Zi: 21 ianuarie 2011

Hristologia Sfântului Ioan Damaschin conform Dogmaticii sale [1]

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii de

Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. I)

*

Paginile 14-25.

***

În Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin găsim un număr de 37 de capitole hristologice[1] şi primul dintre ele evocă dumnezeiasca purtare de grijă pentru mântuirea noastră şi rolul întrupării lui Dumnezeu Cuvântul.

Dumnezeu nu a trecut cu vederea pe omul căzut în păcat, pe omul acoperit „cu asprimea vieţii plină de dureri”[2] şi cu moartea şi grosolănia trupului[3].

După povăţuiri nenumărate ale lumii ca să se pocăiască[4] a venit şi Mântuitorul lumii, pentru că „Cel ce avea să aducă mântuirea…[trebuia] să fie fără de păcat, să nu fie supus prin păcat morţii, ci încă prin El să fie întărită şi înnoită firea, să fie povăţuită prin fapte, să fie învăţată calea virtuţii, care depărtează de la stricăciune şi conduce spre viaţa veşnică” [5].

Sfântul Ioan Damaschin nu se ocupă aici cu prorociile mesianice sau cu motivaţiile întrupării Cuvântului la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4), ci trece, după cum s-a văzut, la caracteristicile unice ale persoanei Mântuitorului lumii şi la rolul Său în istoria existenţei umane.

Mântuitorul lumii e fără de păcat şi El nu Se supune astfel morţii, dar prin El se va întări şi înnoi firea umană, aceasta fiind învăţată calea sfinţeniei.

Mântuitorul lumii ne aduce mântuirea noastră de păcat şi de moarte şi ne arată în acelaşi timp, „noianul cel mare al dragostei de oameni pe care o are pentru om”[6] Dumnezeu Însuşi.

Întruparea Cuvântului e aşadar o revelare plenară a dragostei dumnezeieşti şi reprezintă modul concret prin care umanitatea a fost mântuită de păcat şi de moarte.

Întruparea Cuvântului, această îmbrăcare cu „haina trupului” cum o numeşte Dumnezeiescul Ioan Damaschin[7], revelează patru lucruri fundamentale despre Dumnezeu: bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea Sa[8].

Analiza teologică a rolului întrupării Cuvântului lui Dumnezeu ne duce la discutarea însuşirilor divine.

Astfel, vedem bunătatea lui Dumnezeu în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că El „n-a trecut cu vederea slăbiciunea făpturii Lui, ci S-a îndurat de cel căzut şi i-a întins mâna”[9].

Înţelepciunea lui Dumnezeu se vede din aceea, că prin Întruparea Sa Dumnezeu Cuvântul „a găsit dezlegarea cea mai potrivită”[10] pentru a-l mântui pe om.

Dreptatea divină se vede prin aceea, că Dumnezeu l-a mântuit pe om prin Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care e Dumnezeu şi om, şi a putut prin aceasta să-l mântuiască „pe cel asemenea [pe om n.n.] prin Unul asemenea”[11], adică prin Dumnezeu-omul, care după umanitatea Sa e asemenea nouă.

Puterea infinită a lui Dumnezeu se vede şi ea în cazul întrupării Cuvântului, din faptul că Fiul „se pogoară aplecând cerurile, adică smerind fără să smerească înălţimea Lui cea nesmerită”[12] şi prin venirea Sa inexprimabilă şi incomprehensibilă se săvârşeşte „cea mai mare noutate dintre toate noutăţile, singurul [lucru] nou sub soare (Eccl. 1, 9-10)”[13].

Nimic nu poate fi mai măreţ şi de neînţeles decât faptul ca Dumnezeu să Se facă om[14]. Cuvântul S-a făcut trup fără schimbare, din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu[15].

Sfântul Ioan începe cu mărturisirea crezului ortodox niceo-constantinopolitan, precizând însă că întruparea Sa nu a schimbat firea divină în trup, în fire umană.

Dumnezeu Cuvântul devine mijlocitorul dintre oameni şi Dumnezeu (I Tim. 2, 5) prin zămislirea Sa în preacuratul pântece al Preacuratei Fecioare Maria, căci zămislirea Sa e „de la Duhul Sfânt şi în chipul celei dintâi faceri a lui Adam”[16], deci într-un mod de neînţeles pentru noi.

„Prin luarea firii noastre”, Hristos se face supus Tatălui, vindecând prin ascultarea Sa neascultarea noastră şi în acelaşi timp făcându-Se pildă de ascultare pentru noi, căci fără ascultare „nu este cu putinţă să dobândim mântuire”[17].

Introducerea Sfântului Ioan în problematica hristologiei ortodoxe se face aşadar prin revelarea însuşirilor lui Dumnezeu odată cu întruparea Cuvântului.

Întruparea Fiului e ascultare faţă de Tatăl. Prin ascultarea Sa, Hristos ne scoate din păcat şi din moarte, renăscându-ne la viaţa duhovnicească.

Deşi Sfântul Ioan nu apelează (deocamdată) la versete scripturale, care să evidenţieze acceptarea întrupării de către Fiul din ascultare faţă de Tatăl, totuşi el precizează acest lucru: întruparea e o ascultare a Fiului faţă de Tatăl.

Capitolul următor prezintă mai întîi pasajul buneivestiri a întrupării Fiului de la Sfântul Luca[18].

Asentimentul Fecioarei Maria face ca Duhul Sfânt să Se pogoare peste Ea, curâţind-o şi dându-i puterea să primească Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte şi, concomitent, a şi umbrit-o.

Şi astfel „Înţelepciunea enipostatică şi puterea lui Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel deofiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască [a venit n.n.] şi Şi-a alcătuit…din sângiuirile ei sfinte şi preacurate, trup însufleţit, cu suflet raţional şi cugetător, pârga frământăturii noastre”[19].

Acest pasaj, ca şi cel al creării omului din cartea Facerea, descrie evenimentul din punct de vedere uman, în derularea sa, ca şi când trupul şi sufletul omului ar fi fost create separat şi apoi ar fi fost regrupate în unitatea firii umane.

De aceea, noi nu trebuie să înţelegem nici aici acţiunea Duhului Sfânt şi a Fiului în întruparea Fiului ca fiind separată una de alta. Fiul împreună cu Duhul Sfânt și cu Tatăl Şi-a creat Sieşi trupul.

Şi Sfântul Ioan precizează, că alcătuirea trupului nu s-a făcut pe cale seminală, adică cu sămânţă bărbătească, „ci pe cale creaţionistă, prin Sfântul Duh” [20].

După această precizare urmează o alta, unică prin conţinutul ei, care e o frază izolată în context şi nu e însoţită de nicio altă indicaţie:

„Nu Şi-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvârşit dintr-o dată”[21].

Cu alte cuvinte, trupul Cuvântului a fost creat deplin, din prima clipă a zămislirii sale, de Dumnezeu Cuvântul, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, ca al unui Copil ce poate să se nască imediat.

Trupul Domnului nu a trecut prin evoluţia firească a trupului uman, de la câteva celule la trupul deplin, ci el a fost alcătuit deplin, gata să fie născut.

Cuvântul lui Dumnezeu, continuă autorul nostru, S-a făcut ipostasa trupului[22]. Dumnezeu Cuvântul şi-a impropriat în persona Sa trupul făcut, împreună cu Duhul și cu Tatăl, din sângiuirile Prea Curatei.

Tocmai de aceea Sfântul Ioan precizează că trupul Cuvântului nu a fost unul preexistent, ci El „locuind în pântecele Sfintei Fecioare, Şi-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa Lui, din sângiuirile curate ale Pururea Fecioarei, trup însufleţit, cu suflet raţional şi cugetător”[23].

Observăm că Preasfântul Teolog, Dumnezeiescul Ioan Damaschin, se referă la trup nu separat de fundamentul spiritual al omului, adică de suflet, ci prin sintagma „trup însufleţit” arată deopotrivă unitatea dar şi distincţia dintre trup şi suflet.

Fără exprimarea unităţii firii umane, dar şi a distincţiei dintre trup şi suflet, nu vom putea vorbi pertinent de mântuirea omului şi de îndumnezeirea firii umane în integralitatea sa.

Sfântul Ioan Damaschin îşi creează răspunsurile sale teologice pentru a cuprinde în ele întregul răspuns patristic al Sinoadelor ecumenice.

El își începe pledoaria despre persoana lui Hristos de la faptul că Dumnezeu Cuvântul Şi-a impropriat firea umană, trupul.

Expresia sa, pe care o reluăm acum, e aceea că: „Însuşi Cuvântul S-a făcut ipostasa/persoana trupului”[24]. De aceea „nu vorbim de [un] om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat”[25].

Hristos Dumnezeu e Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Prin aceea că e Dumnezeu desăvârşit, arătăm că El nu şi-a schimbat firea Sa divină, dar prin aceea că e om desăvârşit arătăm, în mod simultan, că întruparea Sa nu e o iluzie, ci El chiar S-a făcut om, impropriindu-Şi firea umană din trupul Prea Curatei[26].

Întruparea nu produce o fire compusă din ambele firi, ci avem o unire după ipostas/la nivelul persoanei, spune Sfântul Ioan, a celor două firi [27].

Capitolul al treilea e o apologie ortodoxă contra monofiziţilor. În persoana lui Hristos firea divină şi firea umană s-au unit „fără să se schimbe şi fără să se prefacă”[28] în altceva decât sunt.

Firea divină şi-a păstrat în persona lui Hristos „simplitatea ei proprie”[29], iar firea umană nu s-a transformat în fire divină şi nici nu şi-a pierdut existenţa şi nici nu s-a format din cele două firi o singură fire compusă[30].

Monofizitismul propune combinarea dizolvantă a firii umane cu firea divină în Hristos, făcând mântuirea omului o iluzie.

Sfântul Ioan i-a atitudine categorică împotriva monofizitismului arătând faptul, că mixtura celor două firi are ca rezultat „ceva deosebit” [31] faţă de cele două naturi din Hristos.

Erezia pe care o discutăm, monofizitismul, neagă dubla consubstanţialitate a persoanei Mântuitorului.

Dacă persoana lui Hristos ar fi devenit, în sens monofizit, o singură fire compusă după întrupare, atunci se schimbă firea simplă în una compusă şi Hristos nu mai e în acest caz deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul după dumnzeirea Sa şi nici cu Prea Curata Sa Maică şi cu noi toţi după umanitatea Sa [32].

Dacă mergem pe ideea monofizită a realităţii ipostatice, spune Sfântul Ioan, numele de Hristos nu mai desemnează o persoană, ci o singură fire[33].

Învăţătura ortodoxă însă mărturiseşte aceea că, Hristos nu e o fire compusă, ci El este Dumnezeu şi om, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, „din două şi în două firi” [34]. Când spunem Hristos spunem persoana în care sunt cele două firi: divină şi umană[35].

Una dintre consecinţele teologice nefaste ale acestei erezii monofizite constă în aceea, că admiţând pe Hristos ca fiind o singură fire compusă, atrage după sine, în acord cu consubstanţialitatea Sa cu Tatăl, că şi Tatăl este compus „şi deofiinţă cu trupul, lucru absurd şi de toată blasfemia” [36].

Se observă cum erezia hristologică monofizită are repercusiuni instantanee în triadologie.

În măsura în care se greşeşte undeva în perimetrul dreptei credinţe, urmările acestei greşeli se răsfrâng asupra întregului mod de a gândi învăţătura ortodoxă.

Monofizitismul a încercat să acrediteze existenţa unei firi cu caracteristici contrare. El a încercat să spună că este posibil ca o fire „să fie în acelaşi timp zidită şi nezidită, muritoare şi nemuritoare, circumscrisă şi necircumscrisă”[37].

În măsura în care gândim monofizit, atunci vorbim despre o întrupare iluzorie a lui Dumnezeu Cuvântul sau spunem că Hristos e un simplu om, cum a afirmat Nestorie[38].

Sfântul Ioan Damaschin arată în ce constă greşeala fundamentală a monofiziţilor în hristologie. Ei identifică firea cu persoana[39].

Când vorbim despre noi, deşi omul e compus din două firi, din suflet şi trup[40], spunem că toţi oamenii au o singură fire, adică cea umană.

Umanitatea, firea umană e comună tuturor oamenilor.

Însă în ceea ce-L priveşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, El nu e o fire compusă din dumnezeire şi umanitate, căci Hristos nu este un individ uman „şi nici nu există specia Hristos, după cum există specia om”[41].

În persoana Sa, „unirea s-a făcut din două firi desăvâşite, din cea omenească şi cea dumnezeiască”[42], fără să se amestece, fără să se confunde sau să se combine firile între ele[43].

Dacă prin formula de mai sus, el îi avea în vedere pe „urgisitul de Dumnezeu Dioscur, Eutihie şi Sever şi ceata lor blestemată”[44], prin menţiunea că firile nu s-au unit într-o unire morală în Hristos „sau printr-o unire de demnitate sau de voinţă sau de cinste sau de nume sau de bunăvoinţă”[45], el îi viza pe „urâtorul de Dumnezeu Nestorie, Diodor, Teodor de Mopsuestia şi adunarea lor cea diavolească”[46].

Unirea ipostatică a firilor în Hristos, spune Sfântul Ioan Damaschin, este „fără schimbare, fără confundare, fără prefacere, fără împărţire şi fără depărtare”[47] a lor.

Autorul nostru cel preadumnezeiesc mărturiseşte „o singură ipostasă [persoană] în două firi desăvârşite a Fiului lui Dumnezeu întrupat”[48].

Firile nu sunt deosebite sau separate în Hristos, „ci unite una cu alta într-o singură ipostasă [persoană] compusă” [49].

De aceea, unirea firilor în Hristos e substanţială, spune Sfântul Ioan sau reală, pentru a nu fi crezută un lucru imaginar[50].

Sfântul Ioan e  foarte atent la cuvintele pe care le foloseşte. Pentru a nu fi înţeles greşit, el explică ce a vrut să spună prin „unire substanţială”.

Unirea substanţială nu trebuie înţelasă în sens monofizit,  cum că din două firi, după unire, ar fi rezultat o fire compusă, ci trebuie înţeleasă în sensul, că cele două firi sunt unite una cu alta în chip real, într-o singură persoană compusă a lui Dumnezeu Cuvântul, păstrându-se dosebirea lor fiinţială[51].

Astfel, deosebirea fiinţială sau substanţială a firilor în Hristos, după cum traduce părintele Dumitru Fecioru, desemnează faptul că firea umană rămâne creată iar firea divină rămâne necreată după Întrupare[52].

Firea divină se vede făcând minuni în Hristos iar cu trupul El suferă torturile[53].

Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu îşi impropriază cele omeneşti şi le face ale Sale. El împărtăşeşte trupului Său pe cele ale dumnezeirii Sale. Această împărtăşire a firii umane de cele ale dumnezeirii Sale e denumită de autorul nostru drept: comunicare a însuşirilor[54].

Această comunicare a însuşirilor în Hristos e posibilă, continuă el, datorită întrepătrunderii reciproce a firilor şi a unirii lor la nivel ipostatic.

Hristos le-a lucrat şi pe cele dumnezeieşti cât şi pe cele omeneşti „în fiecare din cele două forme [adică divină şi umană], cu tovărăşia [concursul] celeilalte”[55].

Acţiunile lui Hristos sunt divino-umane şi de aceea putem spune, fără să greşim, că Domnul slavei S-a răstignit (I Cor. 2, 8), deşi Hristos nu a pătimit după firea Sa divină. Ale Sale sunt şi minunile şi suferinţele, patimile Sale, deşi cu dumnezeirea făcea minuni iar cu trupul suferea torturile[56].

De aceea, ortodocşii trebuie să aibă bine înrădăcinat în conştiinţa lor adevărul, cum că se păstrează veşnic unitatea persoanei lui Hristos şi concomitent cu ea şi deosebirea substanţială a firilor care o compun[57].

Capitolul al 4-lea adânceşte realitatea comunicării însuşirilor în persoana lui Hristos[58].

Şi pentru a face acest demers teologic, Sfântul Ioan începe prin a repeta faptul capital, cum că altceva e fiinţa şi altceva persoana[59].

Dumnezeire şi umanitate sunt indicaţii ale firilor, pe când persoana arată o individualitate[60].

Atunci când vorbim despre Domnul Hristos şi ne referim la firiile care compun persoana Sa, spunem dumnezeire şi umanitate. Dar când ne referim la persoana Sa atunci vorbim despre Hristos, Dumnezeu şi om în acelaşi timp, vorbim despre Fiul lui Dumnezeu întrupat[61].

Referindu-ne la dumnezeirea Sa, noi nu spunem despre aceasta cum că ar fi creată sau pasibilă. Iar dacă ne referim la trupul Său nu îl numim pe acesta ca fiind necreat, pentru că el e creat.

Dar dacă ne referim la persoana lui Hristos, „fie că o numim după cele două firi, fie că o numim după una din părţi, îi atribuim însuşirile celor două firi”[62].

Şi aceasta, pentru că numele de Hristos indică ambele firi, pe Dumnezeu şi om, pe cel necreat şi pe cel creat, pe cel impasibil şi pe cel pasibil.

Şi dacă e numit după una din firi, primeşte şi însuşirile celeilalte firi cu care este unit[63].

Capitolul al 5-lea face referire la numărul firilor. În Hristos cele două firi sunt unite, dar unirea lor nu înseamnă amestecare[64]. Ele se întrepătrund reciproc, perihoretic în Hristos, dar nu se prefac şi nici nu se schimbă una în cealaltă[65].

Sfântul Ioan subliniază că „fiecare fire îşi păstrează neschimbată însuşirea ei naturală”[66] şi din acest motiv ele sunt numărabile. Însă faptul că sunt două firi în Hristos nu produce şi despărţirea lor la nivel ipostatic, pentru că „Unul este Hristos, desăvârşit în Dumnezeiere şi omenire”[67].

Referindu-se la număr, autorul nostru cel prea dumnezeiesc ne învaţă că numărul indică o realitate şi nu o instaurează[68].

Şi discutând ideea de număr în cadrul Prea Sfintei Treimi, el o conexează cu discutarea despre număr la nivelul persoanei lui Hristos Dumnezeu.

Dacă în Treime nu poţi să spui că cele trei persoane ale dumnezeirii sunt o singură persoană pentru că distrugi prin această afirmaţie concreteţea personală a fiecăreia în parte, tot la fel în hristologie, nu poţi să spui că cele două firi din Hristos, unite la nivel ipostatic, sunt o singură fire, pentru că desfiinţăm prin această afirmaţie deosebirea lor şi le amestecăm într-un mod nelegiuit[69].

Capitolul al 6-lea începe cu distincţia dintre fiinţă şi ipostas.

Fiinţa reprezintă comunul, pe când ipostasul reprezintă particularul[70]. Ipostasurile au în comun fiinţa, dar ele se doesebesc după numărul lor[71]. Fiinţa însă nu poate exista de sine, ci numai într-un ipostas[72].

Ipostasul e cel care afirmă faptul că deţine fiinţa. De aceea realitatea unui ipostas e aceea, că „fiinţa este desăvârşită în fiecare din ipostasele de aceeaşi specie”[73].

Fiecare om are în întregime firea umană de la naştere şi de aceea nu trebuie să împrumute de la un altul ceva anume, pentru ca să-şi completeze starea sa de umanitate.

Persoanele umane se nasc în mod individual cu deplina stare de umanitate personală.

Noi nu ne deosebim între noi la nivelul fiinţei noastre, spune Sfântul Ioan, ci numai la nivelul însuşirilor caracteristice sau personale[74].

Caracteriologia e un atribut al persoanei şi nu al firii umane[75]. Fiecare persoană umană se defineşte prin aceea că e o fiinţă umană cu anumite caracterisitici proprii, distincte[76].

Sfântul Ioan preia din filosofia aristotelică ideea de accidenţi şi îi interpretează în sensul de însuşiri personale, care ne disting pe unii de alţii.

El spune că ipostasul deţine în acelaşi timp comunul, particularul şi existenţa în sine, adică modul concret de vieţuire[77]. Fiinţa există  numai în ipostasuri şi dacă pătimeşte o persoană atunci întreaga fiinţă pătimeşte, fără însă să sufere toate persoanele umane[78].

Toată discuţia de până acum a fost o introducere terminologică absolut necesară la conţinutul capitolului în curs.

Am înţeles că persoana conţine fiinţa, că ipostasurile suferă şi că suferinţa cuiva nu antrenează suferinţa, în mod neapărat, şi în celelalte persoane umane.

Şi pentru a aborda persoana Mântuitorului Hristos, Sfântul Ioan începe tot cu Preasfânta Treime.

În fiecare persoană divină e întreaga fiinţa a Dumnezeirii. Acest lucru se traduce prin aceea că fiecare persoană divină este Dumnezeu în mod desăvârşit[79].

În contextul Întrupării Domnului mărturisim faptul, că în cazul unicului Dumnezeu Cuvântul al Prea Sfintei Treimi, întreaga şi desăvârşita fire a dumnezeirii S-a unit în ipostasul Său cu întreaga fire umană şi nu cu o parte anume din ea[80].

Pentru a consolida această poziţie, autorul nostru citează Col. II, 9: „Îl El locuieşte în chip trupesc toată plinătatea Dumnezeirii”[81]. Plinătatea Dumnezeirii, comentează aici Sfântul Ioan, locuieşte în trupul lui Hristos.

A doua citare este de la Dumnezeiescul Dionisie Areopagitul – numit de Sfântul Ioan: „purtător de Dumnezeu” şi „cel prea bine cunoscător al celor dumnezeieşti” – care spune că „Dumnezeirea a comunicat cu noi în întregime în una din ipostasele ei”[82]/din persoanele ei.

Întruparea Domnului aşadar nu a constat în unirea celor trei persoane divine cu toate persoanele umane, ci numai în persona lui Hristos întreaga fire divină s-a unit cu firea umană întreagă[83].

La întruparea Cuvântului, Tatăl şi Duhul Sfânt au contribuit prin bunăvoinţă şi voinţă[84].

Fiul lui Dumnezeu întrupat a luat în întregime tot ce reprezintă un om, adică trup, suflet gânditor şi raţional şi toate însuşirile trupului şi ale sufletului uman[85].

Şi Sfântul Ioan se bucură să sublinieze că Hristos a luat în întregime, în mod complet tot ce este omul şi s-a unit intim cu omul, cu omul în întregimea lui, în completitudinea lui, pentru ca să ne dăruiască mântuirea în integralitatea constituţiei noastre psiho-fizice[86].

[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. din lb. gr. de Pr. Dumitru Fecioru, ed. a III-a, în col. Mari scriitori creştini, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 95-154.

[2] Idem, p. 95.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 96.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 97.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 97-98.

[20] Idem, p. 98.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 99.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem. Adeseori observăm în mitologia filmelor contemporane, că se încearcă prezentarea unor oameni cu calităţi divine, care pot fi în acelşi timp oameni cât şi dumnezei, fără ca păcatele existenţei lor omeneşti să le afecteze dumnezeirea lor ficţională.

Monofizitismul revine mereu acolo unde e vorba de semizei şi de încercarea iluzorie de a detrona ideea de Dumnezeu, Care nu e o creatură, ci Creatorul lumii.

Satanismul monofizitismului constă în aceea, că distruge, în acelşi timp, atât ideea de Dumnezeu cât şi pe aceea de om, lăsându-ne în plasa obscură şi depersonalizantă a panteismului.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 100.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem. Din acest context, trebuie să înţelegem faptul, că Dumnezeieştii Părinţi nu îi  denigrau pe eretici pentru vreun motiv pueril sau dintr-o ură personală faţă de ei, ci din cauza aversiunii lor faţă de învăţăturile rele şi nesănătoase ale acestora şi faţă de viaţa lor morală deplasată. Atacurile împotriva lor se referă la pata de umbră pe care aceştia, prin cuvântul şi activitatea lor, au adus-o Bisericii lui Dumnezeu şi nu sunt motivaţi în acest demers de vreo răzbunare umană păcătoasă.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 101.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 101-103.

[59] Idem, p. 101.

[60] Idem, p. 101-102.

[61] Idem, p. 102.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Idem, p. 103.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Idem, p. 103-104.

[69] Idem, p. 104.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem.

[79] Idem, p. 104-105.

[80] Idem, p. 105.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem, cf. Despre numele dumnezeieşti, PG 3, col 592A, apud. Idem, p. 105, n. 2.

[83] Idem, p. 105.

[84] Ibidem. În  cap. al XI-lea, Sfântul Ioan se referă din nou la acest amănunt, spunând: „Tatăl şi Duhul Sfânt sub niciun motiv nu au participat la Întruparea Cuvântului decât numai prin minuni, bunăvoinţă şi voire”, cf. Idem, p. 114.

[85] Ibidem.

[86] Ibidem.

Credinţa, nădejdea şi dragostea la Sfântul Isaac Sirul

2 comments

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii de

Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. I)

*

Paginile 5-13.

***

Începem cu o definiţie care vorbeşte despre instaurarea credinţei în om şi nu despre amplitudinea ei.

„Credinţa – spune Sfântul Isaac – e o mişcare plină de certitudine, care urcă în inteligenţă prin harul lui Dumnezeu, cu privire la lucruri care nu pot fi încredinţate hârtiei şi literelor, dar pe care o inteligenţă credincioasă le poate cunoaşte”[1].

Credinţa nu e o acumulare de date mai întâi, ci o mişcare divino-umană în om, care dă certitudine interioară.

Mintea noastră află prin lucrarea harului dumnezeiesc despre lucruri care nu pot fi grăite sau scrise.

Una e, cu alte cuvinte, să fii încredinţat de realitatea şi prezenţa lui Dumnezeu şi alta e să spui cine este Dumnezeu în mod efectiv.

Faptul că Sfântul Isaac spune, că actul de a crede e o mişcare sinergică în om, se apropie de definiţia pocăinţei ca schimbare a minţii.

Mintea e umplută de harul lui Dumnezeu şi aşa sesizăm realitatea lui Dumnezeu. Ca să spunem că există Dumnezeu nu trebuie să avem numai minte, ci să avem o minte unită cu harul lui Dumnezeu.

Dinamismul vieţii interioare cât şi al credinţei este ceea ce trebuie să subliniem în această fază a discuţiei.

Credinţa e cea care te întăreşte în nădejde[2].

Viaţa noastră duhovnicească trebuie, spune Sfântul Isaac, să ne facă să simţim „gustul credinţei”[3]. Fără acest simţ duhovnicesc ne simţim neputincioşi, slabi,  nenorociţi în faţa patimilor şi orice osteneală a virtuţilor o simţim ca o apăsare[4].

Credinţa în Dumnezeu e un refugiu al sufletului în timpul încercărilor şi al întristării[5]. Ceea ce cunoaştem despre Dumnezeu ne face să ne întărim în răbdare şi să aşteptăm bogăţia milei Sale faţă de noi.

Legătura personală cu Dumnezeu se vede tocmai în această ipostază a răbdării, a aşteptării ajutorului Său efectiv.

Providenţa lui Dumnezeu se manifestă în mod personal şi e aşteptată personal. Dar e aşteptată prin credinţa în El.

Credinţa e legată foarte strâns de nădejde şi de dragoste.

Sfântul Isaac vorbeşte despre „cei care s-au întărit în nădejdea viitoare şi s-au învrednicit de bucuria în Duhul”[6]. Unii ca aceştia au o inimă care „freamătă şi suspină tânjind după fericirea”[7] de dincolo.

Nădejdea trebuie întărită, amplificată şi această amplificare ţine de dorirea vieţii veşnice.

Sfântul Isaac cere de la Dumnezeu ca Acesta să semene nădejdea Sa în gândurile lui[8]. El vrea să moară „faţă de toate”[9], de alipirea de oameni şi lucruri, pentru ca să simtă „taina vieţii celei noi”[10].

Moartea faţă de lume este considerată de el ca fiind provocată „de dragul nădejdii adevărate”[11]. Nădejdea fericirii veşnice este cea care aduce în „gândirea Sfinţilor…durerea (ce) se revarsă neîncetat”[12].

Rugăciunea adusă necontenit lui Dumnezeu e pentru Sfântul Isaac Sirul o durere continuă care se naşte în mintea credincioasă[13]. Durerea şi rugăciunea plină de dor se află în ambianţa credinţei şi a nădejdii.

În III, 79, aflăm că există o bucurie a nădejdii la care ajungi pe calea virtuţilor[14]. Faptele virtuoase te duc la un moment dat la bucuria pe care o naşte nădejdea, în care „orice întristare încetează şi povara făptuirii lui se uşurează pentru el.

Acum el lasă făptuirea fricii şi începe făptuirea iubirii; se dezbracă de frica şi de spaima căii şi inima lui începe să fie pusă în mişcare neîncetat de încredere.

Inima sa găseşte sprijin, gândirea lui saltă şi nu mai vede nicidecum această lume.

De acum înainte în inima lui se pune în mişcare o nădejde cu privire la cele viitoare”[15].

Faptele bune făcute în harul lui Dumnezeu duc fără doar şi poate la această nădejde plină de bucurie, care transformă asceza dintr-o împlinire cu frică a poruncilor într-o împlinire a poruncilor în care iubirea şi încrederea în Dumnezeu sunt abundente în suflet şi simţi că ţi-au scos starea de rob din fiinţa ta.

Trebuie să înţelegem că nu omul lasă făptuirea fricii de la sine, ci Dumnezeu îi insuflă încrederea să se comporte astfel, motiv pentru care începe să trăiască o stare de relaxare duhovnicească.

Această destindere interioară harică nu poate fi nicidecum mimată. Ea nu poate fi confundată însă cu lejeritatea. Harul lui Dumnezeu ne învaţă să o acceptăm în noi şi ea vine din ce în ce mai intens.

Sprijinul pe care îl găseşte inima nu e altul decât harul dumnezeiesc.

Gândirea e bucuroasă și de aceea saltă. Mintea noastră îndrăzneşte întru Domnul şi de aceea se bucură.

Iar în ceea ce privește lumea aceasta să nu înţelegem că de acum nu o mai vedem, pentru că ne bucurăm dumnezeieşte, ci în inima noastră, pe primul plan, nu mai e lumea aceasta, ci cea veşnică. Harul dumnezeiesc e cel care ne învaţă cu dorul după Dumnezeu şi după desăvârşire.

Dacă am început cu credinţa ca mişcare interioară, Sfântul Isaac ne convinge că şi nădejdea e o mişcare sinergică în fiinţa noastră[16].

Mişcarea interioară e pozitivă la Sfântul Isaac şi exprimă tandemul divio-uman al vieţii duhovniceşti.

Iubirea de Dumnezeu însă apare în fiinţa noastră „ca urmare a atenţiei neîncetate la El şi a convorbirii neîncetate cu El”[17]. Captarea atenţiei noastre de către Dumnezeu ne face să vedem pe fiecare clipă aspecte foarte frumoase, copleşitoare ale prezenţei şi ale lucrării Lui în istorie, dar făcute şi cu noi, în mod personal.

Suntem transpuşi într-o relaţie directă cu El, relaţie  în care tot ce face El ne umple de dragoste plină de mulţumire.

Doxologia este urmarea firească a atenţiei încordate la Dumnezeu. Cu cât înţelegi lucrarea lui Dumnezeu cu lumea cu atât eşti mai plin de mulţumire, de mulţumire continuă, care nu trebuie să se transforme în gesturi şi cuvinte în mod neapărat, dar care întreţine o dragoste şi un zâmbet al întregii fiinţe pentru ceea ce percepem în mod tainic.

Ceea ce percepem cu întreaga noastră fiinţă ne face să fim într-un dialog continuu cu El, în care ne explicăm lumea şi punem totul pe seama creaţiei şi a purtării Sale de grijă.

Spunem convorbire pentru că nu îi vorbim numai noi Lui, ci şi El nouă sau El ne vorbeşte pentru ca noi să Îi răspundem.

Glasul lui Dumnezeu, întrebarea lui Dumnezeu o putem auzi de foarte multe ori, clipă de clipă chiar, dar uneori putem să îi dăm curs peste zile sau ani. Ea nu ne presează.

Însă pe zi ce trece ne creează o şi mai mare percepere a voii Sale cu noi şi cu lumea. Atenţia la Dumnezeu şi convorbirea cu El realizează în mod personal o relaţie foarte autentică, adâncă, cu ample ramificaţii şi, în acelaşi timp, divino-umană.

Iubirea pentru Dumnezeu, spune Sfântul Isaac, ne amestecă cu Dumnezeu şi prin aceasta anticipăm modul de viaţă de după înviere[18].

Amestecarea cu Dumnezeu e amestecarea cu harul dumnezeiesc, fără ca harul să devină carne dar prin acesta noi ne îndumnezeim, pentru că el ne umple dinăuntru fiinţa noastră.

În X, 29, apare iarăşi discuţia despre iubirea lui Dumnezeu şi vom afla cine decurge din cine: iubirea lui Dumnezeu din iubirea de oameni sau iubirea de oameni din iubirea lui Dumnezeu?

Sfântul Isaac ne invită, pentru dobândirea dragostei de Dumnezeu, ca şi mai înainte de altfel, ca să cugetăm mereu la El.

Din cugetarea la Dumnezeu „toate părţile sufletului tău se înflăcărează de iubire şi ard ca flacăra aprinsă în inima ta, iar dorul de Dumnezeu te copleşeşte; iar plecând de la iubirea de Dumnezeu vei ajunge şi la iubirea desăvârşită de oameni”[19].

Iubirea de Dumnezeu se naşte din cugetarea mereu la El şi dinamismul ei este copleşitor. Din  iubirea de Dumnezeu înţelegem cum să-i iubim pe oameni, dar nu cu o iubire oarecare ci, după cum scrie Sfântul Isaac: în mod desăvârşit.

Ce înseamnă desăvârşire a iubirii însă rămâne de adâncit personal, deoarece desăvârşirea unei virtuţi nu înseamnă nicidecum ceva peste puterile umane ajutate de către harul dumnezeiesc.

Pe măsură ce ne înălţăm din lucrurile pământeşti, iubirea lui Dumnezeu ne înrobeşte[20]. Iar robia iubirii lui Dumnezeu ne face să simţim lumea veşnică[21].

În X, 33, Sfântul Isaac Sirul ne învaţă că iubirea lui Dumnezeu se atinge „uşor şi repede”[22] de cel care are liniştirea (nu de cel ce se linişteşte, ci de cel care are liniştea mişcărilor sufleteşti în trupul lui) şi se ocupă de cunoaştere[23].

Sfântul Isaac nu spune în acest paragraf ce e cunoaşterea, dar trebuie să înţelegem că e vorba despre cunoaşterea totală a lui Dumnezeu şi a lumii, luate împreună şi nu separat şi prin care se caută neîncetat Dumnezeu.

În măsura în care tot ceea ce cunoaştem şi trăim ne duce la Dumnezeu, vom trăi prin aceasta iubirea de Dumnezeu dar şi iubirea desăvârşită de oameni[24].

Sfântul Isaac nu se juca cu cuvintele când vorbea de iubire desăvârşită de oameni. Însă numai că în ziua de astăzi, ideea de desăvârşire a ajuns să aibă în mintea noastră amprente demonice, pentru că percepem desăvârşirea în termeni absoluţi, aşteptând o desăvârşire aidoma lui Dumnezeu.

Tendinţa omului postmodern este aceea de a deveni ca Dumnezeu sau chiar mai desăvârşit decât Dumnezeu, pentru că nu cunoaşte realitatea practică a desăvârşirii.

Desăvârşirea umană, în stadiul terestru, nu poate desfiinţa trupul uman şi nicio altă parte componentă a omului, ci numai ne umple de har, pe cât poate omul să suporte puterea harului.

Cei care nu cunosc efectiv cum ne umple Dumnezeu de har, cred că pot ajunge ca orice Sfânt pe care şi-l aleg ei sau chiar mai mult decât toţi la un loc.

Dar cei care s-au umplut de harul şi iubirea lui Dumnezeu, cunosc în mod practic şi fiinţial că nu pot să reziste mai mult decât poate constituţia lor psihofizică şi că fiecare suntem un vas cu o anumită posibilitate de cuprindere a lui Dumnezeu şi nu putem mai mult decât putem.

Dar ceea ce putem cuprinde în mod desăvârşit e pe măsura puterii noastre şi dacă Dumnezeu ne-ar da ceva mai mult, am muri pe loc de atâta bucurie şi plăcere dumnezeiască[25].

În traducerea de față a părintelui Ică jr. apare de mai multe ori ideea de luminozitate cu privire la virtuţile duhovniceşti.

Iubirea de oameni este „luminoasă”[26] pentru Sfântul Isaac, pentru că ne umple de lumina bucuriei în suflet.

Iubirea de Dumnezeu însă e „minunată şi îmbătătoare”[27]. Ea ne minunează, ne uimeşte şi, în acelaşi timp, ne îmbată sufletul, ne umple de cea mai mare încântare.

Realitatea beţiei duhovniceşti, pe care o naşte iubirea de Dumnezeu, apare şi la alţi Sfinţi Părinţi. O vom găsi adesea exprimată şi în cuvinte extraordinare.

X, 35 descurajează dobândirea iubirii de oameni pe cale ascetică. Dacă vrem prin asceză şi lupta cu gândurile să ajungem la iubirea de oameni şi apoi, de la aceasta, la iubirea lui Dumnezeu suntem pe o cale sortită eşecului[28].

Sfântul Isaac e categoric: „Prin porunci şi prin discernământ îşi poate sili gândurile şi-şi poate curăţa de ele simţirea, ba chiar poate face bine altora; dar să atingă luminoasa iubire de oameni doar prin lupta [ascetică] nu sunt sigur că pot spune că e cu putinţă, şi nimeni  n-a atins-o şi n-o va atinge pe această cale în această viaţă”[29].

Vinul dumnezeiesc al iubirii de Dumnezeu e soluţia.

Această stare divino-umană e numită de el: „îmbătarea în Dumnezeu”[30]. Analogia cu îmbătarea de vin nu este însă deloc aleasă la întâmplare.

Sfântul Isaac remarcă faptul că: „fără vin nimeni nu se va putea îmbăta, nici inima nu-i va sălta de bucurie”[31]. Când omul bea de bucurie are inima plină de avânt, de poftă de viaţă şi de vorbă.

La fel cine e beat de iubirea de Dumnezeu vrea să vorbească întruna despre Dumnezeu şi să se bucure de oameni pentru că se bucură de Dumnezeu.

Observăm aici o amplitudine a stării de bucurie, dorinţa de împărtăşire a ei cu alţii, ieşirea dintr-o stare de încătuşare interioară, o debordare de veselie duhovnicească.

Iubirea e declarată de Sfântul Isaac drept „o calitate care nu aparţine firii”[32] umane.

Iubirea harică nu este un simţământ pe care să-l înveţi progresiv, ci el ţi se picură în suflet deodată de către Dumnezeu, dacă eşti absorbit cu totul de prezenţa Lui.

Această iubire harică este o iubire luminoasă şi care nu vine dintr-o silire a firii[33], a minţii şi inimii noastre ca să iubească pe Dumnezeu sau pe oameni.

Sfântul Isaac ne spune printre rânduri, că există şi o sforţare a firii la unii nevoitori, care vor să spună că au iubire de Dumnezeu şi de oameni, dar ea pare silită[34], pare făcută cu sila sau dobândită prin silinţe/eforturi grele ale omului.

Iubirea harică este însă entuziastă, copleşeşte inima, nu ţine cont de bariere false, ci se exprimă ca atare. Iubirea dumnezeiască vorbeşte cu putere, vorbeşte tare, cu înflăcărare, cu inimă largă, cu nebunie sfântă, cum nevoitorii reţinuţi şi doar austeri nu pot să fie.

Sfântul Isaac remarcă faptul că există şi oameni cu „o fire senină şi limpede, care iubesc cu uşurinţă pe toţi oamenii şi le este milă de orice fire [creată], nu numai de cea a oamenilor, dar şi de cea a dobitoacelor, a păsărilor şi fiarelor sălbatice”[35], am spune noi „ecologişti puri”.

Însă pe unii ca aceştia îi apucă teama în momentele de întristare create lor de  către alţii[36].

Dar diferenţa dintre cel care are o fire miloasă şi se exprimă ca atare şi cel care gustă iubirea lui Dumnezeu e uluitoare.

Acesta din urmă uită de toate din cauza dulceţii ei[37]. În această stare de umplere de prezenţa lui Dumnezeu şi de dorirea Lui, cel în cauză „se apropie bucuros de luminoasa iubire de oameni fără deosebire, şi nu e niciodată copleşit sau tulburat de slăbiciunile lor”[38].

Iubirea lui Dumnezeu ne face să înţelegem că frumuseţea aceasta interioară vine numai de la El şi de aceea nu trebuie să facem deosebire între cei cu care trebuie să vorbim şi cei cu care nu trebuie să vorbim, între cel care trebuie iubit de noi şi cel care nu trebuie băgat în seamă.

Nu mai facem false şi rele deosebiri.

Însă orice sforţare ca să pari împăciuitor cu toţi, fără iubirea lui Dumnezeu în suflet, e o paradă a unei făţărnicii extraordinare.

Iubirea lui Dumnezeu în sufletul nostru ne face să privim păcatele celorlalţi, ca şi pe ale noastre, ca pe nişte slăbiciuni fireşti ale noastre, ale  celor care suntem păcătoşi şi înclinaţi repede spre păcat.

Iubirea lui Dumnezeu ne umple de iubire de oameni şi ea vede păcatul ca pe o realitate străină de frumuseţea lui Dumnezeu şi care nu poate influenţa pe cel care nu păcătuieşte sau nu vrea să păcătuiască.

În XVIII, 2 şi iubirea este denumită drept mişcare[39]. Ea se trezeşte cu ajutorul ştiinţei omului şi cu discernământ, dar are un rol în acest sens şi cunoaşterea Scripturilor[40].

Rolul Sfintei Scripturi, spune Sfântul Isaac Sirul, e acela, ca prin citire şi meditarea la ea gândirea să se umple de un respect aparte.

Acest respect vine din aducerea aminte de măreţia lui Dumnezeu şi mintea începe să se teamă de El cu discernământ[41].

Mintea e astfel trezită de imboldul pentru virtute şi are o dorinţă aprinsă de a face binele[42].

Dar, precizează Sfântul Isaac, iubirea lui Dumnezeu nu apare în suflet din cauza sforţărilor omeneşti şi nici din cauza poruncii iubirii pe care Hristos Domnul a dat-o[43].

Ci atâta vreme cât cineva, „n-a primit Duhul descoperirilor şi sufletul său n-a fost prins de mişcările unei înţelepciuni de dincolo de lume şi nu simte în el însuşi însuşirile subţiri ale lui Dumnezeu, nu se poate apropia de slăvita gustare [a iubirii]. (…)

[Căci] cine nu s-a învrednicit de cunoaşterea lucrurilor subţiri ale lui Dumnezeu nu se poate îmbăta de iubirea Lui”[44].

În concluzie, iubirea lui Dumnezeu este darul Său şi ea urmează vederii luminii divine. Ea produce în om o dragoste negrăită pentru Dumnezeu, pe care nimeni şi nimic nu o poate combate.

În XX, 5, Sfântul Isaac subliniază în mod tranşant adevărul de mai sus, cum că iubirea lui Dumnezeu nu e o mişcare sufletească, pentru că: „iubirea dumnezeiască ţine de vieţuirea duhovnicească”[45].

Pornind de aici, autorul nostru intră într-o discuţie foarte interesantă pentru omul credincios, pentru că departajează viaţa firească de cea duhovnicească[46].

[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată, Partea a II-a (recent descoperită), studiu introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 128.

[2] Idem, p. 92.

[3] Idem, p. 132.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 141.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 105.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 130.

[15] Idem, p. 130-131.

[16] Idem, p. 131.

[17] Idem, p. 98.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 272.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Sfântul Siluan Athonitul e un martor autentic în această discuţie.

[26] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată, op. cit., p. 273.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem. Ideea reapare şi în Idem, p. 311.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 310.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 310-311.

[44] Idem, p. 311.

[45] Idem, p. 319.

[46] Ibidem.

Creaţia lui Dumnezeu în Dogmatica Sfântului Atanasios Parios

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii de

Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. I)

*

Paginile 2-4.

***

Conform Sfântului Atanasios Parios (1721/1722-1813, † 24 iunie, canonizat în 1995)[1], Dumnezeu a creat lumea „ca să fie mai multe cele primitoare de facerea de bine”[2]. Crearea lumii apare aşadar ca o extensie a iubirii şi a bunătăţii lui Dumnezeu.

Între cele ce a făcut Dumnezeu, Sfinţii Îngeri sunt vestitorii voii lui Dumnezeu[3]. Numărul lor e ştiut numai de către Dumnezeu Însuşi[4].

Fericitul Teodoret de Cyr, spune autorul nostru, nu acceptă ideea că Îngerii au fost creaţi mai înaintea celor văzute[5].

Sfinţii Îngeri nu sunt decât acolo unde ei se arată şi nu pretutindeni în acelaşi timp[6]. Sfânta Scriptură însă nu spune nimic despre crearea Îngerilor[7].

Potrivit Dogmaticii sale, Sfinţii Îngeri slujesc lui Dumnezeu şi nu oamenilor[8].

Trecând la discuţia despre demoni, aceştia sunt caracterizaţi de către el drept luptătorii dintru început ai neamului omenesc[9].

Demonii au căzut din dumnezeiescul har înainte de crearea omului[10]. Însă nici Sfânta Scriptură şi nici Sfinţii Părinţi nu spun răspicat când au căzut demonii[11]. Ce se poate afirma este că Satana a căzut din cauza înălţării sale[12].

Autorul nostru traduce cuvântul „diavol” prin acela de „clevetitor”. Diavolul Îl vorbeşte de rău pe Dumnezeu în faţa Sfintei Eva[13].

Pentru căderea demonilor, Sfântul Atanasios citează: Is. 14, 12; Lc. 10, 18 şi Efes. 2, 2.

Referindu-se la ultimul verset, la Efes. 2, 2, autorul nostru îl citează pe Fericitul Teodoret de Cyr (fără o trimitere expresă la o carte a sa), spunând: „de demult i s-a…încredinţat diavolului stăpânia văzduhului. Iar căzând din acesta pentru răutate, învăţător al răutăţii şi al păgânătăţii s-a făcut”[14].

Pe lângă numele de clevetitor, autorul îl numeşte Satana şi potrivnic potrivit literalităţii cuvântului[15].

Demonii s-au despărţit de Dumnezeu şi odată cu aceasta au devenit vrăjmaşii Lui. Devenind vrăjmaşi ai lui Dumnezeu au devenit şi invidioşi pe fericirea omului şi de aceea au venit la el ca să-l ispitească[16].

Demonii se războiesc cu oamenii care Îi slujesc lui  Dumnezeu şi „mai vârtos acum după dar[17], văzându-l pe om înălţat chiar la cer…[și] turbându-se precum nu se poate spune, împreună cu toate puterile cele de sub dânsul, se porneşte asupra aleşilor lui Dumnezeu”[18].

Ei îi ispitesc pe oameni şi le fac rău dar ştiu, în acelaşi timp, că vor fi pedepsiţi pentru tot răul pe care îl fac, cf. Mt. 8, 29.

Demonul este  un „mare şi cumplit vrăjmaş al neamului omenesc”, „balaur”, leu, vasilisc, şarpe cu multe capete[19]. Ei intră în turma de porci (Mt. 8, 31-32) nu cu de la ei putere, ci cu îngăduinţa Domnului. Ei nu pot vătăma decât cu îngăduinţă dumnezeiască[20].

Omul a fost creat de Dumnezeu cu suflet nemuritor[21]. Sufletul e creat de Dumnezeu pentru fiecare om în parte.

Referindu-se la păcatul strămoşesc, el îl numeşte: „moştenirea întinăciunii strămoşeşti”[22].

Vorbind despre începutul păcatului în om, Sfântul Atanasios Parios spune: „pornirea cea dintâi către păcat a fost a trupului şi a simţirii”[23].

În viziunea sa, transmiterea păcatului strămoşesc se face prin sămânţa cea cu dulceaţă, potrivit psalmului 50[24], deci se transmite sexual.

De aceea, în contextul întrupării Domnului, el scrie că naşterea fără de sămânţă şi de la Duhul Sfânt a Domnului sunt dovezi care arată, că „prin sămânţa bărbătească se dă păcatul cel strămoşesc la tot neamul omenesc”[25].

Viziunea transmiterii păcatului strămoşesc însă pe cale seminal-sexuală, exclusiv trupească, desfiinţează aportul prim al sufletului la acceptarea lui şi demonizează în acelaşi timp atât căsătoria cât şi actul sexual şi naşterea de copii. Noi credem că această opinie este o poziţie inacceptabilă din punct de vedere ortodox.

Actul sexual favorizează ajungerea plăcerii şi la noul prunc care se concepe, dar acela acceptă de unul singur plăcerea în inima şi în membrele trupului său.

Transmiterea păcatului strămoşesc se face prin acceptarea liberă a sufletului şi a trupului celui nou născut a modului căzut de existenţă şi nu aveam de-a face cu o transmitere somatică inconştientă a păcatului strămoşesc de la părinţi la copii.

[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Athanasius_Parios și http://ocafs.oca.org/FeastSaintsViewer.asp?SID=4&ID=1&FSID=149033.

[2] Cf. Athanasie de Paros, Dumnezeieştile dogme ale credinţei, diortosire din chirilică în română de Diac. Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 2001, p. 90.

[3] Idem, p. 91.

[4] Idem, p. 99.

[5] Idem, p. 99-100. Autorul nostru nu a indicat sursa citată.

[6] Idem, p. 100.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 103.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 104.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] După venirea lui Hristos și primirea harului dumnezeiesc.

[18] Athanasie de Paros, Dumnezeieştile dogme ale credinţei, op. cit., p. 104.

[19] Idem, p. 105.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 115.

[22] Idem, p. 121.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [6]

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 134-145.

***

Când ajungi să-i iubeşti pe toţi oamenii la fel ai ajuns să nu mai fi pătimaş pentru cineva, pentru că ai ajuns să-i iubeşti în Duhul Sfânt.

Iubirea duhovnicească este iubirea pentru Dumnezeu şi numai pentru Dumnezeu.

Când în iubire se strecoară şi ceva pământesc, această iubire nu e plăcută de Dumnezeu.

Dumnezeule Prea Bun, Cel care ştii neputinţa mea, nu mă trece cu vederea! Du-mă la adevărata vedere a neputinţei mele şi mă miluieşte!

E mai bine să taci decât să vorbeşti. Tăcerea, unită cu conştiinţa nimicniciei tale, atrage harul dumnezeiesc în tine.

Când taci, observi care e răul vorbirii multe şi fără rost. Când taci, doreşti să vorbeşti cu Dumnezeu în lăuntrul tău şi acolo să-L lauzi pe El.

Dacă iubeşti să-L lauzi pe Dumnezeu, atunci iubeşti prezenţa Duhului Sfânt şi darurile Sale.

Când viază întru tine harul Duhului Sfânt, atunci inima strigă lui Dumnezeu într-o rugăciune doritoare, într-o rugăciune plină de dulceaţă şi de foc dumnezeiesc.

Cei ce-L iubesc pe Dumnezeu se umplu de dulceaţa harului Său.

Sfântul Duh e dulceaţă, e bucurie, e curăţie, e înţelegere, seninătate, veselie, mulţumire.

Sfântul Duh e viaţa creştinului ortodox.

Sfântul Duh e înţelegerea cea curată şi înaltă a cuvintelor sfinte.

Niciodată să nu faceți ceva fără harul Prea Sfintei Treimi!

Iubiţii mei, iubiţi pe Dumnezeu mai presus de orice!

Orice cuvânt al Său e adevărul şi numai adevărul.

Orice cuvânt al Său e iubire, iubire negrăită.

Iubiţi pe Maica lui Dumnezeu, pe Împărăteasa cerului şi a pământului! Spuneţi-i ei toate rănile şi cererile voastre! Ea e Bună şi Milostivă. Ea ascultă pe cei ce se roagă ei cu credinţă.

Iubiţi Sfânta Biserică! Să nu vă găsiţi liniştea şi pacea sufletului decât în Sfânta Biserică Ortodoxă!

Spovediţi-vă des şi cu dragoste multă şi mare!

Spuneţi părintelui vostru duhovnic toată inima voastră!

Dacă primiţi dezlegare, primiţi Sfintele Taine ale Domnului cu conştiinţa că sunteţi cei mai nevrednici, cei mai urâţi decât toţi şi mai jos decât diavolii!

Smeriţi-vă tot timpul!

Când plecăm de acasă sau începem vreun lucru anume să cerem ajutorul Prea Sfintei Treimi și rugăciunea Maicii Domnului, a Sfinţilor şi a Sfinţilor Îngeri şi să ne însemnăm cu Sfânta Cruce, cu arma nebiruită a creştinului ortodox.

Cei care vorbesc de rău Sfânta Ortodoxie nu o cunosc, nu au gustat din harul Prea Sfintei Treimi, nu s-au bucurat şi veselit duhovniceşte.

Nu vă faceţi inimă rea, dacă lumea nu vă înţelege!

Cum să înţeleagă păcatul pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu?! Cum să se bucure oamenii pământeşti de cele duhovniceşti?!

Rugaţi-vă pentru întreaga lume, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu şi să se bucure de iubirea Lui!

Rugaţi-vă cu timp şi fără timp.

Rugaţi-vă cu dragoste, cu multă dragoste.

Dacă cineva sau ceva vă necăjeşte, răbdaţi!

Dacă nu vă sunt ascultate rugăciunile, rugaţi-vă şi mai mult!

Slăviţi-L pe Dumnezeu şi pentru ajutor şi pentru necazuri, şi  pentru ispite şi pentru bucurii!

Dumnezeu e Bun, e Milostiv, e îndelung Răbdător. Dumnezeu poartă de grijă de toţi şi de toate. Nu există clipă în care să nu avem de partea noastră ajutorul şi prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu e peste toate şi în toate şi umple toate, El nefiind cuprins de nimeni şi de nimic.

Dumnezeu îi iubeşte pe cei smeriţi şi pe cei ce-L iubesc pe El întru curăţia inimii.

Să iertăm, iubiţii mei şi vom fi iertaţi!

Să nu judecăm – chiar dacă vedem păcătuindu-se – ca să nu fim judecaţi de Dreptul Judecător!

Să ne plângem păcatele şi să chemăm întotdeauna pe Dumnezeu în ajutorul nostru!

O, Doamne, dă-mi să iert din inimă şi să mă rog pentru cei ce mă vorbesc de rău şi mă duşmănesc! Dă-mi să-i iert şi să mă rog pentru mântuirea lor, căci ei sunt Sfinţi iar eu sunt păcătos!

Trebuie să-i vedem pe toţi Sfinţi, pe absolut toţi.

Numai noi suntem de vină. Numai noi suntem răi. Numai noi suntem egoişti şi păcătoşi. Aşa gândind și simțind vom fi plăcuţi lui Dumnezeu! Aşa făcând ne vom smeri continuu, pentru că nu suntem nimic.

Umple-mă, Doamne, de frica Ta şi mă iartă! Eu sunt ticălos şi nemernic, miluieşte-mă!

O, de am face voia lui Dumnezeu, am vedea că bună şi plăcută e viaţa după Dumnezeu!

Dacă ne-am sârgui să facem voia lui Dumnezeu, am trăi şi am umbla în harul Său, care e viaţa cea adevărată a oamenilor.

Să luptăm împotriva păcatului, care este singurul nostru duşman! Păcatul ne îndepărtează de Dumnezeu. El ne ţine departe de harul Său.

Când apune soarele, gândeşte că ţi s-a sfârşit viaţa şi că o altă zi stă în voia lui Dumnezeu şi numai a Lui.

Nu poţi face nimic bun în afară de a-ți plânge păcatele. Ai îndurerat milostivirea lui Dumnezeu şi pentru asta trebuie să plângi şi să-ţi baţi pieptul. Dumnezeu a fost bun cu tine şi mult-milostiv şi tu te-ai arătat ca un nemulţumitor şi ca un trufaş nenorocit.

Întristează-te pentru viaţa ta cea rea şi cere mila lui Dumnezeu. Scârbeşte-te de păcatele şi de patimile tale şi roagă pe Iubitorul de oameni Dumnezeu să te ierte, să-ţi fie Milostiv.

Apusul soarelui trebuie să te ducă cu gândul şi la ziua Înfricoşatei Judecăţi. Va apune mila şi va începe Judecata. Se va sfârşi pocăinţa şi timpul faptelor bune şi vine ziua răsplătirii.

Să nu ne încredem în faptele noastre şi să nu credem, că dacă ne-am pocăit cândva, numai atât, acest lucru ne-a fost de ajuns! Trebuie să ne pocăim în fiecare zi şi în fiecare clipă. Trebuie să nu ne uităm la faptele noastre, chiar dacă ar fi şi ceva bun.

Ce sunt toate acestea pe lângă păcatele noastre?! Ce sunt toate acestea pe lângă cât am supărat noi pe Dumnezeu?!

Nişte lucruri de nimic şi proaste sunt toate faptele omului.

Fără harul Său omul nu poate face nimic bun.

Ne lăudăm şi ne trudim degeaba. Degeaba râdem, când ar trebui să plângem. Degeaba adunăm în mod egoist. Moartea sfârşeşte toată lauda şi gloria noastră falsă. Moartea ne întoarce în pământ, acolo de unde am fost şi luaţi.

O, Doamne, Cel ce vezi netrebnicia mea şi deşertăciunea vieţii mele, miluieşte-mă şi mă iartă! Fă-mă viu, Doamne, cu iubirea Ta de oameni!

Dezlipeşte-mă de toate cele trupeşti, ca să mă unesc numai cu Tine şi pe Tine să Te doresc şi numai pe Tine să Te laud. Dă-mi să fac voia Ta întru toate şi taie toată voia mea cea rea şi mă miluieşte! Înţelepţeşte viaţa mea că e putredă şi proastă.

Slavă Ţie, Cel ce nu treci cu vederea pe cei păcătoşi! Slavă Ţie, Cel ce auzi rugăciunea mea şi mă scoţi din boala păcatelor şi a patimilor mele!

Mulţumesc Ţie, pentru mila Ta şi bunătatea Ta şi iubirea Ta de oameni cea neajunsă şi netâlcuită!

Facă-se voia Ta şi nu a mea! Eu sunt păcătos, miluieşte-mă!

Să aveţi dragoste multă pentru Sfinţii lui Dumnezeu! Să le cunoaşte-ţi viețile şi cuvintele şi, pe cât vă stă în putinţă, să le urmaţi exemplul! Veţi învăţa de la ei să ascultaţi pe Dumnezeu, să-L iubiţi, să suferiţi pentru El, să vă lepădaţi de orice iubire de sine şi de orice orgoliu.

Sfinţii lui Dumnezeu au iubit pe Dumnezeu, L-au iubit cu foc mare. Numai pe El, numai şi numai pe El. Au făcut toate în viaţa lor ca să-i placă Lui şi numai pe El să-L slujească.

Mare eşti, Doamne, şi mult minunat! Mare eşti Tu, Dumnezeule, şi nimeni nu e asemenea Ţie!

O, iubiţilor, să chemăm pe Dumnezeu în ajutorul nostru în tot timpul şi în tot ceasul! Să nu ne lenevim ca să-L chemăm pe El! Dumnezeu e viaţa noastră! Fără El nu trăim! Fără El suntem morţi!

Să ne smerim continuu şi să-L iubim pe Dumnezeu!

Rugăciunea e iubire aprinsă de Duhul Sfânt. Rugăciunea e dor după Dumnezeu, e iubire care se împlineşte numai în Dumnezeu.

Tăiaţi tot gândul trufaş şi mândru, care se ridică în voi! Cereţi-vă iertare, chiar dacă n-aţi greşit voi!

Îndreaptă, Doamne, lumea Ta şi o mântuieşte! Facă-se voia Ta în toţi şi în toate!

*

Iubiţilor, fraţii mei, trebuie să iubim Sfânta Liturghie ca pe însăşi sufletul nostru, pentru că Sfânta Liturghie ni-L aduce pe Hristos, pe Dulcele Iisus în viața noastră.

Dumnezeu e Bun, e Prea Bun cu noi. El ne dă Sfântul Lui Trup şi Sfântul Lui Sânge spre mâncare şi spre băutură. El ne iartă păcatele, ne luminează mintea, ne curăţeşte sufletul.

Dacă iubim să ne unim cu Hristos Domnul, să fim una cu El, atunci Dumnezeu ne împărtăşeşte iubirea Sa şi ne învaţă să-L iubim.

O, cum să nu iubeşti un Dumnezeu atât de minunat?!

El e Sfânt şi Prea Sfânt şi îi sfinţeşte pe aceia, care nu se îndoiesc de niciun cuvânt al Său, ci se silesc să împlinească voia Sa.

Nu poţi face rău unui frate, când ştii că pentru el a murit Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Cum să îl superi, pe cel pentru care Fiul lui Dumnezeu și-a dat viaţa?!

O, trebuie să nu-l smintim pe fratele nostru!

Eu sunt slab şi mereu sunt pricină de sminteală pentru fraţii mei.

O, Dumnezeul meu, învaţă-mă să fac voia Ta şi pentru mine să nu se piardă făptura Ta!

Citirea cărţilor sfinte ne fac să nu uităm scopul vieţii noastre: mântuirea noastră. Ele ne aduc aminte ce trebuie să facem şi privind spre ele trebuie să ne depărtăm de apucăturile greşite.

Ce auzim şi ce ştim, cu multă evlavie şi smerenie trebuie să spunem şi aproapelui nostru.

Când cineva vrea să ne ispitească trebuie să ne arătăm neştiutori, ca să scăpăm de slava deşartă.

Dacă ne arătăm că ştim prea multe, ne pierdem prihănirea de sine.

Să dăm milostenie, dar să nu aşteptăm mulţumiri şi strângeri de mână. După ce dăm milostenie, să părem grăbiţi, ca să nu fim lăudaţi de oameni ci doar în viaţa viitoare de Milostivul Dumnezeu.

Trebuie să mergem la Hristos şi să-L dorim pe El. El e viaţa noastră. Fără El nu existăm în adevăratul sens al cuvântului.

Viaţa noastră e împărtăşirea cu Sfintele Taine. Noi ştim cu cine petrecem! Cu Tatăl, cu Hristos şi cu Duhul Sfânt.

Pregătirea pentru primirea Sfintelor Taine să fie adevărata şi singura noastră bucurie.

Nu ne dăm seama, fraţii mei, dar pierdem mult timp cu lucruri mărunte, fără să facem ceva pentru sufletul nostru.

Mulţi, deşi cred că au suflet, fac prea puţin pentru el.

Trebuie să scăpăm de formalism. Nu rugăciunea multă fără atenţie şi simţire mântuieşte, ci rugăciunea scurtă şi din inimă şi orice rugăciune care e făcută cu dragoste şi încredere în Dumnezeu, ştiind că stăm în faţa lui Dumnezeu şi că odată vom da socoteală şi pentru cea mai mică vorbă, faptă şi gând al nostru.

O, ce înfricoşător e Dumnezeu ca Drept Judecător! Ce să spun eu, care fac atâtea păcate?! Ce să spun eu, care sunt mai păcătos decât toţi oamenii?!

Privesc în Iad, şi mai la suprafaţă, şi nu mă văd. Mă uit mai adânc şi nici acum nu mă văd. O, ce departe sunt de Dumnezeu! O, cât de netrebnic sunt!

Mă uit de sunt lângă Iuda, dar nici acolo nu sunt, pentru că Iuda L-a vândut o singură dată pe Domnul, iar eu de mii de ori, pe fiecare zi şi în fiecare ceas.

Atunci sunt mai jos, lângă draci! Dar mă uit ca să mă văd lângă draci şi nici acolo nu sunt. O, undeva, mai jos, în fundul Iadului, mă aflu şi eu! Cât de vrednic de plâns sunt!

Eu, făptura lui Dumnezeu, mă ard în focul neiubirii de Dumnezeu. Eu, care mă lăudam cu aşa-zisele mele „fapte bune”, stau departe de Dumnezeu. Păcatul mă desparte de Dumnezeu ca un zid gros de cetate. Nesimţirea mea m-a făcut nevrednic de mila Sa.

Dumnezeu, Cel care S-a răstignit pentru mine vrea să-mi dea mila Sa, iar mie nu-mi pasă. O, cât de nelegiuit sunt!  O, cât de spurcat!

M-am coborât din veşmântul harului în cel al patimii murdare. Am lepădat haina lui Hristos şi m-am îmbrăcat în haina muncii veşnice. Pentru puţină dulceaţă prea amară şi ucigătoare, mi-am pierdut sufletul meu.

O, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor! Ieri eram cu voi iar azi m-am dat stricăciunii. Azi m-am înjugat cu moartea. Ieri mă credeam „nemuritor” iar azi sunt un pumn de cenuşă.

O, iată omul ce slujeşte păcatului! Iată pe cel care nu făcea milă, pe cel ce judeca mâncând carnea fratelui său! O, eu sunt acela!

Cel ce n-am făcut niciun bine. Cel ce m-am iubit pe mine însumi şi întru ascuns m-am mândrit şi m-am trufit.

Să cântăm Domnului cu inimi fierbinţi. Să cântăm cu dulceaţă şi cu pace!

Să fim înţelegători cu neştiinţa, neputinţa şi ispitele fraţilor şi surorilor!

Domnul a suferit pe Sfânta Cruce atât de mult, pentru ca să-i înveţe pe preoţii Săi să poarte reverenda oriunde, ca pe o cruce a lor, dată lor de Domnul.

Nu trebuie ca preotul lui Dumnezeu să se ruşineze de cuvintele lui Hristos! Cine se ruşinează de Hristos nu-L iubeşte. Cine se ruşinează de Hristos e într-o nebunie copilărească.

Reverenda trebuie cinstită pentru că e de la Hristos şi pentru faptele cele frumoase ale preotului.

Doamne, întăreşte Sfânta Ta Biserică Ortodoxă de pretutindeni şi pe preoţii Tăi! Dă-mi să fac ascultare şi să mă supun lor ca o oaie smerită şi nu ca o capră sălbatică.

De tristeţe şi de plictiseală trebuie să scăpăm prin rugăciune şi contemplaţie plină de dragoste.

Dragostea fierbinte de Dumnezeu alungă duhul urâtului şi al deznădejdii.

Somnolenţa la rugăciune e o altă ispită, la fel şi grijile apărute din „senin” în timpul rugăciunii.

Să lepădăm toată grija cea lumească, când vorbim cu Dumnezeu. Să ne silim să ţinem mintea numai la Dumnezeu.

Înalta părere ce ne-o facem despre noi e un motiv ca dracii să se apropie de noi. Mulţi nevoitori au fost înşelaţi de diavol din cauza ei.

Trebuie să urâm această minciună, care vrea să ne facă plăcere, de când o vedem că se insinuează la noi în inimă!

Dracul acela ne minte. Dracul acela spune hule. E ca şi cum ar spune că Dumnezeu ne îngrozeşte degeaba, pentru că noi nu mai suntem păcătoşi. Dar cine ne-a făcut „sfinţi”, diavolul?

Protopărinţilor le-a promis îndumnezeirea, deşi Satana avea numai răutatea, minciuna şi viclenia în el. El le-a promis ceea ce nu putea să le dea. Şi-a arogat atribute, puteri, un statut pe care nu-l avea. Aşa şi noi: ne vedem deformat, ne considerăm curaţi ca zăpada, când noi suntem negrii ca tăciunele!

Visele de la draci ne umplu de nesimţire, de înfumurare, de plăcere spurcată, de slavă deşartă. Ele vor să ne convingă că merităm haruri şi daruri aparte, fără să facem niciun efort şi chiar fără să vrem.

Scapă-mă, Doamne, de acestea şi de plăcerea de mine însumi şi mă miluieşte!

*

Multă dulceaţă şi bucurie capăt când văd Sfântul chip al Sfântului Ioan de Kronstadt sau când citesc sfintele sale cuvinte. Când mă rog lui am toată inima deschisă. Mă rog lui fără nicio reţinere. Pentru mine e foarte viu, e foarte prezent Sfântul Ioan. Chipul său parcă îmi zâmbeşte. Şi chipul Domnului şi al Prea Curatei îmi zâmbesc, cât şi al altor Sfinţi de care sunt foarte legat duhovniceşte.

Sfinte Ioane, roagă-te Prea Milostivului Dumnezeu, ca să fie şi întru mine darul tău, spre slava Sa!

În Sfântul Ioan am simţit mirosul deplin al preotului mirean, care slujeşte tuturora şi poartă neputinţele tuturora. El face parte din florile prea rare, din tămâia cea preafierbinte a adevăraţilor rugători.

El e plin de frumuseţe, de linişte. Te atrage dar nu la sine. Te atrage spre iubirea lui Dumnezeu, căruia el îi slujeşte din tot sufletul. Sfântul Ioan e focul de la care îţi aprinzi candela inimii.

Nu ne este nouă de folos ca să ştim ziua venirii Sale întru slavă (F. Ap. 1, 7), pentru că Dumnezeu vrea o pocăinţă şi o întoarcere sinceră la El şi nu din frică.

Dacă am şti când vine Domnul, ne-am lenevi şi am lucra numai în preajma venirii Sale. Dar când nu ştim când va veni, priveghem şi ne rugăm. Ne pregătim candelele inimilor noastre şi le aprindem cu focul Sfântului Duh.

Trebuie să ardem în Sfântul Duh înaintea Domnului clipă de clipă, ceas de ceas. El ne vede! El e cu noi! Ce bucurie poate fi mai mare decât aceasta?! Cine poate fi mai bucuros decât cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi face voile Lui?

La Deniile din Săptămâna Mare cântăm: „Iată Mirele vine în miezul nopţii”…Pentru că Mirele vine când noi nu ne aşteptăm, când mulţi dintre noi dorm în păcate multe. Mirele ceresc vine să judece lumea şi fericită e sluga aceea, pe care o va afla priveghind.

Cinci fecioare se dovedesc înţelepte iar 5 nebune. Cinci intră la nuntă cu Mirele dumnezeiesc iar pentru celelalte 5, uşa morţii, care le-a închis lucrarea mântuirii, le lasă afară, ca pe unele pline de durere şi de nefericire.

„Nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul omului” (Mt. 25, 13). Nu ştiţi când se termină timpul pocăinţei voastre.

O, iubiţii mei, să-L iubim pe Dumnezeu așa cum, cândva, am iubit păcatul şi mai mult decât atât! Să-L iubim pe Dumnezeu cu timp şi fără timp, oriunde, oricum, prin orice facem şi orice spunem.

Să nu uităm că El e Creatorul nostru, El şi Mântuitorul, El şi Sfinţitorul sufletelor noastre. Să aşteptăm totul de la El cu credinţă neclintită. Să nu ne îndoim!

Să nu ne îndoim de iertarea pe care, în scaunul Sfintei Mărturisiri, Dumnezeu ne-o dă prin preotul Său.

Dumnezeu ne ascultă, când noi ne mărturisim preotului! Prin preot ne iartă Dumnezeu şi tot prin preot primim Sfântul Său Trup şi Sfântul Său Sânge, pentru ca El să fie mereu cu noi!

„Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor!” (Mt. 28, 20), ne-a spus Domnul. Atunci de cine şi de ce să ne temem?!

Dacă El e cu noi, atunci nimeni nu e împotriva noastră. Suntem cu Dumnezeu şi Dumnezeu e cu noi, pentru că trăim în Dumnezeu şi cu Dumnezeu.

O, dacă ne temem de întuneric, de diavol, de multe necazuri şi pericole, cum vom suporta, noi, păcătoşii, chinurile Iadului?! Cum vom scăpa de frică acolo, dacă aici nu suportăm nici puţine dureri şi osteneli?!

O, amară e pedeapsa pentru cei blestemaţi de Dumnezeu!

Nu ne putem nici imagina care e chinul păcătoşilor. Şi nu pentru un an sau doi sau o mie, ci pentru veşnicie.

O, Doamne, fii Bun şi Blând nouă păcătoşilor! Tu ştii neputinţa noastră, miluieşte-ne! Tu ştii sufletele noastre, iartă-ne!

Dumnezeu vrea să ne întoarcem la pruncia nerăutăţii.

„De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt. 18, 3), căci Împărăţia lui Dumnezeu e nerăutate.

Harul lui Dumnezeu vine într-un suflet cu simţirea nevinovată, care are smerenie şi umilinţă. El vine în sufletul care vrea să se bucure de Dumnezeu, care Îl slăveşte pe Dumnezeu, care se arată mult recunoscător Prea Bunului şi Prea Milostivului Dumnezeu.

O, cât întristăm noi pe Sfântul Duh prin mândria şi cerbicia noastră! El nu suportă nici cea mai mică prihană a sufletului şi a vieţii noastre.

Uneori, cei care citesc cărţi duhovniceşti întâmpină necazuri de la draci. Demonii le aduc frică şi neorânduială în suflet. Dracii nu vor să-i lase să citească acele prea minunate cărţi, pentru că ştiu că se vor întrarma și mai mult împotriva vicleniei lor.

Să nu ne fie teamă şi nici să nu deznădăjduim în acele momente! Să înmulţim rugăciunea şi să continuăm cititul, pentru că Dumnezeu ne va ajuta şi ne va lumina mintea, pentru ca să înţelegem ceea ce citim.

La fel când cădem în oarece păcate, chiar grave: să nu ne neliniştim, să nu intrăm în panică! Neliniştea pentru păcate nu e de la Dumnezeu ci de la diavol.

Pocăinţa e de la Dumnezeu şi ea nu e nelinişte, ci rugăciune de iertare şi de recunoaştere a neputinţei, a slăbiciunii şi a păcătoşeniei noastre.

Pacea inimii e buna aşezare a creştinului, e baza tuturor faptelor bune şi a tuturor virtuţilor. Dacă o pierdem pe aceasta pierdem tot. Diavolul ştie acest lucru şi de aceea ne aruncă în nelinişte şi extreme.

Să ne pocăim cu nădejde de mântuire. Fără nădejde de iertare şi de mântuire nu există pocăinţă ci necredinţă.

Dacă atunci când cerem ceva de la cineva, cerem cu nădejdea că vom şi primi, cu atât mai mult trebuie să avem toată nădejdea spre Dumnezeu.

Auzim cântarea noastră prea minunată şi prea plină de adevăr: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă slavă Ţie!”. De spunem că e aşa, atunci să credem că e aşa!

Să avem mare încredere în fiecare cuvânt al Domnului, căci el e adevărat.

Doamne, învaţă-ne să Te iubim pe Tine şi pe Tine să Te căutăm, vânzând şi lepădând toate pentru Tine! Învaţă-ne să nu ne îndoim de Tine, să răbdăm toate cu mulţumire şi să-Ţi slujim Ţie cu frică şi cu cutremur!

O, se apropie Sfânta şi Marea zi a Învierii! Domnul învie din mormânt ca un Atotputernic, ca un Biruitor.

Sfintele femei mergeau să vestească Sfinţilor Ucenici, că Domnul S-a sculat din morţi, cu moartea Sa pe moarte călcând.

Spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, că ele au plecat în grabă la mormânt, după spusa Sfântului Înger, „cu frică şi cu bucurie mare” (Mt. 28, 8).

Şi când mergeau spre aceştia, le-a întâmpinat Cel Prea Dorit, Bucuria inimilor lor şi le-a spus: „Bucuraţi-vă!” (Mt. 28, 9).

O, câtă fericire pe Sfintele femei! Dacă nouă ne dau lacrimile auzind acestea, cum nu le-au dat lacrimile şi acelora?!

Cât de dulce e acest singur cuvânt din gura Celui mai dulce decât mierea şi decât toată dulceaţa! Câtă mângâiere le-a adus lor, câtă încredere, câtă pace!

Tocmai de aceea se apropie cu multă dragoste şi cuprind preacuratele Sale picioare şi I se închină.

I se închină Celui răstignit pe Sfânta Cruce!

I se închină Celui care nu putea să fie ţinut de mormânt şi pe Care văzându-L Puterile cereşti s-au înspăimântat şi s-au bucurat cu bucurie netâlcuită!

Celei ce a iubit mult i s-a iertat mult. Celei ce a iubit pe Dumnezeu mult i s-a iertat mult, căci Dumnezeu e iubire. Dumnezeu aşteaptă pocăinţa noastră ca să ne dea iertarea Sa.

El ne spune: „Nu vă temeţi!” (Mt. 28, 10). El ne spune să îndrăznim să facem fapte bune, pentru că El a biruit lumea, adică mrejele păcatului şi ale răutăţii.

El nu a avut păcat. El ne iartă pe noi şi ne miluieşte.

Iubiţii mei, nu consideraţi că păcatele voastre pot întrece mila lui Dumnezeu! Păcatele voastre şi ale lumii întregi nu sunt decât o picătură de apă în oceanul cel nesfârşit al milei şi al iubirii lui Dumnezeu.

Veniţi la Hristos şi veţi afla odihnă! Veniţi voi cu povara păcatelor voastre şi El vă va odihni pe voi.

Preotul lui Dumnezeu trebuie să tămăduiască, nu să smintească. El trebuie să lege rănile şi nu să le laude. El trebuie să curăţească rana şi nu s-o adâncească.

O, iartă-mă pe mine, ticălosul! Învaţă-mă să fac voia Ta şi să nu judec pe aproapele meu. Învaţă-mă să Îți slujesc Ţie cu frică şi cu cutremur.

Tot ceea ce facem, să facem cu învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe şi cu mărturia conştiinţei noastre întru Duhul Sfânt.

Trebuie să ne sârguim ca să cunoaştem ce vrea Dumnezeu de la noi. Trebuie să ne sârguim să ştim ce rost au Sfintele Icoane, Sfintele Taine, Sfânta Liturghie, toate Sfintele ierurgii, rugăciunea, postul, privegherea, milostenia, fecioria şi toate celelalte.

Să facem acestea cu cea mai mare seriozitate şi cu multă prudenţă.

Cine nu are băgare de seamă, face lucrul Domnului cu neevlavie şi e mare păcat.

În tot timpul trebuie să fim treji şi să cugetăm, dacă ceea ce facem noi e plăcut lui Dumnezeu.

Dacă stăm în faţa lui Dumnezeu tot timpul nu vom greşi. Dacă ne ducem cu gândul la moarte ofilim şi uscăm dorinţele şi plăcerile trecătoare şi deşarte.

O, deşertăciuni sunt toate! Numai voia lui Dumnezeu e viaţă şi bucurie, e pace a inimii, e curăţie, e împăcare a conştiinţei.

Predică la duminica a 31-a după Rusalii [2011]

One comment

Iubiți frați și surori întru Domnul,

rugăciunea ca încredere fără limite în Dumnezeu este subiectul Evangheliei zilei [Lc. 18, 35-43]. Și datorită acestei încrederi, care naște rugăciunea, un cerșetor orb nu se lasă intimidat de cei cu vedere, cu ochi buni…ci continuă să ceară mila lui Hristos…până o primește.

Se spune în v. 39: „și cei care mergeau înainte îl mustrau [epetimon, cf. GNT] pe el ca să tacă”. Nu pentru că ei ar fi iubit tăcerea…ci pentru că nu iubeau oamenii, nu doreau ca toți să fie fericiți, chiar și acesta, orbul…care avea și el nevoia/dorința/așteptarea lui: să vadă.

Insistența orbului e cea care răzbate până la noi.

Pentru că Evanghelia de astăzi ne vorbește tocmai despre insistența pe care trebuie să o avem în rugăciunile noastre. Nu doar odată, de două ori, de trei ori într-o zi trebuie să ne rugăm…ci continuu trebuie să fim în stare de rugăciune, pregătiți de rugăciune, cu suflet deschis lui Dumnezeu…ca pentru rugăciune.

Iar cei care nu știu că rugăciunea e o practică de fiecare clipă a creștinului ortodox se miră de ce ne închinăm adesea și de ce ne rugăm…pentru că nu știu că rugăciunea e dragoste.

Ca să ajungem la rugăciunea ca dragoste de Dumnezeu, ca mărturisire continuă de sine în fața Lui trebuie să începem de la stăruința în rugăciune. A ne aduna în noi înșine pentru rugăciune, pentru un dialog profund și continuu cu Dumnezeu înseamnă a accepta să Îi răspundem chemării lui Dumnezeu la comuniune.

Pentru că măreția rugăciunii e tocmai aceasta: că e un răspuns al nostru, umil, cu multe căderi, cu multe bâjbâiri la marea dragoste a lui Dumnezeu cu care El ne iubește de mai înainte ca să ne creeze pe noi. Iar când noi înțelegem că starea noastră de împlinire personală e tocmai comuniunea cu Dumnezeu, iubirea față de El nu facem altceva decât să ne întoarcem la normalitatea vieții umane.

Cu alte cuvinte, ne-am născut pe pământ pentru ca să Îi vorbim lui Dumnezeu, Celui care ne aduce în existență tocmai ca pe niște persoane în dialog cu Sine. Ne-am născut pentru a fi liberi și împliniți în răspunsurile noastre iubitoare față de El.

Dialogul cu Sine naște adevăratul dialog familial, eclesial, comunitar, social.

Din rugăciune înțelegem cum să ne comportăm față de Dumnezeu și cum față de noi și cum față de semenii noștri. Iar cum în fața lui Dumnezeu nu poți să mergi cu tupeu, nespălat pe suflet, cu urdorile aroganței în cuvinte, ci cu delicatețe, cu atenție, cu sinceritate abisală…tot la fel față de noi și față de confrații noștri nu putem să mergem cu tancul…ci cu multă, multă atenție și frumusețe.

Când ne doare o unghie crescută în carne, care produce puroi sau când avem un abces la o măsea deși, în aparență, par două exemple de dureri mici, când le avem…din cauza lor…nu putem să ne simțim bine, în largul nostru.

Ne-a intrat un ciob în pantof, ne strâng pantofii, am transpirat și acum simțim transpirația rece pe spate…sau nu avem un veceu unde să ne facem necesitățile fiziologice…În aceste stări nu suntem aceiași…cu cei care nu au aceste probleme…Mici probleme…

Și când avem o problemă…atunci nu ne simțim bine până nu scăpăm de această problemă. Problema noastră rămâne o problemă enervantă sau dureros de enervantă…până nu dispare din noi.

Mergeam într-o zi cu o domnișoară în tren…care încerca să se apropie de Dumnezeu…Masterandă…o persoană foarte comunicativă și care, în același timp cunoștea și viața dură, sărăcia…dar și primele ispite venite în viața ei de om al credinței…

În momentul când își planificase, împreună cu o prietenă, să ajungă la o mănăstire transilvană, chiar în preziua plecării lor i-a rămas un os de pește în gât…A trebuit să stea cu acel os în gât o zi și ceva, până la al 4-lea spital, pentru că în 3 spitale la rând nu au avut instrumentarul necesar ca să scoată acel os din gâtul ei.

Și a mers din spital în spital cu…osul în gât, pe jos, fiind nevoită să vorbească și să îi convingă pe medici (nu credeau că există un os în gâtul ei) că…are o problemă.

Problema ei, ca și a orbului din Ieriho/Ierihon s-a rezolvat prin insistență și credință.

Trebuie să crezi că se va termina boala ta.

Trebuie să crezi că se va termina boala ta, dar nu oricum, ci atunci când va dori Dumnezeu și cum va dori El.

Iar dacă Domnul i-a spus orbului: „Credința ta te-a mântuit pe tine” (v. 42), i-a vorbit aici tocmai de încrederea care l-a făcut atât de insistent pe orb, aceea că Acesta, Fiul lui David (v. 39), e milostiv și că poate fi milostiv și cu el.

Încrederea orbului, ca și încrederea noastră în ajutorul lui Dumnezeu e încrederea venită din cunoașterea Lui.

Și orbul auzise de Domnul și de minunile Lui. Tocmai de aceea cere o minune și în viața lui.

Iar noi ne rugăm Domnului având în spate cunoașterea atâtor minuni făcute de El în viața oamenilor, în orice secol dar, mai ales, pentru că știm revelările Lui și teologia despre El.

Cărțile noastre teologice, pline de minunile lui Dumnezeu cu creația Sa sunt motive de încredere, de sporire a credinței noastre în Dumnezeu, Care se arată prea minunat cu fiecare dintre noi.

Dar pentru a vorbi despre minuni…trebuie să vorbim și despre aprofundarea încrederii noastre în Dumnezeu. Pentru că înțelegem minunile din viața noastră și din viețile tuturor numai dacă ne curățim simțirile, sufletul, inima, mintea pentru a sesiza lucrarea Lui în viața noastră.

De la minunile creației…la minunile din Biserica Sa și din lăuntrul nostru învățăm taina iubirii și a comuniunii cu Dumnezeu, Care susține toate și curățește și sfințește toate, într-un mod gingaș, frumos, delicat…

De aceea în scaunul de spovedanie sau în procesul de educare a copiilor sau în școala virtuților, care e predica și cartea teologică și duhovnicească e nevoie de delicatețe, de adevăr, de iubire colosală pentru a-i îndrepta pe oameni. Și ca să facem acest lucru noi înșine trebuie să fi fost educați prea delicat de către Dumnezeu de la Care să fi învățat delicatețea față de oameni și față de animale și față de orice lucru.

Pentru că și omul și animalul și cartea și casa și Biserica și orice mărturie de viață sfântă au nevoie de protecția și de îngrijirea noastră. De delicatețea și ochii iubirii noastre.

Fiindcă atunci când nu mai vedem trecutul, când nu-l mai cunoaștem și când nu mai avem respect față de el, când față de prezent ne comportăm indiferent…nu ne așteaptă decât un viitor fără profunzime, fără reverberații adânci, care ne face să ne simțim exilați, abandonați, înfrigurați…

Dar soluțiile încântătoare la viața noastră stau aici: în insistența de a aștepta voia Domnului.

Pentru că nu am venit pe această lumea la întâmplare, ci cu un rost și nu vom pleca de aici fără un rost anume, tocmai de aceea trebuie să așteptăm lecția zilnică de viață pe care ne-o învață Domnul.

Numai că trebuie să fim atenți, să fim deschiși, să fim pătrunzători.

Fiindcă orice om, orice știre, orice rând citit, orice fotografie văzută, în orice se petrece cu noi clipă de clipă…poți auzi glasul lui Dumnezeu pentru tine în această zi, în ziua de mâine, în fiecare zi a vieții tale.

Dar pentru ca să auzi bine, să sesizezi bine…trebuie să sesizezi duhovnicește, adică prin harul lui Dumnezeu. Și ca să te umpli de harul Său trebuie să te umpli zilnic de rugăciune, de împlinirea voii lui Dumnezeu, de așteptare iubitoare a vorbirii lui Dumnezeu în viața noastră.

Tocmai de aceea mergerea spre primăvară, în mod liturgic, în această duminică se face prin stăruința în rugăciune, în așteptare, în încrederea nețărmurită, fără limite, în iubirea Lui, în răspunsul iubirii Lui în viața noastră. Fiindcă primăvara duhovnicească e primăvara rugăciunii. Și ca să devii o primăvară a lui Dumnezeu trebuie să fii plin de căldura harului Său, a iubirii Sale dogoritoare, care te face dinamic/lucrător în Biserica Sa.

Orbul a primit vederea ochilor dar și vederea credinței.

Cu ochii fizici nu poți să vezi prea departe…

Cu ochii inimii însă poți să-L vezi pe Dumnezeu, Care te umple de slava Sa în curăția inimii tale.

Fie dar ca și noi să ne umplem de slava Sa, prin care să Îl lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeul nostru treimic, de la Care, prin Care și întru Care viem și suntem, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!