Credinţa, nădejdea şi dragostea la Sfântul Isaac Sirul

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii de

Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. I)

*

Paginile 5-13.

***

Începem cu o definiţie care vorbeşte despre instaurarea credinţei în om şi nu despre amplitudinea ei.

„Credinţa – spune Sfântul Isaac – e o mişcare plină de certitudine, care urcă în inteligenţă prin harul lui Dumnezeu, cu privire la lucruri care nu pot fi încredinţate hârtiei şi literelor, dar pe care o inteligenţă credincioasă le poate cunoaşte”[1].

Credinţa nu e o acumulare de date mai întâi, ci o mişcare divino-umană în om, care dă certitudine interioară.

Mintea noastră află prin lucrarea harului dumnezeiesc despre lucruri care nu pot fi grăite sau scrise.

Una e, cu alte cuvinte, să fii încredinţat de realitatea şi prezenţa lui Dumnezeu şi alta e să spui cine este Dumnezeu în mod efectiv.

Faptul că Sfântul Isaac spune, că actul de a crede e o mişcare sinergică în om, se apropie de definiţia pocăinţei ca schimbare a minţii.

Mintea e umplută de harul lui Dumnezeu şi aşa sesizăm realitatea lui Dumnezeu. Ca să spunem că există Dumnezeu nu trebuie să avem numai minte, ci să avem o minte unită cu harul lui Dumnezeu.

Dinamismul vieţii interioare cât şi al credinţei este ceea ce trebuie să subliniem în această fază a discuţiei.

Credinţa e cea care te întăreşte în nădejde[2].

Viaţa noastră duhovnicească trebuie, spune Sfântul Isaac, să ne facă să simţim „gustul credinţei”[3]. Fără acest simţ duhovnicesc ne simţim neputincioşi, slabi,  nenorociţi în faţa patimilor şi orice osteneală a virtuţilor o simţim ca o apăsare[4].

Credinţa în Dumnezeu e un refugiu al sufletului în timpul încercărilor şi al întristării[5]. Ceea ce cunoaştem despre Dumnezeu ne face să ne întărim în răbdare şi să aşteptăm bogăţia milei Sale faţă de noi.

Legătura personală cu Dumnezeu se vede tocmai în această ipostază a răbdării, a aşteptării ajutorului Său efectiv.

Providenţa lui Dumnezeu se manifestă în mod personal şi e aşteptată personal. Dar e aşteptată prin credinţa în El.

Credinţa e legată foarte strâns de nădejde şi de dragoste.

Sfântul Isaac vorbeşte despre „cei care s-au întărit în nădejdea viitoare şi s-au învrednicit de bucuria în Duhul”[6]. Unii ca aceştia au o inimă care „freamătă şi suspină tânjind după fericirea”[7] de dincolo.

Nădejdea trebuie întărită, amplificată şi această amplificare ţine de dorirea vieţii veşnice.

Sfântul Isaac cere de la Dumnezeu ca Acesta să semene nădejdea Sa în gândurile lui[8]. El vrea să moară „faţă de toate”[9], de alipirea de oameni şi lucruri, pentru ca să simtă „taina vieţii celei noi”[10].

Moartea faţă de lume este considerată de el ca fiind provocată „de dragul nădejdii adevărate”[11]. Nădejdea fericirii veşnice este cea care aduce în „gândirea Sfinţilor…durerea (ce) se revarsă neîncetat”[12].

Rugăciunea adusă necontenit lui Dumnezeu e pentru Sfântul Isaac Sirul o durere continuă care se naşte în mintea credincioasă[13]. Durerea şi rugăciunea plină de dor se află în ambianţa credinţei şi a nădejdii.

În III, 79, aflăm că există o bucurie a nădejdii la care ajungi pe calea virtuţilor[14]. Faptele virtuoase te duc la un moment dat la bucuria pe care o naşte nădejdea, în care „orice întristare încetează şi povara făptuirii lui se uşurează pentru el.

Acum el lasă făptuirea fricii şi începe făptuirea iubirii; se dezbracă de frica şi de spaima căii şi inima lui începe să fie pusă în mişcare neîncetat de încredere.

Inima sa găseşte sprijin, gândirea lui saltă şi nu mai vede nicidecum această lume.

De acum înainte în inima lui se pune în mişcare o nădejde cu privire la cele viitoare”[15].

Faptele bune făcute în harul lui Dumnezeu duc fără doar şi poate la această nădejde plină de bucurie, care transformă asceza dintr-o împlinire cu frică a poruncilor într-o împlinire a poruncilor în care iubirea şi încrederea în Dumnezeu sunt abundente în suflet şi simţi că ţi-au scos starea de rob din fiinţa ta.

Trebuie să înţelegem că nu omul lasă făptuirea fricii de la sine, ci Dumnezeu îi insuflă încrederea să se comporte astfel, motiv pentru care începe să trăiască o stare de relaxare duhovnicească.

Această destindere interioară harică nu poate fi nicidecum mimată. Ea nu poate fi confundată însă cu lejeritatea. Harul lui Dumnezeu ne învaţă să o acceptăm în noi şi ea vine din ce în ce mai intens.

Sprijinul pe care îl găseşte inima nu e altul decât harul dumnezeiesc.

Gândirea e bucuroasă și de aceea saltă. Mintea noastră îndrăzneşte întru Domnul şi de aceea se bucură.

Iar în ceea ce privește lumea aceasta să nu înţelegem că de acum nu o mai vedem, pentru că ne bucurăm dumnezeieşte, ci în inima noastră, pe primul plan, nu mai e lumea aceasta, ci cea veşnică. Harul dumnezeiesc e cel care ne învaţă cu dorul după Dumnezeu şi după desăvârşire.

Dacă am început cu credinţa ca mişcare interioară, Sfântul Isaac ne convinge că şi nădejdea e o mişcare sinergică în fiinţa noastră[16].

Mişcarea interioară e pozitivă la Sfântul Isaac şi exprimă tandemul divio-uman al vieţii duhovniceşti.

Iubirea de Dumnezeu însă apare în fiinţa noastră „ca urmare a atenţiei neîncetate la El şi a convorbirii neîncetate cu El”[17]. Captarea atenţiei noastre de către Dumnezeu ne face să vedem pe fiecare clipă aspecte foarte frumoase, copleşitoare ale prezenţei şi ale lucrării Lui în istorie, dar făcute şi cu noi, în mod personal.

Suntem transpuşi într-o relaţie directă cu El, relaţie  în care tot ce face El ne umple de dragoste plină de mulţumire.

Doxologia este urmarea firească a atenţiei încordate la Dumnezeu. Cu cât înţelegi lucrarea lui Dumnezeu cu lumea cu atât eşti mai plin de mulţumire, de mulţumire continuă, care nu trebuie să se transforme în gesturi şi cuvinte în mod neapărat, dar care întreţine o dragoste şi un zâmbet al întregii fiinţe pentru ceea ce percepem în mod tainic.

Ceea ce percepem cu întreaga noastră fiinţă ne face să fim într-un dialog continuu cu El, în care ne explicăm lumea şi punem totul pe seama creaţiei şi a purtării Sale de grijă.

Spunem convorbire pentru că nu îi vorbim numai noi Lui, ci şi El nouă sau El ne vorbeşte pentru ca noi să Îi răspundem.

Glasul lui Dumnezeu, întrebarea lui Dumnezeu o putem auzi de foarte multe ori, clipă de clipă chiar, dar uneori putem să îi dăm curs peste zile sau ani. Ea nu ne presează.

Însă pe zi ce trece ne creează o şi mai mare percepere a voii Sale cu noi şi cu lumea. Atenţia la Dumnezeu şi convorbirea cu El realizează în mod personal o relaţie foarte autentică, adâncă, cu ample ramificaţii şi, în acelaşi timp, divino-umană.

Iubirea pentru Dumnezeu, spune Sfântul Isaac, ne amestecă cu Dumnezeu şi prin aceasta anticipăm modul de viaţă de după înviere[18].

Amestecarea cu Dumnezeu e amestecarea cu harul dumnezeiesc, fără ca harul să devină carne dar prin acesta noi ne îndumnezeim, pentru că el ne umple dinăuntru fiinţa noastră.

În X, 29, apare iarăşi discuţia despre iubirea lui Dumnezeu şi vom afla cine decurge din cine: iubirea lui Dumnezeu din iubirea de oameni sau iubirea de oameni din iubirea lui Dumnezeu?

Sfântul Isaac ne invită, pentru dobândirea dragostei de Dumnezeu, ca şi mai înainte de altfel, ca să cugetăm mereu la El.

Din cugetarea la Dumnezeu „toate părţile sufletului tău se înflăcărează de iubire şi ard ca flacăra aprinsă în inima ta, iar dorul de Dumnezeu te copleşeşte; iar plecând de la iubirea de Dumnezeu vei ajunge şi la iubirea desăvârşită de oameni”[19].

Iubirea de Dumnezeu se naşte din cugetarea mereu la El şi dinamismul ei este copleşitor. Din  iubirea de Dumnezeu înţelegem cum să-i iubim pe oameni, dar nu cu o iubire oarecare ci, după cum scrie Sfântul Isaac: în mod desăvârşit.

Ce înseamnă desăvârşire a iubirii însă rămâne de adâncit personal, deoarece desăvârşirea unei virtuţi nu înseamnă nicidecum ceva peste puterile umane ajutate de către harul dumnezeiesc.

Pe măsură ce ne înălţăm din lucrurile pământeşti, iubirea lui Dumnezeu ne înrobeşte[20]. Iar robia iubirii lui Dumnezeu ne face să simţim lumea veşnică[21].

În X, 33, Sfântul Isaac Sirul ne învaţă că iubirea lui Dumnezeu se atinge „uşor şi repede”[22] de cel care are liniştirea (nu de cel ce se linişteşte, ci de cel care are liniştea mişcărilor sufleteşti în trupul lui) şi se ocupă de cunoaştere[23].

Sfântul Isaac nu spune în acest paragraf ce e cunoaşterea, dar trebuie să înţelegem că e vorba despre cunoaşterea totală a lui Dumnezeu şi a lumii, luate împreună şi nu separat şi prin care se caută neîncetat Dumnezeu.

În măsura în care tot ceea ce cunoaştem şi trăim ne duce la Dumnezeu, vom trăi prin aceasta iubirea de Dumnezeu dar şi iubirea desăvârşită de oameni[24].

Sfântul Isaac nu se juca cu cuvintele când vorbea de iubire desăvârşită de oameni. Însă numai că în ziua de astăzi, ideea de desăvârşire a ajuns să aibă în mintea noastră amprente demonice, pentru că percepem desăvârşirea în termeni absoluţi, aşteptând o desăvârşire aidoma lui Dumnezeu.

Tendinţa omului postmodern este aceea de a deveni ca Dumnezeu sau chiar mai desăvârşit decât Dumnezeu, pentru că nu cunoaşte realitatea practică a desăvârşirii.

Desăvârşirea umană, în stadiul terestru, nu poate desfiinţa trupul uman şi nicio altă parte componentă a omului, ci numai ne umple de har, pe cât poate omul să suporte puterea harului.

Cei care nu cunosc efectiv cum ne umple Dumnezeu de har, cred că pot ajunge ca orice Sfânt pe care şi-l aleg ei sau chiar mai mult decât toţi la un loc.

Dar cei care s-au umplut de harul şi iubirea lui Dumnezeu, cunosc în mod practic şi fiinţial că nu pot să reziste mai mult decât poate constituţia lor psihofizică şi că fiecare suntem un vas cu o anumită posibilitate de cuprindere a lui Dumnezeu şi nu putem mai mult decât putem.

Dar ceea ce putem cuprinde în mod desăvârşit e pe măsura puterii noastre şi dacă Dumnezeu ne-ar da ceva mai mult, am muri pe loc de atâta bucurie şi plăcere dumnezeiască[25].

În traducerea de față a părintelui Ică jr. apare de mai multe ori ideea de luminozitate cu privire la virtuţile duhovniceşti.

Iubirea de oameni este „luminoasă”[26] pentru Sfântul Isaac, pentru că ne umple de lumina bucuriei în suflet.

Iubirea de Dumnezeu însă e „minunată şi îmbătătoare”[27]. Ea ne minunează, ne uimeşte şi, în acelaşi timp, ne îmbată sufletul, ne umple de cea mai mare încântare.

Realitatea beţiei duhovniceşti, pe care o naşte iubirea de Dumnezeu, apare şi la alţi Sfinţi Părinţi. O vom găsi adesea exprimată şi în cuvinte extraordinare.

X, 35 descurajează dobândirea iubirii de oameni pe cale ascetică. Dacă vrem prin asceză şi lupta cu gândurile să ajungem la iubirea de oameni şi apoi, de la aceasta, la iubirea lui Dumnezeu suntem pe o cale sortită eşecului[28].

Sfântul Isaac e categoric: „Prin porunci şi prin discernământ îşi poate sili gândurile şi-şi poate curăţa de ele simţirea, ba chiar poate face bine altora; dar să atingă luminoasa iubire de oameni doar prin lupta [ascetică] nu sunt sigur că pot spune că e cu putinţă, şi nimeni  n-a atins-o şi n-o va atinge pe această cale în această viaţă”[29].

Vinul dumnezeiesc al iubirii de Dumnezeu e soluţia.

Această stare divino-umană e numită de el: „îmbătarea în Dumnezeu”[30]. Analogia cu îmbătarea de vin nu este însă deloc aleasă la întâmplare.

Sfântul Isaac remarcă faptul că: „fără vin nimeni nu se va putea îmbăta, nici inima nu-i va sălta de bucurie”[31]. Când omul bea de bucurie are inima plină de avânt, de poftă de viaţă şi de vorbă.

La fel cine e beat de iubirea de Dumnezeu vrea să vorbească întruna despre Dumnezeu şi să se bucure de oameni pentru că se bucură de Dumnezeu.

Observăm aici o amplitudine a stării de bucurie, dorinţa de împărtăşire a ei cu alţii, ieşirea dintr-o stare de încătuşare interioară, o debordare de veselie duhovnicească.

Iubirea e declarată de Sfântul Isaac drept „o calitate care nu aparţine firii”[32] umane.

Iubirea harică nu este un simţământ pe care să-l înveţi progresiv, ci el ţi se picură în suflet deodată de către Dumnezeu, dacă eşti absorbit cu totul de prezenţa Lui.

Această iubire harică este o iubire luminoasă şi care nu vine dintr-o silire a firii[33], a minţii şi inimii noastre ca să iubească pe Dumnezeu sau pe oameni.

Sfântul Isaac ne spune printre rânduri, că există şi o sforţare a firii la unii nevoitori, care vor să spună că au iubire de Dumnezeu şi de oameni, dar ea pare silită[34], pare făcută cu sila sau dobândită prin silinţe/eforturi grele ale omului.

Iubirea harică este însă entuziastă, copleşeşte inima, nu ţine cont de bariere false, ci se exprimă ca atare. Iubirea dumnezeiască vorbeşte cu putere, vorbeşte tare, cu înflăcărare, cu inimă largă, cu nebunie sfântă, cum nevoitorii reţinuţi şi doar austeri nu pot să fie.

Sfântul Isaac remarcă faptul că există şi oameni cu „o fire senină şi limpede, care iubesc cu uşurinţă pe toţi oamenii şi le este milă de orice fire [creată], nu numai de cea a oamenilor, dar şi de cea a dobitoacelor, a păsărilor şi fiarelor sălbatice”[35], am spune noi „ecologişti puri”.

Însă pe unii ca aceştia îi apucă teama în momentele de întristare create lor de  către alţii[36].

Dar diferenţa dintre cel care are o fire miloasă şi se exprimă ca atare şi cel care gustă iubirea lui Dumnezeu e uluitoare.

Acesta din urmă uită de toate din cauza dulceţii ei[37]. În această stare de umplere de prezenţa lui Dumnezeu şi de dorirea Lui, cel în cauză „se apropie bucuros de luminoasa iubire de oameni fără deosebire, şi nu e niciodată copleşit sau tulburat de slăbiciunile lor”[38].

Iubirea lui Dumnezeu ne face să înţelegem că frumuseţea aceasta interioară vine numai de la El şi de aceea nu trebuie să facem deosebire între cei cu care trebuie să vorbim şi cei cu care nu trebuie să vorbim, între cel care trebuie iubit de noi şi cel care nu trebuie băgat în seamă.

Nu mai facem false şi rele deosebiri.

Însă orice sforţare ca să pari împăciuitor cu toţi, fără iubirea lui Dumnezeu în suflet, e o paradă a unei făţărnicii extraordinare.

Iubirea lui Dumnezeu în sufletul nostru ne face să privim păcatele celorlalţi, ca şi pe ale noastre, ca pe nişte slăbiciuni fireşti ale noastre, ale  celor care suntem păcătoşi şi înclinaţi repede spre păcat.

Iubirea lui Dumnezeu ne umple de iubire de oameni şi ea vede păcatul ca pe o realitate străină de frumuseţea lui Dumnezeu şi care nu poate influenţa pe cel care nu păcătuieşte sau nu vrea să păcătuiască.

În XVIII, 2 şi iubirea este denumită drept mişcare[39]. Ea se trezeşte cu ajutorul ştiinţei omului şi cu discernământ, dar are un rol în acest sens şi cunoaşterea Scripturilor[40].

Rolul Sfintei Scripturi, spune Sfântul Isaac Sirul, e acela, ca prin citire şi meditarea la ea gândirea să se umple de un respect aparte.

Acest respect vine din aducerea aminte de măreţia lui Dumnezeu şi mintea începe să se teamă de El cu discernământ[41].

Mintea e astfel trezită de imboldul pentru virtute şi are o dorinţă aprinsă de a face binele[42].

Dar, precizează Sfântul Isaac, iubirea lui Dumnezeu nu apare în suflet din cauza sforţărilor omeneşti şi nici din cauza poruncii iubirii pe care Hristos Domnul a dat-o[43].

Ci atâta vreme cât cineva, „n-a primit Duhul descoperirilor şi sufletul său n-a fost prins de mişcările unei înţelepciuni de dincolo de lume şi nu simte în el însuşi însuşirile subţiri ale lui Dumnezeu, nu se poate apropia de slăvita gustare [a iubirii]. (…)

[Căci] cine nu s-a învrednicit de cunoaşterea lucrurilor subţiri ale lui Dumnezeu nu se poate îmbăta de iubirea Lui”[44].

În concluzie, iubirea lui Dumnezeu este darul Său şi ea urmează vederii luminii divine. Ea produce în om o dragoste negrăită pentru Dumnezeu, pe care nimeni şi nimic nu o poate combate.

În XX, 5, Sfântul Isaac subliniază în mod tranşant adevărul de mai sus, cum că iubirea lui Dumnezeu nu e o mişcare sufletească, pentru că: „iubirea dumnezeiască ţine de vieţuirea duhovnicească”[45].

Pornind de aici, autorul nostru intră într-o discuţie foarte interesantă pentru omul credincios, pentru că departajează viaţa firească de cea duhovnicească[46].

---

[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată, Partea a II-a (recent descoperită), studiu introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 128.

[2] Idem, p. 92.

[3] Idem, p. 132.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 141.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 105.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 130.

[15] Idem, p. 130-131.

[16] Idem, p. 131.

[17] Idem, p. 98.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 272.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Sfântul Siluan Athonitul e un martor autentic în această discuţie.

[26] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată, op. cit., p. 273.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem. Ideea reapare şi în Idem, p. 311.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 310.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 310-311.

[44] Idem, p. 311.

[45] Idem, p. 319.

[46] Ibidem.