Predică la duminica a 31-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

rugăciunea ca încredere fără limite în Dumnezeu este subiectul Evangheliei zilei [Lc. 18, 35-43]. Și datorită acestei încrederi, care naște rugăciunea, un cerșetor orb nu se lasă intimidat de cei cu vedere, cu ochi buni…ci continuă să ceară mila lui Hristos…până o primește.

Se spune în v. 39: „și cei care mergeau înainte îl mustrau [epetimon, cf. GNT] pe el ca să tacă”. Nu pentru că ei ar fi iubit tăcerea…ci pentru că nu iubeau oamenii, nu doreau ca toți să fie fericiți, chiar și acesta, orbul…care avea și el nevoia/dorința/așteptarea lui: să vadă.

Insistența orbului e cea care răzbate până la noi.

Pentru că Evanghelia de astăzi ne vorbește tocmai despre insistența pe care trebuie să o avem în rugăciunile noastre. Nu doar odată, de două ori, de trei ori într-o zi trebuie să ne rugăm…ci continuu trebuie să fim în stare de rugăciune, pregătiți de rugăciune, cu suflet deschis lui Dumnezeu…ca pentru rugăciune.

Iar cei care nu știu că rugăciunea e o practică de fiecare clipă a creștinului ortodox se miră de ce ne închinăm adesea și de ce ne rugăm…pentru că nu știu că rugăciunea e dragoste.

Ca să ajungem la rugăciunea ca dragoste de Dumnezeu, ca mărturisire continuă de sine în fața Lui trebuie să începem de la stăruința în rugăciune. A ne aduna în noi înșine pentru rugăciune, pentru un dialog profund și continuu cu Dumnezeu înseamnă a accepta să Îi răspundem chemării lui Dumnezeu la comuniune.

Pentru că măreția rugăciunii e tocmai aceasta: că e un răspuns al nostru, umil, cu multe căderi, cu multe bâjbâiri la marea dragoste a lui Dumnezeu cu care El ne iubește de mai înainte ca să ne creeze pe noi. Iar când noi înțelegem că starea noastră de împlinire personală e tocmai comuniunea cu Dumnezeu, iubirea față de El nu facem altceva decât să ne întoarcem la normalitatea vieții umane.

Cu alte cuvinte, ne-am născut pe pământ pentru ca să Îi vorbim lui Dumnezeu, Celui care ne aduce în existență tocmai ca pe niște persoane în dialog cu Sine. Ne-am născut pentru a fi liberi și împliniți în răspunsurile noastre iubitoare față de El.

Dialogul cu Sine naște adevăratul dialog familial, eclesial, comunitar, social.

Din rugăciune înțelegem cum să ne comportăm față de Dumnezeu și cum față de noi și cum față de semenii noștri. Iar cum în fața lui Dumnezeu nu poți să mergi cu tupeu, nespălat pe suflet, cu urdorile aroganței în cuvinte, ci cu delicatețe, cu atenție, cu sinceritate abisală…tot la fel față de noi și față de confrații noștri nu putem să mergem cu tancul…ci cu multă, multă atenție și frumusețe.

Când ne doare o unghie crescută în carne, care produce puroi sau când avem un abces la o măsea deși, în aparență, par două exemple de dureri mici, când le avem…din cauza lor…nu putem să ne simțim bine, în largul nostru.

Ne-a intrat un ciob în pantof, ne strâng pantofii, am transpirat și acum simțim transpirația rece pe spate…sau nu avem un veceu unde să ne facem necesitățile fiziologice…În aceste stări nu suntem aceiași…cu cei care nu au aceste probleme…Mici probleme…

Și când avem o problemă…atunci nu ne simțim bine până nu scăpăm de această problemă. Problema noastră rămâne o problemă enervantă sau dureros de enervantă…până nu dispare din noi.

Mergeam într-o zi cu o domnișoară în tren…care încerca să se apropie de Dumnezeu…Masterandă…o persoană foarte comunicativă și care, în același timp cunoștea și viața dură, sărăcia…dar și primele ispite venite în viața ei de om al credinței…

În momentul când își planificase, împreună cu o prietenă, să ajungă la o mănăstire transilvană, chiar în preziua plecării lor i-a rămas un os de pește în gât…A trebuit să stea cu acel os în gât o zi și ceva, până la al 4-lea spital, pentru că în 3 spitale la rând nu au avut instrumentarul necesar ca să scoată acel os din gâtul ei.

Și a mers din spital în spital cu…osul în gât, pe jos, fiind nevoită să vorbească și să îi convingă pe medici (nu credeau că există un os în gâtul ei) că…are o problemă.

Problema ei, ca și a orbului din Ieriho/Ierihon s-a rezolvat prin insistență și credință.

Trebuie să crezi că se va termina boala ta.

Trebuie să crezi că se va termina boala ta, dar nu oricum, ci atunci când va dori Dumnezeu și cum va dori El.

Iar dacă Domnul i-a spus orbului: „Credința ta te-a mântuit pe tine” (v. 42), i-a vorbit aici tocmai de încrederea care l-a făcut atât de insistent pe orb, aceea că Acesta, Fiul lui David (v. 39), e milostiv și că poate fi milostiv și cu el.

Încrederea orbului, ca și încrederea noastră în ajutorul lui Dumnezeu e încrederea venită din cunoașterea Lui.

Și orbul auzise de Domnul și de minunile Lui. Tocmai de aceea cere o minune și în viața lui.

Iar noi ne rugăm Domnului având în spate cunoașterea atâtor minuni făcute de El în viața oamenilor, în orice secol dar, mai ales, pentru că știm revelările Lui și teologia despre El.

Cărțile noastre teologice, pline de minunile lui Dumnezeu cu creația Sa sunt motive de încredere, de sporire a credinței noastre în Dumnezeu, Care se arată prea minunat cu fiecare dintre noi.

Dar pentru a vorbi despre minuni…trebuie să vorbim și despre aprofundarea încrederii noastre în Dumnezeu. Pentru că înțelegem minunile din viața noastră și din viețile tuturor numai dacă ne curățim simțirile, sufletul, inima, mintea pentru a sesiza lucrarea Lui în viața noastră.

De la minunile creației…la minunile din Biserica Sa și din lăuntrul nostru învățăm taina iubirii și a comuniunii cu Dumnezeu, Care susține toate și curățește și sfințește toate, într-un mod gingaș, frumos, delicat…

De aceea în scaunul de spovedanie sau în procesul de educare a copiilor sau în școala virtuților, care e predica și cartea teologică și duhovnicească e nevoie de delicatețe, de adevăr, de iubire colosală pentru a-i îndrepta pe oameni. Și ca să facem acest lucru noi înșine trebuie să fi fost educați prea delicat de către Dumnezeu de la Care să fi învățat delicatețea față de oameni și față de animale și față de orice lucru.

Pentru că și omul și animalul și cartea și casa și Biserica și orice mărturie de viață sfântă au nevoie de protecția și de îngrijirea noastră. De delicatețea și ochii iubirii noastre.

Fiindcă atunci când nu mai vedem trecutul, când nu-l mai cunoaștem și când nu mai avem respect față de el, când față de prezent ne comportăm indiferent…nu ne așteaptă decât un viitor fără profunzime, fără reverberații adânci, care ne face să ne simțim exilați, abandonați, înfrigurați…

Dar soluțiile încântătoare la viața noastră stau aici: în insistența de a aștepta voia Domnului.

Pentru că nu am venit pe această lumea la întâmplare, ci cu un rost și nu vom pleca de aici fără un rost anume, tocmai de aceea trebuie să așteptăm lecția zilnică de viață pe care ne-o învață Domnul.

Numai că trebuie să fim atenți, să fim deschiși, să fim pătrunzători.

Fiindcă orice om, orice știre, orice rând citit, orice fotografie văzută, în orice se petrece cu noi clipă de clipă…poți auzi glasul lui Dumnezeu pentru tine în această zi, în ziua de mâine, în fiecare zi a vieții tale.

Dar pentru ca să auzi bine, să sesizezi bine…trebuie să sesizezi duhovnicește, adică prin harul lui Dumnezeu. Și ca să te umpli de harul Său trebuie să te umpli zilnic de rugăciune, de împlinirea voii lui Dumnezeu, de așteptare iubitoare a vorbirii lui Dumnezeu în viața noastră.

Tocmai de aceea mergerea spre primăvară, în mod liturgic, în această duminică se face prin stăruința în rugăciune, în așteptare, în încrederea nețărmurită, fără limite, în iubirea Lui, în răspunsul iubirii Lui în viața noastră. Fiindcă primăvara duhovnicească e primăvara rugăciunii. Și ca să devii o primăvară a lui Dumnezeu trebuie să fii plin de căldura harului Său, a iubirii Sale dogoritoare, care te face dinamic/lucrător în Biserica Sa.

Orbul a primit vederea ochilor dar și vederea credinței.

Cu ochii fizici nu poți să vezi prea departe…

Cu ochii inimii însă poți să-L vezi pe Dumnezeu, Care te umple de slava Sa în curăția inimii tale.

Fie dar ca și noi să ne umplem de slava Sa, prin care să Îl lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeul nostru treimic, de la Care, prin Care și întru Care viem și suntem, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!