Declarația de avere
Declar pe propria-mi răspundere…că am ochiul format pentru detalii…
Văd detalii în oameni, în istorie, în mine, în lucruri.
Îmi place să văd cum cade soarele pe blocuri…
Și gândesc orice fotografie ca pe o mostră de realitate lăsată posterității…pentru că apa trece…fotografiile rămân…
Posed bun simț nealterat, ingenuitate debordantă, creativitate exasperantă.
Fac lucruri pe gratis…dar nicidecum ieftine…și care vor fi din ce în ce mai valoroase…pe cât sunt astăzi, în aparență, trecute cu vederea…
Îmi plac oamenii…însă nu profit de ei.
Iubesc să-i ajut pe oameni…chiar și pe cei care nu au nevoie de nimic și de nimeni.
Am un depozit bancar…în memoria perenității românimii pe aceste meleaguri…
Știu cine sunt…și de unde vin…tocmai de aceea mă simt unic și esențial pentru umanitate, pentru că toți suntem unici…dar nu mulți ne bucurăm de unicitatea noastră.
Tocmai de aceea îmbin vechiul cu noul în viața și literatura mea...capra cu varza…pentru că capra e animal…și varza e legumă…
Trebuie să privești departe…ca să vezi aproape.
Dacă te uiți doar la contul tău bancar…și la nenorocita ta de viață…nu o să vezi departe.
Privește departe…ca să vezi orizontul spre care toți ne îndreptăm!
În plin albastru…
Scufundat în cer…
Căci dacă n-ai tot cerul în tine…degeaba ai pământ cât vezi cu ochii.
Să ai cerul fără nori…
Să vrei să zbori cu mintea spre cele dumnezeiești, prietenul meu!
Nu mă interesează persoana de pe soclu…ci gestul mâinii…care prinde soarele…
Posed, cu alte cuvinte, o tresărire continuă către Soarele dreptății…fapt pentru care orice reflex al luminii solare, creată de El, mi se pare o minune frumoasă. E adevărat: incomparabilă cu inexprimabil de minunata Sa slavă dumnezeiască…
Am mai încercat un detaliu…
Apoi m-am întors…și am surprins o femeie stând pe bancă, indiferentă la zborul săgeții într-un cuib de cuci…lehamisindu-se sub mâna lui…transformată în metaforă…
Posed echilibru intravilan și extravilan, mașină a reflecției inimii din 1977, alături de trei conturi bancare în rugăciune, deschise pe fondul a trei demersuri teologice: credință, nădejde și dragoste.
Din care contemporanul nu mai cunoaște decât unul: că dacă dragoste nu e…nici sex nu e…Sau se poate și fără dragoste…
Am dragoste pentru eroii care au murit pentru ca noi…să fim nesimțiți pe pământul înroșit de sângele lor…
Coroane la monumentul din marmură, metal și lemn…
Ce fel de coroane avem în inimă pentru ei?
Da, știu: e ușor să fii viteaz…când nu încasezi gloanțe!
Amintire…pe partea cealaltă…
Și iată lemnul monumentului: e în pardoseala cruciformă!
Din toată plimbarea de ieri, asta a fost cea mai autentică bucurie a mea: să calc peste aceste buturugi introduse în pământ, care, datorită apei din ele…mi-au dat o senzație unică de aderență la normalitate…
Încă o fotografie, cu aceeași panoramă:
Butuci rotunzi de lemn între lespezi de marmură. Pe marmură…un deget mare, o urmă de metal, pentru ca urma ce au lăsat-o să nu fie ștearsă…
Posed încredere în viitorul românesc.
Dacă nu aș poseda…nu aș mai crea nimic…pentru că nu ar mai fi cazul…
Numai că viitorul românesc e condus încă de oameni care îi strangulează avântul.
Orice jertfă are viitor.
Prezentul e un viitor al jertfei părut apuse.
Iar noi suntem doar încă o treaptă a unei istorii ascendente, mergătoare spre Împărăția lui Dumnezeu.
Căci vai acelora, a căror nădejde piere odată cu moartea lor!
Numele eroilor de pe aceste lespezi nu sunt trecute în revistă (măcar atât!…) la niciun curs gimnazial, liceal sau universitar.
Un băiat cu șapcă a trecut prin cadru…fără să îi pese că sângele e sub talpa lui…
El e viu, are viața înainte, îl doare în cot că are o istorie în spate…se îndreaptă spre: „a trecut în neființă”…
Posed simțăminte vii, clare, generoase…
Motiv pentru care nu mă arânesc în viață…pentru că nu fur consistent.
Eram pe zebră…și începe să bată clopotul!
Nu mi-am dat seama de unde…vin sunetele…până ce nu am văzut ceasul…
A se observa că lumina pune în evidență umbra și nu invers.
Acesta e motivul pentru care ai nevoie de teologie și de luminarea minții de către harul lui Dumnezeu pentru ca să îți vezi întunericul.
Dacă nu îți vezi întunericul…crezi că nu ai nicio problemă…
Același soare…dar pe o altă clădire…
Iar clădirile au nevoie de oameni și de soare…pentru ca să le pună în evidență, căci ele nu știu că există.
A dat faliment…
Așa e când confunzi România cu o țară a magnaților.
Pe Christian Tell, spre congregația asumpționistă…
Sub o fereastră…parcă…
Istoria se uită, așadar, dacă nu o consemnezi cu aplecare aparte…asupra evenimentelor pe care trebuie să le descrii.
Biblioteca, ceva de secol 20…care nu e mall…adică nu e de mâncare…adică nu ne mai trebuie…
Pentru eventualii cititori hotărâți…
Posed în viața de zi cu zi și online identitate asumată.
Adică nu mă schimb cu ploaia…nu mă mut dintr-o barcă în alta odată cu schimbarea culorii politice.
Posed așadar verticalitate creațională…chiar dacă mă cam doare spatele…de la nevoința scriitoricească și ascetică.
Am ajuns la destinația de ieri, m-am pus lângă geam…și am privit de la etajul 2…spre o Biserică ortodoxă din zare…
În curte…
alertă de gradul zero.
După o oră și ceva, aproape două…
O luasem în direcția greșită…
Și m-am întors spre Piața Romană…grație unei doamne cu căștile în urechi, pe care am întrebat-o…și care, deși nu știa prea bine românește…nu m-a mințit la ceas de seară…
O să fie aici un mare…nu știu ce…care o să dea și el faliment…în cele din urmă…pe rețetă tipic românească…
Adesea, pe platformele luminoase de pe pereți nu sunt persoane ultra deștepte sau semnificative pentru România…dar de pe urma lor se face bani în România…Atunci aceste persoane sunt „cele mai importante”.
Când două tramvaie stau în așteptare…eu trec linia ce mă duce spre Soare…
O, nu sunt de acord cu faptul că mitraismul ar fi avut vreo șansă să eclipseze creștinismul!
Posed sărăcie.
Cer să-mi fie impozitată cu 100%.