ne vom osândi numai pe noi înşine.

Dacă nu vom dori decât să ne pocăim de multele noastre păcate, vom avea linişte şi ajutor de la Dumnezeu.

Osteneala e şcoala înţelepciunii şi fapta bună arată cunoştinţa lui Dumnezeu care e întru noi.

Când miluim pe aproapele nostru să nu uităm marea bunătatea a lui Dumnezeu care se face cu noi în tot timpul.

Celor ce li se pare că stau, pentru că de la Dumnezeu e nepătimirea lor, să ia aminte, adică să se îngrijească ca să nu fie robiţi de dracii care vin şi găsesc casa măturată.

Nu căderea e mai grea, ci rămânerea în cădere şi deznădejdea!

Cel care nu crede că Dumnezeu îl poate ridica din orice păcat ar fi căzut el, Îl răstigneşte a doua oară pe Hristos Domnul, pentru că nu crede că din iubire de oameni S-a întrupat şi cu oamenii a petrecut, pentru ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi şi nu pe drepţi, pentru că păcătoşii au nevoie de Doctor.

Pocăinţa e bine primită oricând şi smerenia e mai de preţ decât fapta făcută cu părere de sine.

Să ne apropiem de Sfintele Taine ale Domnului cu inima plină de iubire şi de iertare!

Cu lacrimi să sărutăm picioarele Lui cele sfinte şi cu buze de bucurie să-L primim în casa sufletului nostru.

Fără merindele cerului nu putem să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că Însuşi Hristos Domnul Se dă mâncare şi băutură, pentru ca viaţă să avem şi încă din destul.

Să nu fugim când El ne cheamă dar să nu venim cu sufletul plin de păcate, ci cu el gol de gânduri necuvioase şi plin de sărăcie duhovnicească.

Fericiţi cei care se împărtăşesc şi cu dumnezeirea şi cu umanitatea Domnului, întru cunoştinţă şi simţire duhovnicească!

Fericiţi cei care se bucură întru Duhul de cele ale lui Dumnezeu!

Fericiţi cei care au ca învăţător pe Duhul Sfânt, pentru că Acesta le va vesti lor toate (In. 16,13)!

Iar eu plâng pentru nevrednicia mea şi mă văd departe de fapta cea bună. Stau în Biserica Ta, Doamne, cu nevrednicie şi ca un animal fără minte!

Tu îmi spui să văd Duhul care dă viaţă şi eu iau aminte la litera care ucide.

Tu, Bunul meu Învăţător, mă înveţi să mă apropii cu frică şi cu cutremur de înţelegerea Ta iar eu vin cu îndrăzneală nebună şi cu inimă făţarnică.

Arăt prin faptele mele, Doamne, că sunt departe de Tine. Bucuria Duhului Tău, Doamne, nu o depărta de la mine. Eu cad în păcate multe dar Tu Te uiţi la îndreptarea mea, ca să mă miluieşti pe mine.

Tu mă doreşti ca pe o apă bună de băut iar eu sunt o mlaştină plină de nămol şi reziduuri.

Cum să locuieşti Tu, Doamne, în inima mea cea spurcată?!

Dar Tu vii şi locuieşti la mine şi de multă bucurie şi pace şi bunătate şi milă şi smerenie mă umpli.

O, atunci în cer mi se pare că stau!

O, atunci aş vrea să nu mai am trup şi să fiu în veci cu Tine!

Dar încălzirea inimii mele trece de la mine, pentru că eu întristez pe Duhul Sfânt şi El mă lasă singur.

O, ce grea singurătate! Adesea mă simt străin printre prietenii mei şi printre cei ce mă cunosc, pentru că Tu, Doamne, nu mai eşti cu mine şi sunt singur.

Ispitele vin şi trebuie să ne înarmăm cu rugăciune şi nădejde în Domnul, că vom birui şi alunga primejdia de moarte.

Harul Sfântului Duh locuieşte fără schimbare întru Sfinţii Săi şi prin cuvintele lor putem să-L vedem pe Unul Sfântul Duh, Care locuieşte în toţi şi Care îi uneşte pe toţi.

Cel care se împotriveşte cuvântului unui Sfânt se împotriveşte tuturora, pentru că se împotriveşte Sfântului Duh.

Să ne recunoaştem neînţelepţirea şi să ne osândim pe noi înşine dacă nu înţelegem şi nu cuvintele învederate ale Sfinţilor.

După puterile noastre să ne luptăm lupta cea bună şi în slăbiciunile noastre să-L chemăm pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care nu lasă ispită mai mare decât am putea suporta.

Laudă cu înţelegere să aducem Domnului. Cuviinţa să ne fie podoabă şi sfiala parfum al sufletului. Credincioşia să ne fie armă tare iar iubirea forţă nebiruită, nădăjduind nu în noi, ci în ajutorul care vine de la Domnul.

Doamne, nu mă lăsa pe mine rob al părerii de sine! Alungă de la mine nesimţirea şi învârtoşarea sufletului meu şi limpezeşte mintea mea, pentru ca să cugete pe cele ale Tale.

Când am uitat pe Dumnezeu, am rătăcit ca un nebun prin pustiul neştiinţei. Eu, care sunt pământ şi cenuşă, m-am făcut pe mine un părut înţelept şi un mândru şi un trufaş mincinos.

De aceea, Domnul, mi-a arătat cu fapta sfârşitul păcătoşilor. Venindu-mi în fire, am strigat către Domnul şi El a auzit strigarea mea îndurerată şi m-a miluit pe mine.

Doamne, nu mă părăsi nicicând! Eu voi greşi ca un om, dar Tu, Doamne, miluieşte-mă ca un Dumnezeu. Iubirea Ta de oameni nu poate fi întrecută de păcatele mele. Nu mă lăsa fără rod bun şi drept, ci învaţă-mă, ca pe cele pe care le scriu să le încerc cu fapta, ca să nu mai bat câmpii, neştiind, cu adevărat, pe cele pe care le scriu acum.

Luminează-mi mintea şi voia mea, ca să găsesc îndreptare la Tine! Pomeneşte-mă Doamne întru Împărăţia Ta, după voia Ta!

Alungă gândurile ascunse din inima mea, cu puterea Ta, Doamne!

Eu sunt slab în credinţă; Tu, fă-mă tare în nădejde.

Eu sunt mic în fapte; Tu, fă-mă mare în aşteptarea bunătăţii Tale.

Pe Îngerul Tău păzitor trimite-l la mine, ca să mă păzească şi să mă mângâie şi să mă îndrepte întotdeauna spre ţintă: mântuirea sufletului și a trupului meu.

Dă-mi să-Ți slujesc Ţie până în ultima clipă a vieţii mele şi în ultima clipă cu atât mai mult. După voia Ta, facă-se în mine, ticălosul!

Pe poporul Tău nu-l uita şi miluieşte-l pe el. Învaţă-l să Te cinstească cu fapta şi cu adevărul.

Miluieşte-mă Doamne, că neputincios sunt. Vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie mult, întru cunoştinţă şi nepocăinţă. Păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei mele nu le pomeni (Ps. 24,7), Doamne.

Dă uitării păcatele mele şi mă îndeamnă la viaţă curată şi sfinţită, ca să umblu întru mulţumire şi laudă prisositoare către Tine.

*

A sta în faţa ispitei înseamnă a aştepta până trece, pentru că ştii cum arată sufletul tău când e liniştit şi nu-ţi place neorânduiala pe care o vezi acum în tine.

Rugăciunea plină de umilinţă şi recunoaşterea slăbiciunii personale e plăcută în faţa Bunului Dumnezeu şi acestea îţi dau puterea să rezişti, întărit fiind de gândul că Domnul e cu tine şi nu te va putea părăsi niciodată.

Ar trebui să spunem: „Nu ştiu!”, la lucrurile pe care nu le ştim în amănunt.

Mă îngrozesc de oamenii care cred că ştiu să răspundă la orice întrebare şi cred că pot spune totul despre un anumit lucru.

Infatuarea nu te lasă să spui că altcineva e mai bun, mai cinstit, mai smerit decât tine.

Eu, cel mai nenorocit fiind, nu ştiu să răspund la nimic cu adevărat şi în loc să mă văd pe mine îi privesc pe ceilalţi.

Sufletul smerit e în pace cu sine însuşi şi conştiinţa îi este liniştită.

Doamne, nu mă uita nici pe mine! Dă-mi ca să văd sfârşit bun, că multe sunt păcatele vieţii mele.

Uneori există multă voinţă în oameni dar lipseşte cunoştinţa şi învăţarea din practică şi asta duce la extreme.

Conştiinţa păcatului nu se învaţă din carte ci din propria ta slăbiciune şi din desele tale înfrângeri.

Dacă nu ai trăit bunătatea şi prezenţa harului Duhului Sfânt, nu poţi să spui ceva despre lucrările duhovniceşti, pentru că cei pe care nu-i învaţă Sfântul Duh, pentru necurăţia inimii lor, nu pot vorbi despre lucruri pe care nu le-au trăit.

Adevăratele semne ale harului dumnezeiesc, pentru cei care nu l-au primit pe acesta de la Bunul Dumnezeu, par nebunie şi înşelare. Dar cum poate fi nebunie şi înşelare pacea şi bucuria Sfântului Duh şi fuga de orice păcat şi durerea pentru orice om care lucrează cele rele?

Dacă lumina nu are nimic de-a face cu întunericul şi nici grija cu neorânduiala, cum poate să fie sufletul liniştit şi plin de pocăinţă şi smerenie un suflet înşelat?

Oamenii judecă după ceea ce văd şi după cum pot să vadă. Bunul Dumnezeu judecă după dorinţa inimii şi El nu dă harul cu măsură.

Multe sunt lucrurile de care trebuie să fugă creştinul, dar mai ales trebuie să fugă de lucrurile care par bune, de ideile care par duhovniceşti dar inima plină de linişte le simte ca pe lucruri care produc neorânduială şi duc la extreme.

E bine să vorbeşti despre lucrurile duhovniceşti, dar cu cei întăriţi în ele, care nu vorbesc ca să facă paradă de vorbe frumoase, ci vorbesc ca să afle lucruri, care îi pot ajuta să se mântuiască.

E mai bine să te rogi, decât să vorbeşti şi e mai bine să citeşti, decât să vrei să convingi pe cineva, dacă el nu vrea să se convingă pe el însuşi.

Adevăratele daruri ale lui Dumnezeu vin de la sine, fără ca noi să ne aşteptăm să le primim și nici nu ştim de ce tocmai atunci ne-au fost date, deoarece nu vedem nimic special în viaţa noastră.

Şi tocmai de aceea eşti în cele bune pentru că tu nu ai voit un anumit dar, nu l-ai dorit şi de el nu te credeai vrednic, dar Dumnezeu te-a învrednicit de el.

Uneori apar gânduri care vor să te convingă că nu poţi să faci faţă, că nu poţi suporta toată viaţa modul de vieţuire după Dumnezeu.

Îngerii Satanei vor să-ţi spună atunci că eşti ca un animal de povară şi că îţi trebuie odihnă, lărgime.

Însă lărgimea pe care ei ți-o doresc e pierderea ta, pentru că înseamnă simţuri necontrolate, viaţă fără rânduială, nesupunere.

Începi să te rogi şi gândurile dispar. Nu te mai temi, pentru că vezi pe Domnul care îţi ajută şi te scapă de cursele viclenilor draci.

Când în tine se luptă gândul bun cu cel rău eşti împărţit în două tabere. Tu eşti în război cu tine însuţi. Atunci trebuie să ştii că te-ai învoit cu răul, pentru că tocmai de aceea nu te simţi bine şi binele nu suportă prezenţa răutăţii în acelaşi loc, adică în inimă.

Harul Sfântului Duh nu suportă nici cel mai mic gând al răutăţii. Tocmai de aceea ne părăseşte simțirea harului dumnezeiesc, pentru că-L uităm pe Dumnezeu, pentru că noi înşine Îl alungăm prin nepurtarea noastră de grijă.

Când credem că putem să rezistăm de unii singuri, atunci suntem cu adevărat singuri.

Dacă Dumnezeu nu zideşte casa sufletului, în zadar lucrătorii, adică gândurile noastre, s-ar lupta s-o ţină în picioare, nedărâmată, când ea se află pe nisip mişcător.

Fără smerita cugetare nu putem să păstrăm nimic bun. Lupta e nevăzută, de aceea e nevăzută şi biruinţa.

Dacă omul dinăuntru nu-I slujeşte lui Dumnezeu, nu-I slujeşte nici cel din afară.

Smerenia nu poate fi imitată din afară ci dinăuntru.

Nevoinţa trebuie să fie după puterile noastre. Pentru ce nu putem să facem, să ne rugăm Domnului ca să ne ajute.

El le împlineşte pe cele care lipsesc şi vindecă lucrurile bolnave din noi înşine. Cred că atunci când ajungem la ideea că nu mai suntem bolnavi şi că nimic nu ne lipseşte, suntem cei mai bolnavi şi lipsiţi.

Oamenii care dau sfaturi de la ei, nu pot ajuta pe cei care vin să audă de la ei sfaturi. Cei care dau sfaturi din îndemnul harului Sfântului Duh, aflat în inima lor şi din iubire şi înţelegere, aceia ştiu, într-un anume fel, să dea speranţe de mântuire, să liniştească sufletul şi chiar să îndrume pe cei care întreabă.

Ce nu se face din iubire pentru Hristos Domnul, chiar de pare un lucru bun, nu e un lucru bun cu adevărat.

Priviţi sus, la faptele sfinţeniei lui Iisus Hristos, Domnul nostru şi nu la mine, la nemernica mea fiinţă mult păcătoasă! Priviţi la începătura vieţii noastre, la Dumnezeul nostru cel mult iubitor, care pentru noi moarte a suferit!

Curăţia inimii e împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Pentru curăţia inimii noastre conlucrează toate faptele şi virtuţile noastre cele bune.

O, mare e bunătatea Ta, Doamne, cu mine ticălosul! Tu nu Te-ai uitat la multele mele păcate, ci mi-ai dat să trăiesc şi să fiu viu şi să laud numele Tău cel preaslăvit, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, al Treimii Celei de o fiinţă şi nedespărţite.

Pe mine, robul plăcerilor, m-ai făcut să cunosc dorul după viaţa cea curată.

Pe mine, mândrul, m-ai făcut să înţeleg smerenia sufletului şi deşertăciunea păcatului.

Pe mine, neruşinatul, m-ai înţelepţit cu cuviinţa şi cu nerăutatea.

Cine poate întrece mila Ta, Doamne? Cine poate spune iubirea Ta de oameni?

Cuvintele se arată a fi prea palide, aproape neexistente, pentru a arăta marea Ta milostivire. Toate lucrurile se fac cu răbdare şi cu rugăciune multă.

Dumnezeu luminează mintea oamenilor, când aceştia au nevoie, dar şi când aceştia nu vor să asculte de Dumnezeu. Pentru primii o luminează spre mai bine, pentru ultimii ca să se întoarcă de la gândul rău pe care vor să-l împlinească.

Gustul păcatului e dulce dar urmările lui sunt amare şi dureroase.

Cel care plânge pentru păcatele sale începe să vadă cu cât e dator în faţa Domnului. Eu încă n-am început să-mi plâng păcatele mele şi inima mi-e împietrită şi moartă.

De la un timp vei ţine minte lucrurile de care ai nevoie ca să te mântuieşti, pentru că Domnul vrea să păstrezi cuvintele Sale ca pe o comoară de mult preţ.

Cel care va înţelege adevărul, va începe cu ideile şi se va opri la cuvinte sau va trece dincolo de ele, la Duhul care face viu.

Fericiţi sunt cei care au aflat binecuvântările rugăciunii!

Mă străduiesc să fac nevoinţă la această mare lucrare, dar departe stau de lucrurile ei şi de marile ei răsplătiri.

Trebuie să trec de la împlinirea din frică, la cea din iubire şi înţelegere. Sunt ca un rob, căruia îi e teamă şi se înfricoşează.

Fericiţi sunt fiii Împărăţiei!

Adevărat: eu nici din frică nu îndeplinesc voia lui Dumnezeu şi sunt afară de orice faptă bună.

De aceea, Doamne, Cel care nu vrei moartea păcătosului, întoarce-mă din calea pierzării şi fă-mă viu. Dă-mi bucuria înţelegerii şi a umilinţei, că mare nu e cel care vorbeşte, ci cel care face şi apoi vorbeşte.

Mântuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta. Află oaia cea rătăcită şi întoarce-o la turmă. Dă să Te cunoască pe Tine, Doamne, credincioşii întru ei înşişi, ca să fie o turmă şi un Păstor şi să nu mai rătăcească, crezând că Te au, când ei nu cunosc glasul Tău şi nu urmează poruncile Tale (In. 10, 4).

Pe cei ce se luptă, du-i la sfârşit bun şi la cunună!

Pe cei neînţelepţi, ridică-i la cunoştinţa adevărului Tău!

Pe cei căzuţi, nu-i lăsa până în sfârşit departe de Tine!

Călăuzeşte-ne Doamne, paşii noştri, ca să nu ne slăbănogim şi mai mult!

*

Doamne, inima mea şi mintea strigă către Tine, auzi-mă!

„Conştiinţa cea curată este sărbătoare foarte mare”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur[9], pentru că o conştiinţă curată e o conştiinţă cu iubire multă de Dumnezeu şi de oameni.

Aceasta se spală mereu, pentru ca să fie şi mai limpede şi mai lină şi mai nevinovată.

Păcătuim mereu dar mereu şi cerem iertare, ajutor, sprijin, acoperământ. Cădem la Cel Preabun şi Milostiv şi spunem necazul nostru. Ne vărsăm inima în faţa Lui şi Îl rugăm să ne ierte, încă o dată şi mereu, căci suntem nevrednici şi ticăloşi şi am îmbătrânit în păcate multe.

Doamne, nu ne uita pe noi! Trimite-ne nouă semnele bunătăţii Tale şi sugrumă în noi vâltorile patimilor infernale.

Văd oameni rugându-se dar nu le văd inima. El ştie ce vor ei cu adevărat.

Văd oameni împărtăşindu-se cu Sfintele Taine dar nu le ştiu lacrimile, făgăduinţele, durerile, împlinirile şi neîmplinirile.

Cea ce văd eu nu e tot.

Ceea ce văd eu nu e esenţialul, ci cămaşa faptelor ascunse în inimă.

Doamne, curăţeşte inima mea! Dă-mi lacrimi care să mă spele. Înţelege strigarea mea.

Dacă am sta cu inima deschisă, curată şi simţitoare la sfintele slujbe şi oricând, am vedea cum lucrează Dumnezeu cu noi şi cu toţi.

Rugăciunea scurtă dar stăruitoare, repetată din toată inima, are darul de a ne ţine treji, plini de doruri sfinte.

Uiţi, păcătuieşti, cazi dar nu deznădăjdui. Crede că eşti ultimul om dar lasă loc milei şi iubirii lui Dumnezeu.

Dacă te smereşti nu însemnă să te crezi pierdut.

Smerenia e o cădere în faţa lui Dumnezeu pentru a mărturisi puţina ta lucrare, în comparaţie cu chemarea harului dumnezeiesc care ni se face continuu.

Simţi că nu eşti singur, simţi că poţi lupta dar te necăjeşti de unele nereuşite.

Toate au un rost providenţial. Dumnezeu Cel Preaînalt ne eliberează din chingile suferinţei şi ale răbdării noastre la timpul potrivit.

Când credem că un lucru trebuie să se întâmple acum şi ne rugăm pentru fiinţarea lui iar rugăciunea nu ne e ascultată, trebuie să consimţim cu faptul, că încă nu e timpul lui.

Aşteptăm iar nădejdea nu ne e ruşinată.

Cine nădăjduieşte în ajutorul Prea Sfintei Treimi, arată că viaţa adevărată e cea veşnică.

Trebuie să mori, dar trebuie să mori împăcat cu Dumnezeu, cu tine, cu oamenii şi cu întreg universul. Trebuie să-ţi ceri iertare de la toţi şi să îndrepţi ceea ce se mai poate îndrepta.

Cred că viaţa creştinului trebuie să se împartă între împlinirea poruncilor Domnului şi împlinirea sfaturilor Sfinţilor Lui. Unele fără altele nu merg.

Exagerările arată carenţe în gândirea şi viaţa duhovnicească.

Nu spun că nu poţi greşi. Spun că poţi greşi dar, înţelegând greşeala ta, trebuie să te pocăieşti, să strigi către Domnul pentru greşeala făcută.

Eu sunt cel mai nevrednic şi trufaş, miluieşte-mă! Vindecă sufletul meu că am greşit Ţie, Dumnezeule al mântuirii mele!

Când împlineşti poruncile sfinte orice zi e o sărbătoare. Ai inima plină de curăţie, de dragoste ce se revarsă în cuvinte mari şi curate şi sfinte. Ajuţi din toată inima în acea zi. Iubeşti pe orice necunoscut. Vezi în oricine un Sfânt şi în tine o murdărie a pământului.

Când vezi că omul moare simţi că inima vrea să se roage continuu pentru el.

Binecuvântaţi sunt cei care se roagă şi pentru creştin şi pentru necreştin, chiar şi pentru animal şi lucru. Aceştia au inimi mari şi pline de sfinţenie.

Cel care iubeşte să se roage varsă lacrimi.

Cel care e ascultător se grăbeşte să se întoarcă cu lucrarea împlinită.

Recunoscătorul admiră şi laudă în tăcere dar şi cu bucurie.

Cel care vede binele pe oriunde, acoperă cu palmele lui scăparea fratelui său.

Cel care e ispitit continuu de rău, vede răul şi unde nu e. Ura separă familiile iar pacea Sfântului Duh îi face pe oameni să-şi dea viaţa pentru adevăr.

Nu pot înţelege cei necuraţi de ce e bucurie mare curăţirea de patimi şi de ce, pentru ea, vrei să te calce toată lumea în picioare, oricine să te insulte şi să te maltrateze iar tu să taci, să taci ca o statuie.

Răbdarea e credinţă. Răbdarea multă e credinţă tare.

Nu poate crede decât cel care are nădejde de mântuire şi nu poate nădăjdui cineva în El, decât dacă Îl iubeşte pe Dumnezeu din toată inima lui. Cine nu-L iubeşte, nu-L cunoaşte. Nici nu-L poate cunoaşte cineva, dacă nu se leapădă de voia şi ambiţiile sale.

La Dumnezeu se vine gol de nimicniciile tale şi fără să vrei ceva cu nesimţire.

Capul plecat arată înţelepciune, pentru că înţelepciunea ştie şi începutul şi sfârşitul lucrurilor.

Nu poţi să cazi din mâna lui Dumnezeu, decât dacă vrei să cazi din iubirea şi ajutorul care vin de la El.

Chinurile sunt puţine, răsplata e negrăită.

Cei cărora li se tăiau capetele se uitau spre cer. Erau osândiţi la moarte Sfinţii lui Dumnezeu, tocmai ei, cei care moşteneau viaţa veșnică și sunt de-a pururea cu Viaţa cea adevărată.

Și asta, pentru că nu e sluga mai mare decât Stăpânul său.

Vă urăşte pe voi lumea, pentru că pe Mine Mă urăşte. Vă urăşte pe voi lumea, pentru că nu aveţi păcatele şi tabieturile ei.

Dacă v-aţi comporta ca ea, nu aţi deranja-o. Dar pentru că vreţi să faceţi voia lui Dumnezeu, care nu seamănă cu nimic din viața ușoară a lumii şi cu nimic din ceea ce are de „preț” lumea, de aceea lumea vă urăşte.

Veţi suferi pentru Mine dar veţi fi fericiţi în chinurile voastre, pentru că Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră.

Bogaţii sărăcesc şi flămânzesc pentru că nu au Bogăţia adevărată şi Pâinea vieţii.

Cei care-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele, pentru că a căuta pe Dumnezeu înseamnă a-L găsi, dacă găsim pacea, sfinţenia, iertarea şi toate celelalte bunătăţi dumnezeieşti, care reprezintă, într-un cuvânt, „binele”.

Dacă gustăm, vedem că Bun e Domnul. Dacă ne apropiem de El, El Se apropie, negrăit şi neînţeles, de noi.

Vine în noi şi noi în El. Trăim împreună cu Dumnezeu şi ne mişcăm în El pentru că „mintea lui Hristos e Duhul Sfânt” (Sfântul Chiril al Alexandriei[10]).

În harul Duhului Sfânt gândim cu minte plină de sfinţenie, plină de lumină, căldură şi dragoste. Întru Duhul Sfânt începem să gândim duhovniceşte şi creştineşte. Fără Duhul Sfânt nu poţi şti cum să I te adresezi lui Dumnezeu.

Sfinţii au îndrăzneală spre Dumnezeu prin harul Sfântului Duh. Sfântul Duh Se roagă prin Sfinţi şi Sfinţii prin Sfântul Duh se roagă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Dumnezeului nostru.

Sfintele Icoane sunt uşile cerului. Prin Sfinţii lui Dumnezeu pătrunzi în cer. Te închini Sfintelor Icoane şi te închini celui ce stă împreună cu Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor. Te-ai închinat Icoanei Sfinte ca să te închini celui reprezentat pe ea.

Domnul mă va auzi când voi striga către Dânsul. „Cel ce voieşte să se laude cu aceea să se laude, că ştie şi cunoaşte pe Domnul” (I Regi 2, 9).

Miluieşte Doamne, întru Sfinţii Tăi, pe cei pentru care m-am rugat în viaţa mea. Ai grijă de ei ca de lumina ochilor. Dă-le lor toată bunătatea şi mila şi îndurarea.

Iartă-i şi nu-i omorî. Nu-i ucide cu Duhul gurii Tale. Tu eşti Domn al dreptăţii şi al milei. Facă-se voia Ta şi, pentru rugăciunile lor, miluieşte şi viaţa mea, că nevrednic sunt şi mult nenorocit.

Orice cuvânt de mulţumire e o bucurie fără margini. Când te rogi şi lacrimi de bucurie şi de adoraţie îţi curg pe față eşti fericit. Plângi cu inima şi cu mintea. Plângi şi-ţi vezi întunericul păcatelor.

Câte primim şi tot uităm!

Câte ne dă Bunul Dumnezeu şi tot Îi întoarcem spatele!

Uneori, când cânt, simt că nu eu cânt ci inima mea mângâiată de harul Duhului Sfânt. Cânt şi nu cânt eu. Mă rog şi nu ştiu dacă eu mă rog, pentru că eu – îmi dau seama singur – nu puteam să mă rog aşa, aşa cum mă rog atunci.

Miluieşte-mă, Stăpâne! Dumnezeul Puterilor, Dumnezeul dreptăţii, Dumnezeul oştirilor, nu-l uita pe nenorocitul Tău fiu rătăcitor.

Adu-mă acasă! Du-mă la liniştea şi pacea gândurilor şi la liniştirea patimilor. Întoarce-mă la Tine, Izvorul milei şi al îndurărilor.

Când spunem dorul inimii noastre, din tot sufletul, ne rugăm cu adevărat. Chiar dacă nu ştim să ne rugăm cu ştiinţă duhovnicească, dacă ne rugăm din inimă, cu tărie şi cu umilinţă adâncă, suntem auziţi.

Dumnezeu e lângă inima ta. El vede tot, aude tot, simte şi ştie tot. Nu te poţi ascunde. N-ai unde fugi. E o iluzie viaţa fără Dumnezeu! E o nebunie, curată necredinţă.

Cazi – chiar dacă nu vrei tu, cel ce te numeşti „ateu”, „necredincios” sau „păgân” – tot în mâinile Dumnezeului celui viu. Cazi spre viaţă sau spre moarte, spre viaţă sau spre moarte veşnică.

Pleacă-te! Plecaţi-vă! „Cu noi este Dumnezeu”, pentru că noi suntem cu El şi El cu noi. Pentru că El ne-a chemat pe noi la El şi noi am lăsat toate ale noastre şi I-am urmat Lui.

„Pleacă-te!” înseamnă a recunoaşte că eşti praf şi cenuşă, că eşti pământ oarecare.

„Pleacă-te!” înseamnă să ne vedem nimicnicia şi prostia.

„Înţelegeţi…şi plecaţi-vă” spune cântarea, pentru că, după ce îți recunoşti slăbiciunea ta, trebuie să te pleci în faţa tăriei dumnezeieşti, a Tăriei celei mai presus de orice tărie.

Devenind aşa, înţelegem că şi „cu noi este Dumnezeu”. El nu era cu noi, pentru că noi nu vruseserăm să fim cu El.

„Inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu” (Ps. 83, 2). Pentru că „doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului” (Ps. 83, 2).

„Se sfârşeşte” pentru că mă taie şi mă împunge dorul iubirii de Tine, Doamne!

„Pasărea şi-a aflat casa” (Ps.83, 3), adică sufletul îndumnezeit şi-a aflat casa nefăcută de mână omenească în cer (II Cor. 5, 1).

Noi stăm acum în „valea plângerii” (Ps. 83, 7) pentru că timpul, lumea şi viaţa noastră e „valea plângerii” inimii noastre.

Plângem pentru că mult am greşit.

Plângem şi ne tânguim, pentru că gândim la moarte şi la dreapta judecată, la Iad şi la chinurile veşnice. Ne găsim vinovaţi, mereu vinovaţi, pe fiecare zi mai vinovaţi.

„Încă nu m-am pocăit, încă nu” spune Sfântul care toată viaţa s-a pocăit şi încă, încă nu credea a se fi îndreptat din Iad. Pe patul morţii, spune şi mai dureros acest lucru.

„Mai lasă-mă să plâng, Doamne” spune el. Mereu privind spre cer şi mereu cu conştiinţa nevredniciei sale.

Cu cât omul se crede mai păcătos, cu atât înţelege şi a înţeles cu ce sfinţenie trebuie să te apropii de Dumnezeu.

Nu te poţi minţi decât pe tine însuți.

Când cărţile conştiinţei se deschid, atunci se vede cangrena sufletului şi supurarea bolii lui.

La Dreptul Judecător e dreptate şi răsplată. Deşi spun: „Dumnezeu e Drept”, prin faptele mele Îl arăt a fi nedrept, pentru că eu trec peste cuvintele Lui şi lucrez nedreptatea, ştiind foarte bine, că şi pentru un singur cuvânt deşert voi fi judecat aspru.

Eu Îl numesc cu limba Drept şi cu inima Îl arăt a fi nedrept, când eu sunt nedrept – adică nu după adevăr şi dreptate – şi El e Drept.

„Întoarce-ne pe noi, Dumnezeul mântuirii noastre şi-Ţi întoarce mânia Ta de la noi” (Ps. 84, 4)! „Că în Tine este locaşul tuturor celor ce se veselesc” (Ps. 86, 6). Amin!

*

În rugăciune, ceea ce e important e să vorbeşti cu Dumnezeu. Dacă simţi că vorbeşti cu Dumnezeu, atunci te rogi. Lui trebuie să-i spui adevărul tău, neputinţa ta, durerea ta.

Când te rogi, dacă eşti simplu, atunci ştii ce ceri. Dumnezeu aşteaptă să-I vorbeşti din inimă şi cu încredere.

O, cât pierdem cu nepăsarea noastră! Ne lenevim să ne rugăm şi, mai rău, ne ascundem păcatele.

Dacă Bunul Dumnezeu vede tot, de cine ne ascundem noi?! El ne ştie gândul, fapta făcută cât şi pe cea nefăcută şi sfârşitul vieţii noastre.

De venim cu toată inima la El, El e prea bun şi ne iartă. Ştie şi vede neputinţa noastră şi ne miluieşte pe noi.

Când iubim să ne rugăm suntem aproape de bunătatea Lui.

Când dorim sfinţenia Lui şi curăţia Lui din tot sufletul atunci aceasta e mângâierea Sfântului Duh în persoana noastră.

Harul lui Dumnezeu ne învaţă să fim timizi, feciorelnici, înţelepţi, bucuroşi, inimoşi, milostivi. El ne mişcă spre tot lucrul bun şi iubitor de fraţi.

Când dăm milostenie ne rugăm pentru fratele nostru şi Domnul ne miluieşte pentru durerea fratelui nostru.

Prin el, noi devenim plăcuţi în faţa Prea Sfintei Treimi, pentru că cine îl iubeşte pe aproapele, Îl iubeşte şi pe Dumnezeu.

Iubeşti pentru că ştii pentru cine şi de ce iubeşti. În iubirea pentru Dumnezeu, îi iubim pe toţi, pe prieteni şi pe duşmani, pe cei ai noştri şi pe cei străini, pe cei de o credinţă cu noi sau nu. Ne rugăm pentru toţi şi Dumnezeu Își face voia Sa, după mare mila Sa, cu noi toți și cu fiecare în parte.

Dar ca să ne rugăm cu smerenie, cu umilinţă de sine, cu lacrimi, cu durere în suflet pentru viaţa noastră depravată şi plină de mirosul păcatului şi a patimii, trebuie să ne osândim pe noi clipă de clipă şi să ne aducem aminte de pedepsele cele grele, pe care le vom suporta noi, cei care ştim binefacerile pocăinţei.

Cercetându-te pe tine însuți te vezi foarte bolnav. Nimeni nu a păcătuit mai mult decât tine. Tu eşti capul răutăţilor, pentru că în tine vezi mişcându-se toată necurăţia şi trufia Iadului şi a acestei lumi.

O, Doamne, eu, cel din Iad, strig către Tine, auzi-mă! Eu, cel bolnav şi mort, strig către Tine, miluieşte-mă!

Când unii îşi văd adevărata faţă, adâncul inimii, atunci dracii vor să-i ducă în braţele deznădejdii printr-o pocăinţă disperată, spunându-le că Domnul nu e milostiv, ci un tiran.

Când, din darul lui Dumnezeu, ne vedem realitatea sufletului nostru şi murdăria lui însă, atunci să venim la Domnul cu credinţă şi încredere.

Să venim ca să ne vindecăm, nu ca să ne îmbolnăvim şi mai mult şi să ne continuăm travaliul cu încă multe zile.

Pocăinţa din inimă şi cu lacrimi sincere şi îndurerate e auzită imediat. Ne rugăm şi simţim o alinare.

Rugăciunea care nu are niciun fel de simptome fericite în mod imediat e o rugăciune moartă, stearpă, neroditoare.

Rugăciunea bună vindecă repede.

Când spunem „Tatăl nostru” trebuie să avem dragoste de fii.

Puritatea sufletului, nevinovăţia lui, aceea trebuie să vorbească în rugăciune. Trebuie să simţi că stai în faţa lui Dumnezeu, că Îi spui Lui inima ta. Fără încrederea asta, nu ai iubire de fiu.

Când ceri ceva, trebuie să ştii ce ceri. Greşim adesea cerând lucruri care nu ne folosesc sau chiar ne fac rău. Domnul ascultă imediat, uneori chiar şi rugăciunea care nu ne foloseşte.

Cea mai bună rugăciune e cea prin care cerem să fim liberi de păcat. Libertatea noastră faţă de păcat înseamnă venirea harului Sfântului Duh în inima noastră şi bucuria noastră cea adevărată.

Dacă Sfântul Serafim din Sarov[11] te primea cu „Bucuria mea!”, îţi spunea prin aceasta: „Tu eşti bucurie pentru mine pentru că te simt, în harul Sfântului Duh, ca pe o revărsare a mea către tine”.

În harul lui Dumnezeu, Sfântul Serafim se bucura pentru oricine venea la el, pentru că oricine era chipul lui Dumnezeu, chipul bunătăţii Sale dumnezeieşti.

Astăzi m-am rugat Sfântului Serafim citindu-i acatistul. Simt o dulceaţă a iubirii oricând îl citesc.

Când sărut Icoana sa de pe hârtie şi poza cu racla Moaştelor sale, simt cu sufletul meu o bucurie ce nu încape în cuvinte…pentru că le sărut cu dragostea mea pentru el.

Sfinte Serafime, roagă-te mereu pentru noi, neînţelepţii şi mult păcătoşii!

Doamne, învaţă-ne să ne plângem păcatele! Sfintele Icoane ne vorbesc în inimă prin harul lui Dumnezeu. Ele sunt învăţătoarele înduhovnicirii noastre.

Când gândesc, uneori dracii îmi aruncă hulele lor în minte şi vor să le amestece cu gândurile pe care le scriu. Ei se luptă ca să greşim măcar cu gândul, dacă nu cu vorba sau cu fapta.

Din Sfânta Icoană înţelegi aşezarea cea văzută dar şi pe cea nevăzută, pe care e dator să o aibă omul.

Blândeţea, sinceritatea, cuminţenia, lipsa luptelor interioare, frumuseţea minţii, le vezi, le intuieşti privind chipurile cele sfinte zugrăvite pe Sfintele Icoane.

Veşmântul e modest, faţa e plecată, trupul e istovit de post, mintea e obosită dar, în acelaşi timp, e luminată de rugăciunea cea multă şi osârduitoare.

Trupul neputincios te trage la lene. Până nu-ţi sileşti mintea la rugăciune şi la făptuire, nu rezolvi nimic.

Venirea harului Sfântului Duh, în vasul tău de lut, e comoara ta (II Cor. 4, 7). Nu e slava de la Dumnezeu, harul lui Dumnezeu? Da, este! Slavă Ţie, Doamne, pentru toate câte ne-ai dat nouă!

Postul fără har e îmbolnăvire a trupului.

Rugăciunea fără har e vorbire multă şi neînţeleasă.

Fără harul Sfântului Duh nu se ştie ce e liniştea gândurilor. Şi nici nepătimirea.

Dacă nu cunoşti și nu vezi slava lui Dumnezeu în tine, atunci nu ai dreaptă socotinţă sau discernământ. Fără harul Sfântului Duh nu ai viaţă în tine şi eşti în întunericul păcatului, al Iadului şi al morţii.

Doamne, învaţă-ne să facem voia Ta, căci de aici vine tot binele!

Dacă nu sfătuim pe cineva cu luminarea Sfântului Duh, sfătuim de la noi şi nu ca şi când ar fi de la Dumnezeu.

Fără lumina şi pacea Sfântului Duh mai mult îl neliniştim pe cel pe care-l sfătuim, neaducându-i linişte, ci frici şi neorânduială în fiinţa lui interioară.

Dacă nu L-am iubi pe Dumnezeu, frica de El ne-ar ucide. De aceea sta poporul la poalele muntelui.

Dacă ne apropiem de Domnul, nu suntem ucişi ca Nadab şi Abiud (Lev.10, 2).

Ne cutremurăm de sfinţenia Lui şi îndrăznim întru iubirea şi mila Lui.

Spunem: „Cine e vrednic de Domnul?!”. Și tot noi: „Miluieşte-ne, Dumnezeule, miluieşte-ne!”.

Cel care crede cu adevărat, respectă toate poruncile fără să cârtească.

Nimic nu e greu dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Dumnezeu, din toată inima ta şi din tot cugetul tău.

Greşim, dar la El e nădejdea noastră.

„Adormit-am tulburat” (Ps. 56, 5), spunea Sfântul David. Dar tot el spunea: „Deştepta-mă-voi dimineaţa” (Ps. 56, 11).

Sfântul Siluan Athonitul[12] spunea: „Duhul Sfânt atrage la Sine inima oamenilor” şi „bogăţia nu dăunează celui întru care viază Duhul Sfânt”, cu adresă la realitatea vieţii Sfântului Ioan de Kronstadt[13] şi a acuzelor, cum că era bogat şi îi plăcea să aibă haine bune.

Poporul ortodox al Rusiei venea la Sfântul Ioan pentru că le atrăgea harul Sfântului Duh. Dumnezeu le vorbea prin el.

Dumnezeu vorbea prin Sfântul Ioan Rusiei şi întregii lumi. Sfântul Siluan scrie despre el: „Iubirea lui pentru Dumnezeu este fierbinte; el însuşi era cu totul într-o iubire aprinsă”[14].

Bogăţia, care nu se mai poate prinde de suflet, nu afectează.

Când harul lui Dumnezeu șade pe tronul inimii noastre, nu mai poate fi şi altcineva, în acelaşi timp, în inimă. Unde e pacea şi sfinţenia Sa nu stau duhurile răutăţii.

Oh, mândria surpă casa sufletului!

Ne înălţăm cu mintea pentru orice mică faptă făcută şi nu plângem, pentru câtă răbdare şi timp ne lasă la dispoziţie Bunul Dumnezeu ca să ne pocăim.

Urâciune a urâciunilor sunt inima şi mintea pline de îngâmfare şi de laudă de sine, de mândrie drăcească şi de încornorată trufie.

Cum vedem noi necurăţia, așa vede Dumnezeu mândria.

Dă-ne lacrimi, Doamne, şi inimă smerită! Dă-ne mucenicia faptelor bune şi a răbdării pentru Împărăţia cea de sus.

Dacă nu ne silim, rămânem nişte pietre.

Dacă nu ne umplem de focul Sfântului Duh nu vedem cum se ard spinii păcatului, cum ne arde inima de râvnă pentru împlinirea voii lui Dumnezeu.

Inima goală de dorinţe şi gânduri e cea mai plăcută companie. O astfel de inimă e fericită şi împăcată.

„Facă-se voia Ta, întru mine, nerecunoscătorul!”, spune o asemenea inimă.

„Miluieşte-mă pe mine, spurcatul!” spune, cel care are o asemenea inimă.

*

Fără ajutor dumnezeiesc nu putem lupta împotriva niciunei patimi. Domnul a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5) pentru mântuirea voastră.

Când simţim cât de slabi suntem, atunci începem să înţelegem cum trebuie să ne rugăm. Când nu ne ştim slăbiciunea credem că ni se cuvin toate.

Când Bunul Dumnezeu ne dă să ne vedem păcatele, înţelegem ce înseamnă: „Facă-se voia Ta, Doamne!”. Pentru că nu e creştineşte să crezi, că poţi să faci toate lucrurile după cum vrei tu, chiar dacă toate lucrurile dorite de tine sunt bune.

Providenţa dumnezeiască trebuie să aibă ultimul cuvânt în viaţa ta.

Dracii vor să ne cearnă ca pe grâu. Dar dacă n-ar fi mila lui Dumnezeu, nu ştiu câţi am scăpa, câţi ne-am mântui sufletele.

A nu dori nimic pentru tine, ci toate pentru alţii arată iubire de Dumnezeu. Pentru că numai cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu, îl poate iubi și pe aproapele.

Din iubirea de Dumnezeu, din adorarea lui Dumnezeu se naşte iubirea, mila, întrajutorarea.

Doamne, nu mă ocoli! Am greşit, iartă-mă! Eu sunt slab şi neputincios. Tu, fii bogat în milă şi dragoste faţă de mine. Fă cu mine după voia Ta.

Nu agonisitor de rele ci de fapte bune. Nu zeflemitor, ci cuviincios. Nu certăreţ, ci smerit şi binevoitor. Fă-mă umil şi sensibil la viaţa aproapelui meu. Scoate-mă din iadul lenei şi al nepocăinţei mele. Izvorăşte viaţă şi bucurie în inima mea secătuită de vicii şi rele.

Sfinţii ştiau să ierte. Preferau să sufere în loc să se lepede de Dumnezeu.

Sfinţii privesc la Dumnezeu pentru ca să-i vadă pe oameni. Prin ei, Dumnezeu ajută, miluieşte şi vorbeşte oamenilor.

Sfinţilor ai lui Dumnezeu, miluiţi-mă şi luminaţi-mă cu rugăciunile voastre cele sfinte!

Îngâmfatul e umilit. Hulitorului i se închide gura.

Fără harul Sfântului Duh nu ştim să spunem nimic. Unde nu e darul lui Dumnezeu se vorbeşte degeaba.

Cele sfinte sunt pentru Sfinţi.

Miluieşte-mă Doamne pe mine, necuratul!

Sfinţii Părinţi s-au supus poruncii Domnului ca să cerceteze Sfintele Scripturi. Nu să răstălmăcim, ci să ne învăţăm pocăinţa, fapta cea bună şi sfinţenia!

Calea cea strâmtă e calea poruncilor şi a voii lui Dumnezeu.

O, Doamne, cât păcătuim noi şi tot nu ne pierzi! O, cât de trufaşi şi de vrednici de Iad suntem şi Tu tot nu ne laşi!

Când se înmulţeşte harul lui Dumnezeu în noi – spun Sfinţii Părinţi – se înmulţesc şi ispitele.

Dracii nu ne vor îndreptaţi. Ne îndeamnă la deznădejde, la extreme, la necredinţă.

Chiar de n-am avea nicio faptă bună, pocăinţa şi smerenia adâncă, cred eu, ne mântuiesc de focul Iadului. Aşa spuneau şi Părinţii.

Smerenia e rodul pocăinţei cu lacrimi şi pocăinţa e o venire în fire a omului. Te smereşti când îţi vezi realitatea sufletului tău. Plângi când conştientizezi mila lui Dumnezeu şi marea Lui iubire de oameni.

Plânsul e o preamărire a lui Dumnezeu. Numai milostenia te face să înţelegi – cum poţi tu să înţelegi; păstrând proporţiile – mila lui Dumnezeu.

Când citim cărţi duhovniceşti, nu trebuie să ne gândim la idei (nu numai la idei) ci la faptul că inima noastră trebuie să simtă ceea ce citeşte şi să se umple, să se umple de pace, de înţelegere, de milă, de iertare.

Cu inima noastră trebuie să Îl preamărim pe Dumnezeu. În inimă trebuie să se afle Dumnezeu şi iubirea Sa de oameni.

Nu trebuie să ştim excesiv de mult ci, în primul rând, să Îl preamărim pe Dumnezeu. Ştiinţa teologică fără doxologie înnebuneşte mintea. Teologia fără inimă e o minte înfumurată şi trufaşă, o urâciune şi un idol.

Adevărata Teologie e cea în care inima şi mintea şi tot trupul, omul în întregime, se află în pacea, în pacea lui Dumnezeu, cea care covârşeşte toată mintea şi toată pătrunderea inteligenţei umane.

Dogmele se trăiesc, ele nu se discută. Dacă credem altcumva, rătăcim în păreri de sine şi ambiţii.

Cei duhovniceşti înţeleg duhovniceşte. Pentru că trupul e vrăjmaş duhului, cei care nu ştiu harul Sfântului Duh, cred că Dumnezeu e trup şi nu Duh.

Dumnezeu e Duh şi cei care I se închină Lui, trebuie să I se închine în Duh şi în Adevăr, adică în Duhul Adevărului, în Duhul lui Hristos, în Duhul Sfânt şi în Hristos Dumnezeu.

A cunoaşte raţional nu înseamnă a fi duhovnicesc.

A cunoaşte duhovniceşte înseamnă a cunoaşte în curăţia inimii tale şi a conştiinţei tale cuvintele dumnezeieşti prin luminarea şi cu ajutorul harului Sfântului Duh.

A cunoaşte duhovniceşte înseamnă a te supune voinţei dumnezeieşti şi a primi pe cele ale lui Dumnezeu în tine însuţi. Însă fără a crede că de la tine e ceea ce se înţelege, ci a considera că e darul lui Dumnezeu.

Primim de la Dumnezeu cu conştiinţa şi cu înţelegerea şi cu simţirea faptului, că cele care vin de la El sunt mai presus de proasta noastră minte şi că fără harul lui Dumnezeu nu am fi ştiut să spunem nimic despre ele, ba, mai mult, nici n-am fi ştiut că există.

Doamne, miluieşte-mă pe mine spurcatul şi neînţeleptul! Apără-mă de erezii şi de gânduri desfrânate, de patimi şi de fapte neruşinate.

Prea Sfântă Stăpână, fii sprijin şi acoperământ şi întărire şi armă nebiruită împotriva dracilor care mă luptă şi mă asupresc şi mă târăsc în Iad după ei.

Scapă-mă din mâinile lor. Alungă negreaţa şi ceaţa minţii mele şi marea de patimi din inima mea. Vindecă-mă ca să fiu viu. Facă-se voia Ta în mine, Prea Sfântă Stăpână!

---

[1] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Isaac_Sirul.

[2] Cf. RoDEX v. 1. 2, a prihăni vb. = a acuza, a admonesta, a batjocori, a certa etc. Însă, aici, prihănirea de sine înseamnă: certarea de sine, învinuirea de sine pentru păcatele pe care le-am făcut.

[3] Cuvintele din paragraful acesta au constituit, atunci, în timpul celei de a doua  perioade a convertirii persoanei mele, o făgăduinţă în faţa Domnului. Le aveam scrise pe o foaie de hârtie, pentru ca să le am mereu în faţa ochilor. Această făgăduiţă a stat la baza vieţii mele ulterioare.

[4] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete, III, 23, cf. ediției Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae.

[5] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Colov.

[6] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_de_Nyssa.

[7] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Petru.

[8] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Pavel.

[9] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Gur%C4%83_de_Aur.

[10] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Chiril_al_Alexandriei.

[11] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Serafim_de_Sarov.

[12] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Siluan_Athonitul.

[13] Idem: http://orthodoxwiki.org/John_of_Kronstadt.

[14] Toate cele trei citate sunt din Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei lui Hristos, trad. de Diac. Ioan I. Ică Jr., ed. a II-a revăzută, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 181-182.