Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 22 ianuarie 2011

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [7]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 146-159.

***

Iubiţilor, în aceste sfinte zile ale Sfintelor Patimi ale Domnului trebuie să contemplăm cu multă umilinţă durerile, suferinţele şi îndelunga Sa iubire pentru noi, păcătoşii!

Trebuie să-l vedem pe Iuda, cel rău credincios, care din Apostol se face vânzător. Trebuie să vedem ce face Iuda, când Domnul Se ruga în Grădina Ghetsimani.

Domnul era întristat şi Se ruga iar Iuda venea cu săbii şi toiege (Mt. 26, 55) ca să-L prindă. Sfinţii Apostoli erau îngreuiaţi de somn, cum şi noi suntem îngreuiaţi de gânduri şi nu putem vedea cu claritate voia lui Dumnezeu, pe când cel ce uneltea vânzarea nu dormea, ci se ostenea să facă rău, să facă vânzare.

Voia lui cea rea şi nebună îl făcea să fie treaz pentru rău, pe când Sfinţii Apostoli erau îngreunaţi de Satana ca să nu poată priveghea. Căci cei care nu priveghează şi nu se roagă intră în ispită (Mt. 26, 41).

A nu intra în ispită înseamnă să nu fim „înghiţiţi de ispită” (Sfântul Teofilact al Bulgariei). Să nu consimţim în faptă cu chipurile şi momelile Satanei.

„Unul din cei doisprezece” (Mt. 26, 47) vine şi-L sărută pe Domnul având sub chipul prieteniei cei 30 de arginţi.

O, dintre cei aleşi Iuda se autoexclude!

El crede în înălţarea sa trufaşă că poate îndrăzni să-L vândă pe Fiul lui Dumnezeu şi vine de-L sărută cu sărutare vicleană.

Se apropie de Domnul dar nu cu inimă curată. Se apropie şi Îi zice: „Bucură-Te, Învăţătorule!” – o, nebunul! – vorbindu-I de bucurie, când El Îl vindea pentru drumul spre Sfânta Cruce.

Iuda a crezut că-L poate minţi prin cuvinte pe Cel ce ştie toate, pe Dumnezeu Cuvântul şi de aceea Îl şi sărută, căci sărutare îşi dau prietenii.

Domnul vrând să-l mustre îi spune: „Prietene, pentru ce ai venit?”. Dar Iuda nu mai răspunde, căci cei ce veniseră „au pus mâinile pe Iisus şi L-au prins” (Mt. 26, 50).

Domnul Se bucura că prin Sfânta Cruce îi va mântui pe oameni dar Se întrista pentru Iuda.

„Bucură-Te” al lui Iuda înseamnă: „Întristează-Te pentru mine, Învăţătorule, căci am venit să Te vând!”.

Domnul îi spune „Prietene”, pentru ca să-i arate că prietenii nu se vând şi nici nu se cumpără.

Îi spune „Prietene”, ca să-I redevină prieten.

Îl întreabă pentru ce a venit, pentru ca tot să-l mustre conştiinţa pe Iuda, ca tot să se întoarcă iubitorul de arginţi la treapta lui de Apostol. Dar el venise cu scop precis, cu scop ateu, cu scop mârşav.

„Ca la un tâlhar aţi ieşit” le reproşează Domnul, „cu săbii şi cu ciomege”, deşi Eu sunt blând şi smerit cu inima şi Mă dau de bună voie în mâinile voastre!

Eu v-am vorbit în templu şi v-am învăţat acolo şi puteaţi să Mă prindeţi…Dar nu era ceasul, pentru că acum e ceasul!…

O, îndelungă răbdarea lui Dumnezeu! Atât îi orbise Satana, încât nu vedeau că în faţa lor stă Lumina, Lumina lumii. Ei veniseră noaptea, căci erau fiii întunericului. Domnul lucra cât e ziuă pentru ei, pentru că Lumina nu are nimic în comun cu întunericul.

Sfinţii Apostoli L-au lăsat şi s-au dus, au fugit.

Domnul stă acum între cei ce se credeau drepţi dar erau învăţaţi de către draci la faptele nedreptăţii.

E dus Domnul la arhiereul Caiafa.

Adevăratul Arhiereu e judecat de cel care fusese uns arhiereu pentru a sluji Arhiereului Adevărat.

Sfântul Petru Îl urma de departe şi ajungând în curtea arhiereului şedea împreună cu slugile acestuia.

Arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul în loc să-L socotească nevinovat pe Domnul, „căutau mărturie mincinoasă” (Mt. 26, 50) împotriva Sa.

În loc să mărturisească adevărul despre Domnul, ei căutau să mintă, să inventeze lucruri nespuse şi nefăcute de El. Nu aşteptau să vină martori mincinoşi, ci ei căutau martori mincinoşi pentru ca să îi aducă la simulacrul de judecată.

De unde dreptate la asemenea fiinţe roase de invidie, ură şi necredinţă?! Cum să facă ei dreptate, când căutau să omoare, nu să achite?!

Doi aduc mărturie mincinoasă iar arhiereul Îl întreabă pe Domnul: „Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceştia împotriva Ta? (v. 62).

Se făcea că nu-i cunoaşte, că el e drept…şi Îl întreabă pe Domnul despre cum vede minciuna lor, deşi ştia că mint.

În această situaţie Domnul tace (v. 63).

Ce să răspundă celor care nu aveau nevoie de răspuns? Cum să Se disculpe în faţa martorilor nedrepţi, câne ei dăduseră sentinţa mai înainte ca să pună întrebarea?

Să luăm aminte, fraţii mei!

Domnul tace, pentru ca să ne înveţe să răbdăm cu pace toate insultele şi acuzele viclene şi nedrepte proferate la adresa noastră.

Domnul tace, pentru ca şi noi să tăcem când suntem ispitiţi.

Domnul tace, pentru ca să arate că aşa vor tăcea ei în faţa Lui la sfânta şi dreapta Judecată a toată lumea.

Faptul că tăcerea Sa arată ceva şi despre a doua Sa venire e întărit de cuvintele: „De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (v. 64).

Atunci L-au făcut hulitor pentru aceste cuvinte dar la Judecata finală vor vedea pe viu adevărul acestor spuse ale Sale.

Doamne, ajută-mi mie şi mă iartă!

*

Iubiţii mei, când veţi socoti că cuvintele lui Dumnezeu nu vă mai spun nimic nou, nu vă mai ajută, sunteţi într-o mare boală: în boala nesimţirii şi a necredinţei.

Ştiţi că cuvântul lui Dumnezeu e pururea viu şi lucrător dar voi îl simţiţi ca şi cum el ar fi mort.

Sunteţi mustraţi şi voi zâmbiţi!

Vi se arată sfârşitul păcatului, adică Iadul şi voi vă bucuraţi!

Atunci sunteți în starea de a nu mai da importanţă la ceea ce vi se spune cu glas de foc, cu inima plină de Duhul Sfânt şi credeţi totul basme, totul poveşti de adormit copiii. Dar nu e aşa!

O, v-aţi îndepărtat de harul lui Dumnezeu şi aţi îmbrăţişat pe dracul, care vă spune că ceea ce auziţi sunt minciuni, sunt lucruri neadevărate.

Acest drac vă orbeşte şi vă face să zâmbiţi şi să râdeţi, să vă lepădaţi şi să huliţi Sfânta Ortodoxie dacă îi daţi crezare în inima voastră!

Însă voi când veți ajunge aici, la această stare de decadență, să nu deznădăjduiţi! Smeriţi-vă inimile! Zdrobiţi-vă inimile cu zdrobire duhovnicească, aducându-vă aminte de păcatele voastre şi cerând mila Prea Milostivului Dumnezeu.

Dacă vă veţi umili, dracul va pleca de la voi şi voi veţi putea observa din nou sfinţenia şi adevărul voii lui Dumnezeu, cât şi nemernicia şi păcătoşenia voastră.

*

Doamne, Cel ce luminezi pe cei întunecaţi la minte şi orbiţi de multe patimi, miluieşte-mă şi pe mine, cel mai rău dintre toţi! Ajută-mi mie, celui rătăcit şi înşelat de diavolul părerii de sine şi mă miluieşte!

Când suntem bolnavi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru acest mare dar al Său. Boala e un dar de la Dumnezeu pentru că ne smereşte. Boala ne arată cât de deşartă e părerea de sine şi ambiţia omenească.

O, Doamne, fără mila Ta n-am înţelege nimic! Cât de Bun şi Milostiv eşti Tu cu noi! Ajută-ne şi ne miluieşte, căci fără Tine suspinăm şi suntem îngreunaţi cu multe rele!

Iubiţii mei, să nu treacă câteva zile fără să vă mărturisiţi preotului duhovnic! Nu ştim când murim. Nu ştim dacă ne mai trezim mâine. De aceea, trebuie să mergem cu lista păcatelor noastre pentru ca să o curăţim şi să o facem albă în faţa preotului lui Dumnezeu!

Sfintele Taine sunt viaţa ortodocşilor! Cine stă departe de ele prea mult timp se urâţeşte.

O, cu Hristos cel viu trăim pe pământ ca în cer! Cu El piere de la noi întristarea, suspinul, amărăciunea, îndoiala, golul sufletesc. El ne umple şi ne sfinţeşte, ne luminează şi ne îndumnezeieşte. El Se uneşte cu noi în chip negrăit şi tainic.

O, Iisuse al meu, Prea Dulce eşti Tu pentru inima mea! Inima mea Te doreşte şi trupul meu Te caută cu toată curăţia şi bucuria. Nu Te depărta de la mine, Iisuse al meu!

Nu mă lăsa fără iubirea Ta pe mine, spurcatul şi nemilostivul! Cunosc că fără Tine nu e bucurie, nu e pace, nu e linişte, nu e curăţie, nu e sfinţenie, nu e lumină. Tu eşti viaţa mea, Iisuse al meu! Tu eşti viaţa mea veşnică!

O, fă-mă părtaş iubirii Tale veşnice, Mântuitorul meu! Fă-mă şi pe mine, rătăcitul şi stricatul, vas ales al iubirii Tale!

Cu adevărat, am înţeles că nu sunt bun de nimic şi nu merit nimic bun. Tot ce am primit de la Tine a fost mila Ta! Tot ce Tu mi-ai dat a fost iubirea Ta!

Eu sunt păcătos, Iisuse al meu! Facă-se voia Ta întru mine şi mă depărtează de lucrurile rele, pentru ca să dau slavă iubirii şi bunătăţii Tale!

Strică gândurile răutăţii, care încolţesc în inima mea, căci eu nu sunt de acord cu ele. Tu ştii nesimţirea mea; iartă-mă! Alungă urâta şi scârboasa părere de sine ce o am şi mă iartă! Tu ştii că nu sunt bun de nimic.

Nici să mă rog nu ştiu, Doamne! Facă-se voia Ta şi mă iartă! Dă-mi ca să-mi vin în fire şi mă călăuzeşte spre voia Ta, Prea Bunule Doamne!

*

Cuvântul Lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi el e simţit astfel de cei zdrobiţi cu inima şi curaţi cu sufletul. El alină, îndreaptă, scoală din boală, vindecă, închide răni, păstrează frumuseţea sufletului nealterată.

Cuvântul lui Dumnezeu e tot ce poate fi mai bun pentru un creştin ortodox. El e soarele care luminează viaţa lui, hrana care îl întăreşte, băutura care îi astâmpără setea, focul care îi aprinde candela inimii.

Cuvântul lui Dumnezeu e fericirea veşnică, e ziua bucuriei noastre continue. O, de el nu se poate sătura nimeni!

Voia lui Dumnezeu e fără sfârşit. Doamne, cât de minunat eşti Tu! Inima mea e plină de bucurie cu Tine! Inima mea se îndulceşte de prezenţa Ta! Inima mea se bucură de mila Ta!

O, mare eşti Tu, Dumnezeule! Nu uita lumea Ta, lumea pe care Tu ai zidit-o! Arată-i ei harul Tău, iubirea Ta nemărginită! Arată-i mila Ta!

Lumea Ta Te caută pe Tine chiar dacă nu îşi dă seama de acest lucru.

Luminează inima lumii Tale, Doamne, pentru ca să Te cunoască pe Tine şi să se bucure de mila Ta!

Camera ta sau chilia ta, acest mormânt în care tu te-ai îngropat pentru Hristos Dumnezeu îţi vor aduce cândva linişte, prea multă linişte şi dorinţa de a nu mai ieşi niciodată afară, pentru că aici te nevoiești cel mai bine.

Cine iubeşte singurătatea şi liniştea află cât de paşnic şi de tainic vorbeşte inima cu Dumnezeu, cu Dumnezeul iubirii ei.

În camera ta, în liniştea camerei tale, afli cămara ascunsă a inimii tale. În acest loc tainic vorbeşti cu Dumnezeu şi Îi spui lui toate ale tale.

Aici Îl lauzi pe El, Îi mulţumeşti, Îl adori, Îl preaslăveşti, I te prosterni, Îi ceri mila Lui cu inimă înfrântă şi cu mult dor.

O, aici vorbeşti cu Dumnezeu! De aceea, începi să iubeşti mica şi umilita ta cămăruţă, pentru că aici L-ai întâlnit şi Îl întâlneşti zilnic pe Dumnezeu!

Nu-ţi mai plac vorbele multe şi deşarte. Nu te mai dai în vânt după „noutăţi” şi „curiozităţi”. Uiţi gustul trândăviei şi al lenii, pofta cea blestemată a desfrânării şi a împătimirii pentru lucruri.

Cei ce te-au cunoscut cândva, nu ştiu că tu Îl iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât orice. Ei nu înţeleg iubirea ta pentru El şi fac păcate cu duiumul când te vorbesc de rău.

Roagă-te pentru ei, iubitul meu! Roagă-te ca şi ei să simtă mila lui Dumnezeu!

Dacă nu simt că sunt păcătoşi şi dacă nu văd acest lucru în fiinţa lor nu se pot pocăi, nu se pot întoarce la El. Numai când îţi dai seama că eşti bolnav vii la Doctor, la Doctorul sufletelor şi al trupurilor.

O, cât de bolnav sunt, eu, ticălosul! Vezi-mi, Doamne, prostia mea şi mă miluieşte! Vezi-mi urâţenia mea şi mă înfrumuseţează cu Duhul Tău cel Sfânt!

Să nu credeţi în superstiţii! Diavolul vrea să vă facă să credeţi, că lucrurile şi timpurile conduc viaţa omului şi nu Dumnezeu.

E cea mai mare nebunie şi rătăcire să crezi că o pisică nu te lasă să faci fapte bune sau din cauza ei nu te poţi mântui tu!

Dacă sunteți dispuși să credeţi în superstiţii, dracii vă vor da motive continue ca să credeţi în ele, dar dacă le veţi lepăda de la voi, atunci veţi înţelege că acestea sunt lucrare drăcească.

Iubiţii mei, iertaţi din tot sufletul şi nu judecaţi pe nimeni! Nu vă credeţi nemuritori, căci mâine-poimâine murim cu toţii! Aveţi grijă de sufletul vostru, de mântuirea lui mai presus de orice.

Pentru un creştin ortodox, mântuirea lui e reala şi singura lui meserie binecuvântată. Pentru ea trebuie să se trudească continuu şi să sacrifice tot ce-i stă în cale, tot ce îl îndepărtează de ea.

Ajută-ne, Doamne! Facă-se voia Ta întru noi!

*

Doamne, Cel ce miluieşti pe cei păcătoşi, miluieşte-mă şi pe mine, necuratul Tău rob, pentru ca să fac voia Ta cu inimă curată şi plină de iubire!

În Sfânta Biserică Ortodoxă fiecare lucru care se face ne arată o stare dumnezeiască. Nimic nu se face degeaba sau la voia întâmplării.

Preotul lui Dumnezeu, îmbrăcat în veşmintele sfinte, de slujbă, îşi spală mâinile „între cei nevinovaţi”, pentru a arăta că sufletul lui se spală continuu de gândurile drăceşti şi vrăjmaşe voii lui Dumnezeu. El îşi spală mâinile pentru a arăta faptele şi viaţa preotului, care trebuie să fie fără prihană.

După spălarea mâinilor începe Sfânta Proscomidie, adică pregătirea Cinstitelor Daruri. Mâinile lui se spală „între cei nevinovaţi” prin gânduri sfinte şi prin simţăminte duhovniceşti.

O, Doamne, când sfinţii Tăi preoţi îşi spală mâinile, atunci simt cât de iubitor eşti Tu! Ei ştiu că în numele Tău şi la porunca Ta aduc jertfa cea nesângeroasă a Sfintei Liturghii. Ei simt o mare evlavie, o iubire serafimică, pentru că Tu ierţi păcatele şi ștergi fărădelegile.

Ei iubesc „bunăvoinţa casei Tale şi locul sălășluirii slavei Tale”, pentru că aici, în Biserica Ta, Tu îi chemi pe toţi la pocăinţă şi la adorarea Ta.

Ajută-mi, Doamne, şi mie, ticălosului, ca să înţeleg semnificaţiile şi înţelesurile adânci al sfintelor slujbe şi ca să mă mântuiesc şi eu prin ele!

Ajută-mi şi mă iartă! Luminează mintea mea, aprinde-mi inima mea cu Duhul Tău cel Sfânt şi întăreşte în bine voinţa mea, Iubitorule de oameni! Facă-se voia Ta întru mine, netrebnicul, după mare mila Ta!

O, Doamne, miluieşte viaţa mea că sunt un om spurcat şi plin de deşertăciuni! Smereşte-mă şi fă-mă viu, Dumnezeul meu!

Cel care nu mai poate pleca capul s-a lepădat de smerenia dumnezeiască.

Cel care nu-şi cere iertare, acela vrea ca să iasă învingător întotdeauna dar din iubire şi părere de sine.

Doamne, smereşte viaţa mea şi înflăcărează inima mea cu dragostea Ta! Dă-mi să iert din inimă. Dă-mi să fac voia Ta. Dă-mi să iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi, adică dorind mântuirea şi fericirea lui veşnică tot pe atât de mult pe cât mi le doresc și mie.

Iartă-i pe cei ce mă vrăjmăşesc sau mă invidiază sau mă vorbesc de rău. Iartă-i pe cei ce mă blesteamă, pe cei ce se îndoiesc de mine sau alte lucruri rele plănuiesc, cu vicleşug, împotriva mea.

Iartă-le lor şi pentru sfintele lor rugăciuni, miluieşte-mă şi pe mine, spurcatul, că ei sunt sfinţi iar eu sunt cel mai mare păcătos.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! Iartă-mă, că sunt nevrednic şi stricat, şi mă miluieşte!

Nu poţi aduce muzică instrumentală la slujba înmormântării, pentru că nu poţi să te bucuri atunci când te rogi pentru iertarea păcatelor celui adormit.

Nu poţi să plângi şi să te bucuri în acelaşi timp, adică să te rogi cu lacrimi şi cu durere pentru acela  şi, în acelaşi timp, să te complaci în muzici pătimaşe.

Muzica instrumentală nu are ce căuta aici, pentru că ea nu are ce căuta niciodată în viaţa unui creştin ortodox.

Înmormântarea autentică e rugăciune cu lacrimi, cu durere dar şi cu nădejde.

Muzica instrumentală transformă înmormântarea într-un bâlci, adică într-un loc în care oamenii nu meditează la răspunsul lor, pe care au să-l dea şi ei în faţa Prea Dreptului Judecător, ci într-o atmosferă de paradă, într-o atmosferă satanică şi batjocoritoare.

Sfânta Biserică ne cheamă să ne rugăm pentru cel adormit şi nu să păcătuim şi la înmormântarea lui.

Mulţi aduc argumentul drăcesc în această situație, că „aşa îi plăcea şi mortului”. Dar asta din cauza unei vieți dezordonate şi plină de păcate și nu pentru că așa trăiesc ortodocșii.

„Acum, mai vrea acest lucru?”, îi întreb. Cu siguranţă că nu! Acum, cel adormit are nevoie de rugăciunile şi pomenirile noastre şi, mai ales, de pomenirea sa la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Facă-se voia Ta, Doamne, cu robii Tăi, pentru care mă rog!  Miluieşte-i pe ei şi sfinţeşte viaţa lor! Facă-se voia Ta întru ei şi întru mine, păcătosul şi necuratul!

Preotul lui Dumnezeu ţine în mâini Cinstitele Daruri şi merge ca să le pună pe Sfânta Masă. Atunci el închipuie pe Sfinţii ce au purtat la groapă pe Hristos, pe Hristos cel răstignit.

O, câtă smerenie! Câtă smerenie are preotul, care cu mâini pline de cutremurare îngropă pe Viaţa lumii!

Cinstitele Daruri sunt puse pe Sfântul Antimis, adică în mormântul cel purtător de viaţă.

*

Gândul înălţării de sine te orbeşte, te face să nu îţi mai vezi nebunia păcatelor. Te autoînşeli. Te minţi pe tine însuţi. Ajungi nepăsător şi pocăinţa nu mai e la tine. Când crezi că ştii ceva fără a merge după voia lui Dumnezeu te scufunzi în prăpastia ce nu are fund, în prăpastia pierzării.

O, pocăinţa de fiecare clipă! O, dar ceresc! Fără tine n-am putea să ne întoarcem din nou și din nou la Domnul nostru. Fără tine am rătăci în pământ fără apă, în pământul fără harul Duhului Sfânt.

De multe ori uităm ce trebuie să facem, pentru că uităm frica de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu ne face întotdeauna atenţi, ne face sobri şi reticenţi la gânduri părut „noi”.

Dacă ne cercetăm cu minuţiozitate, ne aflăm nu doar păcătoşi, ci cei mai păcătoşi.

Trezvia ne adânceşte conştiinţa neputinţei şi a deşertăciunii gândurilor noastre. Ea ne face atenţi, mereu atenţi la păcatele noastre, pentru ca să împlinim cuvântul: „păcatul meu este înaintea mea pururea”.

*

Cel care nu păstrează rigurozitatea pravilei sale, fără să existe vreo boală sau neputinţă, e cuprins de somnolenţa lenei şi de trândăvie și va ajunge nepăsător şi indiferent până la urmă. El uită până la urmă şi de Dumnezeu.

Doamne, scoală-mă din lenea şi din indiferenţa mea şi mă miluieşte. Dă-mi să-mi văd înşelarea mea şi mă iartă! Strică nebunia mândriei mele şi fă-mă viu şi blând întru smerenia Ta!

Eu sunt neputincios, miluieşte-mă!

Eu sunt stricat la minte şi la trup, fă-mă viu!

Pătrunde-mă cu frica Ta, că Tu eşti Viaţa mea!

Fără Tine mă usuc, Doamne!

Fără Tine nu am Viaţă, nu am Lumină, nu am Bucurie, pentru că Tu eşti Viaţa mea, Lumina mea, Bucuria mea.

O, Doamne, slab sunt fără Tine şi mult prea păcătos!

Tu eşti Tăria mea, miluieşte-mă!

*

Slavă Ţie, Doamne, pentru că smereşti mândra mea inimă şi trufaşa mea minte, Iubitorule de oameni!…

Dumnezeu ne vrea smeriţi! Când ne lenevim la fapte bune El ne smereşte, pentru a ne arăta cât de mult iubeşte El smerenia. El Se uită mai mult la inima smerită decât la cea cu gânduri multe şi părut evlavioase.

De câte ori m-am înălţat, Dumnezeu m-a smerit. De câte ori am uitat cine sunt, El mi-a adus aminte, pentru ca să înţeleg că aşa trebuie să fie creştinul ortodox: smerit şi blând. Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru aceasta!

Fără harul Său suntem în vânt, suntem purtaţi de vântul urât şi amar al tuturor patimilor.

Desfrânarea e cea mai vâscoasă şi mai oarbă dintre patimi. Ea curge prin toate simţurile şi te îngropă de viu în Iad.

Lenea te face ca o piatră, care se încăpăţânează în nemişcarea ei.

Doreşti să faci voia lui Dumnezeu dar şi pe a ta şi asta nu e cu putinţă.

Dumnezeu ne vrea smeriţi şi cu totul ai Lui.

Mândria îţi dă aripi inexistente. Te face să vezi lumi care nu există şi îţi dă titluri pe care nu le meriţi şi nu le poţi avea niciodată.

Alergi după năluci.

Alergi după pofte scârboase şi pline de nebunie.

Curvarul vrea să-şi satisfacă pofta lui animalică ca un porc lacom. Se repede la priveliştea desfrânării, se lăfăie în ea, deşi ştie că nu are niciun scop bun în acţiunile lui nebune.

Prinde în braţe, pipăie, se laudă, uită, pentru că nu mai vede pe Dumnezeu deasupra.

Când păcătuim uităm că există un Dumnezeu şi că El e Drept Judecător.

Când ne permitem să păcătuim, atunci călcăm în picioare iubirea lui Dumnezeu, iubirea cu care, mereu, în fiecare clipă şi ceas, ne cheamă la El. Uităm, noi, bieţii oameni! Uităm şi uitarea ne costă amarnic. Uităm şi înmulţim durerea şi pedeapsa veşnică.

Dumnezeu ne smereşte ca să-L iubim cu adevărat. El ne smereşte pentru ca să ne arate cât ne iubeşte. Noi uităm ce trebuie să facem şi El ne întoarce în calea smereniei, în calea cea liniştită şi plină de recunoştinţă.

Când ne smereşte Dumnezeu, numai atunci ne dăm seama cât de răi şi de nesimţiţi suntem! Atunci vedem cu câtă iubire ne privea, când noi păcătuiam fără frică şi fără ruşine dar ascunzându-ne de oameni.

Cu câtă răceală minţim!

Cu câtă ambiţie drăcească ne facem voile noastre!

Cât de răi suntem cu cei necăjiţi şi amărâţi!

Doamne, eu sunt mai rău decât toţi şi am întrecut pe toţi cu fărădelegile mele! Care păcat n-am făcut? Cu ce nu m-am înnămolit şi spurcat?

Miluieşte-mă şi facă-se voia Ta cu mine! Smereşte-mă ca să fac voia Ta, că voia Ta e viaţă şi veselie netrecătoare şi negrăită!

O, Doamne, mi-e ruşine cu câte am făcut! Dacă acum mi-e ruşine, cum îmi va fi de greu la înfricoşata Ta Judecată?!

O, nu mă cutremur! Sunt un depravat. Sunt un impostor. Sunt un om netrebnic. Nu sunt vrednic de nimic.

Smereşte inima mea! Duhule Sfinte, vino din nou la mine şi mă miluieşte, căci fără Tine şi fără Domnul Hristos și fără Tatăl ceresc nu sunt nimic.

Dacă te depărtezi de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi de Sfintele Taine ale Domnului, te depărtezi de viaţă, de sfinţenie, de linişte. Devii din om animal, pentru că devii un animal prin patimi.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

Cel care se miră că greşeşte e un om străin de Sfânta Ortodoxie, pentru că Sfinţii se cred păcătoşi.

Ochii care privesc desfrânat sunt ochi orbi. Ei nu mai văd decât noaptea morţii. Desfrânarea e o noapte, e o noapte plină de beznă, e moarte din timpul vieţii.

O, Doamne, iar eu sunt desfrânat şi preadesfrânat! Eu sunt pervers şi nesimţit!

Miluieşte-mă şi pe mine pentru sfintele rugăciuni ale Prea Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, care au căzut în noaptea aceasta dar s-au trezit din somnul ei, strălucind acum în corturile Tale cele veşnice!

Dă-mi şi mie început bun de pocăinţă, căci iată: sunt cel mai netrebnic!

*

Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Toate cu înţelepciune le-ai făcut. Mărire Ţie, Doamne! Mărire iubirii şi frumuseţii şi înţelepciunii Tale cu care ai împodobit toate!

Când privesc lucrurile mâinilor Tale cu ochi duhovnicesc nu mă mai satur lăudând numele Tău şi slava Ta. Tu eşti frumuseţe desăvârşită şi mai presus de orice desăvârşire, Dumnezeul meu!

Privesc via, frunzele copacilor, cerul…Toate sunt frumoase. Îţi umplu inima.

Verdele frunzelor viei îţi arată cum este sănătatea. O, de-ar fi şi sufletul meu aşa: verde de sănătate şi de iubire! Dar sufletul meu e uscat de multe patimi şi înnegrit de norul multor păcate, de norul greu şi înăbuşitor.

Sunt ca un fier ruginit, ca un miros greu şi înţepător într-o cameră, ca un măr în care roade mereu un vierme: viermele Iadului şi al chinului veşnic.

Copacii sunt verzi în schimb, şi puternici. Frunzele nucului la această dată iradiază de vitalitate şi prospeţime. Mirosul lui e un miros bărbătesc, un miros care te duce cu gândul la virtutea bărbăţiei, pe care eu nu o am. Vânturi multe îl apleacă dar el are rădăcini adânci.

Rădăcinile răbdării lui nu sunt ca ale mele. Ale mele sunt ca o aţă putredă. Când vine ispita, durerea şi necazul, uit toate vorbele frumoase şi înţelepte, pe cele pline de sfinţenie, care ştiu unde să te ducă, şi dau înapoi ca racul. Mă simt greu şi sufăr cu greu durerea pentru că nu am răbdare şi mulţumire.

Omul care mulţumeşte se smereşte, capătă forţă duhovnicească. Eu mă usuc, mi se usucă viaţa şi tremur.

Frumoase sunt roadele copacilor şi nu cunosc lăcomia! Şi totuşi eu sunt lacom şi pătimaş când le văd.

Un stareţ în mănăstirea lui pusese canon, ca nimeni să nu mănânce din copaci, ci numai din roadele care cad la pământ. Atunci n-am înţeles sfinţenia înţelepciunii lui dar când m-a luminat Dumnezeu, m-am bucurat şi mi-am smerit cugetul.

Mărul care cade la pământ sau oricare alt fruct, cade ori că e viermănat ori că e prea copt.

Cel viermănat arată sufletul meu cel plin de păcate iar cel prea copt e dulceaţa pe care o arată Dumnezeu prin fructe, pentru ca să cheme pe oameni la dorirea dulceţii cereşti, la dorirea împreună petrecerii cu Sfinţii.

Fructul viermănat trebuie să-l mănânc cu lacrimi, pentru că aşa arăt eu în faţa Prea Bunului Dumnezeu.

Când văd fructul cu vierme, cu meteahnă, mai mult stricat decât bun de mâncat, atunci mă gândesc la păcatele mele, la multa mea coptură şi necurăţie şi mă smeresc şi mă socotesc netrebnic de această masă curată şi de împreuna petrecere cu oamenii, pentru că eu sunt cel mai păcătos şi necurat om.

Cum să mă apropii de fructul prea copt, fără să mulţumesc marii iubiri a lui Dumnezeu?!

Cu toate că eu sunt o epavă nenorocită, cu toate că eu m-am coborât sub animale şi draci cu păcatele mele, cu toate acestea Dumnezeu mă cheamă înapoi, la Sine, ca să mă facă moştenitor al Împărăţiei Sale.

În Eden, pe Sfânta Eva (îi numesc după dreptate pe Protopărinţii Adam şi Eva Sfinţi, conform cu icosul al 8-lea al Acatistului Tuturor Sfinţilor), lăcomia a făcut-o să privească în pom.

Văzând „rodul pomului” a socotit că e bun de mâncat – a socotit după mintea ei mânată de poftă că e bun de mâncat – şi asta se vede din cuvintele „plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit” (Fac. 3, 6). Dacă privea în jos, dacă privea cu smerenie, nu mai se ispitea de poftă.

Dacă ocolim priveliştea păcătoasă nu ne mai ameţim de dorul ticălos al privirii ei. Cu cât priveşti, cu atât se aprinde pofta şi cu atât eşti mai slab şi mai puţin stăpân sau deloc pe voinţa ta.

Hristologia Sfântului Ioan Damaschin conform Dogmaticii sale [2]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii de

Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. I)

*

Paginile 25-40.

*

Prima parte a capitolului e aici.

***

El şi-a însuşit tot ce trebuia vindecat[1] şi de aceea nimic din om nu a rămas neluat de Hristos în ipostatul Său preexistent.

Sfântul Ioan ne introduce în interiorul persoanei divino-umane a lui Hristos prin precizările următoarele: „Cuvântul lui Dumnezeu s-a unit cu trupul prin intermediul minţii, care stă la mijloc între curăţenia lui Dumnezeu şi grosolonia trupului.

Căci mintea este puterea conducătoare a sufletului şi a trupului. Mintea  este partea cea mai curată a sufletului, iar Dumnezeu este superior minţii.

Şi când cel superior îngăduie, mintea lui Hristos îşi arată propria sa conducere.

Cu toate acestea este supusă, urmează celui superior şi lucrează pe acelea pe care voinţa dumnezeiască le vrea[2].

Din acest pasaj se observă importanţa minţii umane a lui Hristos ca punct nodal la nivel ipostatic între dumnezeirea şi umanitatea Sa.

Deşi Sfântul Ioan distinge între suflet şi spirit în II, 12[3], aici el vorbeşte despre minte fără nicio distincţie.

Curăţia lui Dumnezeu, sfinţenia Sa e pusă în antiteză cu grosolănia trupului,  cu rudimentaritatea sa.

Iar mintea e conducătoarea sufletului şi a trupului, văzută ca putere interioară conducătoare a compusului uman.

Dacă în pasajul amintit de la II, 12, spiritul uman era prezentat nu ca ceva detaşat de sufletul uman ci drept „partea cea mai curată”[4] a sufletului uman, aici, fără a nega această realitate, vede în minte partea cea mai curată a sufletului uman al lui Hristos, care e condus de dumnezeirea Sa.

Mintea lui Hristos îşi arată puterea de conducere când e activată de persoana lui Hristos. Mintea umană a Domnului nu este independentă de gândirea şi lucrarea firii divine a lui Hristos, ci îi urmează dumnezeirii Sale şi lucrează cele pe care le vrea voia dumnezeiască.

Mintea umană a lui Hristos, continuă Sfântul Ioan, a devenit lăcaş al  Dumnezeirii unită cu ea la nivel ipostatic şi la fel şi trupul Său uman[5].

După această afirmaţie urmează o alta, care indică anumiţi eretici, care susţineau că mintea umană a lui Hristos „nu locuieşte împreună cu Dumnezeirea” Sa[6]. Autorul nostru nu ne dă însă numele acestor eretici.

În cazul învierii lui Hristos din morţi, a înălţării şi a şederii Sale de-a dreapta Tatălui nu toate persoanele umane au înviat şi s-au aşezat de-a dreapta Tatălui, ci numai firea noastră întreagă care este în Hristos[7].

De aceea locul de la Efes. II, 6 („Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus”, cf. ed. BOR 1988) trebuie înţeles în acest sens[8].

Unirea ipostatică din Hristos, continuă Preadumnezeiescul nostru Teolog, s-a făcut din fiinţe comune, pentru că fiinţa e comună ipostasurilor care o deţin[9].

Sfântul Ioan urmează învăţăturii Sfântului Atanasie cel Mare şi a Sfântului Chiril al Alexandriei, spunând că firea Cuvântului S-a întrupat, în sensul că Dumnezeirea s-a unit cu trupul la nivelul persoanei lui Hristos[10].

Însă nu spunem că dumnezeirea Sa a pătimit pe cruce, ci afirmaţia ortodoxă este aceea, că în Hristos a pătimit firea Sa umană, neînţelegând prin aceasta că au pătimit toate persoanele umane ci aceea, că Hristos a suferit în umanitatea Sa deplin asumată[11].

Sfântul Ioan înţelege ortodox afirmaţia mult disputată a Sfântului Chiril al Alexandriei, precizând că prin „firea Cuvântului”, trebuie să-L înţelegem pe Dumnezeu Cuvântul, pentru că El posedă atât comunul fiinţei dumnezeişti, cât şi particularul persoanei dumnezeieşti[12].

Capitolul al 7-lea pune în prim-plan adevărul că persoana lui Dumnezeu Cuvântul este preexistentă, veşnică, simplă, necompusă, necreată, necorporală, impalpabilă, necircumscrisă, având toate câte le are Tatăl şi Duhul, pentru că sunt deofiinţă cu Ei[13].

Întruparea Cuvântului însă nu a produs o sciziune la nivelul fiinţei divine sau o despărţire a Fiului  de Tatăl, ci „fără să se despartă de sânurile părinteşti, a locuit, cum numai El ştie, în pântecele Sfintei Fecioare, în chip necircumscris, fără de sămânţă şi într-un mod incomprehensibil şi Şi-a luat în însăşi ipostasa [persoana] Lui cea mai dinainte de veci corp din Sfânta Fecioară”[14].

Firea umană a fost inclusă/încorporată în persoana preexistentă a Cuvântului. Modul sălăşluirii şi al locuirii lui Dumnezeu Cuvântul este de neînţeles pentru noi, însă dumnezeirea Sa nu a fost mărginită de trup şi nu i s-a obturat lucrarea din cauza dimensiunilor umane ale trupului Său.

Întruparea Cuvântului nu atentează la relaţia veşnică a Fiului cu Tatăl şi cu Duhul şi la comuniunea de fiinţa a Celor trei persoane divine dar, în acelaşi timp, ea înseamnă improprierea/asumarea firii umane, din trupul Prea Sfintei Fecioare Maria, de către persoana preexistentă a lui Dumnezeu Cuvântul.

Sfântul Ioan tuşează şi mai mult această realitate:

„Cuvântul lui Dumnezeu era în toate şi mai presus de toate, chiar când era în pântecele Sfintei Născătoare de Dumnezeu. În ea era prin energia întrupării.

Aşadar S-a întrupat, luând din ea pârga frământăturii noastre, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător.

Pentru aceea însăşi ipostasa [persoana] Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut ipostasa [persoana] trupului, iar ipostasa Cuvântului, care era mai înainte simplă, a devenit compusă.

Compusă din două firi desăvârşite, din Dumnezeire şi omenire[15].

Din Născătoarea de Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu a luat trup fără pată, a luat cea mai înaltă frumuseţe a firii noastre. Asta se desemnează prin „pârga frământăturii noastre”.

Unirea ipostatică nu înseamnă, după cum se poate vedea, combinarea firilor între ele, ci însuşirea unei firi, cea umană, de către ipostasul preexistent al Cuvântului.

Persoana lui Hristos devine compusă şi nu firile se amestecă între ele!

Persoana Lui cea simplă, aşa cum a spus Sfântul Ioan în începutul acestui capitol, a devenit, prin întrupare, compusă. Însă firirile sunt ambele desăvârşite.

Potrivit însuşirilor personale, Fiul întrupat se deosebeşte de Tatăl şi de Duhul, dar şi de Maica Sa şi de umanitatea întreagă, însă în acelaşi timp El este unit cu Tatăl şi cu Duhul, dar şi cu Mama Lui şi cu noi toţi[16].

Caracteristicile personale sunt cele care Îl disting iar deofiinţimea divină şi umană cele care Îl unesc cu Celelalte persoane divine şi cu noi.

Deofiinţimea divino-umană a lui Hristos este posibilă datorită faptului că El este, în mod simultan, şi Dumnezeu şi om[17].

Simultaneitatea dublei deofiinţimi a Fiului lui Dumnezeu întrupat e desemnată de Sfântul Ioan drept cea mai specială însuşire a persoanei lui Hristos[18].

Hristos este unicul Fiu al lui Dumnezeu dar şi Fiul omului. El are două naşteri: una din Tatăl, mai înainte de veci, naştere mai presus de cauză, de raţiune, de timp şi de fire şi una în timp, pentru mântuirea noastră.

Întruparea, subliniază autorul nostru, S-a făcut pentru noi, dar El S-a făcut asemenea nouă într-un mod mai presus de noi[19].

Naşterea Sa nu a fost din sămânţă bărbătească, ci din Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară Maria mai presus de legea naşterii comune a oamenilor[20].

Când vorbim despre Hristos vorbim despre una şi aceeaşi persoană, care este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit[21].

Comentând expresia „Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit”, Sfântul Ioan spune că prin această afirmaţie vrea să evidenţieze faptul, că vorbim despre două firi depline şi desăvârşite în Hristos[22].

O altă expresie, aceea „în totul [întru totul] Dumnezeu şi în totul [întru totul] om” exprimă, după Sfinţia sa, unitatea şi indivizibilitatea persoanei lui Hristos[23].

Sfântul Ioan Damaschin nu schematizează învăţătura de credinţă în mod ermetic, ci el e interesat să nu lase nicio urmă de ambiguitate în expunerea sa teologică.

Naraţiunea sa învaţă despre cele sfinte. Ea precizează adevărul.

Tocmai de aceea, urmărind să expună adevărul credinţei ortodoxe, Prea Cuvioşia sa reia idei, infomaţii teologice, pentru ca cititorul să fie încredinţat despre poziţia sa vizavi de o anumită problemă teologică.

Spre sfârşitul acestui capitol, Sfântul Ioan se reîntoarce la formula hristologică mult dezbătută de Sfântul Chiril al Alexandriei şi mai precizează încă o dată modul în care ea a fost şi trebuie să fie înţeleasă.

Când mărturisim, spune el, o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul, prin participiul „întrupată” indicăm fiinţa trupului[24].

Cuvântul a devenit trup. Însă prin această mare acţiune iconomică incomprehensibilă a întrupării Sale, El nu şi-a pierdut nicidecum dumnezeirea Sa („imaterialitatea” ei, este în trad. rom. cit.), căci în întregime S-a întrupat şi în întregime este necircumscris[25].

Mărginirea trupului lui Hristos nu exclude nemărginirea dumnezeirii Sale. Trupul e limitat iar dumnezeirea Sa e nelimitată şi trupul Său nu se compară cu dumnezeirea Lui necircumscrisă[26].

Referindu-se la modul existenţei perihoretice al firilor în Hristos, Sfântul Ioan precizează adevărata înţelegere a întrepătrunderii reciproce a firilor în Hristos sau a perihorezei.

El spune, că atunci când în Teologie se afirmă perihoreza la nivelul persoanei lui Hristos, întrepătrunderea nu provine din partea firii umane a lui Hristos, ci din partea firii Sale divine.

Firea Sa divină e cea care străbate prin toate (Ier. 23, 24)[27], după cum doreşte dar prin ea nu poate pătrunde nimic.

Firea divină comunică trupului măririle, însuşirile ei, însă rămâne impasibilă la pătimirile trupului lui Hristos.

Pentru a exemplifica în mod analogic acest fapt, Sfântul Ioan arată că soarele ne luminează cu razele sale, dar nu participă la cele ale noastre[28].

Capitolul al 8-lea se referă tot la cele două firi ale Domnului. Punându-se în discuţie numărarea firilor Domnului, Dumnezeiescul Ioan precizează, că numărul la nivel uman se referă la persoane şi nu la fiinţă[29].

Cele două firi ale Domnului sunt unite fără amestecare la nivel ipostatic, însă ele „se împart fără să se despartă prin definiţia şi prin modul deosebirii[30].

Pentru că sunt unite la nivel ipostatic ele nu se numără, căci nu putem spune că „firile lui Hristos sunt două după ipostasă[31], după persoană.

Dar pentru că se împart fără să se despartă, ele se pot număra, „căci firile lui Hristos sunt două prin definiţia şi prin modul deosebirii[32].

Unirea ipostatică, ce presupune perihoreza celor două firi, face ca cele două firi să fie unite dar fără amestecare între ele, având fiecare fire proprietăţile sale naturale.

Concluzia discuţiei este că firile în Hristos se pot număra numai din cauza modului deosebirii lor dar nu şi al unităţii lor neconfundate de la nivel ipostatic[33].

Referindu-se la închinarea pe care noi o aducem lui Hristos, la adorarea Sa, autorul nostru afirmă că ne închinăm lui Hristos unul, Dumnezeu şi om în acelaşi timp, închinăciunea noastră înglobând şi închinarea în faţa umanităţii Sale.

Trupul lui Hristos este adorat în unica persoană a lui Dumnezeu Cuvântului întrupat, Care S-a făcut persoană şi a trupului Său luat din Prea Curata Fecioară[34].

Închinarea în faţa trupului lui Hristos nu e o închinare în faţa făpturii, „căci nu ne închinăm trupului Lui ca unui simplu trup, ci ca unuia unit cu dumnezeirea[35] Sa şi pentru că ambele firi din Hristos, divină şi umană, sunt persoana lui Dumnezeu Cuvântul întrupat.

Însă, precizează Sfinţia sa, întruparea Cuvântului nu introduce o altă persoană în Treime, ci există o singură persoană a lui Dumnezeu Cuvântul, Care şi-a însuşit şi trupul uman, Sfânta Treime rămânând astfel tot Treime şi după întruparea lui Dumnezeu Cuvântul[36].

Capitolul al 9-lea are ca miză două distincţii şi anume: nu există fiinţă neipostatică sau nepersonală dar e posibil ca firile să se împreune, să se unească într-un singur ipostas sau  într-o singură persoană[37].

Distincţiile enunţate anterior sunt fundamentale pentru capitolul hristologic de care ne ocupăm, deoarece  prin acestea discuţia despre întruparea Cuvântului poate fi înţeleasă în adevărata ei realitate.

Pentru că două firi se pot uni în cadrul unui singur ipostas, atunci, spune Sfântul Ioan, persoana Cuvântului este persoana celor două firi pentru totdeauna în chip neîmpărţit şi nedespărţit[38].

Trupul lui Dumnezeu Cuvântul însă nu are o persoană proprie, alta decât pe cea a Cuvântului, ci există în persoana Cuvântului.

Astfel, umanitatea Sa nu e nici neipostatică sau nepersonală pentru că trupul şi sufletul Său uman sunt înglobate în persoana lui Dumnezeu Cuvântul iar întruparea Cuvântului nu produce o altă persoană, ci Sfânta Treime rămâne intactă în ceea ce priveşte numărul persoanelor în care există, în mod deplin, dumnezeirea una[39].

Capitolul al 10-lea este un capitol polemic, care redefineşte înţelesul trinitar şi nu hristologic al Trisaghionului.

Patriarhul monofizit al Antiohiei, Petru Gnafevs (m. 488), introdusese înainte de „miluieşte-ne pe noi” aserţiunea: „Care ai fost răstignit pentru noi”, înţelegând „Sfinte Dumnezeule” ca un imn adresat Mântuitorului Hristos.

Sfântul Ioan, Dumnezeiescul nostru Teolog însă, spune că adaosul e o hulă, pentru că introduce o a patra persoană în Treime, separă pe Fiul de Hristos şi deduce că Sfânta Treime a pătimit în întregime pe cruce[40].

Sfântul Ioan raportează fiecare numire a Trisaghionului câte unei persoane dumnezeişti, precizând de fiecare dată că numirile sau atributele dumnezeieşti sunt comune persoanelor treimice[41].

Raportarea Trisaghionului la Sfânta Treime au făcut-o şi Sfântul Atanasie cel Mare[42], Sfântul Vasile cel Mare[43], Sfântul Grigorie Teologul[44] şi „tot corul purtătorilor de Dumnezeu Părinţi”, afirmă Sfântul Ioan Damaschin[45].

Capitolul al 11-lea debutează cu ideea, că firea se poate înţelege în mod abstract, ca existând în ipostas sau persoană sau în mod comun, ca existând în toate ipostasurile unei specii[46].

Dumnezeu Cuvântul însă nu a luat o fire umană înţeleasă în mod abstract (ar fi fost dochetism) şi nici pe cea considerată în mod comun sau în specie (ar fi fost panteism), ci El Şi-a însuşit „pe cea considerată în individ[47].

Dar firea umană din Hristos nu preexistase ca individ înainte de întruparea Cuvântului, ci persoana lui Dumnezeu Cuvântul S-a făcut prin întrupare şi persoana trupului Său[48].

Prin întrupare nu se schimbă Dumnezeu Cuvântul şi dacă Cuvântul Se face trup nu se modifică nici trupul.

După aceste precizări, autorul nostru cel preaînţelept, distinge între unire şi întrupare.

Unirea, spune Sfinţia sa, indică o legătură dar fără a se specifica cu cine se face această legătură.

Întruparea însă este sinonimă cu înomenirea şi indică unirea cu trupul a lui Dumnezeu Cuvântul.

Reluând expresia chiriliană: „o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”, Sfântul Ioan indică un text al Sfântului Chiril, în care arată că acesta a vorbit despre „firea Cuvântului” în loc de „fire” pur şi simplu.

El crede că putea să spună adevărul şi fără participiul „întrupată”, pentru că „nu greşim dacă spunem în chip absolut o singură ipostasă [persoană] a lui Dumnezeu Cuvântul”[49].

Sfântul Ioan se sprijină pe autoritatea lui Leonţiu de Bizanţ, despre care afirmă că a înţeles expresia chiriliană raportând-o la fire şi nu la persoană[50].

Un alt text al Sfântului Chiril, citat de Sfântul Ioan Damaschin, ne reliefează că el înţelegea prin firea Cuvântului şi persoana Cuvântului[51].

De aici, Sfântul Ioan trage concluzia, că „firea Cuvântului nu indică nici numai ipostasa [persoana] şi nici comunul ipostaselor, ci firea comună considerată integral în ipostasa Cuvântului”[52].

După această referire, Sfântul Ioan arată care sunt expresiile ortodoxe şi care sunt cele străine de credinţa noastră.

E ortodox să spunem că Hristos a suferit în trup, dar nu şi că firea Cuvântului a suferit în trup. În expresia „firea Cuvântului”, nu se indică persoana Sa[53].

E ortodox să spunem că Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om, dar nu şi că Dumnezeirea s-a făcut om. Am fost învăţaţi însă, spune Sfântul Ioan, „că Dumnezeirea s-a unit cu omenirea în una din ipostasele ei”[54].

E ortodox ca să numim Dumnezeu fiecare persoană divină, dar nu putem indica prin numele de „Dumnezeire” vreo persoană dumnezeiască, pentru că dumnezeirea indică firea divină comună celor trei persoane dumnezeiești[55].

Capitolul al 12-lea este un capitol mariologic, care desemnează cutuma ortodoxă, cum că Prea Curata Stăpână este înţeleasă nu separat de Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care S-a născut din dânsa după trup, ci numai în context hristologic.

Sfântul Ioan începe capitolul al 12-lea din cartea a III-a prin faptul de a mărturisi pe Sfânta Fecioară Maria „în sens propriu şi real” ca fiind Născătoare de Dumnezeu[56].

Pentru că Cel ce S-a născut din ea este Dumnezeu adevărat, atunci şi Prea Curata Fecioară Maria e cu adevărat Născătoare de Dumnezeu[57].

Statutul de Născătoare de Dumnezeu al Prea Curatei Stăpâne însă, nu indică nicidecum faptul că Dumnezeirea Cuvântului şi-a luat din ea începutul existenţei, ci indică realitatea, cum că Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu cel preexistent, născut mai înainte de toţi vecii din Tatăl şi deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul, pentru mântuirea noastră, „S-a sălăşluit în pântecele ei, S-a întrupat şi S-a născut din ea fără să se schimbe.

[Astfel], Sfânta Fecioară n-a născut simplu om, ci un Dumnezeu adevărat; şi nu un Dumnezeu simplu, ci un Dumnezeu întrupat.

Cuvântul nu Şi-a pogorât din cer corpul, care să fi trecut prin ea ca printr-un tub, ci a luat din ea un trup deofiinţă cu noi, pe care l-a ipostaziat în El Însuşi”[58].

Cel care Şi-a format trupul din Fecioara a fost Însăşi Dumnezu Cuvântul; trup pe care şi L-a asumat pentru mântuirea noastră.

Amănuntul  referitor la „tub/canal” şi cel referitor la „corpul venit din cer” sunt ereziile lui Apolinarie, pe care le va combate Sfântul Grigorie Teologul într-o scrisoare a sa.

Sfântul Ioan certifică învierea noastră prin Hristos citând I Cor. 15, 21.

Referitor la I Cor. 15, 47, el ne invită să înţelegem că Hristos nu Şi-a luat corpul din cer, ci Sfântul Pavel a vrut să spună prin expresia: „omul cel de-al doilea este din cer”, că Hristos nu e un simplu om, ci Dumnezeu și om.

Nici Gal. 4, 4 nu face din Prea Curata un instrument inconştient în mâna lui Dumnezeu Cuvântul, fiindcă s-a spus: „din femeie” (ec ghinecos, în GNT, cf. BibleWorks 6) şi nu: „prin femeie”[59].

Dumnezeu Cuvântul nu a locuit în trupul luat din Prea Curata ca în Sfinţii Proroci, adică într-un om născut mai înainte, ci El Însuşi „S-a făcut om în chip substanţial şi real[60].

Sfântul Ioan accentuează titulatura reală a Sfintei Fecioare, aceea de „Născătoare de Dumnezeu”, pentru că în ea se cuprinde „toată taina Întrupării”[61].

Dacă ea nu este Născătoare de Dumnezeu, atunci Cel născut din ea nu este Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Astfel, vorbind despre Hristos, ne referim la faptul că El este o singură persoană formată din două firi, dumnezeiească şi omenească şi are două naşteri, una din veci, din Tatăl şi una din Maica lui Dumnezeu, în timp, din Prea Curata Fecioară Maria[62].

Adevărata numire a Fecioarei Maria e aceea de Născătoare de Dumnezeu.

Mariologia certifică aşadar hristologia, îi dă fundament real, adică divino-uman.

Titulatura de „Născătoare de Hristos” e o născocire a „spurcatului şi pângăritului de Nestorie, cel cu cuget iudeu, vasul necurăţiei[63].

Nestorie a atentat la statutul persoanei Maicii Domnului, „singura care, cu adevărat, este mai cinstită decât toată zidirea”[64].

„Hristos” e o titulatură generică pentru autorul nostru, pentru că unşi erau şi regii şi arhiereii Vechiului Testament şi orice om purtător de Dumnezeu se poate numi uns sau hristos. Dar Cel ce Se naşte din Fecioară nu e un om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat[65].

Ajungând în acest punct al discursului său teologic, Sfântul Ioan atacă o altă realitate fundamentală a hristologiei şi anume îndumnezeirea trupului Mântuitorului Hristos.

Hristos Se naşte „Dumnezeu, împreună cu natura pe care a  luat-o [adică firea umană] şi care a fost îndumnezeită de El în acelaşi timp în care a fost adusă la existenţă, în aşa fel încât cele trei: luarea naturii noastre, existenţa şi îndumnezeirea ei de Cuvântul s-au întâmplat simultan[66].

Procesul îndumnezeirii firii umane din Hristos începe în prima clipă a întrupării Sale.

Sfântul Ioan precizează că are loc îndumnezeirea trupului Său însă nu aprofundează această idee.

Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu potrivit acestei ultime precizări, „nu numai din pricina firii Cuvântului, ci şi din pricina îndumnezeirii firii omeneşti[67].

Şi după cum mai precizase anterior, Sfântul Ioan indică o simultaneitate a zămislirii şi a existenţei trupului în persoana lui Dumnezeu Cuvântul[68].

Din prima clipă a existenţei Sale pământeşti, Iisus Hristos, Domnul nostru, „a existat în amândouă chipurile, pentru că de la începutul zămislirii a avut existenţa în Însuşi Cuvântul”[69].

Capitolul al 13-lea este unul rezumativ. Aici se precizează deofiinţimea divino-umană a Fiului cu Tatăl şi cu Duhul după dumnezeirea Sa şi cu Prea Curata şi cu noi toţi după umanitatea Sa şi faptul că El are două voinţe naturale, două activităţi naturale, doi liberi arbitrii naturali şi înţelepciune şi cunoştinţă atât dumnezeiască cât şi omenească.

El voieşte şi lucrează liber ca Dumnezeu, dar şi ca om.

El face minuni, dar pătimeşte şi pentru păcatele noastre[70].

Capitolul al 14-lea derulează o discuţie amănunţită, extensivă despre voinţele şi libertăţile voinţelor Domnului Hristos.

Hristos având două firi, referindu-ne la cele care sunt în El afirmăm că are două voinţe şi două activităţi naturale.

Însă dacă ne referim la persoana Sa, afirmăm că „unul şi acelaşi [este] Cel care voieşte şi Cel care lucrează în chip natural potrivit celor două firi, din care, în care şi care este Hristos, Dumnezeul nostru”[71].

Hristos Dumnezeu „nu voieşte şi nu lucrează în chip despărţit”, diferenţiat prin firile Sale, ci „unit, căci voieşte şi lucrează în fiecare două [firi]…cu participarea celeilalte”[72].

Avem iarăşi subliniată concomitenţa lucrării celor două firi din Hristos, sinergia lucrării celor două firi din persoana Sa.

El lucrează prin amândouă firile, potrivit capacităţii fiecăreia dintre ele şi activitatea divină nu se disjunge de activitatea umană din persoana Sa.

Prin amândouă firile, Hristos „voia şi lucra mântuirea noastră”[73].

Discuţia teologică referitoare la activitatea şi lucrarea fiecărei firi din Hristos, ne atenţionează foarte bine Sfântul Ioan, nu are ca obiect o înţelegere nestoriană a persoanei lui Hristos.

Nu se încearcă prin referirea la firi o scindare a celor două firi din Hristos. Ci discuţia aceasta vrea să fundamenteze adevărul, cum că cele două firi s-au păstrat în cadrul unirii lor în persoana lui Dumnezeu Cuvântul întrupat.

Însă trebuie să ne referim la cele două firi pentru a preciza faptul, că voinţele şi activităţile sunt însuşiri fireşti ale firilor şi nu ipostatice, adică ale persoanei[74].

Gafa de a considera voinţa şi activitatea ca fiind proprii persoanelor duce în cadrul triadologiei la enormitatea, cum că fiecare persoană divină are voinţă şi activitate separată[75].

De aceea a precizat autorul nostru, că voinţa şi activitatea sunt ale firii şi nu ale persoanei.

De aici, Sfântul Ioan continuă cu precizări foarte importante în cadrul hristologiei, distingând între voinţa naturală şi voința gnomică/cugetătoare din om.

Voinţa e o însuşire firească a omului, la fel ca şi vederea, auzul, respiraţia etc. Toate însuşirile fireşti sunt general umane.

Dacă a vrea e ceva firesc, adică ţine de fire, atunci a vrea într-un anume fel, potrivit unei alegeri, acest lucru ţine de persoana noastră.

La fel a avea o activitate e un lucru al firii, dar a activa într-un anume fel este un lucru al persoanei[76].

Aplicând această distincţie la persoana lui Hristos, ne poziţionăm pe adevărul, cum că El este „Cel care voieşte  [concomitent] în chip dumnezeiesc şi omenesc”[77].

Ambele firi ale Sale sunt voliţionale şi raţionale. Ceea ce este raţional este şi voliţional şi liber în acelaşi timp.

Pentru că Hristos este în două firi, El are două voinţe naturale şi voia cu fiecare dintre ele în mod concomitent[78].

Liberul arbitru, precizează autorul nostru, este identic cu voinţa şi „Cuvântul S-a făcut trup însufleţit, gânditor …liber…şi voliţional”[79].

Voinţa e ceva natural, e un dat al firii în om. Dar pentru că omul e după chipul Dumnezeirii şi firea dumnezeiască este liberă şi voliţională, de aici deducem că Hristos voia şi ca Dumnezeu şi ca om[80].

Sfântul Ioan merge ferm pe ideea că voinţa e a firii, că aparţine ei de la început. Voinţa nu e un lucru nefiresc dar nici ipostatic[81].

Repetarea acestui adevăr de către autorul nostru ne arată faptul, că pentru Sfinţia sa miza voinţei ca aspect al firii era foarte importantă.

După mărturiile paternale referitoare la cele două firi din Hristos urmează cele scripturale: Mc. 7, 24, Mt. 27, 34, In. 19, 28-30, Filip. 2, 8[82].

Referindu-se la ultimul verset, el ne spune că ascultarea desemnează o voinţă care se supune şi nu lipsa voinţei[83].

Ultima referire a sa de aici, care ne interesează, e cea care discută opinia şi preferinţa.

Domnul nostru nu a avut opinii (pentru că opiniile înseamnă rezultatul unei deliberări şi a unei decizii) şi nici preferinţe (care presupun disocierea între unul şi altul).

El ştia toate şi de aceea „nu avea nevoie de gândire, de cercetare, de deliberare şi de judecată. El, în chip firesc, era atras spre bine şi se îndepărta de rău[84].

Capitolul al 15-lea se pronunţă asupra activităţilor care sunt în Domnul nostru Iisus Hristos[85].

În Hristos există o dublă activitate, una divino-umană.

Activitatea este o mişcare” şi viaţa este prima activitate dintre toate pe care le avem[86].

Activitatea desemnează faptul că avem puterea de a o face şi, în acelaşi timp, că aceasta e o îndeplinire a puterii de a lucra.

Orice gând e o activitate. Exprimarea gândirii oral sau în scris sunt activităţi. Activitatea e acţiune, e derularea unei mişcări către o împlinire[87].

Referindu-se la Hristos, acesta afirmă că puterea facerii de minuni era activitatea Dumnezeirii, pe când lucrul cu mâinile, vorbirea, dorinţa de a se vindeca cineva erau ale firii Sale umane[88].

Astfel, pentru că Hristos are două firi trebuie să mărturisim că El are şi două voinţe corespunzătoare acestor două firi[89].

În Hristos, activitatea Lui dumneazeiască şi atotputernică este a dumnezeirii iar a noastră e activitea omenităţii Sale[90].

Hristos Şi-a impropriat firea în întregime, adică şi mintea omenească. El a gândit şi a fost activ întotdeauna şi ca om[91].

După cum se observă, Sfântul Ioan afirmă, în mod răspicat, integralitatea ambelor firi din Hristos. El nu a fost mai mult Dumnezeu şi mai puţin om, ci Dumnezeu deplin şi om deplin.

Dacă a precizat extrem de explicit că voinţa e firească, tot la fel de explicit este autorul nostru şi în a exprima activitatea ca o mişcare a firii[92]. Mişcarea e firească, deci e bună. Mişcarea nu e malefică.

Firea nu are în sine imobilitate. Ea nu e niciodată total inactivă. Şi orice activitate este mişcarea unei puteri fireşti[93].

Sfântul Ioan Damaschin defineşte aici extraordinar de bine sinergia divino-umană din persoana Mântuitorului Hristos.

El spune: „În timp ce trupul pătimea, Dumnezeirea era unită cu el, cu toate acestea rămânea impasibilă şi săvârşea patimile cele mântuitoare.

Şi în timp ce Dumnezeirea Cuvântului lucra, sfânta Lui minte era unită cu ea, gândind şi ştiind cele ce se săvârşeau”[94].

Dumnezeirea Sa nu iese din starea ei firească şi la fel nici umanitatea Sa. Umanitatea Sa era conştientă pe deplin de orice act pe care îl făcea împreună cu dumnezeirea Sa.


[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. cit., p. 105.

[2] Ibidem.

[3] Cf. Idem, p. 71.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 105.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 105-106.

[8] Idem, p. 106.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 106-107.

[14] Idem, p. 107.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 107-108.

[23] Idem, p. 108.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Cf. ed. BOR 1988: „Poate oare omul să se ascundă în loc tainic, unde să nu-L văd Eu, zice Domnul? Au nu umplu Eu cerul şi pământul, zice Domnul?”.

[28] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. cit., p. 108.

[29] Idem, p. 109.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 110.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 110-111.

[41] Idem, p. 111.

[42] Epistolă despre sinoadele ţinute în Italia la Rimini şi în Seleucia Italiei, PG XXVI, col. 760 B, cf. Ibidem.

[43] Cuvântul al IV-lea contra lui Eunomiu despre Sfântul Duh, PG XXIX, col. 661 A; Epistola CCXXVI, PG XXXII, col. 848 C, cf. Ibidem.

[44] Cuvântul XXXVI. La Teofanie, adică la Naşterea Mântuitorului, PG XXXVI, col. 320 BC, cf. Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 112.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 113.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Către cei care îndrăznesc să apere învăţătura lui Nestorie spunând că e justă. Contra lui Teodoret, PG LXXVI, col. 401 A, cf. Idem, p. 114.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 115.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Idem, p. 116.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Idem, p. 117.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Idem, p. 118.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem.

[79] Idem, p. 119.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem.

[82] Idem, p. 120.

[83] Ibidem.

[84] Idem, p. 122.

[85] Idem, p. 123.

[86] Ibidem.

[87] Ibidem.

[88] Idem, p. 124. Şi aici se citează: Mt. 8, 3; Mc. 1, 41; Lc. 5, 13; Mt. 14, 19; Mc. 6, 41; Lc. 9, 16; In. 6, 11 etc.

[89] Ibidem.

[90] Idem, p. 126.

[91] Idem, p. 127.

[92] Ibidem. Aici se spune literal: „orice activitate…se defineşte ca o mişcare substanţială a unei firi”.

[93] Ibidem.

[94] Idem, p. 128.

Mirel Bănică (interviu radio; 22 ianuarie 2011)

Partea finală a interviului…

Filă audio downloadabilă, 22. 59 minute…

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno