Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [4]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Cuvintele duhovnicești
I
(Jurnal 1999-2003)
*
Paginile 95-116.
***
Sufletul omului, care mulţumeşte pentru toate Bunului Dumnezeu, recunoaşte că fără El nu poate face nimic.
Cel ce a înţeles că nu poate trăi fără rugăciune vrea să se simtă în vorbire tainică cu Dumnezeu, fără ca să fie înţeles de oameni şi fără să fie lăudat de ei.
Doamne, dă-mi să-Ţi slujesc Ţie până la ultima mea suflare. Dă ca toată viaţa mea să fie închinată Ţie şi eu să nu mai trăiesc pentru mine, ci pentru Tine, ca să fac voia Ta după mare mila Ta.
Dacă nu poţi vedea inimile oamenilor prin harul lui Dumnezeu, nici nu îi poţi sfătui pentru mântuirea lor.
Orice frică care nu aduce pocăinţă e de la draci.
Spovedania deasă nu dă loc păcatelor mari să ne tulbure.
Când ne împărtăşim cu Sfintele Taine trebuie să avem inimă curată, iertătoare, smerită, plină de iubire şi de rugăciune.
Cât de nevrednic sunt! Păcatul a orbit ochii inimii mele şi mintea mea e rătăcită şi neluminată.
O, Doamne, izbăveşte-mă de păcatele şi de patimile mele, că sunt rob al păcatului şi al morţi.
Dacă aş gândi la moarte, mi-aş plânge păcatele.
Dacă mi-aş vedea păcatele, nu aş mai osândi şi judeca pe altul.
Dacă m-aş îngriji de sufletul meu, aş vărsa lacrimi zi şi noapte.
Citirea la Psaltire domoleşte patimile şi atrage harul Sfântului Duh, luminează mintea şi încălzeşte inima cu iubire duhovnicească.
Sfatul din inimă încălzeşte inima şi sprijină voinţa spre fapte bune şi bineplăcute Ţie, Iubitorule de oameni!
Uneori simt că nu-mi lipseşte nimic, că am inima plină. Alteori mă simt ca pe o mare furtunoasă.
Frica se datorează puţinei tale credinţe sau unei slăbiciuni a firii tale.
Cuvintele acestea pe care le scriu mă arată a fi un prefăcut şi un lăudăros.
Nimic nu fac bine. Sunt leneş şi nesupus.
Dacă aş face ascultare la Sfinţii Părinţi şi la toţi Sfinţii, aş vedea că nu ştiu nimic. Mă înşel pe mine însumi crezând că ştiu ceva sau că am înţeles ceva.
Dacă posteşti ai mintea clară, ai gând de pocăinţă, ai smerenie, ai frica de păcat. Postul adevărat subţiază mintea şi aprinde în inima rece dragostea de Dumnezeu.
Dacă nu iubim pe Dumnezeu, nu ştim că trăim, nu ştim ce e viaţa.
Dacă nu urâm păcatul, nu vom afla nicicând viaţa după Dumnezeu.
Cred că milostenia e despovărare, că e un semn al lepădării de sine.
Dăm milostenie, pentru ca să urmăm în iubire şi compătimire Domnului nostru.
Cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu e sincer cu aproapele său, pentru ca să fie sincer cu sine.
Cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu nu vrea să creadă mari lucruri despre sine, dar despre aproapele său vrea să vorbească numai de bine.
Dă-mi, Doamne, să ştiu şi eu, ticălosul, ce e iubirea Ta!
Ar trebui să ne rugăm tot timpul cu conştiinţa că nimic nu avem bun şi pe fiecare zi Îl supărăm pe Bunul Dumnezeu. Trebuie să ne credem goi şi mult păcătoşi, cu totul lipsiţi şi negrii de atâtea păcate.
E o ispită „fină” să crezi că nu mai ai păcate, dacă nu te mai mustră conştiinţa. Cine ţi-a spus că nu mai ai păcate?! Cine ţi-a spus că eşti sfânt?! Numai diavolul spune astfel de minciuni celor ce se nevoiesc.
Cum să fii sfânt dacă te rogi şi zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Noi, oamenii, suntem păcătoşi şi nevrednici. Numai Dumnezeu e Sfânt.
Rugăciunea pentru toţi oamenii smereşte inima şi sufletul.
Te rogi pentru toţi, pentru că Domnul ţi-a mai dat să fii viu şi azi, pentru ca să te mântuieşti. Pentru asta trebuie să-I mulţumeşti! Pentru asta te rogi pentru toţi, pentru că ai primit mila Sa şi trebuie să te arăţi şi tu milostiv.
Păcatul e născut din mândrie şi părere de sine şi el nu se agravează, dacă mărturiseşti că tu eşti de vină în tot timpul şi în tot locul.
Dacă te consideri păcătos, nu trebuie să te mire păcatul din tine.
Când îţi pare rău că ai gânduri necurate, atunci te crezi mai bun decât ești, neadmițând că tu eşti un ticălos şi un prefăcut.
Nu poţi să te îndrepţi fără învăţătura adevărului de credinţă.
O mărturisire dreaptă şi evlavioasă a credinţei ortodoxe arată un suflet împodobit cu virtuţi şi cu sfinţenie.
Cel care îşi permite să greşească în cele mici – cu deplină ştiinţă – va greşi şi în cele mari.
Trebuie să asculţi şi apoi să vorbeşti.
Înfierbântarea şi mânia ta nu îl pot bucura pe om dacă îl sfătuiești în aceste condiții.
Dacă nu simţi că vorbeşti din ale lui Dumnezeu, din cele ale adevărului, nu vorbi!
Smerenie e când avem prea multe fapte bune şi nu puţine fapte făcute fără durere de inimă şi pază a minţii şi a simţurilor.
Cel care e atent la ceea ce cântă la strană, a înţeles că trebuie să cânte şi cu sufletul şi cu inima.
Dacă nu vrea Dumnezeu, nu se întâmplă nimic.
El ştie toate şi face toate cu prea mare iubire de oameni și din adâncul înţelepciunii Sale chivernisește toate pentru noi, toate cele care ne sunt de folos.
Doamne, facă-se voia Ta întru mine, ca să laud numele Tău după mare mila Ta! Eu sunt lipsit de fapte bune şi gol de iubire şi de milostivire. Miluieşte-mă Tu, Iubitorule de oameni, ca pe tâlharul ce s-a pocăit şi l-ai primit în Rai.
Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!
*
Să primim toate cu mulţumire.
Cel care mulţumeşte lui Dumnezeu se smereşte şi smerenia lui îi luminează mintea sau smerenia lui atrage harul dumnezeiesc în el, adică pe acela care luminează pe tot omul ce vine în lume.
Doamne, fără Tine suntem pustii! Fără iubirea Ta nu ştim nimic. Fără ajutorul Tău, Doamne, nu e nicio scăpare.
Mângâie-ne în bolile şi neputinţele noastre. Când greşim, dă-ne gând de pocăinţă. Străpunge inima noastră cu dor şi cu durere duhovnicească.
Prin Sfinţi aflăm ce înseamnă să iubim pe Dumnezeu. Sfinţii au iubit pe Dumnezeu şi Dumnezeu i-a iubit pe ei.
De aceea spune Sfântul Duh în psalmul 41, 1: „în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor”. Aşa au iubit şi dorit Sfinţii pe Dumnezeu: „în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor”. Ei erau însetaţi de Dumnezeu (Ps. 41, 2) şi de dreptatea Lui, de „Dumnezeul cel viu” (Ps. 41, 2).
Din cauza iubirii pentru Dumnezeu, Sfinții Lui n-au iubit nimic din lume. Au părăsit gândul şi voinţa lumii pentru lumina şi adevărul lui Dumnezeu Cel prea milostiv (Ps. 42, 3).
Doamne, învaţă-ne şi pe noi să Te iubim! Deşi sunt nevrednic şi ticălos, miluieşte-mă! Vindecă sufletul meu cel prea desfrânat. Arată-Te, „Dumnezeule, întărirea mea!” (Ps. 42, 2).
Cel care a cunoscut dulceaţa rugăciunii nu oboseşte rugându-se.
Dacă ne rugăm pentru cei care ne sunt vrăjmaşi, învăţăm de la Sfântul Duh să iubim pe toți. Ei ne fac rău, iar noi le dorim binele. Ei ne blesteamă iar noi îi binecuvântăm.
„Cu Dumnezeu ne vom lăuda toată ziua” (Ps. 43, 10), spun cei credincioşi.
Cel care Îl laudă pe Dumnezeu, Îi cunoaşte măreţia, sfinţenia, puterea, iubirea, milostivirea, ajutorul, atotînţelepcunea, atotputerea şi toate celelalte.
Dumnezeu e Bun cu cei ce se pocăiesc.
„El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (I In. 4, 10).
El ne-a iubit şi pentru noi S-a făcut om. De aceea şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul (I In. 4, 11).
Iubirea te învaţă să fii sincer, să mergi până la a-ţi da viaţa pentru prietenul tău.
Iubim pe Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit mai întâi (I In. 4,19) şi ne cheamă mereu la El.
Doamne, facă-se voia Ta întru noi! Învaţă-ne să Te iubim, Doamne! Învaţă-ne să ne pocăim şi să Îţi slujim Ţie!
Pe cel în ispită trebuie să-l mângâiem.
Dacă nu suspinăm pentru toţi, vom suspina puţin şi pentru noi!
Dacă nu ne gândim la moarte, nu iubim viaţa.
Cine se uită numai la viaţa acesta, uită că suntem doar călători.
Dumnezeu e scăparea noastră (Ps. 89, 1). El e ajutorul nostru de fiecare clipă.
Dacă am fi conştienţi de mila lui Dumnezeu faţă de noi, am plânge fără oprire.
Dacă am şti cât greşim în fiecare clipă, n-am mai cuteza să ne înălţăm cu mintea vreodată.
Duşmanii omului duhovnicesc, cei mai mari: uitarea, neatenţia şi nepăsarea.
Uiţi să-L chemi pe Dumnezeu: uiţi totul odată cu asta.
Eşti neatent: spui hule şi sminteşti.
Eşti nepăsător: te arăţi râzând şi spunând glume şi lucruri prăpăstioase.
Doamne, cât greşesc eu Ţie! Cât de nebun mă arăt eu în faţa Ta! Vai mie! Cu totul m-am făcut spurcat şi lipsit. Sunt gol de orice faptă bună. Miluieşte-mă, Mult îndurate! Nu mă lăsa pe mine să mor în păcatele mele. Miluieşte-mă!
Mândria surpă tot lucrul bun.
Ascunde lucrul bun!
Slava deşartă strică agoniseala ta.
Îndoiala inimii alungă harul Sfântului Duh. La fel şi gândurile necurate şi curvare.
Păstrează-ţi ochii curaţi! Nesmintirea lor păstrează pacea sufletului.
Doamne, miluieşte-mă şi mă învaţă să fac voia Ta! Scoate-mă din rătăcirea inimii mele şi mă fă viu! Fii Milostiv mie!
*
Cel care a început să se creadă vrednic de ceva duhovnicesc e pe calea rătăcirii.
Sfinţii nu se cred vrednici de nimic, nici chiar de viaţă. Atât se smeresc ei!
Sfinţii sunt smeriţi, pentru că au învăţat smerenia Domnului. Au iubit curăţia şi cuminţenia sufletului. Au fost buni cu oamenii. Unii au rămas goi sau aproape goi din cauza iubirii de oameni.
O, Doamne! Când gândesc la moarte, atunci văd cine sunt: un nenorocit, o căzătură. Privesc moartea şi nu ştiu când va veni şi la mine. Mă înspăimântă mormântul, mai bine zis sfârşitul timpului pocăinţei. În nebunia mea am nădejde în mila Domnului, dar mă înspăimânt, mi-e frică.
O, nu văd nimic bun în fiinţa mea! Mormântul ne arată ce suntem. El nu ne minte! Vrem să uităm că murim pentru ca să slujim încă păcatului.
Cel care a început să iubească smerenia, acela a început să vadă folosul umilinţei continue.
Trebuie să ne vedem şi să ne credem mai răi decât toţi. Fiind mai jos, Dumnezeu ne ridică fruntea.
Lacrimile pocăinţei ne îmbogăţesc cu harul Sfântului Duh.
„Însutitele osteneli” vin din „suspinurile cele dintru adânc” ale sufletului.
Plângerea dureroasă a inimii noastre naşte luminare duhovnicească şi harul dumnezeiesc ne îndeamnă la alte osteneli duhovniceşti, la noi şi noi dorinţe de mântuire ale sufletului nostru.
O, Doamne, dă-mi să-mi văd nemernicia mea! Numai pe a mea…
Spovedania sinceră, făcută în amănunt, cu durerea inimii şi cu umilinţă, te face sănătos!
Când vrem să ne ascundem, „facem răni şi viermi în gândurile ascunse” (Sfântul Teodor Studitul[1]).
Trebuie să iubim pe Dumnezeu şi pe oameni! Trebuie să fim buni, nepizmuitori, curaţi cu inima. Mai ales, trebuie să ne rugăm pentru oameni. Cu cât ne rugăm mai mult pentru alţii, cu atât înţelegem că avem nevoie de rugăciunile altora.
Sfinţii se roagă pentru noi. Ei ne ajută în necazurile şi ispitele noastre. Mereu trebuie să ne rugăm Bunului Dumnezeu, pentru ca să ne lumineze mintea! Să ne smerim continuu!
Cel care cere luminarea lui Dumnezeu, o va primi neîntârziat.
M-am bucurat azi, când într-un lac de pe drum am găsit aruncată o brânzoaică. Am luat-o de jos, am şters-o şi m-am rugat pentru cel care s-a milostivit de mine şi mi-a dat-o. Am mâncat-o cu bucurie. Bucuria m-a săturat.
Tot azi: un copilaş posomorât mergea de mână cu mama lui. Deodată, dintr-o curte, au ieşit doi căţeluşi. Copilaşul s-a bucurat instantaneu iar căţeluşii au alergat la el.
Bucuria cere bucurie. Nevinovăţia cere nevinovăţie. Am mulţumit lui Dumnezeu pentru atâta dragoste!
Dumnezeu ne iubeşte. Dumnezeu e prea bun cu noi.
Când am găsit brânzoaica, m-am gândit la cum m-ar hrăni Dumnezeu, dacă nu aş avea nimic de mâncare. Aş găsi pe drum, mi-ar da cineva milostenie, aș primi un ajutor în vreun fel anume…Pentru că Dumnezeu nu uită pe nimeni, nici pe mine, cel mai ticălos dintre toţi.
O, Doamne, mult mai doreşti Tu mântuirea noastră!
Sunt nepăsător ca o piatră. Văd ce trebuie să fac şi rămân tot în îndoială, tot leneş.
Când eşti bătut şi insultat de toţi şi te rogi Domnului să te ierte, pentru că nu eşti bun de nimic, umilinţa ta e o înălţare în faţa lui Dumnezeu.
Când Sfinţii spun că nu sunt buni de nimic, atunci sunt şi mai luminaţi şi mai mari.
Smerenia cea mai mare arată sfinţenia cea mai mare. Și ea a fost a Domnului. A murit pentru noi pe Sfânta Cruce, pentru ca să ne înveţe să stăm cu inima goală de gânduri deşarte, bătuţi în cuiele înţelegerii duhovnicești şi ale răbdării sfinte, înaitând pe calea împlinirii sfintelor Sale porunci.
Sfânta Cruce e viaţa creştinului, e viaţa pe calea cea strâmtă. Sfânta Cruce e inima creştinului, în care iubirea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru oameni stau împreună.
Sfânta Cruce e cerul pe pământ, adică harul lui Dumnezeu în inima noastră.
Când ne luptăm cu patimile noastre, atunci suntem pe cruce.
Fiecare trebuie să ne purtăm crucea mântuirii până la capăt.
Dumnezeu e Cel ce ne întăreşte. De n-ar fi El, n-ar sta în picioare casa sufletului nostru.
Ne-a iubit atât de mult Dumnezeu, încât S-a făcut om. Ce măreţie! Ce smerenie negrăită! Câtă iubire! Nu poţi lăuda cum se cuvine pe Dumnezeu niciodată. Nu ai cuvinte.
El e prea bun iar eu sunt un ticălos, cel mai curvar, cel mai rătăcit!
Ai milă de mine, gângavul! Nu mă uita pe mine, impostorul!
Laudele strică sufletul.
Cu cât te întorci acasă cu mai puţine imagini sau gânduri, cu atât mai bine.
Trebuie să Îl dorim pe Dumnezeu. Trebuie să ne smerim continuu.
Patima desfrânării aprinde în tine focul Iadului. Aduce gânduri de ruşine şi vătămătoare. Focul Sfântului Duh aduce linişte, curăţie, smerenie, pocăinţă, lacrimi.
O, lacrimile spală sufletul! O, Doamne, lacrimi dă-mi mie! Miluieşte-mă pe mine, netrebnicul!
Uită lucrul bun. Aminteşte-ţi însă păcatele tale de-a pururi! Pune-le în faţa conştiinţei tale, adică înaintea ta! Dacă nu îţi aminteşti de ele, vei cădea în aceleaşi păcate cu mult mai greu.
Aminteşte-ţi de Dumnezeu şi El îşi va aminti de tine.
Nu bârfi! Acoperă păcatul fratelui tău cu bunătatea şi înţelegerea ta.
Trebuie să ne cerem iertare de la toţi în tot timpul şi în tot locul!
O, Doamne, ajută-mă, ca să mă împac cu toţi cu care sunt certat, din voia sau fără voia mea şi cu cei care nu mă iubesc! Împacă-mă cu toţi! Dă-mi pacea Ta, după mare mila Ta! Dă-mi să gândesc mereu numai pe cele bune! Învaţă-mă adevărul Tău.
Dumnezeu ne doreşte pe noi mântuiţi. El ne poartă de grijă. Numai noi uităm asta!
Facă-se voia Ta, Stăpâne! Îndură-Te de noi şi ne miluieşte! Cercetează-ne pe noi şi ne miluieşte!
Iartă-mi, Doamne, păcatele neştiinţei mele! Iartă-mi păcatele pe care le-am săvârşit din prima zi de după Sfântul Botez şi până astăzi.
Miluieşte-mă! Sunt un stricat. Sunt un nenorocit. Miluieşte-mă!
*
Doamne, dă-mi să nu uit să mă pocăiesc în fiecare zi!
Uitarea e depărtare de Dumnezeu. Când nu-L uităm pe Dumnezeu, ne gândim și să nu-l smintim pe aproapele nostru. Ne păzim atunci. Vrem ca să nu nedreptăţim pe nimeni cu nimic.
Când nu-L uităm pe Dumnezeu, nu uităm nici rugăciunea.
Rugăciunea din inimă îi goneşte pe diavoli.
Diavolii îşi arată neputinţa prin hule. Se strecoară pe furiş în gândurile tale şi te fac să huleşti în timp ce te rogi.
Un moment de neatenţie şi spui ceva blasfemiator. Să nu te tulburi! Roagă-te în continuare! Să fii convins că e de la draci!
Cel care nu doreşte să facă rău, cel care nu doreşte să-L supere pe Dumnezeu, nu se gândeşte la blasfemii.
Diavolii vin ca să te supere, ca să te întristeze şi să te arunce în braţele deznădejdii. Nu le fă pe plac! Arată nevrednicia ta Domnului şi El te va linişti!
Maica Domnului e liniştea celor înviforaţi. Ea e hrănitoarea lipsiţilor, ajutătoarea săracilor, mângâierea străinilor, grabnică ajutătoare în nevoi.
Prea Curată Maică, nu mă lăsa! Ai milă de neputinţa mea! La tine e nădejdea mea, miluieşte-mă!
*
Dacă n-aş fi atât de nesimţitor, m-aş gândi la moarte. Dar eu am inimă nesimţitoare şi ticăloasă!
Între rugăciunile de seară ale creştinilor e şi rugăciunea Sfântului Ioan Damaschin[2], pe care o spunem arătând către patul nostru. O, dacă aş înţelege ceea ce spun!
În aceasta, Sfântul Ioan ne învaţă să ne gândim la moarte, la sfârşitul timpului pocăinţei noastre. Cât trăim e timpul pocăinţei. Moartea ne duce la Judecata Domnului iar Domnul ne judecă după faptele noastre.
Sfântul Ioan ne învaţă că patul nostru poate fi în orice zi groapa noastră. Adormim şi s-ar putea să nu ne mai trezim.
Ticălosul meu suflet vrea să se odihnească, dar nu ştie dacă va mai vedea lumina. El cere Iubitorului de oameni îndurare.
„Iată groapa îmi zace înainte”, spune Sfântul Ioan, pentru că viaţa e de la Bunul Dumnezeu, e darul Său cel prea mare.
El ne dă viaţă iar noi trebuie să socotim, cu dreptate – privind la păcate noastre cele multe şi rele – că „groapa ne zace înainte”.
Spune „zace”, pentru că nu îl mai poate ridica pe cel mort. Numai la învierea de obşte, Domnul va fi întâmpinat pe norii slavei Sale de cei înviaţi, împreună cu cei rămaşi în viaţă (I Tes. 4, 17), care se vor transfigura prin slava Sa.
Groapa mă aşteaptă iar „moartea îmi stă înainte” gândeşte creştinul adevărat. Dacă nu ne-ar lumina Dumnezeu, n-am înţelege aceasta!
Cel învârtoşat vede moartea ca petrecându-se cândva și nu o vede lângă el.
Cel plin de trezvie, vede moartea acum, stând înaintea lui. Tocmai de aceea se roagă Sfântul David, Prorocul: „Înţelepţeşte-mă” – şi urmarea înţelepţirii e aceasta: „şi voi învăţa poruncile Tale” (Ps. 118, 73).
Fără luminarea şi înţelepţirea primite de la Dumnezeu nu putem învăţa şi cunoaşte în noi înşine poruncile lui Dumnezeu.
Vedem moartea înainte, dacă credem în Dumnezeu.
Cel care nu crede în Dumnezeu, se crede nemuritor prin sine însuşi, el, care e pământ şi cenuşă.
Vedem moartea înainte, nu pentru că moartea, pentru ea însăşi, ne interesează, ci pentru că „de Judecata Ta, Doamne, mă tem şi de munca cea fără de sfârşit”. Acum ideea morţii e mai clară!
Mă pregătesc pentru moarte, pentru că mă pregătesc pentru Judecata lui Dumnezeu. După moarte, urmează imediat Judecata particulară, a fiecărui om în parte.
De aceea mă tem de moarte: pentru că mă tem de munca cea fără de sfârşit.
Dar şi mai corect spunem în felul următor: nu mă tem de moarte, ci de faptul de a muri în păcate, nespovedit, neîmpărtăşit, neîmpăcat cu Dumnezeu.
Păcatul e tot una cu moartea, cu moartea sufletului.
Păcatul înseamnă moartea sufletului nostru şi aruncarea lui în „munca cea fără de sfârşit”.
Cel care crede în Domnul Iisus Hristos şi face fapte vrednice de El „are viaţă veşnică şi la Judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (In. 5, 24).
Cel ce crede şi face fapte bune s-a mutat de la moartea păcatului, de la moartea care aduce păcatul, la viaţa pe care o aduce harul Sfântului Duh. „Pentru că în Sfântul Duh viază toată făptura spre rodire de viaţă” (Antifon al Utreniei, glas al 4-lea).
Mă tem nu numai pentru ce am făcut, ci şi pentru ce fac. Pentru că „a face rău nu mai contenesc”.
Cel care e conştient de el, acela ştie că Îl mânie, Îl supără şi Îl întristează pe Dumnezeu în fiecare clipă.
Păcatul cu gândul şi la care inima consimte şi în el se complace e tot la fel de mare şi de greu şi de urât în faţa lui Dumnezeu ca şi cel cu fapta.
Asta o vedem din Pilda celor 10 fecioare. Toate 10 erau fecioare, adică se purtau în feciorie trupească. Însă 5 dintre ele erau „fără de minte” (Mt. 25, 3), pentru că nu se îngrijeau şi de dobândirea harului Duhului Sfânt, lăsându-şi astfel candelele inimii fără untdelemnul cel duhovnicesc şi de neapărată trebuinţă. Nu le-a folosit la nimic fapta bună fără dobândirea harului dumnezeiesc. Pentru că, deşi erau fecioare la trup, nu erau astfel şi la suflet.
Dacă sunt conştient de neputinţa mea, ştiu că fără Dulcele Iisus, pe care Îl chem mereu în rugăciune, nu pot să fac nimic. Dacă stau: e de la Dumnezeu. Dacă înving în lupta nevăzută: e tot de la El.
De capul meu nu pot face decât păcate, pentru că nebună e inima omului, care se crede înţeleaptă întru sine.
De aceea, „pe Tine, Domnul Dumnezeul meu, pururea Te mânii şi pe Prea Curata Maica Ta şi pe toate Puterile cereşti şi pe Sfântul Înger, păzitorul meu”.
Prin păcatele mele Îl mânii pe Dumnezeu Prea Bunul şi tot dumnezeiescul cer al Sfinţilor, în frunte cu Prea Curata şi Prea Nevinovata şi Pururea Fecioară Maria.
O, cât de nepăsător sunt! Ce gânduri şi simţiri spurcate am! Cât sunt de aplecat spre rău, încât nu mai văd binele!
Pururea Îl mânii pe Dumnezeu. Prin păcatele mele Îl mânii pururea pe Prea Bunul Dumnezeu.
Aroganţa, mânia, infatuarea, mândria, desfrânarea şi preadesfrânarea inimii şi a cugetului meu, lenea, invidia, gelozia şi prostia mea şi toate celelalte păcate ale mele Îl mânie pe Prea Bunul Dumnezeu.
Ştiu asta, o prea ştiu și de aceea mă rog: „Ştiu, Doamne, că nu sunt vrednic de iubirea Ta de oameni”.
Mă arăt aşa cum sunt, adică cu totul neputincios. Sunt nevrednic, Doamne, de iubirea Ta de oameni şi „vrednic sunt de toată osânda şi munca”.
Nu sunt vrednic de iubirea Ta ci, după faptele mele, sunt vrednic de toată osânda şi munca veşnică a Iadului.
O, acesta este adevărul! Nu sunt bun de nimic, ci numai de Iad.
Însă nu deznădăjduiesc! Pentru că: „rogu-Te, Doamne, mântuieşte-mă după mulţimea bunătăţii Tale”. Nu după păcatele mele, ci după „mulţimea bunătăţii Tale”.
Mântuirea Dreptului şi a celui curat nu sunt nicio minune, pentru că aceia „sunt vrednici de mila Ta”.
Minunea stă în ceea ce mă priveşte pe mine, în ceea ce se produce în mine în relația cu Tine. Pentru că de vrei Tu, atunci poţi să faci mie, mult păcătosului, „minuni cu mila Ta”.
Miluirea mea, Doamne, arată iubirea Ta de oameni! Miluirea mea, a păcătosului, arată multa Ta iubire pentru cei cărora le pare rău de păcatele lor și suspină şi plâng pentru ele.
De nu biruieşte „răutatea mea, bunătatea şi milostivirea Ta cea nespusă”, atunci „tocmeşte pentru mine lucrul” „precum voieşti”.
O, Doamne, facă-se voia Ta! Asta vrea un credincios adevărat: ca voia lui Dumnezeu să se facă în toți şi în toate, „precum în cer, aşa şi pe pământ”.
„Când gândesc la moarte, văd strălucirea noastră zăcând fără chip” mai spune Sfântul Ioan în slujba înmormântării.
Gândesc la moarte şi văd vremelnicia şi deşertăciunea vieții omeneşti. Gândesc la moarte şi mi-e teamă pentru suflet şi trupul meu și mă pocăiesc pentru iertarea mea.
Doamne, dă-mi să mă gândesc şi eu la moarte! Sunt cel mai ticălos, dar dă-mi şi mie gândul morţii, care să strice aplecarea spre uitare, spre neştiinţă şi spre lenevie! Scoate-mă din groapa în care zac, cu păcate nenumărate şi mari, ca să Te laud pe Tine, că şi pe mine, cel mai ticălos dintre toţi, m-ai miluit şi ai avut milă de mine!
*
Tot ceea ce facem, să facem cu măsură! Să nu vătămăm sănătatea trupului şi a minţii şi a sufletului cu multa nevoinţă, pentru ca să nu ne pierdem cu totul.
Nevoința după putere nu duce nici la mândrie şi îl fereşte pe nevoitor şi de lene şi lâncezeală.
Să fim îngăduitori, pentru ca să nu-i întristăm prea mult pe cei care doresc sfat pentru viaţa lor!
Dacă Îl rugăm pe Domnul să ne lumineze, vom găsi sfatul cel mai potrivit.
O, fraţilor, să ne smerim tot timpul! Să ne socotim cei mai de jos, ca să nu cădem din darul lui Dumnezeu. Să ne smerim noi pentru ca să nu ne smerească Dumnezeu.
Să căutăm a fi în pace cu toţi şi să nu osândim pe fraţii sau pe surorile noastre, chiar dacă-i vedem greşind.
Doamne, priveşte şi la mine, ticălosul şi mă mântuieşte! Miluieşte-mă pe mine, Doamne, pe mine cel lipsit de toată fapta bună!
Învaţă-mă să mă rog, Doamne! Încă n-am înţeles ce e rugăciunea. Încă n-am înţeles ce înseamnă a fi creştin ortodox. Încă nu m-am îndreptat.
„Nesimţirea inimii” îl sperie pe nevoitor. Suspină şi se tânguie şi se întristează şi cu pumnul se bate în piept, când simte că e indiferent faţă de Dumnezeu şi de aproapele său.
Când harul lui Dumnezeu pleacă de la noi, suntem singuri. Ce întristare! Câtă luptă atunci! Nu simţim greul când e acesta cu noi. Când Îl întristăm însă pe Domnul, când El ne părăseşte, atunci simţim greul şi ne apucă deznădejdea, frica, teama.
O, fără harul lui Dumnezeu nu trăim! Fără harul Său nu ştim nimic din Preasfânta Ortodoxie!
Cei ce au înţeles ajutorul care vine de la Maica Domnului nu mai încetează s-o laude. Cine iubeşte pe Maica Domnului, i se roagă ei cu simplitate şi din toată inima. O, Prea Curată, vindecă sufletul meu! O, Prea Neîntinată, nu uita proasta mea fiinţă! Miluieşte-mă!
Cât de curat trebuie să fie un preot, Doamne!…El vorbeşte cu Dumnezeu faţă către faţă. El ţine în mână – o, iubire nesfârşită! – pe Cel ce ţine în mână toată făptura. Mă cutremur.
Dacă aş simţi cum trebuie să mă pregătesc pentru primirea Sfintelor Taine, aş rămâne mut. N-aş mai îndrăzni să vorbesc. Dar eu sunt un nesimţitor, un mare păcătos.
O, Doamne, mântuieşte-l pe cel mai rău dintre oameni! Dă-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să învăț să mă mărturisesc Ţie! Luminează-mă, Iubitorule de oameni!
Sfinţii sunt neînţeleşi pentru cei păcătoşi. Sfinţii lui Dumnezeu sunt lumini, focuri care ard, smerenii aprinse şi adânci.
O, inima Sfântului e sălaşul lui Dumnezeu! Sfinţii nu iubesc nimic decât pe Dumnezeu. Deşi trăim pe pământ, ei au mintea în cer. Și sunt uniţi cu Dumnezeu, numai cu El. O, Doamne, Minunat eşti Tu între Sfinţii Tăi!
Numai harul Prea Sfintei Treimi îi învaţă şi îi mână pe oameni la nevoinţe după măsura puterilor lor. Când ne nevoim după capul nostru o sfârşim rău, pentru că exagerăm cel mai adesea în mod lamentabil.
O, Doamne, scapă-ne de cursele diavolului! Mântuieşte-ne de laţurile şi gropile pe care el ni le sapă, pentru ca să cădem în ele. Strică infatuarea mea! Smereşte cugetul meu cel mândru!
Pentru creştinul smerit şi cartea de rugăciuni e o taină. Nu mai vorbesc de Sfânta Scriptură sau de Sfinţii Părinţi!
Socotind mai bine, nu ştiu nici „Amin”, nici „Doamne miluieşte” ce înseamnă.
Una e să crezi în Dumnezeu şi alta să-L iubeşti pe Dumnezeu. Iubirea ne smereşte. Iubirea ne face atenţi şi grijulii şi temători.
Un singur gând al Satanei primit în inima noastră poate să ne arunce imediat în Iad. O, ce mare e trezvia şi rugăciunea lui Iisus!
Când suntem copleşiţi de gânduri şi ispite, să căutăm rugăciunea Dulcelui Iisus, să-L chemăm pe El în ajutorul nostru!
Chemându-L, vom simţi că nu dorim ceea ce gândim. Chemându-L, gândurile Satanei vor pieri.
Se tem dracii şi fug de numele Domnului. Rugăciunea îi arde.
De credem că putem „învinge”, cădem cu cădere mare. Fără Domnul nu putem face nimic. Fără El nu există biruinţă.
Să nu deznădăjduim! Să nu ne întristăm! Să ne ridicăm mereu!
Scoate-mă, Doamne, din frica drăcească, pe care dracii mi-o insuflă în minte şi trup şi întăreşte-mă! Fă să mă odihnesc şi să dorm şi să mă trezesc lăudând Prea Sfânt numele Tău!
Ajută necredinţei şi neputinţei mele! Vindecă-mă de mândria şi trufia mea şi scoate-mă din rătăcirea în care mă complac! Facă-se voia Ta, Doamne!
Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!
*
Mergând azi pe stradă, m-am întors în umila mea cămăruţă cu o bucurie şi o iubire de oameni imensă. M-a miluit Prea Curata!
Când simţi să iubeşti, iubeşti fără deosebire.
O, Doamne, cât de mult iubeşti Tu lumea! Ai suferit şi suferi fiind pururea Milostiv, pururea Iubitor! O, Doamne, cum să-Ţi mulţumim noi?! Cu ce cuvinte să strigăm spre Tine?!
Oamenii sunt grăbiţi. Nu se mai gândesc la moarte. Nu simt să-I mulţumească lui Dumnezeu. Îşi spun unii altora zeci de complimente, dar lui Dumnezeu nu-I spun nimic. Şi Tu, Doamne, aştepţi iubirea noastră! Tu nu Te grăbeşti! Numai noi ne grăbim şi ne grăbim rău.
Te vedem pe Sfânta Cruce pironit pentru noi şi contemplăm cum trebuie să ne răstignim poftele şi patimile.
Mâinile sufletului trebuie să-i strângă în braţe pe oameni. Când suferim şi suntem în boli şi în necazuri, trebuie să avem fruntea şi ochii plecaţi şi inima smerită.
Mâinile Tale sunt străpunse de piroane. Mâinile noastre trebuie străpunse de piroane. Mâinile noastre trebuie străpunse de iubirea pentru aproapele nostru. Căci „dragostea îndelung rabdă” (I Cor. 13, 14).
Dacă iubeşti pe aproapele tău eşti binevoitor cu el, îi înţelegi scăderile şi îl îndemni, cu smerenie şi cu blândeţe, ca să meargă înainte. Căci crucea se duce până la mormânt.
Dacă iubeşti pe aproapele tău, nu-l pizmuieşti, ci te bucuri de bucuria şi de virtuţile lui.
Dacă iubeşti pe aproapele tău, nu te lauzi cu ale tale, pentru ca să nu-l mâhneşti, ci te smereşti în faţa lui, pentru ca şi el să fie câştigat.
Nu se trufeşte dragostea! Dragostea e plină de umilinţă. Ea vede întotdeauna în fratele lucruri mari şi numai la sine lucruri mici şi nevrednice.
„Dragostea nu se poartă cu necuviinţă” (I Cor. 13, 5). Pentru că ea ţine la pacea şi la înţelegerea între fraţi şi între surori.
Nu poţi căuta la ale tale şi să spui că iubeşti.
Cel ce se uită numai la sine e bolnav de iubire de sine şi de mândrie nemăsurată.
Cel ce iubeşte, acela caută să-l vadă pe cel iubit îndestulat, chiar dacă el rămâne în lipsuri. O, Doamne!
Dragostea „nu se aprinde de mânie” (v. 5), pentru că nu are ce împărţi.
Cel care iubeşte, nu se socoteşte pe sine a face ceva special, ci are conştiinţa că nu e bun de nimic. Și chiar iubind el crede că e nevrednic de iubirea cuiva şi că e ultima căzătură şi spurcăciune a lumii.
Iubeşte şi vrea binele tuturor dar se vede pe sine mai jos decât nimeni altul. Uneori, în avânturile lui, se crede mai jos și decât dracii din Iad şi decât toţi ereticii şi necredincioşii şi păgânii.
Îşi străpunge inima şi tot nu o crede străpunsă. Simte pe Duhul Sfânt viind în el şi se crede rătăcit. Iubeşte şi se crede neiubitor. Se roagă, dar îşi spune că nu ştie ce e rugăciunea.
O, Doamne, cât de dulce e pomenirea Ta! Se sfârşeşte sufletul meu după Tine. Te caut pe Tine, pentru că inima mea flămânzeşte şi însetează după dragostea Ta.
Cât de bun eşti Tu, Doamne! Tu cercetezi ticăloasa mea viaţă, când vrednic sunt ca să se pogoare foc din cer, care să mă ardă pe mine cu totul.
Tu trimiţi pe harul Tău cel prea bun pentru ca să mă mângâie. Tu mă scoţi din ispite şi patimi. La Tine îmi plec fruntea şi Tu mă mângâi.
O, Doamne, Mare şi Minunat eşti Tu! Nu este altul mai Sfânt! Tu eşti Dumnezeul meu, Dumnezeul mântuirii mele şi al iubirii de oameni! Cheamă-mă la Tine, Sfinte Doamne!
Cum să gândească răul cel ce iubeşte? Cum să gândească de rău pe cel pe care îl iubeşte?
Iubirea îmbrăţişează şi pururea se roagă.
Iubirea acoperă greşelile şi scăderile tuturor.
Iubirea nu se bucură de rău, ci de adevăr, de dreptate, de sfinţenie.
Iubirea suferă toate, pentru că mare e răsplata ei în ceruri.
Iubirea le crede pe toate cele spre mântuire şi le urmează, pentru că cuvântul Domnului e adevărul şi nu e nicio minciună întru El.
Pe toate le nădăjduieşte cel ce iubeşte.
Pe toate cele propovăduite de Preasfânta Ortodoxie le nădăjduieşte, cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi spre toate lucrurile duhovnicești se sileşte.
Rabdă prigonirile. Rabdă insultele. Rabdă pătimirile şi bătăile de tot felul. Rabdă de la toţi şi de la oricare. Rabdă îndelung creştinul ortodox. Şi Domnul rabdă şi aşteaptă.
Mintea nu e pironită pe Sfânta Cruce. Mintea trebuie să vadă, în extaz, pe Dumnezeu. Mintea e liberă. Însă doar iubirea o face liberă. Dorul o întraripează spre cele cereşti.
Picioarele Domnului sunt pironite şi ele, căci trebuie să fim una cu ceea ce propovăduim.
Sunt frumoase picioarele celor care propovăduiesc pacea pentru că picioarele lor, ca şi cele ale Domnului, sângerează din iubire de oameni.
Suferă propovăduitorii lui Dumnezeu pentru cei ce se îndreaptă! Suferă Sfinţii pentru cei pe care îi îndrumă!
Pentru aceasta, Sfântul Apostol Pavel le spunea galatenilor: „Sufăr iarăşi durerile naşterii” (Gal. 4, 19).
Grele sunt aceste suferinţe pentru cei în care Hristos Domnul trebuie să ia chip!
O, Doamne, ajută-i pe oameni! Fă-i să Te cunoască pe Tine, cum şi eu Te-am cunoscut pe Tine. Arată-le lor iubirea Ta! Eu sunt nevrednic, fă-i pe ei vrednici! Arată-le lor mulțimea harului Tău şi dă-le lor să trăiască şi să umble întru Duhul Sfânt.
„Dragostea nu cade niciodată” (I Cor. 13, 8), pentru că ea este pironită între cer şi pământ. Strânge în braţe pe oameni şi se înalţă în acelaşi timp cu mintea, ieşind din cele care sunt văzute.
Multe ne mai spune taina Sfintei Cruci!
Sfântul Ambrozie de la Optina[3] scria într-o scrisoare: „iubiţi Crucea lui Hristos întocmai ca pe Învierea lui Hristos”. Ce taină mare! Dacă iubim crucea ajungem şi la înviere. Dacă ne răstignim împreună cu Domnul, nădăjduim să şi înviem împreună cu El.
Goliciunea Sa pe Sfânta Cruce e o mare învăţătură. Ea ne arată cum trebuie să fie sinceritatea noastră: totală. Și crucificarea noastră: neîncetată.
Trebuie să stăm goi de tot răul. Nu trebuie să ţinem nimic rău în sufletul şi în trupul nostru. Trebuie să fim deschişi cu totul slavei Prea Sfintei Treimi.
Dacă ascundem răul în inima şi în conştiinţa noastră, căutăm frunze. Ne e ruşine.
Când nu ascundem nimic, când conştiinţa nu ne mustră, stăm cu sufletul gol de răutate şi viclenie. Cărţile conştiinţei noastre stau deschise şi oricine poate întreba şi toţi pot citi în ele.
Cel curat e lumină. Lumina nu se poate ascunde. Și nu se poate ascunde, pentru că lumina fărâmă orice împânzire a lucrurilor întunericului.
Trebuie să ai sufletul gol de lucruri rele și, în același timp, trebuie să păstrezi cuviinţa. Asta cred că arată acoperământul de pe coapsele Domnului. Cuviinţa şi cuminţenia trebuie să ne caracterizeze în orice clipă. Nu trebuie să lăsăm sufletul să îndrăznească fără oprelişti, căci aceasta este nebunie.
Credinţa aprinde sufletul, nădejdea îi ţine vie lumina iar dragostea îl face să ardă şi niciodată să se mistuie.
Dragostea e taina rugului aprins care nu se mistuie. Rugul care nu se mistuie închipuie şi pe Prea Sfânta Fecioară dar şi iubirea dumnezeiască.
Iubeşti pe Dumnezeu şi cu cât Îl iubeşti mai mult cu atât se înmulţeşte iubirea. Iubirea pentru El nu se împuţinează, ci ea pururea creşte.
Sfântul Maxim Mărturisitorul[4] şi Sfântul Nicolae Cabasila[5] au scris lucruri mari şi dumnezeieşti despre Prea Curata Fecioară. Ei au tâlcuit taina Prea Curatei cu un har şi cu o iubire înspăimântător de mare.
O, Prea Curată Stăpână, dă-mi şi mie să mă îndulcesc cu laudele tale! Umbreşte-mă cu mult prea luminosul tău acoperământ şi mă miluieşte! Mare e iubirea ta pentru noi, ticăloşii şi smeriţii! La tine scăpăm, pentru ca să ne mântuim şi noi.
O, eu nu am dragoste şi sunt un suflet văduvit de păcate!
Străpungerea inimii şi tristeţea cea mântuitoare ţin sufletul cu gândul la moarte. Vedem moartea în faţa ochilor inimii şi ne simţim goi. Strigăm atunci către Domnul cu umilinţă. O, Doamne, vindecă-ne! Leagă-ne rănile şi ne iartă!
Domnul e pironit cu 4 piroane. Domnul e una cu Sfânta Cruce, pentru că iubirea e răstignită cu totul.
Domnul Se identifică cu Sfânta Cruce. Tocmai de aceea: Eu n-am venit ca să Mi se slujească, ci ca să slujesc şi să-Mi dau sufletul preţ de răscumpărare pentru mulţi.
Domnul Se face pentru noi răstignire şi moarte dar şi înviere. Nu putea să ţină mormântul pe Viaţa a toată lumea!
Sfânta Cruce stă dreaptă, pentru că iubirea e neclătinată. Iubirea nu se teme de moarte. Ea ignoră moartea, pentru că ea nu cade niciodată (v. 8).
Sub Sfânta Cruce stau oasele Protopărintelui Adam, pentru că prin Sfânta Cruce şi prin pogorârea la Iad au fost scoşi cei din umbra morţii şi din întunericul Iadului.
Adam cel dintâi e oase goale. Adam cel de-al doilea, adică Hristos, nu a putut fi ţinut de moarte şi de Iad şi a înviat a treia zi din mormânt.
Mormântul nu putea ţine pe Viaţa a toată lumea! Mormântul e gol. Aşa va fi şi la învierea cea de obşte! Mormintele goale vor arăta roadele Sfintei Cruci, pentru că Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a răstignit odată pentru totdeauna.
Ultimul vrăjmaş: moartea (I Cor. 15, 26). El va fi nimicit. Ultimul…pentru „ca Dumnezeu să fie toate în toţi” (I Cor. 15, 28).
În dreapta Sfintei Cruci stă Maica Sa cea Prea Sfântă iar în stânga Sfintei Cruci ucenicul cel iubit.
Sfânta Cruce e înconjurată de iubire şi de adoraţie.
Domnul stă smerit, cu capul plecat.
Îşi dă duhul…
Și universul întreg, alături de Puterile cereşti, se înspăimântă şi se înfricoşează.
O, Doamne, facă-se voia Ta!
Fără harul Său nu există nicio înţelegere a vieţii duhovniceşti. Tot ce se gândeşte cu o minte neluminată de harul dumnezeiesc e strâmb şi pământesc, ca să nu spun drăcesc.
Oamenii duhovniceşti trebuie să se apropie de Sfintele Taine când în ei viază Sfântul Duh sau când există o inimă străpunsă sau o oarecare altă mişcare duhovnicească interioară.
Luminează, Doamne, inima mea cea rătăcită! O, Doamne, pe mine spurcatul, mântuieşte-mă!
Cel care se crede smerit e mândru.
Cel care crede că se roagă, acela rătăceşte cu gândul şi cu inima.
Vorbirea de rău face să ne părăsească harul lui Dumnezeu, care nu suportă răutatea, invidia, durerea egoistă pentru binele altuia.
Pofta desfrânată, iubirea de sine, pizma, mândria şi orice păcat alungă harul Său din persoana noastră. Nu poate locui harul şi păcatul la un loc.
Sfintele Icoane cheamă mintea noastră la contemplaţie şi la pătrundere duhovnicească.
Înţelesurile simple…pe ele trebuie să le căutăm!
Dacă îi iubim pe săraci, ne îndurerăm mereu. Rana iubirii e mereu vie. Ea clocoteşte în noi.
Să ne rugăm mereu! Rugăciunea e hrana de fiecare secundă a noastră.
Cum nu putem trăi fără aer, nici fără rugăciune să nu trăim! Să respirăm rugăciune. Să respirăm iubire şi umilinţă.
Cel care se îndreptăţeşte pe sine a uitat smerenia.
Cel care caută mari sporiri duhovniceşti, nu Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu se mai poate gândi la altceva decât la iubirea pentru El. Iubirea se mulţumeşte cu cât are.
O, dacă mi-aş vedea păcatele mele! N-aş mai osândi atunci pe altul. Nu m-aş mai mândri. Nu aş mai fi nepăsător.
Ascultarea e crucea de zi cu zi.
Domnul S-a supus unor oameni răi şi orbiţi. Ei L-au dus unde au vrut. L-au răstignit cum au vrut. Domnul S-a supus. El a fost ascultător Tatălui ceresc şi nu S-a împotrivit nici răstignitorilor şi omorâtorilor de Dumnezeu.
O, câtă smerenie necuprinsă! O, câtă îndurare şi milostivire neajunsă!
„Ca un miel nu Şi-a deschis gura Sa”. El a tăcut. S-a supus. Eu sunt răzvrătit toată ziua în faţa Bunului Dumnezeu şi neascultător de oameni. Nu mă supun şi sunt rău. Sunt trufaş şi îngâmfat.
Iar Domnul stă între doi tâlhari. Dumnezeu era pus cu păcătoşii cei mai de jos. Şi El S-a supus. El a cerut să se facă voia Tatălui ceresc.
Dă-mi, Doamne, să fac ascultare! Dă-mi să înţeleg dragostea Ta şi mila Ta!
Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!
[1] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Teodor_Studitul.
[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Damaschinul.
[3] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Ambrozie_de_la_Optina.
[4] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Maxim_M%C4%83rturisitorul.