Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 82-94.

***

Păcatul făcut, care îşi caută o scuză, arată viclenie şi nu pocăinţă. Păcatul mărturisit trebuie însoţit de părere de rău şi de pocăinţă, de osândire de sine.

Dacă păcatul omoară sufletul, nu poţi să te scuzi ci să te acuzi.

Cel care e mai întâi drept cu sine, poate fi milostiv şi cu fratele sau cu sora.

Cel care cunoaşte cât de uşor poţi păcătui, nu osândeşte pe aproapele său.

Când îi osândim pe alţii nu ne dăm seama, că tocmai atunci, în acea clipă, ne osândim pe noi. Nu mai suntem lumină, ci lumina din noi este întuneric în acea clipă.

Când ne rugăm pentru cei care ne vatămă şi ne prigonesc, ne arătăm răbdarea, credinţa, nădejdea şi dragostea noastră pentru Dumnezeu. Atunci arătăm cine suntem.

Când în noi sălăşluieşte harul Sfântului Duh, împlinim toate cu uşurinţă. Când suntem goi de el, nu putem aproape nimic să facem. Rugăciunea e risipită, gândurile nu ne dau pace, umilinţa şi rugăciunea permanentă, cât şi liniştea adâncă şi plină de smerenie nu mai sunt.

Atunci ne rugăm şi ne zdrobim inimile noastre, ne batem cu pumnii şi ne tăvălim, căci harul Duhului Sfânt, harul Mângâietorului sufletelor noastre nu mai e cu noi.

Duhule Sfinte – ne rugăm atunci – vino şi Te sălăşluieşte din nou în netrebnicul meu suflet! Vezi viaţa mea cea plină de păcate şi patimi şi mă miluieşte! Nu te scârbi de mine! Milostiveşte-Te de mine, ticălosul şi nevrednicul şi luminează-mă ca să fac voia Ta.

Cel care L-a pierdut, Îl caută în cunoştinţă de cauză şi din toată inima.

Harul dumnezeiesc e liniştea, pacea, lumina, ştiinţa, înţelepciunea, puterea şi toată viaţa creştinului ortodox. Fără el se simte şi este gol.

Părerea de sine ucide pocăinţa nevoitorului.

Biserica Ortodoxă nu spune în nicio cântare a sa: „miluieşte-mă pe mine, Sfântul”, ci: „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Toţi suntem netrebnici în faţa lui Dumnezeu, pentru că „toţi s-au abătut…(şi) nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps. 13, 3).

Oricâte fapte bune am avea, prin părerea bună despre noi înșine şi prin primirea slavei de la oameni, ne arătăm a fi nişte luptători împotriva poruncilor lui Dumnezeu şi nu nişte adoratori ai Săi.

Facă-se voia Ta cu mine, ticălosul şi nevrednicul şi nu voia mea, Iubitorule de oameni! Dă-mi să împlinesc, Doamne, pe cele pe care le scriu, ca să nu mă prindă clipa morţii nepocăit şi neîndreptat!

Dacă cântăm lui Dumnezeu, trebuie să-I cântăm cântare nouă, adică făcută prin continua înnoire a sufletului şi a vieţii noastre.

Să cântăm cu inimă sinceră şi plină de nădejde.

Cântarea ce vine dintr-o inimă pocăită sensibilizează şi trimite la pocăinţă.

Cel care cântă trebuie să cânte pentru Dumnezeu, pentru ca să cânte pentru oameni.

Fericiţi sunt cei care au înţeles răul păcatului!

Fericiţi sunt cei care se leapădă de toate grijile şi de cele pe care le posedă pentru dragostea lui Dumnezeu!

Auzim cântându-se: „pentru dragostea Domnului ai urât odihna şi pofta, cu postul curăţindu-ţi sufletul tău, tare ai biruit fiarele…”. Ce frumuseţe! Câtă înălţime duhovnicească!

Pentru dragostea cu care ne iubeşte Dumnezeu, Sfintele Cuvioase au urât odihna personală şi poftirea a ceva din lume. Postul lor le-a curăţit sufletul şi prin nevoinţele lor pustniceşti au biruit fiarele cele rele ale Iadului. Sfintelor femei, nu încetaţi să vă rugaţi pentru noi!

Sfântul David scria: „bucura-se-va inima mea de mântuirea Ta” (Ps. 12, 6), pentru că e plină de bucurie milostivirea lui Dumnezeu.

Simţind  în noi harul lui Dumnezeu, putem rosti ca şi el: „Cânta-voi Domnului, Celui ce mi-a făcut bine” (Ps. 12, 6). Pentru că harul lui Dumnezeu e cel mai mare bine în viața noastră.

Cel nebun zice în inima sa: „Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13, 1). Dar „săracul nădăjduieşte în Domnul” (Ps. 13, 6), pentru că de la El e toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit.

Pocăinţa cea bună nu se termină decât odată cu moartea. Până acolo ţine şi fapta bună.

„Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre”, spune Sfântul David (Ps. 16, 4), pentru că e strâmtă calea care duce la viaţa veşnică.

„Cu acoperământul aripilor Tale acoperă-mă” (Ps.16, 8), Doamne, ca să fac voia Ta în toată viaţa mea!

Spovedania cea bună e cea care părăseşte păcatul, căreia îi e scârbă de el.

Cel care se leapădă de păcat începe să iubească înţelepciunea.

Credinciosul simplu, care primeşte cu evlavie şi frică de Dumnezeu, poruncile Domnului, e mai bun şi mai înţelept decât învăţatul mândru şi arogant.

Înţelepciunea lumii e nebunie în faţa lui Dumnezeu, pentru că e a omului şi a păcatului şi omul nu se poate îndrepta singur în faţa Lui.

Înţelepciunea de la Duhul Sfânt e nebunie pentru oamenii pământeşti, pentru că ea e a vieţii veşnice şi e mântuitoare.

Cel care suferă şi se roagă, împlineşte Sfânta Evanghelie.

Cel care se milostiveşte şi iartă e pe calea cea bună.

Cel care se face tuturor toate, pentru ca pe unii să-i câştige Îl urmează pe Domnul şi iubirea Sa de oameni, pe Cel care S-a dat pe Sine pentru viaţa lumii.

Rugăciunea lui Iisus e gândul iubirii noastre către Dumnezeu.

Doamne, dă-mi şi mie, ticălosului, să învăţ a mă ruga cu ea, Ţie, Iubitorului de oameni!

Umilinţa te învaţă această rugăciune! Sfinţii Părinţi ne învaţă să o rostim ca nişte cerşetori ai milei divine.

Dă-mi, Doamne, pocăinţă! Dă-mi să mă rog Ţie cu mintea umilită şi cu duh smerit!

Auzi-mă, Doamne, ca nu cumva să adorm întru moarte, ca nu cumva să zică vrăjmaşul meu: întăritu-m-am asupra lui! Ai milă de zidirea Ta Stăpâne! Dă-mi mie râvna Ta şi umilinţa Ta, Mult Milostive!

Discuţiile te secătuiesc. Vorba multă e moarte a sufletului, e stârnire a patimilor.

Râvna spre cele bune e dar de la Dumnezeu.

Cel care o are nu mai vrea nimic altceva, decât să-I slujească lui Dumnezeu.

El ne vrea inima noastră. El ne vrea cu trup şi suflet ai Săi. Doamne, fie mie după voia Ta!

Cel care e recunoscător lui Dumnezeu, Îi mulţumeşte tot timpul.

Cel care e în pacea Sfântului Duh nu doreşte certuri şi discuţii, ci să-I mulţumească lui Dumnezeu şi să-L preamărească pe El.

Cel care a câştigat milă de la El se roagă pentru toată lumea, ca toată lumea să se bucure de mila lui Dumnezeu.

Pe cei ce vorbesc mânaţi fiind de Duhul Sfânt trebuie să-i ascultăm cu cuviinţă şi smerenie şi să le împlinim pe cele spuse nouă.

Păcatul împotriva Sfântului Duh, după Sfântul Vasile cel Mare[1], e acela care se face prin negarea faptelor şi a cuvintelor bune ale omui curat şi sfânt, care e plin de darurile Duhului Sfânt.

Doamne, iartă-mă pe mine îndrăzneţul şi nepriceputul! Dă-mi să-i văd pe minunaţii Tăi lucrători şi împlinitori ai poruncilor Tale şi să mă îndrept pe mine.

Scoate-mă din balta relelor mele şi mă miluieşte, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi! Vezi neputinţa mea şi nu mă lăsa.

În orice zi mă umplu de mari şi grele păcate şi ele mă trag la fund, ca pe un pietroi.

Dă-mi pocăinţă mie, nesimţitorului! Linişteşte-mă pe mine, înviforâtul! Călăuzeşte-mă pe mine, rătăcitul. Stinge, Doamne, mânia, orgoliul şi semeţia mea! Nu mă mai lăsa să vorbesc şi să primesc în inima mea gândurile curviei şi ale mândriei! Îndepărtează-mă de cei răi şi alipeşte-mă de cei buni şi iubiţi de Tine!

Cel care e mulţumit de sine e înşelat de Satana.

Cel care crede că are vreo faptă bună sau că i se cuvine Raiul, sau că se roagă bine, sau că ştie cu adevărat cum să se mântuiască, suferă de aceeaşi înşelare.

Cel care doreşte să-i înveţe pe alţii dar pe sine nu se îndreaptă e orb şi nesimţitor.

Cel care vede greşeli la Sfinţii lui Dumnezeu e plin de nebunie şi întuneric.

Cel care îndeamnă la dezmăţ şi păcate, nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu, Care e lumină şi nu întuneric.

Tăcerea e bună pentru concentrarea la rugăciune şi pentru cercetarea conştiinţei, alături de singurătate sau, mai bine zis, tăcerea e în singurătate.

Cel ce iubeşte singurătatea ştie pacea inimii şi a minţii, netulburarea şi meditaţia la Dumnezeu, contemplaţia şi rugăciunea cu atenţie. El a simţit binefacerea acestor sfinte lucruri.

Cel ce crede că nu mai poate păcătui e înnebunit de draci.

Cel care, în locul pocăinţei, deznădăjduieşte, îi neagă lui Dumnezeu iubirea de oameni, când El, din iubire de oameni, a venit pe pământ şi S-a făcut om.

„Cercetează-mă, Doamne, şi mă cearcă (cu mila Ta); aprinde rărunchii şi inima mea (cu dragostea Ta)” (Ps. 25, 2).

Păcatul e rău dar deznădejdea şi nepocăinţa sunt lucruri şi mai rele şi ele îl condamnă pe om la moarte veşnică.

Ai milă de mine, Doamne, când voi veni la prea sfânta şi prea dreapta Ta Judecată! N-am făcut niciun bine, miluieşte-mă ca pe ultimul dintre oameni! Pentru că nu sunt bun şi vrednic de nimic, pentru asta miluieşte-mă! Vindecă sufletul meu pentru ca să-Ţi strig Ţie cântare de bucurie!

Citesc: „plâng şi mă tânguiesc când mă gândesc la moarte” şi nici nu-mi plâng păcatele şi nici nu mă tânguiesc pentru ele.

Nu plâng ca văduva din Nain.

Căci dacă aş plânge şi m-aş jeli, Domnul ar învia şi sufletul meu.

Lazăr era mort de 4 zile şi Domnul l-a înviat. Eu sunt mort de mulţi ani şi dacă m-aş pocăi cu adevărat,  atunci aş vedea faţa Sa, căci El e Lumină și dăruie tuturor celor vrednici  lumina Sa neîmbătrânitoare şi pururea veşnică.

În mormintele trupurilor noastre stă frumuseţea noastră, adică Împărăţia Cerurilor din inimile noastre. Ne-am acoperit comoara Sfântului Duh cu păcate multe.

Ne-am îngropat sufletele de vii şi, deşi părem vii, suntem nişte cadavre umblătoare.

Vai mie, ticălosului! Mă mândresc cu ceea ce mi se pare că fac bine. Mă laud cu ceea ce nu ştiu şi vorbesc deaspre ce nu am atins şi nu am cunoştinţă prin lucrare.

Sunt lucruri pe care eu le citesc şi niciun lucru nu am ca rod al ostenelilor. Nu am pocăinţă şi nici umilinţă.

Prea Sfântă Stăpână, ai grijă şi de mine gângavul şi lunaticul şi îndrăcitul şi neruşinatul. Hrăneşte-mă ca pe un străin de la masa milostivirii tale şi leagă-mi puroiul ranelor mele cu iubirea ta, Prea Curată şi Prea Nevinovată Fecioară, ca să te laud pe tine în toţi vecii!

*

Slavă Ţie, Doamne! Slavă îndurării Tale, Iubitorule de oameni!

Sfatul – pentru Sfinţii Părinţi – se dă, numai dacă cineva ţi-l cere şi după cum te luminează Dumnezeu în acel moment.

Cei care dau sfaturi pentru mântuirea sufletului sunt responsabili de ceea ce spun în faţa oamenilor dar, mai cu seamă, în faţa lui Dumnezeu.

Sfatul se dă conform cu starea celui care îl cere şi potrivit cu puterea lui de înţelegere.

Din iubire de Dumnezeu, sfătuim spre viaţa veşnică şi pe aproapele nostru. Aşa împlinim cuvântul de a purta sarcinile celor neputincioşi şi neîntăriţi.

În Sfânta Biserică trebuie să simţim că Dumnezeu e cu noi. La Sfânta Liturghie, mai ales, trebuie să venim cu cuget smerit şi umilit, cu inimă zdrobită şi iubitoare, păzindu-ne mintea de gânduri rele şi necuvioase şi rugându-ne continuu pentru noi, cât şi pentru toţi cei pe care îi dorim pentru Dumnezeu şi pentru toate cele de mântuire tuturora.

„Grija cea lumească” trebuie lăsată afară.

În Sfânta Biserică trebuie să fim în rugăciune plină de dor şi de recunoştinţă către Dumnezeu.

„Iscodirile minţii” (II Cor. 10, 4) faţă de „cele de taină” trebuie să le alungăm de la noi.

Nu îi este îngăduit creştinului-ortodox să îşi închipuie, să presupună sau să „gândească” de unul singur pe cele despre Dumnezeu şi despre credinţa noastră ortodoxă.

Credinţa creştină ortodoxă e mântuitoare pentru cel nefăţarnic şi necurios.

Făţărnicia şi curiozitatea exagerată sunt boli ale sufletului şi nu virtuţi creştine.

Mintea fără pază, fără trezvie, fără rugăciune sau gând continuu la Dumnezeu şi la cele sfinte îşi închipuie unele lucruri care par bune dar, în esenţă, sunt lucruri rele sub masca binelui şi a virtuţii, pentru că nu se cercetează, pentru adevăr şi mântuirea sufletului, Sfânta Scriptură şi cărţile Sfinţilor Părinţi.

Sfintele cărţi ale Ortodoxiei îndeamnă la rugăciune, la iubire, la curăţie, la pace, la răbdare, la ascultare şi la îndepărtarea de tot păcatul şi de toată necurăţia şi neruşinarea.

Ele nu îţi spun: „Ai făcut o faptă bună, de acum încolo nu mai fă nimic!”. Nu spun aşa Sfintele cărţi!

Ele spun: „iubiţi-vă unii pe alţii”, adică în mod continuu şi pentru toată viaţa. Sau: „rugaţi-vă neîncetat” sau „iubiţi pe vrăjmaşii voştri”.

Pentru că Bunul Dumnezeu cere de la noi, în fiecare clipă şi în fiecare zi, ca să ne dăm viaţa noastră Lui, dar să nu o facem singuri, ci împreună cu alţii. Aşa încât „pe noi înşine şi unii pe alţii” să ne dăm lui Hristos, Domnului şi Dumnezeului nostru.

A ne da viaţa noastră pentru alţii înseamnă a sluji, pentru iubirea lui Hristos Dumnezeu, fraţilor şi surorilor noastre. Împreună cu ei, adică cu toţii, într-o inimă şi într-o voinţă, să-I slujim Domnului, Celui ce ne-a făcut bine.

Doamne, nu uita poporul Tău şi moştenirea Ta! Duhule Sfinte, Mângâietorule, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, ca să se sfinţească viaţa noastră.

Trebuie aşadar să surpăm iscodirile minţii noastre şi să nu primim în minte şi în inimă cuvintele blasfemiatorii şi eretice, ca şi când am vrea să ne unim cu ele şi să ne odihnim în ele. Acestea sunt gânduri ale răutăţii şi ne duc la rătăcire şi nu la pocăinţă.

Recunoaşterea păcatelor noastre, pocăinţa şi plângerea lor duc la părerea de rău pentru păcatele săvârşite şi de aici la Sfânta Spovedanie.

A vrea să ştii, înainte de a te împăca cu Prea Bunul Dumnezeu, arată mândrie şi înfumurare, orgoliu şi înaltă părere de sine.

De aceea Sfântul Apostol Pavel mai spune, că trebuie să surpăm şi „toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu” (II Cor. 10, 5). Pentru că trufia şi tot păcatul stau la baza iscodirilor minţii.

Cei care cred că pot înţelege pe cele ale lui Dumnezeu fără împlinirea poruncilor Sale şi fără urmarea strictă a învăţăturii Sfintei Biserici Ortodoxe, ajung să creadă că ştiu lucruri mari şi sfinte, ba chiar unii se cred „sfinţi” şi „fără de prihană”, ei neînţelegând nimic și arătând că sunt fără minte şi plini de neruşinare după roadele lor, care nu arată că au în ei smerenia, umilinţa şi curăţia Sfinţilor lui Dumnezeu.

Doamne, miluieşte-mă şi mă îndreptează ca să fac voia Ta, că nevrednic şi ticălos sunt eu! Fereşte-mă de păcate şi de rele şi mă miluieşte.

Umilinţa, dragostea înflăcărată, pocăinţa, curăţia trupului şi a sufletului, rugăciunea continuă, smerenia care acoperă faptele bune făcute ne apropie de cunoaşterea lui Dumnezeu.

Cel care se socoteşte mai prejos decât toţi şi nevrednic de orice lucru bun simte trufia ca pe o urâciune şi ca pe o moarte a sufletului.

Când crezi că nu ai nevoie de pocăinţă, atunci te împotriveşti cunoaşterii lui Dumnezeu.

Când nu te faci plin de sărăcie duhovnicească în inima şi în mintea ta, atunci te împotriveşti, din nou, cunoaşterii lui Dumnezeu.

Cine uită rugăciunea şi continua cerere de iertare a păcatelor şi el se îndepărtează de curata şi sfânta cunoaştere a lui Dumnezeu.

Pe mine, păcătosul, Doamne, miluieşte-mă!

Sfânta rugăciune a lui Iisus Domnul ne arată ce statut avem noi în faţa lui Dumnezeu. Ne rugăm zicând: „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Pentru că în faţa lui Dumnezeu „nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps. 13, 3).

Oricât de mult am spori în cunoaştere şi în curăţirea noastră de patimi tot aceleaşi cuvinte rostim, pentru că, cu cât înţelegem voia lui Dumnezeu şi datoria noastră faţă de El, cu atât înţelegem cât de păcătoşi suntem noi faţă de El şi de sfinţenia Sa incalculabilă.

„Tot gândul îl robim”, mai spune Sfântul Apostol Pavel (II Cor. 10, 5), pentru ca să nu facem voia noastră, ci  să fim împlinitori ai cuvintelor lui Hristos Domnul. „Spre ascultarea” (II Cor. 10, 5) Sa să fim.

Robim gândurile noastre, când renunţăm la cele contrare Sfintelor Evanghelii şi Sfintelor învăţături creştin-ortodoxe.

„Robim”, adică ţinem în frâu mişcările inimii şi ale trupului nostru, cu ajutorul raţiunii celei drepte şi mişcată de harul Sfântului Duh.

De aceea, „gata suntem să pedepsim (în noi, în trupul şi în sufletul nostru) dar şi în voi toată neascultarea (noastră de Dumnezeu, cât şi a voastră)” (II Cor. 10, 6).

Noi „umblăm în trup” (II Cor. 10, 3) dar cu „armele luptei noastre, (care sunt)…puternice înaintea lui Dumnezeu”, dărâmăm întăriturile, adică orice păcat sau gând al păcatului sau patimă stricătoare de suflet (II Cor. 10, 4). Pentru că păcatul pune un zid între Dumnezeu şi noi, din cauza negrijei, a neştiinţei sau a uitării noastre plină de nesimţire a sufletului şi de învârtoşare a inimii.

Doamne, Dumnezeul meu, nu mă lăsa în Iadul faptelor mele celor rele şi mă miluieşte! Scoate-mă din noaptea păcatului şi din bezna viciilor mele şi adu-mă la pocăinţă şi la căinţa din inimă şi la părerea de rău pentru păcatele mele şi la plânsul pentru ele.

Străjuieşte-mă, Doamne, cu gândul morţii şi cu conştiinţa răspunsului la înfricoşata Ta Judecată, ca să nu mai stau ca o piatră nesimţitoare în Sfântă Biserica Ta, ci să-mi plâng păcatele mele.

Dă-mi să fac voia Ta, după mare mila Ta, căci ştii netrebnicia mea şi urâţenia sufletului cât şi slăbănogirea trupului meu.

Nu am nicio faptă bună şi niciun gând mântuitor. Zi şi noapte sunt rob al păcatului şi al părerii de sine, al mândriei şi al mâniei.

Poftele trupului colcăie în mine şi trufia minţii mele îmi retează gândul smerit.

Doamne, vezi netrebnicia mea! Nu uita pe robul Tău şi mă miluieşte!

Orice se face din frică de Dumnezeu şi spre slava Sa e bineprimit la Dumnezeu.

Orice strică pacea între fraţi nu e bun şi trebuie îndepărtat.

Mare eşti Doamne şi minunat între Sfinţii Tăi. Tu ne miluieşti pe noi iar noi nu suntem recunoscători. Tu ne ierţi pe noi de multele noastre păcate şi noi nu Îţi mulţumim şi nu  lăudăm mărirea Ta cea nespusă şi iubirea Ta de oameni cea neajunsă.

Slavă Ţie, Prea Sfântă Treime! Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne; slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Miluieşte-ne pe noi şi ne iartă, Doamne, Iubitorule de oameni!

*

Trebuie să-I mulţumim Bunului Dumnezeu pentru toate, pentru marea Sa milă şi iubire pe care ne-o arată în fiecare zi a vieţii noastre.

Cel care îşi vede păcatul său se umileşte, se simte nevrednic de viaţă şi de tot lucrul bun şi tot ce primeşte, primeşte ca din mâna lui Dumnezeu.

O, de mi-aş vedea păcatele mele!

O, de m-aş pocăi din toată inima!

Dacă m-aş gândi la moarte şi aş conştientiza cu adevărat responsabilitatea pe care o am faţă de valoarea sufletului meu, m-aş pocăi, aş plânge pentru viaţa mea spurcată şi plină de desfrânare.

Doamne, nu mă lăsa pustiu!

Duhule Sfinte, vino şi Te sălăşluieşte întru mine ticălosul şi nevrednicul, ca să-mi mântuiesc sufletul meu, după mare mila Ta.

Vai mie, că spun dar nu fac! Vai mie că nu mă îngrijesc de sufletul meu, ca un om netrebnic ce sunt!

*

De am vedea în fiecare clipă Judecata cea înfricoşată, am umbla pe pământ cu smerenie mare şi cu multă frică, privind spre pământ şi rugându-ne pentru iertarea păcatelor noastre.

Vine moartea şi ne găseşte goi, fără harul Sfântului Duh. Ce moarte mai aşteaptă, cel care e  omorât de păcate multe? El e deja mort dar nu-şi dă seama.

Mare lucru şi folositor e să te retragi cu simţurile, cu mintea, cu tot sufletul şi cu tot trupul din lume.

Singurătatea te duce la liniştea interioară.

Când te rogi din inimă, te rogi cu simţămintele tale şi dai dovadă de pocăinţă şi de zdrobire a inimii.

Când nu mai ne credem păcătoşi suntem de plâns.

Până nu luăm hotărârea fermă de a nu mai păcătui şi a nu-L mai supăra pe Bunul Dumnezeu prin viaţa noastră, nu facem nimic cu adevărat. Zidim şi năruim: asta facem!

Pocăinţa şi smerenia ţin sufletul viu.

Tot ce dobândim de la mila lui Dumnezeu păstrează smerenia şi acoperă cu totul umilinţa.

O, Doamne, învredniceşte-mă şi pe mine, ticălosul, ca să cunosc aceste mari daruri ale Sfântului Duh, pentru ca să mă mântuiesc şi eu!

Fără gândul la moarte rămânem reci, impasibili. Gândul la moarte naşte lacrimi de pocăinţă şi ne smereşte.

„Eu sunt pământ şi cenuşă”, se cântă la slujba înmormântării. Moartea pune capăt pocăinţei noastre şi de aceea e înfricoşătoare. După moarte vine Judecata şi nu ne ştim a fi făcut fapte bune şi suntem înfricoşaţi. De aceea o  rugăm pe Maica lui Dumnezeu, pe Sfinţi şi pe Sfinţii Îngeri ca să fie mijlocitorii noştri, să se roage pentru noi.

Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu! Noaptea aceasta să fie în pace, pentru ca să trec de noaptea acestei vieţi şi să ajung la lumina cea neînserată a Împărăţiei Tale.

Fără harul Tău nu putem face nimic. Acest lucru îl conștientizăm foarte acut, atunci când harul Sfântului Duh se retrage din noi sau nu-l mai simțim în noi datorită păcatelor, a patimilor şi a negrijii noastre.

Nu te poţi ruga, nu te poţi afla liniştit, nu poţi posti sau priveghea cu evlavie fără harul Duhului Sfânt.

Mângâierea nevoitorului e harul lui Dumnezeu. Fără harul Său nu există dreaptă gândire şi nici discernământ.

Orice păcat e o lipsă a dreptei gândiri.

Te minţi pe tine însuţi, atunci când păcătuieşti pentru ca să te pocăieşti. Acest gând e un păcat împotriva Sfântului Duh, pentru că ai prea mare încredere în atotbunătatea lui Dumnezeu, fără ca să arăţi roadele pocăinţei tale.

Miluieşte-mă, Doamne, că nevrednic sunt şi nicio urmă a îndreptării nu este întru mine. Pe mine, decăzutul şi neputinciosul, miluieşte-mă Prea Milostivă.

Cel ce se pocăieşte, cu rugăciunea îşi hrăneşte inima şi sufletul şi cu lacrimi şi suspine şi cu posturi şi cu multă pază a gândurilor.

Iisuse Doamne, Dumnezeul meu, miluieşte-mă şi pe mine, curvarul şi ticălosul, ca să nu mă mănânce Iadul cel veşnic.

Iadul e veşnic pentru că Bunul Dumnezeu ne-a dat voinţă liberă.

Iadul e veşnic pentru că şi bucuria în comuniunea Sfinţilor e veşnică.

Doamne, de răutatea şi de cursele vrăjmaşului diavol, ca un Bun şi de oameni Iubitor, scapă-mă!

Orice durere sau suferinţă sau prigoană e spre mântuirea noastră. Dacă ne lepădăm de ele, ne lepădăm de crucea noastră.

Iartă-mă, Doamne, pentru smintelile pricinuite altora! Dă-mi să-mi văd păcatele mele, adică greşelile de gândire, de simțire și de atitudine, ca să mi le spovedesc şi să mă pocăiesc pentru ele.

Prin ispite şi pătimiri învăţăm cum să scăpăm de săgeţile şi de cursele diavolilor.

Veşnic e Dumnezeu. De aceea şi Sfinţii trăiesc veşnic, bucurându-se de vederea Lui cea minunată şi nespusă.

Nu sunt vrednice chinurile de acum – şi e mare adevăr! – pentru Raiul Sfinţilor.

Fiecare clipă trebuie să fie o luptă pentru cer, o luptă pentru mântuirea sufletelor noastre.

Dumnezeu nu trece cu vederea pe cei ce-L iubesc cu adevărat şi vor să trăiască o viaţă sfântă şi fără de prihană, împlinind poruncile Sale.

Suntem inconştienţi mulţi dintre noi. Nu ne dăm seama ce pierdem şi, mai ales, pentru veşnicie! Preferăm lejeritatea şi dulceaţa amară şi animalică a păcatului în locul bucuriei şi veseliei nepieritoare împreună cu Maica Domnului şi cu toţi Sfinţii şi cu toate Puterile cereşti.

Când mă voi pocăi şi eu?! Când voi face şi eu ceea ce spun?!! Sunt mormânt văruit şi fariseu vorbitor şi lăudăros şi nu îl aud pe vameşul care spune, cu capul plecat şi cu inimă plină de căinţă: „Milostiv fii mie, păcătosului!”.

Nu-mi da pocăinţa lui Iuda, Doamne, ci pe cea a Sfântului Apostol Petru! Nu mă lăsa să mă afund şi mai rău în noroiul patimilor mele, ci mă mântuieşte!

Dă-mi să mă rog ție, Prea Sfântă Fecioară, din inimă şi ca în faţa Împărătesei cerului şi a pământului, cu evlavie şi cu bucurie duhovnicească. Dă-mi să-ți pot cânta ție cântare de laudă şi să-ți aduc slujbă cuvântătoare cu înţelegere şi smerenie mare.

Pe cele exterioare rânduieşte-le în așa fel, încât să fie în pace cu cele interioare.

Alungă grija şi nervozitatea din fiinţa mea; pofta şi gândul nelegiuit din inima mea. Dă-mi să privesc la Sfinţii lui Dumnezeu şi să urmez vieţii şi nevoinţei lor.

Arată-mă ca pe cel mai nevrednic şi mai neluat în seamă rob al tău, ca să-mi mântuiesc sufletul meu.

Facă-se voia ta, Stăpână Prea Bună, ca să mă mântuiesc prin rugăciunile şi ajutorul tău, Prea Milostivă Doamnă.


[1]A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Vasile_cel_Mare.

Did you like this? Share it: