Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 64-82.

***

Datorită lenei şi încetinirii râvnei pentru Dumnezeu suntem loviţi de desfrânare, de mândrie şi pândiţi de deznădejde şi nepocăinţă.

Doamne, îndreaptă-mă şi mă miluieşte!

Când ne facem voia unită cu voia lui Dumnezeu, primim tot ceea ce vine peste noi ca de la El.

El stăpâneşte peste noi atunci şi de la El aşteptăm toată darea cea bună şi tot lucrul bun.

Pocăinţa de fiecare clipă ne scapă de ispitele dracilor.

Când gândim la Dumnezeu trebuie să ne găsim nevrednici, plini de păcate şi patimi.

Ne gândim la El şi ne plângem viaţa.

Viaţa noastră e prea slabă şi prea întunecată pentru lumina lui Dumnezeu. Cădem adesea dar spre El strigăm.

Pocăinţa şi smerenia ne fac să ne plângem păcatele.

Viaţa curată atrage iubirea lui Dumnezeu şi naşte iubire de oameni.

Viaţa curată e fiică a iubirii, a faptei bune şi a nepătimirii.

Cineva a spus: „Strigă cine e smerit şi nu va răspunde niciunul”. Cel smerit se consideră ultima târâtură, ultima făptură, mai jos şi mai rău chiar decât dracii. Cel smerit nu vede păcatele altora ci numai pe ale sale.

De nu ar fi frica de Iad şi ruşinea, am face numai blestemăţii.

Darul lui Dumnezeu îi duce pe oameni la pocăinţă. Când Dumnezeu vrea, atunci se biruieşte rânduiala firii.

O, Doamne, neruşinat sunt şi plin de bube spurcate! Mai rău sunt ca un lepros şi ca un criminal. Mereu întristez eu harul Tău, conştient fiind de aceasta şi fără scrupule!

Conştiinţa mea e întunecată. Inima mea e subjugată de plăcerea morţii. Mintea mea e netrebnică şi delăsătoare. Când adorm nu mă găsesc în pace şi când mă trezesc, abia de pot să mă rog.

Dacă nu luăm în seamă niciun gând care ne vine şi nu stăm de vorbă cu el, vom gusta din liniştea cea bună.

Gândul care pare bun dar alungă pacea sufletului şi a inimii nu te foloseşte.

Ce nu înţelegi, nu te ajută şi mai rău te orbeşte şi te înăspreşte.

Mai bună e pacea decât discuţia pentru dreptate, pentru că de nu e om înţelegător, nu îi foloseşte discuţia nici lui şi nici ţie.

Rugăciunea plină de bucurie şi de mulţumire duhovnicească e o lumină pe faţa ta.

Cel care nu primeşte gânduri compuse (bine şi rău în același timp) se linişteşte.

Gândurile simple sunt ale binelui, dacă te duc la Dumnezeu în orice clipă.

Ce te îndepărtează de Dumnezeu, nu e bun.

Mai bine renunţi la vizita sau la întâlnirea cu cineva, dacă te îndepărtează de rugăciune, de pomenirea păcatelor tale şi de umilinţă. Fără pustie, fără singurătate, nu există minte paşnică şi evlavioasă.

Tăcerea te învaţă să te rogi, să te adânceşti în tine însuţi şi acolo să-i spui lui Dumnezeu viaţa ta.

Facem ce putem. Nu putem să facem decât atât cât ne dă Bunul Dumnezeu.

Inima mândră e o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu surpă gândul înalt despre tine şi vei vedea, cu amărăciune, prostia şi falsitatea vieţii tale.

Dacă am fi conştienţi de cât păcătuim noi în fiecare clipă, ne-am înspăimânta cu frică mare de cât ne iartă şi ne aşteaptă Dumnezeu îndreptarea noastră.

Rugăciunea pentru toată lumea e rugăciunea iubirii de oameni.

Dacă îl judeci, nu crezi în pocăinţa celui ce a greşit (adică îi negi libertatea şi dorinţa de bine) dar negi şi bunătatea şi mila lui Dumnezeu, care doreşte ca toţi să ne mântuim, ca toţi să moştenim viaţa de veci.

Dacă un lucru al nostru nu e lăudat şi apreciat şi noi îl credem bun şi de valoare aceasta înseamnă iubire de sine şi părere de sine, cum că noi am face ceva şi fără noi lumea nu ar fi la fel de bună.

Defăimarea de sine te face liber de iubirea de sine şi de dorinţa de a-i stăpâni pe alţii.

Cine a văzut, cu adevărat, că nici pe sine nu se poate îndrepta fără ajutorul lui Dumnezeu, cu greu va dori ca să-i îndrepteze pe alţii, el neîndreptându-se pe sine.

Doamne, du-ne pe noi la pocăinţă şi îndreptează viaţa noastră!

Când voi face şi eu o faptă bună?! Când voi plânge şi eu, cu adevărat, păcatele mele?!

Ziua morţii se apropie. Trâmbiţa Judecăţii e la uşi. Iar eu nu am haină de nuntă şi nici candelă aprinsă. Viaţa mi-am cheltuit-o ca un nebun şi cu toate m-am spurcat şi rău m-am făcut.

Auzi-mă, Doamne, înţelege strigarea mea! Ia aminte, Doamne, la rugăciunea inimii mele, celei încrezute şi înfumurate. Luminează-mă, curăţeşte-mă, vindecă-mă, înnoieşte-mă.

Milostenia te scapă de ispita drăcească, îţi umileşte sufletul, îţi luminează mintea şi îţi înmoaie inima.

Spovedania deasă te duce la gândul neputinţei tale, la ceea ce ai fi tu fără ajutorul lui Dumnezeu şi la conştiinţa dependenţei tale de Dumnezeu, Care e viaţa cea adevărată, Lumina lumii, Pâinea vieţii şi a nemuririi, Paştile nestricăcios şi nou al nostru.

Când, după Sfânta Taină a Mărturisirii, inima noastră e împăcată şi doreşte unirea cu Domnul şi suntem lăsaţi de duhovnicul nostru, trebuie să ne apropiem de Sfânta Euharistie cu toată evlavia, cu toată curăţia dar şi cu toată frica duhovnicească.

Căci acestea ne arată pe Cine primim noi, ce Oaspete mare vine şi locuieşte cu noi şi, mai ales, Se uneşte inexprimabil cu fiinţa noastră păcătoasă şi smerită.

Aici e marea iubire a lui Dumnezeu! Nu vă voi lăsa singuri, ci voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor!

Dumnezeu caută voinţa noastră, sinceritatea noastră, curăţia noastră, inima noastră nevinovată. Dumnezeu caută iubirea noastră şi încrederea noastră, întărită în credinţă tare, în nădejde nebiruită şi în dragoste atotcuprinzătoare.

Dacă nu stingem râvna pe care o primim de la Dumnezeu, trăim pentru Dumnezeu şi în harul Său.

Dacă ne întristăm, ne supărăm, ne agităm, încercăm să ne împotrivim poruncilor lui Dumnezeu, întristăm harul lui Dumnezeu. Cel care a înţeles că nu trebuie să întristeze în el harul Sfântului Duh a aflat „calea cea strâmtă”.

Dumnezeu ne vrea cu totul ai Lui, plini de iubire şi de bucurie şi de pace şi de înţelegere şi de dăruire şi de gând bun.

Facă-se voia Ta, Doamne, în mine ticălosul! Învaţă-mă voia Ta! Eu, care nu ştiu adevărul, mă încumet să vorbesc! Vai mie! Pentru nelucrarea mea voi fi pedepsit.

Am îngropat talantul meu şi nu l-am lucrat.

Am nesocotit darurile Sfântului Duh şi din lumină m-am transformat în întuneric şi din sare bună de sărat, în sare care se aruncă afară și se calcă în picioare.

Trufia vieţii mele e fără margini. Cu vanitatea mea îi copleşesc pe toţi şi mi-e străină iubirea de aproapele.

Cum îl poţi urî pe cel care poartă chipul lui Dumnezeu?

Presupunând că ştiu ceva, m-am arătat răstălmăcitor al poruncilor lui Dumnezeu şi al vieţii celei sfinte, pentru că sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles.

Eu sunt prunc în ale înţelepciunii şi un mort printre cei vii şi Sfinţi. Pocăinţa mea e neroditoare. Silinţa mea e slabă şi deznădejdea la mine în inimă sălăşluieşte.

Nădejdea mea e la Tine, Domne! Oricând spre Tine voi arunca necazul meu şi viaţa mea.

Am aflat bunătatea Ta şi milostivirea Ta. Am văzut viaţa Ta şi sfinţenia ei. Şi cu toate acestea sunt robul păcatului şi concubinul patimii şi spurcat cu viaţa mea.

La Tine vin eu, ca să cer mare milă!

Prea Sfântă Fecioară și Maică, păzeşte-mă sub acoperământul bunătăţii şi al iubirii tale de oameni. Nu te scârbi de mine ordinarul. Dă-mi să văd iertarea mea în pământul celor vii.

Dacă nu uităm să-L slăvim pe Dumnezeu, nu suntem departe de El şi nici El de noi.

Dacă simţim în inima noastră dragostea de Dumnezeu, atunci poruncile şi voia Sa să le împlinim.

Cel care a simţit iubirea lui Dumnezeu, nu poate fi oprit de nimeni şi de nimic în iubirea lui.

Cel care iubeşte pe Dumnezeu e în stare, ca în fiecare zi să se răstignească pe crucea iubirii de oameni.

Nu iubirea te face să uiţi de mâncare şi de somn şi de lejeritate şi, mereu, să faci voia lui Dumnezeu? Nu iubirea te face să cauţi pacea şi liniştea şi viaţa şi sfinţenia Sfântului Duh cu orice preţ şi în orice timp?

Oameni săraci sunt oamenii care nu trăiesc  împreună cu Dumnezeu. Cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, trăiesc împreună cu El. Miluieşte-mă, Doamne!

Nebunia pentru Dumnezeu e râvna mare pentru El. Omul neînduhovnicit nu o poate înţelege, pentru că El e străin de harul Lui. Harul Sfântului Duh te face să trăieşti împreună cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu iar cel care Îl vede pe Fiul, Îl vede pe Tatăl.

Sfinţii sunt purtători de Dumnezeu, pentru că în ei locuieşte Prea Sfânta Treime prin harul Său.

Rugăciunea Sfinţilor e ascultată, pentru că ei mijlocesc, în harul Sfântului Duh, pentru noi. Ei se roagă în harul Sfântului Duh şi Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite.

Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale! În orice zi voi lăuda numele Tău şi voi mări iubirea Ta de oameni.

A te întoarce la Dumnezeu însemnă a urî răul, a-l dispreţui, a-ţi fi silă de el.

Când urâm păcatul, iubim viaţa evlavioasă. Când ne pocăim, atunci ne trezim din somnul morţii şi al păcatului.

Ochii inimii noastre sunt ca ai lui Valaam, pentru că nu suntem pe calea cea dreaptă (Num. 22, 32).

Când Dumnezeu i-a deschis ochii „a văzut pe Îngerul Domnului, care stătea în mijlocul drumului cu sabia în mână şi s-a închinat şi a căzut cu faţa la pământ” (Num. 22, 31).

Pentru el a vorbit asina. Pentru noi vorbeşte Domnul şi Sfinţii Lui şi firea noastră umană și întregul Său cosmos.

Suntem făcuţi pentru Dumnezeu şi nu pentru moartea cea veşnică. Suntem lucrul mâinilor lui Dumnezeu şi casă avem în cer. Doamne, fie mie după voia Ta!

*

Când începem să ne înălţăm cu mintea, ne minţim pe noi înşine că am fi ceva şi că am ajuns la ceva înălţimi spirituale.

Omul care caută înălţimi şi nu cum să facă voia lui Dumnezeu şi cum să-i placă Lui se minte pe sine.

Unii vor să se lupte cu dracii, alţi vor să vadă Sfinţi Îngeri şi pe Maica Domnului, semne şi minuni, dar nu spun niciodată că sunt păcătoşi şi nici că greşesc şi au greşit toată viaţa lui Dumnezeu.

Când părăsim pocăinţa şi rugăciunea suntem fără Dumnezeu.

Când nu mai suportăm să spunem că suntem păcătoşi şi nenorociţi şi ne e ruşine de acest adevăr, atunci suntem vătămaţi şi lângă calea cea dreaptă.

Pocăinţa de fiecare clipă dovedeşte trezvie a minţii şi gândul că moartea e la uşi şi vine Judecata.

Nu putem să rezistăm dracilor, necazurilor, patimilor, fără darul şi ajutorul lui Dumnezeu. Suntem prea slabi şi e o nebunie şi o blasfemie să spui, că poţi lupta de unul singur.

„Fără Mine nu puteţi face nimic”: pentru că prin Domnul suntem şi ne mişcăm şi prin El viază tot cel ce se pocăieşte.

Mi-am dat seama şi eu, după sfatul Sfinţilor Părinţi, că fără harul lui Dumnezeu nu putem citi şi înţelege o carte duhovnicească.

Trebuie să ne pregătim ca să citim. Trebuie să ne rugăm Domnului să ne lumineze mintea şi să ne ferească de atacurile, greşelile şi înălţările primejdioase, care ne vin de la draci.

Barba pentru un creştin arată cuviinţă, statornicie în credinţă, neîngrijire de cele trecătoare, frumuseţe duhovnicească.

Asceza ne face mai cu discernământ, ne umple de evlavie, ne dă tărie de caracter, ne face plini de râvna pentru Dumnezeu şi pentru cele sfinte.

Mulţumirea faţă de Dumnezeu nu trebuie să ne părăsească. Trebuie să-I mulţumim şi pentru o cană cu apă şi pentru un cuvânt bun pe care ni l-a spus prin fratele nostru şi care ne-a întărit inima.

Greşim şi ne ascundem.

Am uitat de împlinirea cu stricteţe şi cu severitate a voii lui Dumnezeu. Ne iubim pe noi înşine, adică ne iubim liniştea, odihna, tabieturile.

În loc să ajut, batjocoresc.

În loc să mulţumesc tac sau nu mulţumesc din toată inima.

Cuvintele bune nu jignesc pe nimeni. Dacă îmi cer iertare de la cel care s-a supărat pe mine, nu pierd nimic ci, dacă vrea Bunul Dumnezeu, îl câştig din nou de partea mea.

Rugăciunile oamenilor pentru noi sunt cele care ne ţin în viaţă şi ne uşurează de păcate.

Dumnezeu, Prea Bunul, Care se uită la inimă şi ştie toate ne iartă pe noi cu mare milă şi iubire.

Când, din cauza oboselii, nu ne mai putem ruga sau nu mai putem gândi coerent la Dumnezeu, atunci ne atacă tristeţea, nepăsarea, mândria, dezamăgirea sau alte duhuri, tot atât de perfide.

Delăsarea sau lenea sunt imediat sancţionate.

Mâncarea multă dă imediat loc gândurilor desfrânate şi hulitoare, fricii şi glumelor deşucheate, vorbei multe şi minciunii.

Smerirea continuă a minţii ne arată de câte ne scapă Iubitorul de oameni Dumnezeu în fiecare clipă.

Pentru un om duhovnicesc şi sutimea de secundă e, uneori, o catastrofă.

Dracii atacă rapid, prin surprindere. Fără mila lui Dumnezeu nimeni nu poate scăpa de ei.

Ştiu că la mulţi li se par fabulaţii aceste lucruri dar ele sunt realităţi.

Cu cel care vede şi simte şi mărturiseşte din proprie experienţă aceste lucruri se întâmplă cuvântul: „a mărturisit şi adevărată este mărturisirea lui”. Mărturia asta o dau toţi Sfinţii.

Sfântul Macarie Egipteanul[1] văzând cursele dracilor în toată lumea s-a înfiorat.

Când credem că nu ne paşte niciun pericol atunci suntem la uşa căderii.

Când credem că ştim ceva despre viaţa duhovnicească, că am înţeles cum să ne trăim viaţa, Dumnezeu trimite oameni care să ne smerească sau ne lasă să cădem în extreme şi în patimi, pentru ca să ne vedem proasta noastră „ştiinţă”.

Dumnezeu ne smereşte ca să-I mulţumim, ca să ne pocăim, pentru că altfel am uita de Dumnezeu crezând că-L slujim.

Nu putem sluji lui Dumnezeu fără mărturia Sfântului Duh din inimile noastre.

Nu putem să-L căutăm pe Cel pe Care nu-L ştim, deşi pe Dumnezeu nu-L vom înţelege niciodată deplin în blândeţea, în mila, în pacea, în iubirea şi în toate cele ale Lui.

Sfântul Tihon le-a spus unora care mâncau de dulce în post: „Dragostea este mai mare ca postul”[2]. Pentru că dragostea nu cade niciodată. Dumnezeu e iubire şi la El trebuie să venim plini de iubire.

Iartă-mi, Doamne, ticăloşia mea şi cerbicia mea! Eu, spurcatul şi neruşinatul vorbesc de cele sfinte şi minunate, fără măcar să ştiu despre ce vorbesc!

Pe Nadab şi Abiud, Domnul i-a ars cu foc pentru că au adus foc străin. Iar eu mereu aduc focul patimilor drăceşti în trupul meu, care este templul Sfântului Duh.

Mintea e pentru a cugeta ziua şi noaptea la voia lui Dumnezeu iar eu îmi fac cu ea planuri păcătoase şi îmi imaginez ticăloşii şi scârboşenii ale Iadului.

Inima e pentru a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele şi podoaba Sfintei Biserici iar eu iubesc păcatul şi la el mă duc robit şi flămând de răutăţi.

O, m-am făcut cu totul nemernic şi spurcat! Mai păcătos decât toţi m-am făcut şi nicio parte a zilei sau a nopţii nu o petrec cu sfinţenie.

Una vorbesc şi alta fac.

Mă arăt înţelept şi sunt prost şi trufaş şi încăpăţânat şi fariseu.

Inima fără nicio dorinţă e o inimă smerită.

Când luăm totul ca din mâna lui Dumnezeu, înţelegem ce înseamnă „mă fac tuturor toate”.

Domnul ne ascultă, pentru că „aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr” (Ps. 144, 18).

Când ne rugăm cu adevărat suntem şi ascultaţi cu adevărat. Când ne rugăm precum fariseii, auzim din partea Domnului: „Nu ştiţi ce cereţi!”.

Rugăciunile făcute fără credinţă, nădejde şi dragoste, fără o cunoaştere dreaptă şi evlavioasă a lui Dumnezeu şi fără o viaţă virtuoasă şi sârguitoare sunt rugăciuni care nu sunt ca tămâia, nu miros frumos, pentru că nu sunt rodul înmulţirii harului Sfântului Duh în inimile noastre.

Inima regelui Ozia s-a înălţat iar eu aşa sunt de când mă ştiu.

Sfântul şi Dreptul Iov a răbdat atâtea iar eu nici cea mai mică insultă şi durere şi boală.

Suferinţele ne călesc.

Privegherile ne luminează mintea şi sufletul.

Desele citiri şi meditaţii ne hrănesc spiritual, pentru că orice cuvânt dumnezeiesc e hrană plină de viaţă veşnică pentru cei ce-l împlinesc.

Dumnezeu ştie prea bine cât putem noi. El cere de la noi puţin şi ne dă mult. Puţin chin, pentru câte lucruri de nepovestit şi necuprins!

Doamne miluieşte netrebnica mea viaţă. Scapă-mă de cursele vrăjmaşului şi de păcate mari. Sfârşit creştinesc şi în pace, fără păcate, dă vieţii mele. Facă-se cu mine după mila Ta.

Eu sunt slab. Miluieşte-mă şi voi fi viu!

*

Credinţa cea vie e cea care arată, pe fiecare zi, faptele ei cele bune. De aceea spune Sfântul Iacov: „eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” (Iacov 2, 18).

Dacă spunem că Îl iubim pe Dumnezeu şi credem în El trebuie să arătăm împlinirea în viaţa noastră a faptelor poruncilor Sale.

Nu Îl putem iubi pe Dumnezeu şi, în același timp, să nu-L ascultăm. Tocmai de aceea Îl iubim, pentru că Îl ascultăm şi ne supunem Lui, pentru că El e viaţa noastră.

Doamne, miluieşte-mă!

Fără Tine se dărâmă casa sufletului meu. Ai grijă de mine şi surpă nesimţirea şi prostia mea.

*

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „întristarea cea după Dumnezeu” (II Cor. 7, 10) care e, de fapt, dorinţa noastră continuă şi susţinută de a face binele şi de a ne feri de rău.

Întristarea cea bună e pocăinţa din inimă, durerea că am păcătuit încă o dată şi mereu împotriva milei şi a iubirii Prea Sfintei Treimi.

Când simţim că prin pocăinţă şi lacrimi trebuie să ne apropiem de Dumnezeu şi nădăjduim, că numai de la El putem primi iertare, ne întristăm bine, pentru că ne pare rău de nesimţirea, de bădărănia şi de lipsa de frică pentru păcat şi de lipsa de evlavie a sufletului nostru.

Întristarea care vine din conştiinţa vinovăţiei ne duce la pocăinţă iar pocăinţa din inimă duce la veselie, la veselia cea nepieritoare.

Pocăinţa creştin-ortodoxă nu e o stare pesimistă şi deznădăjduită. Pocăinţa ortodoxului e încredere nebiruită în mila şi iertarea lui Dumnezeu.

De aceea ne spovedim şi ne pocăim, pentru că noi credem şi nădăjduim că vom fi iertaţi.

Dacă nu credem că vom primi răspuns la rugăciunile noastre, credinţa noastră e stricată, nu are nădejde, e plină de infatuare, de teamă.

Ne pocăim şi nu ne pare rău, după cum spune şi Sfântul Apostol: „pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Cor. 7, 10).

Pocăinţa cea adevărată aduce tocmai bucurie, iertare, luminare, duce la o nouă viaţă. Ne pocăim ca să devenim buni şi nu: mai răi.

Întristarea – spun Părinţii cei Sfinţi – alungă pe Sfântul Duh.

De aceea, în prima zi a fericirii noastre, în prima zi a învingerii morţii, înviind Domnul, le spune femeilor mironosiţe: „Bucuraţi-vă!” (Mat. 28, 9).

Întristarea care alungă harul Duhului Sfânt din noi e o întristare pe care Sfântul Apostol o numeşte „întristarea lumii” (II Cor. 7, 10). Ea e plină de egoism, de nemulţumire orgolioasă de sine, de orgoliu rănit.

Întristarea lumii crede că poate face fapte bune, că poate sluji lui Dumnezeu cu de la sine putere, fără să aştepte, cu umilinţă şi cu rugăciune fierbinte, ajutorul şi darul lui Dumnezeu.

Când astfel de creştini păcătuiesc, ei consideră căderea lor irevocabilă, inimaginabilă, considerându-se că au păcătuit mai mult decât poate ierta Dumnezeu.

Cineva a spus, un Sfânt Părinte, că păcatele noastre, ale lumii întregi, care au fost şi vor fi, sunt ca o picătură de apă într-un ocean, oceanul fiind iubirea lui Dumnezeu, iertarea Lui, grija Lui de fiecare clipă şi secundă pentru noi, nerecunoscătorii şi uitucii, care credem că vom trăi veşnic pe pământ, uitând astfel de marea pedeapsă ce ne aşteaptă pentru nepocăinţa noastră.

De aceea, necrezând că vor fi iertaţi, rămân în moartea păcatului, în depărtarea de Dumnezeu şi de iertarea Lui. Le e ruşine să se mărturisească cu toată inima şi cu suspine şi cu lacrimi, adică le e ruşine să fie iertaţi.

Astfel că, Sfântul Pavel, celor care avuseseră adevărata întristare, le spune: „Că iată, însăşi aceasta, că v-aţi întristat după Dumnezeu, câtă sârguinţă v-a adus, ba încă şi dezvinovăţire şi mâhnire şi teamă şi dorinţă şi râvnă şi ispăşire!”.

Privind aceste cuvinte cu inimă înţeleaptă, înţelegem roadele întristării celei după Dumnezeu, pentru că ele sunt prezentate de Sfântul Pavel la vedere.

Primul rod e sârguinţa cea bună, adică râvna pentru îndreptare. Apoi dezvinovăţirea, pentru că, deși noi slabi fiind, Dumnezeu nu ne-a lăsat să rătăcim, ci ne-a întors la El şi la păşunea cea duhovnicească.

Am mărturisit: „Am greşit! Iartă-ne Doamne!”. Și El nu ne-a scos afară. El ne-a primit înapoi cu dragoste mare de Tată.

Pocăinţa ne-a fost primită şi am simţit în noi uşurarea cea bună şi harul lui Dumnezeu din nou, şi ne-am bucurat.

Mari lucruri a făcut Domnul cu noi: ne-a umplut de bucurie. Și această bucurie nu se va lua de la noi.

Am fost iertaţi şi suntem iertaţi, pentru că Domnul ne-a iubit cel dintâi.

Nu pentru pocăinţa noastră ne-a iertat El (că cine se poate pocăi potrivit iertării lui Dumnezeu?!), ci pentru că ni S-a făcut dor de El şi pe El L-am căutat cu iubire multă şi cu frică şi cutremur.

Pocăinţa noastră ne-a adus mâhnire pentru păcatele noastre. Pentru că cine a început să urască răul vine la Dumnezeu.

Ea ne-a adus şi teama de Domnul şi aceasta, după cuvintele Sfintei Scripturi: „e începutul înţelepciunii”. Dar ne-a adus şi dorinţa de a face binele şi inimă dăruitoare şi împlinitoare a milei creştine.

Cel ce se pocăieşte, miluieşte.

Cel ce se pocăieşte, iartă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu e lacom, nu face păcat de bună voie şi, chiar de e silit, suferă dureri şi persecuţii privind spre Domnul şi Dumnezeul nostru.

Pocăinţa adevărată aduce râvna prea bună şi evlavia plină de smerenie şi umilinţă.

Pocăinţa aduce ispăşirea, iertarea lui Dumnezeu şi tot lucrul bun, pentru că de sus, de la Domnul, e mila şi milostivirea.

Noi suntem slabi, dar „puterea Mea, se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Cor. 12, 9).

Să zicem ca şi Sfântul Pavel: „foarte bucuros mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Dumnezeu” (II Cor. 12, 9). Căci: „când sunt slab, atunci sunt tare” (II Cor. 12, 10).

*

Inima păcătosului e ca o groapă cu lături care se revarsă în afară.

Celui care vrea să se mântuiască, ispitele îi arată împotriva a ce să lupte.

Doamne, eu sunt păcătos! Când aud „fericiţi cei curaţi cu inima” mă umplu de ruşine şi de cutremur.

Inima care îşi vede murdăria a început să se pocăiască.

Inima care a început să plângă cu amar îşi începe conştientizarea slăbiciunii şi a răutăţii sale.

Prea Bunule Doamne, miluieşte-mă cu mila milostivirii Tale. Dracii vor să-mi ia sufletul. Nu mă lăsa lor şi mă scapă de munca cea veşnică şi de Iad.

*

Sfântul Simeon Noul Teolog spunea: „Cunoştinţa nu este lumină, ci lumina este cunoştinţă, fiindcă în ea, prin ea şi de la ea vine totul[3]. Adică cunoştinţa venită omului prin învăţare, auzire şi citire nu îl luminează pe om, dacă lumina lui Dumnezeu, care e văzut de cei curaţi cu inima, nu îl învaţă pe om, în mod tainic, cele despre El.

De aceea, mai spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Alţii se întorc de la cel ce vorbeşte în Duhul Sfânt, ca de la un îngâmfat şi mândru, simţindu-se mai degrabă jigniţi de cuvintele lui decât îndemnaţi spre umilinţă[4].

El ne aduce „lumina cunoştinţei” potrivit troparului Naşterii.

Înţelegem pe cele ale Sfântului Duh numai împreună cu Sfântul Duh, Care „vine şi se sălăşluieşte întru noi” prin harul Său.

Pe oamenii înduhovniciţi, Sfântul Simeon spune că îi vor recunoaşte şi cunoaşte „cel ce este luminat de sus, de Duhul Sfânt”[5].

Sfinte Simeoane, nu înceta să te rogi pentru mine, nevrednicul şi ticălosul rob al păcatului, căci cred că tu ai mijlocit pentru naşterea mea.

Serbarea ta e la 31 octombrie iar eu m-am născut  la 31 octombrie[6].

Cred că tu ai luminat viaţa mea prin rugăciunile tale şi mi-ai dat să văd lumina Ta și la praznicul Schimbării la Faţă, în Biserica lui Dumnezeu m-ai adus.

Sfinte Afraate şi Sfinţilor Cosma şi Damian, rugaţi-vă pentru mântuirea şi sfinţirea vieţii mele!

Pe cei care vor să se mântuiască dracii îi luptă noapte şi zi, dar mila lui Dumnezeu şi rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor Sfinţilor şi Puterilor cereşti şi ale Sfintei Biserici le uşurează greutăţile.

Dracii încearcă să alunge de la tine pocăinţa şi pomenirea lui Dumnezeu. Pocăinţa te ridică iar gândul şi inima la Dumnezeu te îndreaptă.

Întristarea, dimpotrivă, te scufundă iar deznădejdea te prăbuşeşte în adâncul Iadului şi al întunericului său. Iar ele două sunt lucrarea dracilor.

Bună e tăcerea: ea ne duce la umilinţă şi la plângerea păcatelor.

Bună e smerirea de sine: pentru că te face să îi vezi pe toţi Sfinţi şi, numai pe tine, cel mai păcătos.

Atenţia, curăţia şi simţirea în noi a harului dumnezeiesc descoperă ochilor inimii noastre, comoara şi adâncul de har ascunse în Sfânta Scriptură şi în cărţile Sfinţilor lui Dumnezeu.

Cei ce înţeleg duhovniceşte, aceia umblă printre oameni gândind şi făcând fapte din îndemnul şi prin mlădierea inimii şi a minţii de către harul Prea Sfintei Treimi.

Sfântul Simeon Noul Teolog ne îndeamnă să câştigăm „simplitatea inimii” şi împlinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu.

Nevrednic sunt eu. Nu ascunde de la mine milele Tale cele bogate şi nu mă alunga de la ospăţul Tău cel prea sfânt şi curat. Dă-mi mie, celui mai nevrednic şi cu totul spurcat, să mă împărtăşesc cu Tine, întru curăţie, pace, fără judecată şi pedepsire a mea, acum şi în toată viaţa mea.

Prea Sfântă Stăpână, apără-mă şi ajută netrebnicului Tău rob. Vezi neliniştile, neputinţele, căderile şi prostia mea şi nu mă lăsa singur.

Duhovnicul e călăuza către sfinţenia lui Dumnezeu. El e cel care tămăduieşte sufletul nostru şi ne duce pe umeri în faţa lui Dumnezeu.

Să ne îndreptăm viaţa, pentru ca să nu-i mai necăjim pe preoţii lui Dumnezeu cu păcatele noastre!

Ei ne ascultă şi ne povăţuiesc, ne hrănesc şi ne umplu inima noastră însetată. Să nu-i uităm în rugăciunile noastre! Nici pe cei care ne-au ajutat, nici pe cei care ne urăsc, nici pe cei care rătăcesc de la adevăr.

Iubirea e bună cu fratele sau cu sora. E înţelegătoare dar şi mustrătoare.

Sfătuim ca să îndreptăm. Cu blândeţe şi cu frica lui Dumnezeu.

Cât de nevrednic sunt! Uit sufletul meu cel negru şi dau sfaturi pe care nu le-am încercat niciodată! Amară va fi judecata pentru cel care n-a făcut milă cu aproapele său.

Milă voiesc şi nu jertfă”, adică ritualism fără inimă şi fără adorarea lui Dumnezeu. Milă trebuie să avem, căci din mila lui Dumnezeu suntem şi trăim încă.

Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, ne iartă de mii de ori mai mult decât iertăm noi, infinit mai mult şi ne dă şi harul Sfântului Duh.

A ierta cuiva înseamnă a te îngriji de porunca lui Dumnezeu şi de sufletul tău.

Cel ce ştie cât rău aduce păcatul, se fereşte de toate.

Mâncarea şi băutura cu măsură te lasă să-ţi îndeplineşti programul tău zilnic cu evlavie şi cu pomenirea lui Dumnezeu.

Mulţi cred că pot lupta cu dracii şi cu patimile prin propriile lor forţe dar au o părere prea bună despre ei. Fără Bunul Dumnezeu şi rugăciunile Sfinţilor şi ale Maicii Domnului nu putem să facem nimic pentru mântuirea noastră.

Să nu ne înălţăm cu mintea! Să nu credem că suntem mai mult decât nişte bieţi păcătoşi.

Cei care cugetă la moarte, să se gândească la slujba înmormântării. Această sfântă slujbă arată cine suntem şi ce ajungem. Fără darul lui Dumnezeu nu putem face nimic bun, suntem praf şi cenuşă, mâncarea animalelor din pământ.

Doamne, fii milostiv mie, necuratului şi ticălosului!

Frica, spaima, deznădejdea, tulburarea apărute din senin în inima noastră sunt lucrări drăceşti.

Cel care se pocăieşte, uită păcatele oamenilor şi se gândeşte numai la ticăloşia lui.

După cum spun şi Sfinţii Părinţi, nu putem discuta cu oricine cele din sufletul nostru.

Cei înduhovniciţi şi Sfinţii se recunosc între ei şi îşi dau unul altuia slavă şi întâietate, pentru că în ei locuieşte harul Treimii.

E mai bună tăcerea şi ascultarea decât cuvântul.

Cuvântul cere explicaţii. Tăcerea agoniseşte rugăciune, pocăinţă, smerire de sine şi zdrobirea inimii.

Doamne, fii milostiv mie şi nu mă uita! Pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, înţelepţeşte-mă şi îndreptează-mă ca să fac voia Ta. Dă-mi să pun început bun şi să nu mai amân tot timpul îndreptarea vieţii mele.

Sfintele slujbe te învaţă cum să-L lauzi pe Dumnezeu, cum să-I mulţumeşti şi cum să-L preaslăveşti pe El. Pătrunzând cu mintea şi cu inima ce se face şi ce se spune în cadrul slujbelor Bisericii, avem numai de câştigat şi ne umplem de toată înţelepciunea şi de tot lucrul bun.

Cuviinţa şi bunătatea sunt hainele sufleteşti ale creştinului, alături de rugăciunea pentru toată lumea şi de iertarea din inimă fără părere de rău.

Slava de la oameni alungă smerenia, umilinţa şi liniştea noastră interioară.

Mai bine săraci şi nebăgaţi în seamă, lipsiţi şi strâmtoraţi decât cu infatuare şi mândrie în inimă şi minte.

O, nevrednic sunt eu!…Auzi-mă, Doamne şi mă miluieşte!

*

Cel ce se înalţă cu mintea şi crede mari lucruri despre sine, îşi pierde cinstirea de Dumnezeu şi se laudă cu faptele sale aidoma fariseului din templu.

El spune: „Nu sunt ca ceilalţi oameni. Eu sunt cinstit, drept, milostiv… Eu nu cad în păcate. Eu fac totul după cum vrea Dumnezeu…”.

Nu mai aude cuvântul: „Şi când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: slugi netrebnice suntem; pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc. 17, 10).

Orice lucru am face noi, dacă este fără harul, cinstirea și iubirea față de Dumnezeu nu ne ajută la nimic.

Caritate pot face şi necreştinii.

Milostenia e numai a creştinului ortodox, pentru că ea se face în numele lui Hristos cel răstignit şi înviat, în numele Domnului şi Dumnezeului nostru.

Îl ajutăm pe cel sărman pentru că e fratele nostru, pentru că şi pentru el a murit Hristos Domnul.

Îl iubim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu, Care S-a smerit pe Sine şi S-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, El, Dumnezeu Cuvântul, Unul din Prea Sfânta Treime.

Milostenia porneşte dintr-o inimă iubitoare de Hristos. Fapta bună porneşte tot de aici şi din smerenie şi evlavie drept credincioasă şi curată.

Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale! Fereşte-mă de păcat acum şi în toată viaţa mea şi mă miluieşte.

Pe cei uşuratici la minte şi slabi în credinţă îi asupreşte o frică de Iad fără margini. Ei văd Iadul fără Dumnezeu, fără mila şi iubirea lui Dumnezeu şi prin aceasta se arată necredincioşi faţă de milostivirea şi pronia dumnezeiască.

Frica de Iad trebuie unită cu dragostea de Dumnezeu în inima noastră şi ea trebuie să ne facă să urâm păcatul şi nu să ne arătăm neconvinşi faţă de iertarea lui Dumnezeu, dacă noi ne pocăim.

Pocăinţa curată, din inimă, fermă, serioasă arată că noi credem în Dumnezeu.

Iubirea scoate afară frica. Dacă Îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte, trebuie să credem că El ne va ierta, pentru că El nu scoate pe nimeni afară şi El ne-a spus că ne va ierta, precum şi noi iertăm.

Nu poruncile lui Dumnezeu sunt grele ci voinţa noastră se îndreaptă cu greu spre bine.

Lenea ne împinge la uitarea lui Dumnezeu şi la grija de trup.

Mustrarea lui Dumnezeu sunt ispitele şi greutăţile ce ni se întâmplă în viaţa noastră. Dacă ne vedem păcatele, atunci o considerăm spre îndreptare şi pocăinţă şi o primim ca pe ceva ce ni se cuvine, pentru negrija şi nepăsarea noastră.

Dacă considerăm mustrarea lui Dumnezeu nu iubire şi purtare de grijă pentru noi, nevrednicii şi ticăloşii, ci nedreptate şi nesocotinţă – ceea ce e o hulă şi cuvinte ale unei minţi rătăcite şi bolnave de păcat – începem să credem că n-avem nimic rău în noi şi am fost pedepsiţi pe nedrept.

Dar nu acesta este adevărul! La Dumnezeu nimic nu e întâmplător. Și nimic nu e din răutate față de noi, ci din multă bunătate și iubire pentru noi.

Dumnezeu Prea Bunul, pe cel ce îl iubeşte îl mustră şi îl curăţeşte precum face bijutierul cu argintul, pentru ca să ajungă argint lămurit după cuvintele Sfântului Proroc David.

Doamne, nu mă lăsa în părerea de sine, ci dă-mi să-mi văd păcatele mele şi să le plâng pe ele şi viaţa mea cea rătăcită şi bolnavă.

Nimic bun n-am făcut pe pământ şi totuşi mă luptă mândria.

Nu am pocăinţă şi totuşi trufia îşi ridică scaun în inima mea.

Duhule Sfinte, vino şi Te sălăşluieşte în mine nevrednicul şi ticălosul şi umple-mă de voia Ta! Dă-mi ca să fac voia Ta şi să nu Te mai întristez cu faptele, gândurile şi cuvintele mele cele rele şi necurate.

Când nu mai credem că avem nevoie de pocăinţă, ne-am rătăcit în gândurile răutăţii.

Când am primit în noi gândurile şi semnele poftei şi ale desfrânării, atunci avem ochii inimii îndreptaţi spre pământ şi nu spre cer.

Iadul umple de teamă: pe unii spre viaţă veşnică iar pe alţii spre moarte veşnică. Pe cei credincioşi îi fereşte de rău frica de Iad. Pe cei care păcătuiesc împotriva Sfântului Duh, spunând că Dumnezeu nu-i poate ierta pentru ce au făcut ei, îi duce la deznădejde şi necredinţă.

Doamne, facă-se voia Ta!

„Înţelepciunea se află numai la cei ce primesc sfaturi” (Pilde 13, 10), pentru că la aceştia poţi găsi smerenie şi umilire de sine şi dorinţa de a învăţa viaţa cea după Dumnezeu de la cei încercaţi în luptele duhovniceşti.

Cine nu învaţă de la Domnul şi de la Sfinţii Săi viaţa cea după Dumnezeu, în Sfânta Biserică, nu o poate afla în afara ei, pentru că Sfânta Biserică e „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15).

„Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am strigat şi noaptea înaintea Ta. Să ajungă înaintea Ta rugăciunea mea; pleacă urechea Ta spre ruga mea, Doamne” (Ps. 87, 1-2). Că Tu eşti Bun şi Drept şi Iubitor de oameni şi Te milostiveşti de cei păcătoşi.

Miluieşte-mă, deşi merit să fiu îngropat de viu în Iad.

Miluieşte-mă, deşi nu sunt bun de nimic.

Prea Sfântă Fecioară, învaţă-mă să te cinstesc pe tine cu inimă curată şi plină de cuviinţă. Umple-mă de blândeţe şi de sfială, Prea Milostivă Stăpână, ca să-mi mântuiesc sufletul meu. Eu sunt slab şi prost, miluieşte-mă cu milostivirea ta cea preaslăvită. Greşesc în toată ziua şi în tot ceasul, nu mă uita.

Alungă de la mine curiozitatea rea, lenea, nesimţirea, aroganţa, trufia şi bădărănia, râsul şi viclenia, duplicitatea şi lăcomia. Dă-mi să mă pocăiesc Prea Bună Maică și Doamnă a vieții mele, mai înainte de a muri. Dă-mi să mă îndrept şi să fac voia ta.


[1] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Macarie_cel_Mare.

[2] Sfântul Tihon de Zadonsk: http://ro.orthodoxwiki.org/Tihon_din_Zadonsk.

[3] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze către monahi, în trad. Monahiei Teodosia Laţcu, colecţia Comorile Pustiei, Ed. Anastasia, București, 1995, p. 66.

[4] Idem, p. 71.

[5] Idem, p. 69.

[6] Ulterior am aflat că Sfântul Simeon e pomenit pe 12 martie, dar el rămâne foarte aproape de mine. A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Simeon_Noul_Teolog.

Did you like this? Share it: