Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 116-134.

***

Sfântul Simeon Noul Teolog[1] ne cheamă să ne luptăm şi cu patimile mici. Și cu cele pe care le socotim mici din neglijenţa şi lenea noastră. El ne cheamă la nepătimire.

O, Sfinte prea minunat, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Ajută slăbiciunii noastre!

Sfinţii pe care i-am cunoscut ne mustră pe noi! Am citit cărţile lor, dar n-am urmat vieţilor lor! Ne-am mândrit cu numele lor, dar nu şi cu pătimirile lor!

O, Doamne, amară e judecata pentru cei ce au vorbit dar n-au făcut! Aşa am făcut eu! Oamenii au văzut păruta mea credincioşie dar nu mi-au văzut mândria inimii mele. Mormântul inimii mele era plin cu oase puturoase. Vopsisem mormântul pe afară iar înăuntru era mizerie neînchipuită. Făţărnicia şi lenea m-au robit. Păcatelor de ruşine am slujit. O, Doamne, cine nu mă va plânge pe mine ticălosul! Cine nu mă va jeli pe mine cu amar!

Îngerul le-a spus femeilor: Bucuraţi-vă! Ziua Învierii e ziua nesfârşitei bucurii.

De ce-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi? De ce căutaţi Viaţa, acolo unde ea nu putea să rămână?

Hristos Domnul a înviat, cu moartea pe moarte călcând, zicând celor din mormânturi: „Ieşiţi!” şi celor din întuneric: „Descoperiţi-vă!”.

O, Doamne, Mare şi Minunat eşti Tu! Mintea mea proastă nu Te poate înţelege îndeajuns. Luminează-mă cu Învierea Ta! Luminează ochii inimii mele, pentru ca să Te văd pe Tine, Lumina lumii!

Înţeleptul și Sfântul fiu al lui Sirah scria: „bărbatul cel fără de minte şi rătăcit cugetă cele nebune” (16, 24). Aşa se întâmplă fără smerenie şi luminarea lui Dumnezeu!

Fără Dumnezeu nu poţi vedea! Te poticneşti şi cazi, pentru că nu mergi în lumina lui Hristos. Căci lumina lui Hristos luminează tuturor.

Bun eşti Tu, Doamne şi Prea Milostiv cu mine, ticălosul! Mult aştepţi Tu, Iubitorule de oameni, pocăinţa mea! Dă-mi, Doamne, râvna fiului pierdut, care îşi vine în fire şi cugetă la pocăinţă! Îndreptează viaţa mea spre pocăinţă!

Vameşul se ruga cu smerenie şi umilinţă şi Tu l-ai auzit. Pe fariseul lăudăros Tu l-ai respins, pentru că nu ştia să-Ţi mulţumească.

Auzi-mă, Doamne şi mă miluieşte! Stinge focul drăcesc din coapsele mele şi mă miluieşte! Luminează ticăloasa mea minte! O, Doamne, fă-mă viu!

Trebuie să ne rugăm Domnului, pentru ca să ne vedem păcatele şi să conştientizăm nebunia în care vieţuim.

Fără lacrimi şi pocăinţă suntem aramă sunătoare. Fără străpungerea inimii şi umilinţă nu avem în noi Patimile Domnului.

O, dacă am intra cu mintea în cuvintele Sfintei Liturghii şi ale Sfintelor Slujbe! Ne-am muta cu mintea de la pământ la cer. N-am şti când a trecut timpul. Nu ne-ar mai durea mâinile şi picioarele şi stomacul şi spatele şi n-am mai căsca. Ne-am umple de dulceaţa Duhului Sfânt, de înţelepciune dumnezeiască şi curăţie duhovnicească. Orice imn ar fi o bucurie de nedescris. Orice tropar ne-ar înălţa la cele mai sfinte şi luminoase înţelegeri ale credinţei noastre ortodoxe.

O, Doamne, frumoase slujbe ne-ai mai alcătuit prin Sfinţii Tăi! Multă şi tainică bogăţie ne-ai mai dat, Duhule Sfinte! Orice parte a Sfintelor Slujbe e o minunăţie! Nu ştii de ce să te bucuri mai mult.

Lumina lui Hristos luminează tuturor. Sfânta Cruce luminează tuturor şi ne vesteşte tuturor bucurie mare şi neîntrecută.

O, Doamne, învaţă-mă taina Sfintei Cruci! Învaţă-mă ca să Te cunosc pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, Fiul Tău, pe Care ni L-ai trimis şi pe Duhul Sfânt, Care din Tine purcede din veşnicie. Învaţă-mă, Doamne, ca să fac voia Ta! Prea Curată Stăpână, acoperă-mă şi mă mântuieşte!

Lupta noastră e cu păcatul. Lupta noastră nu e cu carnea şi cu sângele! Lupta noastră e cu păcatul şi cu ispita diavolului.

O, cât de slab sunt fără Tine, Doamne! Sunt o pânză de păianjen fără Tine! De aceea, trebuie să ne rugăm tot timpul! Trebuie să ne rugăm pentru păcatele noastre!

Dacă conştiinţa noastră nu ne mustră, atunci avem îndrăzneală către Dumnezeu.

Spovedania deasă e stârpirea patimilor.

O, Doamne, învaţă-mă să mă mărturisesc Ţie cu adevărat! Strică lenea şi nesimţirea mea! Doboară întăriturile inimii şi ale minţii mele!

Iubiţilor, să nu uităm că Dumnezeu, mai înainte de a şti şi a vrea noi, ne-a iubit! El ne-a iubit şi ne iubeşte cu iubire mare! Nu întoarceţi spatele unei aşa mari iubiri! Nu vă învârtoşaţi inimile voastre! Ci spuneţi cu smerenie şi iubire: „Iată, Doamne, venim ca să facem voia Ta!”.

„Lumea trece şi pofta ei” (In. 2, 17) la fel. Trece tot ce pare acum veşnic.

„Poftele păcătoşilor vor pieri”. Numai „cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (In. 2, 17), căci cuvântul Său este adevărul.

Degeaba sperăm în averile şi părutele noastre calităţi.

Degeaba ne împăunăm cu funcţii şi onoruri! Venind moartea, toate acestea pier. Numai faptele noastre merg cu noi! Numai ele ne urmează!

Credinţa noastră trebuie să fie vie, aprinsă, jertfitoare, căci „credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26).

O, Doamne, învaţă-mă să fac voia Ta cu inimă binevoitoare!

Cel ce crede şi nu se îndoieşte, primeşte vederi şi lucruri minunate şi covârşitoare. Şi asta numai pentru smerenia şi încrederea lui nebiruită!

Dumnezeu care vede inima şi dorinţele ei, judecă şi miluieşte!

Omul se uită la faţă. Dumnezeu se uită la inima omului.

O, Iubitorule de oameni, miluieşte-ne pe noi! Apără-ne şi ne păzeşte! Eu sunt cel mai mare ticălos şi netrebnic. Miluieşte-mă şi iartă-mi parşivenia mea! Miluieşte-mă şi iartă-mi neobrăzarea şi nesupunerea mea! Dă-mi să ajung la ziua învierii, Doamne! Dă-mi să înviez şi eu din cavoul patimilor mele! Pe mine, cel mort de viu, înviază-mă cu învierea Ta!

Sfinte Ioane Gură de Aur, miluieşte-mă şi pe mine ticălosul cu rugăciunile Tale! Învaţă-mă să-mi văd păcatele mele şi să mă îndrept prin rugăciunile şi cărţile tale cele prea minunate!

O, Sfinte al lui Dumnezeu, miluieşte şi sufletul meu!

O femeie din popor ţi-a spus: „Gură de Aur”.

O, dulci îmi sunt cuvintele tale! O, multă dulceaţă îmi aduc ele!

O, Doamne, însetez după cuvântul Tău, adapă-mă! Umple inima mea cu roua harului Tău!

Sfinţii Tăi, Doamne, strălucesc mai mult decât soarele! Ei sunt lumina noastră. Ei sunt vestitorii pururea vii ai bunătăţii şi iubirii Tale celei veşnice. Pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi miluieşte-ne pe noi!

Sfântul Grigorie Dialogul[2] ţinea mult la pomenirile de la Sfânta Liturghie.

Să ne rugăm şi noi atât pentru cei vii cât şi pentru cei adormiţi ducând pomelnice la Sfântul Altar pentru Sfânta Liturghie.

Nu mă îndepărta, Doamne, de la mărturisirea în faţa Ta şi de la împărtăşirea cu Tine! Eu sunt nevrednic, miluieşte-mă! Miluieşte-mă, Doamne şi strică rătăcirea mea! Eu sunt bolnav de atâtea păcate. Miluieşte-mă!

*

Sfântul Paisie Velicicovschi (de la Neamţ)[3] spunea: „Când văd fraţii, nu-i consider fraţi, ci Îngeri”. Pentru că smerenia adevărată se consideră pe sine nevrednică de ceva bun, iar pe toţi ceilalţi îi vede ca fiind curaţi şi Sfinţi.

Bucuria şi dulceaţa Duhului Sfânt te fac să asculţi de oricine pentru Hristos Dumnezeu, adică să faci ascultare cu toată smerenia şi după toate poruncile lui Dumnezeu.

Când simţi în tine harul lui Dumnezeu şi inima ta se umple de bucurie şi veselie tainică, atunci toate sunt frumoase şi sfinte.

Inima binecuvântată de harul Său se umple de iubire şi de înţelegere şi de îndelungă răbdare şi de sfială şi de tot lucrul bun.

O, Doamne, mare eşti Tu! Vii şi înnoieşti faţa sufletului nostru!

Cu Tine, Duhule Sfinte, îi vedem pe fratele şi sora noastră cu adevărat, pentru că înţelegem cum Tu, Iisuse Doamne, Ţi-ai dat Sângele Tău pentru toţi ascultând de Tatăl!

Nu vedem răul, pentru că îl acoperim cu braţele iubirii.

Iertăm, pentru că ni s-a iertat mult, nouă, nevrednicilor.

Despre cel ce conduce o chinovie[4] tot Sfântul Paisie spunea, că nu îi trebuie „decât pricepere în cele spirituale, mai multă smerenie şi blândeţe”.

Pricepere în cele duhovniceşti pentru a fi capabil de adevărata călăuzire a sufletelor spre luminarea lor.

Mai multa smerenie a stareţului duce la umilinţa şi smerenia fraţilor şi la conştiinţa de a-i urma exemplul cel bun.

Blândeţea e bună pentru ridicarea celor căzuţi, pentru mângâierea celor îndureraţi şi pentru situaţiile în care trebuie să se îndrepte răul prin bine.

Bine e să nu se facă metanii după masă, ca să nu ne aplece căldura şi sucurile trupului nostru spre desfrânare.

Postul exagerat, care stârneşte pofta şi o întoarce spre noi, ne e cursă şi nu câştig.

Să nu se citească cărți sfinte fără prezenţa şi luminarea Duhului Sfânt! Tot ce se va citi fără această stare duhovnicească va fi supus erorii şi rătăcirii. Ce s-a scris în harul Duhului Sfânt, nu se poate citi şi înţelege fără Duhul Sfânt.

Cântarea care nu vine din veselia şi mângâierea tainică a inimii aduse de către harul dumnezeiesc nu transmite viaţă şi nici emoţia adâncă şi tainică a Duhului Sfânt. Să nu ne înşelăm!

O inimă care cântă lui Dumnezeu, e o inimă plină de dor şi de lacrimi. Când citeşte ceva, simte o mare sfâşiere. Când cântă ceva, îşi simte nemernicia dar şi puterea lui Dumnezeu. Când laudă pe Dumnezeu, nu se simte obosită această inimă. O întristează numai păcatul şi nesimţirea sa. O, cât de nesimţitor sunt!

Toate lucrările harului lui Dumnezeu în oameni nu sunt idei sau lucruri ale imaginaţiei, ci o prezenţă de netăgăduit iar cei care le simt sunt luminaţi de Dumnezeu ca să le înţeleagă.

Smereşte, Doamne, trufia minţii mele! Dă-mi smerenia vameşului, Iubitorule de oameni şi mă miluieşte! Nicio faptă bună nu am. Miluieşte-mă, pentru îndurarea Ta, Mult Milostive!

Mişcările trupului noastră arată buna aşezare a sufletului nostru, atunci când ea există.

Cerbicia nu pleacă capul.

Iuţimea nu iubeşte blândeţea şi liniştea.

Pofta nu are odihnă.

Invidia nu se bucură.

Răutatea nu cere sfat iar semeţia urăşte smerenia.

Harul dumnezeiesc îţi dă să înţelegi mişcările patimilor în tine dar şi în alţii.

Pocăinţa nu se termină niciodată, adică nici atunci când simte că i­­-au fost iertate păcatele. Numai sfârşitul vieţii curmă pocăinţa sinceră, conştientă şi adevărată.

Dacă, din darul lui Dumnezeu, îți vezi grozăvia patimilor şi a păcatelor tale, numai atunci ai ce să plângi.

Numai când Bunul Dumnezeu ne face să ne înţelegem nebunia, risipirea şi scârnăvia păcatelor şi a patimilor noastre, aflăm că nu suntem vrednici de nimic, ci de toată munca şi pedeapsa.

Vicleanul diavol, nealungat de la porţile minţii prin continua pază şi priveghere, vine şi se foieşte în sufletul nostru aruncându-ne în tot felul de patimi de ocară.

Cei care nu cunosc paza minţii şi nici curăţirea de patimi ca rod al Duhului Sfânt, se apropie cu păcat de înţelegerea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi şi a tuturor Sfinţilor.

Sfântul Grigorie Sinaitul scrie: „Cel ce caută înţelesurile poruncilor fără porunci, dorind să le afle prin învăţătură şi citire, este asemenea celui ce-şi închipuie umbra drept adevăr. Căci înţelesurile adevărului se dăruiesc celor ce se împărtăşesc de adevăr[5].

Slavă Ţie, Iubitorule de oameni! Cum nu poate spune că e viu cel mort, nici cel fără harul lui Dumnezeu în el nu poate spune şi avea ceva din cele ale lui Dumnezeu. Căci ce are în comun lumina cu întunericul?!

Dă-mi, Doamne, ca să mă rog Ţie cu adevărat! Dă-mi, Sfinte Doamne, să-mi smeresc sufletul meu cel înfumurat!

Trebuie să suportăm toate cu mulţumire. Dumnezeu Prea Bunul e cu noi şi nimeni împotriva noastră!

Când dai întâietate fratelui sau surorii, atunci îţi smereşti sufletul tău iar harul lui Dumnezeu inundă şi mai mult inima ta. De aceia se smeresc Sfinţii în faţa tuturora!

Nimic nu trebuie să se facă fără porunca lui Dumnezeu şi fără consimţirea tainică şi simţită a harului dumnezeiesc.

O, să fugim de desfrânare şi de slava deşartă! Să nu ne pierdem în grija de multe şi nici în îmbuibare!

Postul aduce umilinţă şi lacrimi.

Îmbuibarea: desfrânare şi gânduri nestăvilite şi hulitoare.

Munca de căpetenie a creştinului, oricare ar fi el, e să veştejească patimile şi să lucreze cele bune spre dobândirea virtuţilor dumnezeiești.

Cum poţi să înţelegi, dacă în tine nu viază Duhul Sfânt, cuvintele: „Bucuraţi-vă neîncetat!” sau „Rugaţi-vă neîncetat!”?

O, nu vă înşelaţi de unii singuri! Fără lucrarea harului Său nu se poate ajunge la astfel de stări dumnezeieşti.

Iubiţilor, iubiţi pe Dumnezeu mai presus de orice! Iubiţi pe Dumnezeu şi pe aproapele vostru!

Cei ce se ruşinează de cuvintele lui Dumnezeu, nu-L cunosc. Nu-I cunosc sfinţenia Lui.

Învaţă-mă, Doamne, iubirea Ta, curăția Ta, smerenia Ta, nevinovăţia şi milostivirea Ta! Nu mă uita pe mine, spurcatul şi hulitorul! Nu mă lăsa deşert, Sfinte Doamne! Miluieşte-mă şi voi fi viu!

O, Doamne, cât de bucuroşi sunt Sfinţii Tăi când pătimesc pentru Tine!

În postiri peste fire pe Tine Te caută. În nevoinţe multe şi nepovestite pe Tine Te doresc. Tu eşti viaţa lor, bucuria lor, pacea lor. Pe Tine Te doresc şi pe Tine Te laudă şi Ţie Ți se închină şi orice clipă e gând la Tine şi mulţumire.

Să-I mulţumim Bunului Dumnezeu şi Prea Milostivului nostru Stăpân pentru toate!

Teme-te, căci ai şi păcate neştiute!

Roagă-te lui Dumnezeu ca să înțelegi cum să te mărturiseşti cu adevărat!

Nu va trece rugăciunea ta, dacă va fi pentru mântuirea sufletului tău!

Păcatul nu ne dă voie să vedem că toate ale lui Dumnezeu sunt „foarte bune”.

Slujirea preotului e curăţie a inimii şi nevinovăţie. El are palmele mai curate ca lumina.

Nu vorbi de rău pe nimeni!

Spune-ţi: „Sunt un rob netrebnic şi neiubitor de fraţi. Învaţă-mă, Doamne, să iubesc!”.

Inima înfrântă şi smerită e miluită de Dumnezeu, pentru că El îi iubeşte pe cei smeriţi.

„Pofta păcătoşilor va pieri”, pe când fapta bună e netrecătoare.

Dacă nu îi uitaţi pe săraci, nici Dumnezeu nu vă va uită pe voi în greutăţi şi ispitiri!

Creştinul ortodox nu poate fi neîndurător. El nu e nemilostiv şi înfumurat. Creştinul ortodox e pururea iubitor şi slujitorul tuturor. El se smereşte în faţa tuturor şi e pleava şi bătaia de joc a tuturora.

Lepădând pătimirile fără de voie nu avem purtare a crucii cu mulţumire.

Priviţi spre El şi însuşiţi-vă de la El ceea ce vrea Dumnezeu să vă înveţe! El e Părintele nostru ceresc, Care ştie că avem nevoie de ele.

Pătimirile fără de voie sunt încercări ale răbdării şi ale îndelungii-răbdări, ale rugăciunii şi mulţumirii.

O, Doamne, învaţă-mă să fac voia Ta! Nu mă arăta la înfricoşata Judecată cu cei lepădaţi, ci cu cei mântuiţi şi Sfinţi, căci Tu eşti bun şi iubitor de oameni!

Candela aprinsă e o icoană a inimii aprinse şi însufleţite de către harul Duhului Sfânt.

Nu mă uita, Dumnezeul meu, iubirea mea! Sfinţeşte viaţa mea cea ticăloasă şi stearpă. Scoate-mă din iadul păcatelor mele şi dă-mi să pun început bun pocăinţei mele! O, Doamne, miluieşte-mă după mare mila Ta!

Pe nevoitori, Sfântul Paisie de la Neamţ îi învăţa să aibă „sârguinţă înflăcărată a inimii pentru osteneala pocăinţei”, căci aceasta aduce curăţia şi împărtăşirea de harul dumnezeiesc.

Fără sârguinţă înflăcărată nu arăţi nici că eşti bolnav, nici că vrei să te vindeci.

Ocărârea de sine şi considerarea ta sub picioarele tuturor şi socotirea ta ca praf şi cenuşă sunt alte fapte de taină ale sufletului nevoitorului ortodox, ale celui plin de sârguinţă înflăcărată.

Pe acestea le spune tot Sfântul Paisie, Părintele nostru, îndrumătorul nostru în cele de taină.

Ajută-mi mie, Prea Curată! Miluieşte-mă şi mă mântuieşte, Stăpână!

Slavă Ţie, Doamne, că ai auzit glasul rugăciunii mele şi ai miluit sufletul meu!

*

Sfântul Isaac Sirul[6] scria: „tăcerea pătimitorului este rugăciunea”.

Căci atunci când suporţi insultele şi acuzele şi bătăile şi nu răspunzi nimic, te rogi în inima ta pentru fratele sau sora care îți fac unele ca acestea.

Taci cu gura dar inima ta se roagă pentru ei şi se smereşte. Și consideri pătimirile, după voia lui Dumnezeu, ca fiind pentru păcatele tale.

Sfântul Serafim din Sarov spunea: „Fără încercări nu există mântuire”. Pentru că încercările te învaţă lupta duhovnicească, fără de care te lupţi la întâmplare.

Mi-a plăcut mult şi cuvântul acesta al Sfântului Serafim, că: „un monah trebuie să fie asemenea unui pantof vechi, uzat cu desăvârşire”.

Când uzezi răul din tine şi smerindu-te vezi răul numai în tine, atunci ai un miros plăcut, duhovnicesc, deşi toţi văd la tine un trup ofilit şi puţin îngrijit.

O, Doamne, fără poveţele oamenilor duhovniceşti şi Sfinţi nu există mântuire!

Numai cei care cunosc pe cele ale Duhului Sfânt pot să-ţi spună, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, cuvinte pentru îndreptarea vieţii tale.

Unde nu dă mărturie conştiinţa nevoitorului în Duhul Sfânt e multă risipire şi aroganţă, înfumurare şi lipsă a fricii de Dumnezeu.

Cei care au frică de Dumnezeu, cred cu adevărat în Dumnezeu. Căci din credinţă se naşte frica, după cuvintele Părinţilor de Dumnezeu cuvântători.

Mai spunea Sfântul Serafim: „Postul nu înseamnă numai să mănânci rar, ci [și] să mănânci puţin”.

Cine se gândeşte la moarte şi la dreapta Judecată în timp ce mănâncă, nu poate mânca mult.

Cine se gândeşte la păcatele sale când mănâncă, acela îşi amestecă lacrimile sale cu pâinea pe care o mănâncă.

Nu mâncare rară, şi apoi: lăcomie! Mâncare puţină şi cu frică de Dumnezeu şi cu mulţumire multă!

O, cine mulţumeşte lui Dumnezeu şi pentru o firimitură de pâine pe care o mănâncă şi pentru că se ridică de pe scaun şi pentru că poate să se închine, acela e cuprins de dragostea de Dumnezeu şi plânge lacrimi dulci şi curăţitoare!

Cel ce plânge din iubire de Dumnezeu, din dor de Dumnezeu, din mulţumire şi conştiinţă a milostivirii lui Dumnezeu cu el plânge duios, plânge cu foc, plânge cu dulceaţă, plânge mlădiat de harul lui Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu atinge inima plină de iubire şi curg lacrimile – o, cât de dulce!…Fără durere, fără tristeţe, fără suspin…

Doamne, Cel ce vezi inima mea, nu mă trece cu vederea! Atinge şi inima mea, Duhule Sfinte, ca să plâng lacrimi de pocăinţă, lacrimi de curăţire şi de iertare!

Fără Tine am o inimă nesimţitoare şi rece. Fără Tine nu simt viaţa şi nici bucuria şi nici liniştea, căci Tu eşti toate acestea!

Încrederea în tine însuţi nu te lasă să fii smerit sau nu te lasă să suporţi cu mulţumire încercările.

Cel care nu ascultă pe cele pentru îndreptarea sa e ca cel ce vrea să-şi curme viaţa. Pentru că neascultarea e sinucidere. Îţi ucizi sufletul prin neascultare!

Cel ce iubeşte păcatul e ca cel ce iubeşte să stea în noroi şi vrea să-şi murdărească hainele curate.

Doamne, dă-mi să-mi dau seama cât de păcătos sunt, pentru ca să nu mă semeţesc! Eu sunt mai străin decât toţi la faptele bune şi nu cunosc nimic bun în viaţa mea.

Flămânzesc şi însetez de viaţă, căci sunt robul păcatului iar păcatul nu îmbogăţeşte sufletul, ci îl sărăceşte la maximum.

Sunt gol de harul Sfântului Duh, ca şi fiul cel risipitor. Sunt un nenorocit şi un ticălos.

Miluieşte-mă, Doamne şi miluindu-mă Tu, voi fi viu! Dacă Tu vrei, voi fi viu şi împreună cu Tine în vecii vecilor! Dacă mă miluieşti Tu, nu e nimeni care să mă scoată afară. Dacă mă ierţi Tu, nu-mi va sta nimeni împotrivă, când voi călători spre Tine.

Sfântul Serafim mai spunea: „din oboseală se iscă deznădejdea”. Pentru că multa oboseală aduce gânduri drăceşti şi tulburare şi unde e tulburare nu stă harul Duhului Sfânt. Părăsindu-ne harul Său – datorită lipsei noastre de dreaptă socoteală şi din cauza nevoinţei exagerate – începem să ne înfricoşăm când ne gândim la viaţa noastră sau la cuvinte duhovniceşti, pentru că înţelegem toate sub influenţa dracilor şi a învârtoşării şi a risipirii noastre.

În această stare încercăm să ne nevoim la întâmplare, fără să luăm în seamă neputinţele şi firea noastră şi situaţia în care suntem. Și de aceea, neputând să fim la înălţimea aşteptărilor noastre egoiste şi înfumurate, ajungem la concluzia drăcească, că nu mai e nimic de făcut şi cădem în braţele deznădejdii şi ale obsesiilor nenumărate şi succesive.

Când ne părăseşte harul lui Dumnezeu nu trebuie să ne gândim continuu la faptul de ce ne-a părăsit, ci să ne vedem starea în care suntem şi să ne smerim cât putem.

Când ne gândim numai la noi, de aceea ne adâncim în starea asta şi ne împotmolim şi mai rău. Dacă ne rugăm şi încercăm să ne liniştim şi ne considerăm cei mai păcătoşi şi nevrednici de niciun bine, ci vrednici de toată munca şi de tot chinul, ne vom linişti şi smerindu-ne din destul harul lui Dumnezeu iar vine la noi şi rămâne cu noi învăţându-ne toate şi călăuzindu-ne la tot adevărul (In. 16, 13).

Doamne, luminează-mi mintea mea, pentru ca să fac voia Ta!

*

Iubiţilor, când simţim teamă sau frică de o carte duhovnicească sau de ceva sfânt să ştiţi că acestea sunt de la diavol! Cum să ne facă rău, ceea ce ne face bine şi ne vindecă?! Cum să fie spre răul nostru Sfinţii lui Dumnezeu, care pururea se roagă pentru noi?!

De aceea, când vă vin astfel de gânduri să vă rugaţi stăruitor Bunului Dumnezeu, Maicii Sale celei Prea Sfinte, tuturor Sfinţilor şi Sfântului aceluia de care dracii încearcă să vă îndepărteze printr-o frică demonică, ca să alunge dracii aceştia de la voi, să vă lumineze mintea, ca să citiţi sfânta lui carte cu folos şi spor duhovnicesc.

Dacă ştim că Iadul e atât de greu de suportat, mai bine zis, de nesuportat, cum să nu suportăm doctoriile amare ale nevoințelor duhovnicești, dar care aduc atâta linişte, sănătate şi dulceaţă?!

Ceea ce pare amar, greu, de nesuferit şi de neînţeles la Sfinţii lui Dumnezeu  la început – cu ajutorul, luminarea şi mila lui Dumnezeu – mai apoi e dulce, uşor, înveselitor, îmbucurător şi luminător pentru viaţa noastră.

Creştinul ortodox trebuie să primească toate cu bucurie. Să nu se teamă de nimic, pentru că Dumnezeu e prezent, El vede toate, El e cu noi!

Sfântul Isaac Sirul scria într-o rugăciune a sa: „Tu, dar, o, Bunule, Cel ce ştii neputinţa noastră, Care şi porţi greutatea neputinţei noastre, păzeşte-mă de tulburarea cugetelor şi de potopul patimilor”.

El poartă neputinţa noastră…De aceea, nu trebuie să ne temem şi să ne înfricoşăm!

Cu Hristos nu simţim durerile, suferinţele, piedicile şi greutăţile vieţii. Cu El, viaţa noastră este lină, tihnită, plină de dulceaţă, chiar dacă am fi ucişi toată ziua.

Trupul Sfinţilor Mucenici era chinuit, zdrelit, ciopârţit, o!, chinuit în chip şi fel iar ei iubeau pe Iisus Cel Dulce şi Prea Iubit. Nu simţeau nimic, căci Hristos era simţirea şi dorirea lor! Viaţa lor era închinată Lui şi condusă de  Hristos Dumnezeu, de Iubirea lor iar Duhul Sfânt și Dumnezeu Tatăl roura şi întărea inima lor, încât cereau chinuri şi mai mari, pedepsiri şi mai grele.

O, Sfinţii lui Dumnezeu n-au iubit nimic în afară de Dumnezeu! N-au dorit nimic în afară de El. Numai la El le era gândul, numai pe El Îl chemau, numai de dragul Lui plângeau şi numai în cuvintele Lui se bucurau. Căci cuvintele Sale dau nădejde, nădejde nebiruită!

O, Doamne, Minunat şi Mare eşti Tu şi nimic din dulceţile lumii nu amăgesc pe cei ce Te doresc pe Tine! Tu eşti viaţa lor, bucuria lor, liniştea lor, averea lor, raiul lor. O, Doamne, Tu eşti totul pentru ei!

Miluieşte şi proasta mea simţire şi ticăloasa mea minte şi îndărătnica mea voinţă, ca să Te laud pe Tine, Întreită-Lumină neapropiată. Fără Tine nu pot face nimic! Asta o simt în fiecare clipă. Fără Tine sunt mort, un mort de ani de zile. Fără Tine nu cunosc nimic, nu ştiu nimic, nu simt nimic.

Facă-se voia Ta întru mine, în cel cu totul spurcat! Luminează-mă pe mine, cel nesimţitor şi neînţelegător!

La Tine vin  cu dor mare, deşi n-am lacrimi şi fapte bune. La Tine vin şi numai în Tine îmi pun nădejdea mea. Miluieşte viaţa mea! Scoate-mă din Iad, ca să Te văd pe Tine – o! – Cel mai presus de toate, Domnul şi Dumnezeul meu.

Mai spunea Sfântul Serafim: „Munca fizică şi studiul Sfintei Scripturi contribuie la paza curăţiei”. Căci munca nu te lasă să leneveşti iar cercetarea plină de evlavie a Sfintei Scripturi luminează mintea şi îndrumă pe creştin la viaţa cea bună şi sfântă.

Când munceşti rugându-te şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, atunci primeşti spor în munca ta iar când cercetezi Sfintele Scripturi pentru mântuirea şi luminarea ta, atunci primeşti linişte în inimă şi atenţie şi luminarea Sfântului Duh.

Munca cu mulţumire aduce veselie şi împăcare a sufletului iar studiul Sfintei Scripturi adânceşte aceste roade bune şi le întăreşte prin cunoaşterea voii lui Dumnezeu.

A-ţi sminti ochii şi urechile şi gustul şi mirosul şi pipăitul înseamnă ca prin intermediul lor să începi să îţi imaginezi păcatul şi să te însoţeşti cu gândul păcătos.

Tăind sminteala, tai lupta.

Tăind din drumul tău  locurile ce aduc sminteala, tai drumul păcatului.

O, Doamne, scapă-mă de cursele viclenilor diavoli că multe sunt! Miluieşte-mă pe mine cel mai decăzut şi mai înfumurat dintre toţi! Iartă-mă pe mine desfrânatul! Iartă-mă pe mine preadesfrânatul şi hoţul şi mincinosul şi poftitorul lucrurilor urâte şi  deşucheate! Iartă-mă, Dumnezeul meu! Ca un Bun şi de oameni Iubitor, miluieşte-mă pe mine, cel care greşesc tot timpul!

Şi mai spunea Sfântul Serafim: că „pălăvrăgeala este tot una cu trândăvia”. Când spunem vrute şi nevrute, fără vreun folos, trândăvim şi nu lucrăm la mântuirea noastră. Pierdem timpul şi nu-l câştigăm.

A câştiga timpul înseamnă a fi cu Dumnezeu şi El cu tine. Acesta e singurul câştig! Altul mai mare decât acesta nu există! Fără Dumnezeu nu există nimic şi nici nu poate să existe.

Pălăvrăgeala e desconsiderare a mântuirii sufletului. Dacă îţi place continuu ca să baţi câmpii, atunci nu te gândeşti serios la mântuirea ta.

Învaţă-mă, Doamne, ca să nu mai grăiesc în deşert şi nici să mai judec pe cineva! Zdrobeşte nesimţirea mea cu mila Ta! Sfărâmă orgoliul meu cu smerenia Ta!

Tu, Cel Prea Bun, milostiveşte-Te şi de mine, cel rău! Facă-se voia Ta, Doamne!

Slavă Ţie, slavă îndelung răbdării Tale, slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!

*

Scria Sfântul Apostol Pavel corintenilor: „să nu ne lăsăm covârşiţi de Satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute” (II Cor 2, 11). Și de aceea mă voi referi la gândurile drăceşti, care îmbrăcându-se în chip de lumină, vor să ne înşele şi să ne convingă de faptul că sunt adevărate, când ele sunt false şi mincinoase.

Gândul drăcesc vine ca să te tulbure şi să te înfricoşeze, să te semeţească sau să te despartă de obiceiul bun şi de fapta bună. El nu aduce linişte ci nelinişte. El nu e credincios ci necredincios.

Gândul drăcesc te duce la extreme şi la părere de sine, la ignoranţă şi înălţare de sine.

Astfel, gândul de a păcătui cu totul, dacă ai căzut puţin cu gândul e un lucru şi un gând drăcesc, pentru că te îndeamnă la păcat şi nu la pocăinţă.

Dacă cădem puţin cu gândul, adică de ne complacem puţin cu păcatul în minte, să nu deznădăjduim, ci să strigăm la Bunul Dumnezeu, pentru ca să ne ajute şi să ne întărească în lupta cu păcatul, pe care l-am introdus în casa noastră!

Fiind gândul şi mişcarea drăcească acceptate de noi, ele ne împinge să săvârşim păcatul încolţit în inimă şi în minte şi cu fapta.

Trebuie să luptăm împotriva acestei porniri păcătoase cu tot dinadinsul, pentru că e pierdere a sufletului ascultarea ei.

Lupta e grea, dar cununa biruinţei e mare şi veşnică.

Dumnezeu e cu noi şi lângă noi, când încercăm să ne împotrivim păcatului! El priveşte lupta noastră și ne ajută pe noi în fiecare clipă, luptând împreună cu noi şi purtând neputinţa noastră.

Să avem curaj, iubiţilor! Să luptăm până la sânge cu păcatul!

Un alt gând drăcesc e acela care te îndeamnă să nu mai mărturiseşti adevărul şi voia lui Dumnezeu dacă şi tu eşti păcătos.

Dracul vrea să-ţi spună, că trebuie să fii Sfânt ca să vorbeşti despre Dumnezeu. Dar atunci când te crezi „sfânt”, eşti cel mai mare nebun şi îngâmfat.

La prima vedere, adică în aparenţă, gândul drăcesc pare bun, dar e plin de toată răutatea şi de tot păcatul acest gând.

Dracul te vrea egoist şi înfumurat şi cu mare părere despre tine însuţi.

Când faci o faptă bună, te face să crezi că tu ai făcut-o, numai tu, când orice facem, facem cu ajutorul prea milostivului Dumnezeu.

Un frate așteaptă ca să îi fie vindecate patimile de un duhovnic remarcabil, pentru ca să se împărtăşească „cu adevărat” de Hristos, lăsând la o parte pe Singurul Tămăduitor, Iisus Domnul, iar altul, cu totul netrebnic, nu participă la slujbele dumnezeieşti invocând diverse „motive”: studiază, se roagă, nu are chef, e prea obosit, îl stingheresc privirile oamenilor…

Dracul vrea să te îndepărteze în orice chip de Dumnezeu şi prin orice mijloc.

Când stăm să păcătuim, demonii ne arată păcatul dulce şi îmbietor, şi ne face să credem că ne vom împlini prin el şi că ne va fi bine, în definitiv, fără Dumnezeu.

Dar după ce păcătuim, aceiași demoni ne arată păcatul, pe care ni-l zugrăviseră ca „bun” și „îmbietor”, ca fiind amar şi spurcat şi plin de mustrări de conştiinţă şi de singurătate.

Ne simţim atunci departe de Dumnezeu, pentru că păcatul ne îndepărtează de iubirea şi curăţia şi smerenia lui Dumnezeu.

Sfântul Duh ne duce la smerenie, la umilinţă, la vederea păcatelor noastre, la rugăciunea pentru toţi şi la iubirea tuturora.

Diavolul te semeţeşte. Te face să te crezi cineva mare. Te face ambiţios, cu încredere multă în tine, pizmaş, lăudăros, hulitor, dispreţuitor, curios, sfătuitor viclean.

Uneori, când eşti risipit cu gândurile, te îndeamnă să nu te mai rogi deloc, pentru că ştie că mintea adunată şi liniştită naște rugăciunea smerită şi din inimă zdrobită şi umilită.

Rugaţi-vă, când sunteţi în ispite! Nu lăsaţi rugăciunea la o parte, care e sabia cea duhovnicească ce îi alungă pe demoni! Tocmai atunci ea trebuie să fie mânuită cu şi mai multă bărbăţie şi încredere în Dumnezeu.

Nesimţirea inimii e boală mare şi dezastruoasă. Când te molipseşti de ea nu mai simţi iubire pentru Dumnezeu şi nici pentru oameni. Nu te mai rogi cu zdrobire a inimii şi cu lacrimi. Nu-ţi mai place atunci pocăinţa şi gândul umilit şi plin de tânguire.

Cei care citesc cărţi duhovniceşti şi au inima nesimţitoare nu înţeleg nimic deşi ei cred că înţeleg.

Inima nesimţitoare e moartă pentru harul lui Dumnezeu şi pentru luminarea duhovnicească, pentru adevărata nevoinţă şi cel care citeşte cărți dumnezeiești cu o aşa inimă nu e atins de Duhul Sfânt când citeşte şi nici nu plânge şi nici nu se bucură şi nici nu se roagă şi nici nu-I mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ce înțelege, crezând că poate înţelege ce a citit fără aceste semne ale Duhului Sfânt.

O, Doamne, nesimţirea inimii mele stric-o! Luminează-mi ochii inimii mele, ca să mă bucur de iubirea Ta şi de mila Ta!

Când începem să facem ceva fără voia lui Dumnezeu, atunci e semn că ne-am semeţit.

Păcatul e urât, pentru că se face voit şi cu plăcere.

Nevoitorul se bucură când e înjurat şi drăcuit şi se întristează când e lăudat şi onorat. El se bucură când posteşte şi se întristează de îmbuibare şi săturare. El iubeşte lucrul sărăcăcios şi nu pe cel luxos.

Ortodoxul e cel care nu opreşte niciodată în inima lui  lauda ce trebuie adusă lui Dumnezeu. El Îl laudă în orice timp şi în orice loc pe Dumnezeu.

Doamne, nu mă uita! Eu sunt lipsit de fapte sfinte şi cel mai mare păcătos. Miluieşte-mă şi voi fi viu! Arată mila Ta, mie, ticălosului şi mă iartă!

Slavă Ţie, Doamne, pentru iubirea Ta de oameni, pentru atotştiinţa şi purtarea Ta de grijă, pentru puterea Ta şi slava Împărăţiei Tale!

Slavă Ţie, Doamne, pentru Întruparea Ta, pentru Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Ta la cer!

Slavă Ţie Duhule Sfinte, pentru sfinţenia şi frumuseţea şi curăţia şi bucuria Ta! Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

Gânduri drăceşti sunt şi grijile pentru viitor sau neîncrederea în iertarea lui Dumnezeu, dacă ne pocăim cu adevărat şi din toată inima şi din tot sufletul.

Iscodirea faptelor altora arată că ai primit gând drăcesc.

Neascultarea sfatului duhovnicesc te arată îngâmfat şi orgolios.

O, Doamne, scapă-ne pe noi de cursele celui viclean şi rău! Eu sunt slab şi tot timpul păcătuiesc. Ajută-mi mie şi mă iartă, că sunt prost şi nepriceput şi fără pocăinţă. Dă-mi să mă smeresc, Doamne! Dă-mi să fac voia Ta! Dă-mi să fac fapte bune, ca să mă mântuiesc şi eu, netrebnicul!

Cel care se laudă cu aşa-zisele lui fapte „bune” şi „smerite” e înnebunit de Satana. Cel smerit se crede păcătos iar cel mândru şi fariseu pozează în om „smerit”.

„Eu n-am nicio faptă bună. Nu sunt bun de nimic. Sunt un ticălos, un netrebnic, un spurcat”, spune creştinul ortodox adevărat.

Miluieşte-mă, Doamne şi pe mine, nenorocitul şi nevrednicul, ca nu doar să vorbesc, ci să şi fac!

Cei ce aţi păcătuit grav, nu deznădăjduiţi! Dumnezeu vă iartă, dacă iubiţi mult pe Dumnezeu şi credeţi în îndreptarea voastră!

Satana vrea să vă arunce în neagra şi amara deznădejde. Să vă arate că nu mai aveţi nicio şansă. Vă minte! Nu-l ascultaţi!

Îndrăzniţi pentru Dumnezeu şi vă plângeţi păcatele! Strigaţi către El cu focul inimii voastre, cu toată tăria. El vă aude! El vă vrea cu El! Strigaţi din tot sufletul şi nu deznădăjduiţi!

Doamne, miluieşte lumea Ta, pe care dreapta Ta  a făcut-o! Miluieşte poporul Tău, pentru care sfântul Tău sânge Ţi-ai vărsat! Ajută-l şi îl iartă, Doamne! Ai milă de lumea Ta! Dă-i să Te cunoască pe Tine, pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, Fiul Tău, pe Care Tu L-ai trimis ei (In. 17, 3)!

Miluieşte-i pe mai marii noştri, pe cei ce ne iubesc şi pe cei ce ne urăsc pe noi. Miluieşte-i, Doamne, pe cei care se roagă pentru noi şi pe cei ce ne smintesc şi ne asupresc pe noi.

Prea Curată şi Binecuvântată Marie, Maica Domnului şi Dumnezeului meu, nu mă lepăda de la sfânta ta faţă şi mă miluieşte! Nevrednic sunt eu, miluieşte-mă!

Cuvintele Sfinţilor sunt bucurie şi desfătare adevărată, smerenie şi umilinţă nepătrunsă. Ei au vorbit şi au scris în harul Său. Frumuseţea şi sfinţenia lor a fost harul Prea Sfintei Treimi, care via întru ei.

O, Doamne, cât au suferit Sfinţii Tăi pentru Tine! Cât Te-au iubit şi cât au suferit pentru Tine! Câte au răbdat ei, cei „de care lumea nu era vrednică” (Evr. 11, 38)!

Sunt de nespus vieţile şi suferinţele lor. Mari şi minunaţi sunt Sfinţii Tăi, Doamne şi Tu, Prea Minunat şi Prea Sfânt eşti întru Sfinţii Tăi!

Dă-mi şi mie, Doamne, să Te iubesc pe Tine cu iubire curată şi sfântă!

Dă-mi să fiu milostiv şi ascultător şi smerit împlinitor al poruncilor Tale!

Dă-mi să-mi văd păcatele şi să mi le plâng şi să mă tânguiesc pentru ele!

O, Doamne, facă-se voia Ta, după mare mila Ta!

Luminează-mi mintea mea cea încrezută şi pretenţioasă şi mă iartă!

Luminează întunericul vieţii mele, Iubitorule de milostivire!

Ajută-mi, Doamne, ca să pun început bun pocăinţei mele şi mântuitor!


[1] A se vedea teza noastră doctorală: Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, pe care o puteți downloada de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/vederea-lui-dumnezeu-in-teologia-sfantului-simeon-noul-teolog/.

[2] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_Dialogul.

[3] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Paisie_de_la_Neam%C5%A3.

[4] O mănăstire cu viață de obște, adică unde monahii se roagă, muncesc și trăiesc în comun în mare cuvioșie și dragoste duhovnicească.

[5] Cf. cap. 22, Filocalia românească, vol. 7, 1997, p. 104.

[6] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Isaac_Sirul.

Did you like this? Share it: