Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 146-159.

***

Iubiţilor, în aceste sfinte zile ale Sfintelor Patimi ale Domnului trebuie să contemplăm cu multă umilinţă durerile, suferinţele şi îndelunga Sa iubire pentru noi, păcătoşii!

Trebuie să-l vedem pe Iuda, cel rău credincios, care din Apostol se face vânzător. Trebuie să vedem ce face Iuda, când Domnul Se ruga în Grădina Ghetsimani.

Domnul era întristat şi Se ruga iar Iuda venea cu săbii şi toiege (Mt. 26, 55) ca să-L prindă. Sfinţii Apostoli erau îngreuiaţi de somn, cum şi noi suntem îngreuiaţi de gânduri şi nu putem vedea cu claritate voia lui Dumnezeu, pe când cel ce uneltea vânzarea nu dormea, ci se ostenea să facă rău, să facă vânzare.

Voia lui cea rea şi nebună îl făcea să fie treaz pentru rău, pe când Sfinţii Apostoli erau îngreunaţi de Satana ca să nu poată priveghea. Căci cei care nu priveghează şi nu se roagă intră în ispită (Mt. 26, 41).

A nu intra în ispită înseamnă să nu fim „înghiţiţi de ispită” (Sfântul Teofilact al Bulgariei). Să nu consimţim în faptă cu chipurile şi momelile Satanei.

„Unul din cei doisprezece” (Mt. 26, 47) vine şi-L sărută pe Domnul având sub chipul prieteniei cei 30 de arginţi.

O, dintre cei aleşi Iuda se autoexclude!

El crede în înălţarea sa trufaşă că poate îndrăzni să-L vândă pe Fiul lui Dumnezeu şi vine de-L sărută cu sărutare vicleană.

Se apropie de Domnul dar nu cu inimă curată. Se apropie şi Îi zice: „Bucură-Te, Învăţătorule!” – o, nebunul! – vorbindu-I de bucurie, când El Îl vindea pentru drumul spre Sfânta Cruce.

Iuda a crezut că-L poate minţi prin cuvinte pe Cel ce ştie toate, pe Dumnezeu Cuvântul şi de aceea Îl şi sărută, căci sărutare îşi dau prietenii.

Domnul vrând să-l mustre îi spune: „Prietene, pentru ce ai venit?”. Dar Iuda nu mai răspunde, căci cei ce veniseră „au pus mâinile pe Iisus şi L-au prins” (Mt. 26, 50).

Domnul Se bucura că prin Sfânta Cruce îi va mântui pe oameni dar Se întrista pentru Iuda.

„Bucură-Te” al lui Iuda înseamnă: „Întristează-Te pentru mine, Învăţătorule, căci am venit să Te vând!”.

Domnul îi spune „Prietene”, pentru ca să-i arate că prietenii nu se vând şi nici nu se cumpără.

Îi spune „Prietene”, ca să-I redevină prieten.

Îl întreabă pentru ce a venit, pentru ca tot să-l mustre conştiinţa pe Iuda, ca tot să se întoarcă iubitorul de arginţi la treapta lui de Apostol. Dar el venise cu scop precis, cu scop ateu, cu scop mârşav.

„Ca la un tâlhar aţi ieşit” le reproşează Domnul, „cu săbii şi cu ciomege”, deşi Eu sunt blând şi smerit cu inima şi Mă dau de bună voie în mâinile voastre!

Eu v-am vorbit în templu şi v-am învăţat acolo şi puteaţi să Mă prindeţi…Dar nu era ceasul, pentru că acum e ceasul!…

O, îndelungă răbdarea lui Dumnezeu! Atât îi orbise Satana, încât nu vedeau că în faţa lor stă Lumina, Lumina lumii. Ei veniseră noaptea, căci erau fiii întunericului. Domnul lucra cât e ziuă pentru ei, pentru că Lumina nu are nimic în comun cu întunericul.

Sfinţii Apostoli L-au lăsat şi s-au dus, au fugit.

Domnul stă acum între cei ce se credeau drepţi dar erau învăţaţi de către draci la faptele nedreptăţii.

E dus Domnul la arhiereul Caiafa.

Adevăratul Arhiereu e judecat de cel care fusese uns arhiereu pentru a sluji Arhiereului Adevărat.

Sfântul Petru Îl urma de departe şi ajungând în curtea arhiereului şedea împreună cu slugile acestuia.

Arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul în loc să-L socotească nevinovat pe Domnul, „căutau mărturie mincinoasă” (Mt. 26, 50) împotriva Sa.

În loc să mărturisească adevărul despre Domnul, ei căutau să mintă, să inventeze lucruri nespuse şi nefăcute de El. Nu aşteptau să vină martori mincinoşi, ci ei căutau martori mincinoşi pentru ca să îi aducă la simulacrul de judecată.

De unde dreptate la asemenea fiinţe roase de invidie, ură şi necredinţă?! Cum să facă ei dreptate, când căutau să omoare, nu să achite?!

Doi aduc mărturie mincinoasă iar arhiereul Îl întreabă pe Domnul: „Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceştia împotriva Ta? (v. 62).

Se făcea că nu-i cunoaşte, că el e drept…şi Îl întreabă pe Domnul despre cum vede minciuna lor, deşi ştia că mint.

În această situaţie Domnul tace (v. 63).

Ce să răspundă celor care nu aveau nevoie de răspuns? Cum să Se disculpe în faţa martorilor nedrepţi, câne ei dăduseră sentinţa mai înainte ca să pună întrebarea?

Să luăm aminte, fraţii mei!

Domnul tace, pentru ca să ne înveţe să răbdăm cu pace toate insultele şi acuzele viclene şi nedrepte proferate la adresa noastră.

Domnul tace, pentru ca şi noi să tăcem când suntem ispitiţi.

Domnul tace, pentru ca să arate că aşa vor tăcea ei în faţa Lui la sfânta şi dreapta Judecată a toată lumea.

Faptul că tăcerea Sa arată ceva şi despre a doua Sa venire e întărit de cuvintele: „De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (v. 64).

Atunci L-au făcut hulitor pentru aceste cuvinte dar la Judecata finală vor vedea pe viu adevărul acestor spuse ale Sale.

Doamne, ajută-mi mie şi mă iartă!

*

Iubiţii mei, când veţi socoti că cuvintele lui Dumnezeu nu vă mai spun nimic nou, nu vă mai ajută, sunteţi într-o mare boală: în boala nesimţirii şi a necredinţei.

Ştiţi că cuvântul lui Dumnezeu e pururea viu şi lucrător dar voi îl simţiţi ca şi cum el ar fi mort.

Sunteţi mustraţi şi voi zâmbiţi!

Vi se arată sfârşitul păcatului, adică Iadul şi voi vă bucuraţi!

Atunci sunteți în starea de a nu mai da importanţă la ceea ce vi se spune cu glas de foc, cu inima plină de Duhul Sfânt şi credeţi totul basme, totul poveşti de adormit copiii. Dar nu e aşa!

O, v-aţi îndepărtat de harul lui Dumnezeu şi aţi îmbrăţişat pe dracul, care vă spune că ceea ce auziţi sunt minciuni, sunt lucruri neadevărate.

Acest drac vă orbeşte şi vă face să zâmbiţi şi să râdeţi, să vă lepădaţi şi să huliţi Sfânta Ortodoxie dacă îi daţi crezare în inima voastră!

Însă voi când veți ajunge aici, la această stare de decadență, să nu deznădăjduiţi! Smeriţi-vă inimile! Zdrobiţi-vă inimile cu zdrobire duhovnicească, aducându-vă aminte de păcatele voastre şi cerând mila Prea Milostivului Dumnezeu.

Dacă vă veţi umili, dracul va pleca de la voi şi voi veţi putea observa din nou sfinţenia şi adevărul voii lui Dumnezeu, cât şi nemernicia şi păcătoşenia voastră.

*

Doamne, Cel ce luminezi pe cei întunecaţi la minte şi orbiţi de multe patimi, miluieşte-mă şi pe mine, cel mai rău dintre toţi! Ajută-mi mie, celui rătăcit şi înşelat de diavolul părerii de sine şi mă miluieşte!

Când suntem bolnavi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru acest mare dar al Său. Boala e un dar de la Dumnezeu pentru că ne smereşte. Boala ne arată cât de deşartă e părerea de sine şi ambiţia omenească.

O, Doamne, fără mila Ta n-am înţelege nimic! Cât de Bun şi Milostiv eşti Tu cu noi! Ajută-ne şi ne miluieşte, căci fără Tine suspinăm şi suntem îngreunaţi cu multe rele!

Iubiţii mei, să nu treacă câteva zile fără să vă mărturisiţi preotului duhovnic! Nu ştim când murim. Nu ştim dacă ne mai trezim mâine. De aceea, trebuie să mergem cu lista păcatelor noastre pentru ca să o curăţim şi să o facem albă în faţa preotului lui Dumnezeu!

Sfintele Taine sunt viaţa ortodocşilor! Cine stă departe de ele prea mult timp se urâţeşte.

O, cu Hristos cel viu trăim pe pământ ca în cer! Cu El piere de la noi întristarea, suspinul, amărăciunea, îndoiala, golul sufletesc. El ne umple şi ne sfinţeşte, ne luminează şi ne îndumnezeieşte. El Se uneşte cu noi în chip negrăit şi tainic.

O, Iisuse al meu, Prea Dulce eşti Tu pentru inima mea! Inima mea Te doreşte şi trupul meu Te caută cu toată curăţia şi bucuria. Nu Te depărta de la mine, Iisuse al meu!

Nu mă lăsa fără iubirea Ta pe mine, spurcatul şi nemilostivul! Cunosc că fără Tine nu e bucurie, nu e pace, nu e linişte, nu e curăţie, nu e sfinţenie, nu e lumină. Tu eşti viaţa mea, Iisuse al meu! Tu eşti viaţa mea veşnică!

O, fă-mă părtaş iubirii Tale veşnice, Mântuitorul meu! Fă-mă şi pe mine, rătăcitul şi stricatul, vas ales al iubirii Tale!

Cu adevărat, am înţeles că nu sunt bun de nimic şi nu merit nimic bun. Tot ce am primit de la Tine a fost mila Ta! Tot ce Tu mi-ai dat a fost iubirea Ta!

Eu sunt păcătos, Iisuse al meu! Facă-se voia Ta întru mine şi mă depărtează de lucrurile rele, pentru ca să dau slavă iubirii şi bunătăţii Tale!

Strică gândurile răutăţii, care încolţesc în inima mea, căci eu nu sunt de acord cu ele. Tu ştii nesimţirea mea; iartă-mă! Alungă urâta şi scârboasa părere de sine ce o am şi mă iartă! Tu ştii că nu sunt bun de nimic.

Nici să mă rog nu ştiu, Doamne! Facă-se voia Ta şi mă iartă! Dă-mi ca să-mi vin în fire şi mă călăuzeşte spre voia Ta, Prea Bunule Doamne!

*

Cuvântul Lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi el e simţit astfel de cei zdrobiţi cu inima şi curaţi cu sufletul. El alină, îndreaptă, scoală din boală, vindecă, închide răni, păstrează frumuseţea sufletului nealterată.

Cuvântul lui Dumnezeu e tot ce poate fi mai bun pentru un creştin ortodox. El e soarele care luminează viaţa lui, hrana care îl întăreşte, băutura care îi astâmpără setea, focul care îi aprinde candela inimii.

Cuvântul lui Dumnezeu e fericirea veşnică, e ziua bucuriei noastre continue. O, de el nu se poate sătura nimeni!

Voia lui Dumnezeu e fără sfârşit. Doamne, cât de minunat eşti Tu! Inima mea e plină de bucurie cu Tine! Inima mea se îndulceşte de prezenţa Ta! Inima mea se bucură de mila Ta!

O, mare eşti Tu, Dumnezeule! Nu uita lumea Ta, lumea pe care Tu ai zidit-o! Arată-i ei harul Tău, iubirea Ta nemărginită! Arată-i mila Ta!

Lumea Ta Te caută pe Tine chiar dacă nu îşi dă seama de acest lucru.

Luminează inima lumii Tale, Doamne, pentru ca să Te cunoască pe Tine şi să se bucure de mila Ta!

Camera ta sau chilia ta, acest mormânt în care tu te-ai îngropat pentru Hristos Dumnezeu îţi vor aduce cândva linişte, prea multă linişte şi dorinţa de a nu mai ieşi niciodată afară, pentru că aici te nevoiești cel mai bine.

Cine iubeşte singurătatea şi liniştea află cât de paşnic şi de tainic vorbeşte inima cu Dumnezeu, cu Dumnezeul iubirii ei.

În camera ta, în liniştea camerei tale, afli cămara ascunsă a inimii tale. În acest loc tainic vorbeşti cu Dumnezeu şi Îi spui lui toate ale tale.

Aici Îl lauzi pe El, Îi mulţumeşti, Îl adori, Îl preaslăveşti, I te prosterni, Îi ceri mila Lui cu inimă înfrântă şi cu mult dor.

O, aici vorbeşti cu Dumnezeu! De aceea, începi să iubeşti mica şi umilita ta cămăruţă, pentru că aici L-ai întâlnit şi Îl întâlneşti zilnic pe Dumnezeu!

Nu-ţi mai plac vorbele multe şi deşarte. Nu te mai dai în vânt după „noutăţi” şi „curiozităţi”. Uiţi gustul trândăviei şi al lenii, pofta cea blestemată a desfrânării şi a împătimirii pentru lucruri.

Cei ce te-au cunoscut cândva, nu ştiu că tu Îl iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât orice. Ei nu înţeleg iubirea ta pentru El şi fac păcate cu duiumul când te vorbesc de rău.

Roagă-te pentru ei, iubitul meu! Roagă-te ca şi ei să simtă mila lui Dumnezeu!

Dacă nu simt că sunt păcătoşi şi dacă nu văd acest lucru în fiinţa lor nu se pot pocăi, nu se pot întoarce la El. Numai când îţi dai seama că eşti bolnav vii la Doctor, la Doctorul sufletelor şi al trupurilor.

O, cât de bolnav sunt, eu, ticălosul! Vezi-mi, Doamne, prostia mea şi mă miluieşte! Vezi-mi urâţenia mea şi mă înfrumuseţează cu Duhul Tău cel Sfânt!

Să nu credeţi în superstiţii! Diavolul vrea să vă facă să credeţi, că lucrurile şi timpurile conduc viaţa omului şi nu Dumnezeu.

E cea mai mare nebunie şi rătăcire să crezi că o pisică nu te lasă să faci fapte bune sau din cauza ei nu te poţi mântui tu!

Dacă sunteți dispuși să credeţi în superstiţii, dracii vă vor da motive continue ca să credeţi în ele, dar dacă le veţi lepăda de la voi, atunci veţi înţelege că acestea sunt lucrare drăcească.

Iubiţii mei, iertaţi din tot sufletul şi nu judecaţi pe nimeni! Nu vă credeţi nemuritori, căci mâine-poimâine murim cu toţii! Aveţi grijă de sufletul vostru, de mântuirea lui mai presus de orice.

Pentru un creştin ortodox, mântuirea lui e reala şi singura lui meserie binecuvântată. Pentru ea trebuie să se trudească continuu şi să sacrifice tot ce-i stă în cale, tot ce îl îndepărtează de ea.

Ajută-ne, Doamne! Facă-se voia Ta întru noi!

*

Doamne, Cel ce miluieşti pe cei păcătoşi, miluieşte-mă şi pe mine, necuratul Tău rob, pentru ca să fac voia Ta cu inimă curată şi plină de iubire!

În Sfânta Biserică Ortodoxă fiecare lucru care se face ne arată o stare dumnezeiască. Nimic nu se face degeaba sau la voia întâmplării.

Preotul lui Dumnezeu, îmbrăcat în veşmintele sfinte, de slujbă, îşi spală mâinile „între cei nevinovaţi”, pentru a arăta că sufletul lui se spală continuu de gândurile drăceşti şi vrăjmaşe voii lui Dumnezeu. El îşi spală mâinile pentru a arăta faptele şi viaţa preotului, care trebuie să fie fără prihană.

După spălarea mâinilor începe Sfânta Proscomidie, adică pregătirea Cinstitelor Daruri. Mâinile lui se spală „între cei nevinovaţi” prin gânduri sfinte şi prin simţăminte duhovniceşti.

O, Doamne, când sfinţii Tăi preoţi îşi spală mâinile, atunci simt cât de iubitor eşti Tu! Ei ştiu că în numele Tău şi la porunca Ta aduc jertfa cea nesângeroasă a Sfintei Liturghii. Ei simt o mare evlavie, o iubire serafimică, pentru că Tu ierţi păcatele şi ștergi fărădelegile.

Ei iubesc „bunăvoinţa casei Tale şi locul sălășluirii slavei Tale”, pentru că aici, în Biserica Ta, Tu îi chemi pe toţi la pocăinţă şi la adorarea Ta.

Ajută-mi, Doamne, şi mie, ticălosului, ca să înţeleg semnificaţiile şi înţelesurile adânci al sfintelor slujbe şi ca să mă mântuiesc şi eu prin ele!

Ajută-mi şi mă iartă! Luminează mintea mea, aprinde-mi inima mea cu Duhul Tău cel Sfânt şi întăreşte în bine voinţa mea, Iubitorule de oameni! Facă-se voia Ta întru mine, netrebnicul, după mare mila Ta!

O, Doamne, miluieşte viaţa mea că sunt un om spurcat şi plin de deşertăciuni! Smereşte-mă şi fă-mă viu, Dumnezeul meu!

Cel care nu mai poate pleca capul s-a lepădat de smerenia dumnezeiască.

Cel care nu-şi cere iertare, acela vrea ca să iasă învingător întotdeauna dar din iubire şi părere de sine.

Doamne, smereşte viaţa mea şi înflăcărează inima mea cu dragostea Ta! Dă-mi să iert din inimă. Dă-mi să fac voia Ta. Dă-mi să iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi, adică dorind mântuirea şi fericirea lui veşnică tot pe atât de mult pe cât mi le doresc și mie.

Iartă-i pe cei ce mă vrăjmăşesc sau mă invidiază sau mă vorbesc de rău. Iartă-i pe cei ce mă blesteamă, pe cei ce se îndoiesc de mine sau alte lucruri rele plănuiesc, cu vicleşug, împotriva mea.

Iartă-le lor şi pentru sfintele lor rugăciuni, miluieşte-mă şi pe mine, spurcatul, că ei sunt sfinţi iar eu sunt cel mai mare păcătos.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! Iartă-mă, că sunt nevrednic şi stricat, şi mă miluieşte!

Nu poţi aduce muzică instrumentală la slujba înmormântării, pentru că nu poţi să te bucuri atunci când te rogi pentru iertarea păcatelor celui adormit.

Nu poţi să plângi şi să te bucuri în acelaşi timp, adică să te rogi cu lacrimi şi cu durere pentru acela  şi, în acelaşi timp, să te complaci în muzici pătimaşe.

Muzica instrumentală nu are ce căuta aici, pentru că ea nu are ce căuta niciodată în viaţa unui creştin ortodox.

Înmormântarea autentică e rugăciune cu lacrimi, cu durere dar şi cu nădejde.

Muzica instrumentală transformă înmormântarea într-un bâlci, adică într-un loc în care oamenii nu meditează la răspunsul lor, pe care au să-l dea şi ei în faţa Prea Dreptului Judecător, ci într-o atmosferă de paradă, într-o atmosferă satanică şi batjocoritoare.

Sfânta Biserică ne cheamă să ne rugăm pentru cel adormit şi nu să păcătuim şi la înmormântarea lui.

Mulţi aduc argumentul drăcesc în această situație, că „aşa îi plăcea şi mortului”. Dar asta din cauza unei vieți dezordonate şi plină de păcate și nu pentru că așa trăiesc ortodocșii.

„Acum, mai vrea acest lucru?”, îi întreb. Cu siguranţă că nu! Acum, cel adormit are nevoie de rugăciunile şi pomenirile noastre şi, mai ales, de pomenirea sa la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Facă-se voia Ta, Doamne, cu robii Tăi, pentru care mă rog!  Miluieşte-i pe ei şi sfinţeşte viaţa lor! Facă-se voia Ta întru ei şi întru mine, păcătosul şi necuratul!

Preotul lui Dumnezeu ţine în mâini Cinstitele Daruri şi merge ca să le pună pe Sfânta Masă. Atunci el închipuie pe Sfinţii ce au purtat la groapă pe Hristos, pe Hristos cel răstignit.

O, câtă smerenie! Câtă smerenie are preotul, care cu mâini pline de cutremurare îngropă pe Viaţa lumii!

Cinstitele Daruri sunt puse pe Sfântul Antimis, adică în mormântul cel purtător de viaţă.

*

Gândul înălţării de sine te orbeşte, te face să nu îţi mai vezi nebunia păcatelor. Te autoînşeli. Te minţi pe tine însuţi. Ajungi nepăsător şi pocăinţa nu mai e la tine. Când crezi că ştii ceva fără a merge după voia lui Dumnezeu te scufunzi în prăpastia ce nu are fund, în prăpastia pierzării.

O, pocăinţa de fiecare clipă! O, dar ceresc! Fără tine n-am putea să ne întoarcem din nou și din nou la Domnul nostru. Fără tine am rătăci în pământ fără apă, în pământul fără harul Duhului Sfânt.

De multe ori uităm ce trebuie să facem, pentru că uităm frica de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu ne face întotdeauna atenţi, ne face sobri şi reticenţi la gânduri părut „noi”.

Dacă ne cercetăm cu minuţiozitate, ne aflăm nu doar păcătoşi, ci cei mai păcătoşi.

Trezvia ne adânceşte conştiinţa neputinţei şi a deşertăciunii gândurilor noastre. Ea ne face atenţi, mereu atenţi la păcatele noastre, pentru ca să împlinim cuvântul: „păcatul meu este înaintea mea pururea”.

*

Cel care nu păstrează rigurozitatea pravilei sale, fără să existe vreo boală sau neputinţă, e cuprins de somnolenţa lenei şi de trândăvie și va ajunge nepăsător şi indiferent până la urmă. El uită până la urmă şi de Dumnezeu.

Doamne, scoală-mă din lenea şi din indiferenţa mea şi mă miluieşte. Dă-mi să-mi văd înşelarea mea şi mă iartă! Strică nebunia mândriei mele şi fă-mă viu şi blând întru smerenia Ta!

Eu sunt neputincios, miluieşte-mă!

Eu sunt stricat la minte şi la trup, fă-mă viu!

Pătrunde-mă cu frica Ta, că Tu eşti Viaţa mea!

Fără Tine mă usuc, Doamne!

Fără Tine nu am Viaţă, nu am Lumină, nu am Bucurie, pentru că Tu eşti Viaţa mea, Lumina mea, Bucuria mea.

O, Doamne, slab sunt fără Tine şi mult prea păcătos!

Tu eşti Tăria mea, miluieşte-mă!

*

Slavă Ţie, Doamne, pentru că smereşti mândra mea inimă şi trufaşa mea minte, Iubitorule de oameni!…

Dumnezeu ne vrea smeriţi! Când ne lenevim la fapte bune El ne smereşte, pentru a ne arăta cât de mult iubeşte El smerenia. El Se uită mai mult la inima smerită decât la cea cu gânduri multe şi părut evlavioase.

De câte ori m-am înălţat, Dumnezeu m-a smerit. De câte ori am uitat cine sunt, El mi-a adus aminte, pentru ca să înţeleg că aşa trebuie să fie creştinul ortodox: smerit şi blând. Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru aceasta!

Fără harul Său suntem în vânt, suntem purtaţi de vântul urât şi amar al tuturor patimilor.

Desfrânarea e cea mai vâscoasă şi mai oarbă dintre patimi. Ea curge prin toate simţurile şi te îngropă de viu în Iad.

Lenea te face ca o piatră, care se încăpăţânează în nemişcarea ei.

Doreşti să faci voia lui Dumnezeu dar şi pe a ta şi asta nu e cu putinţă.

Dumnezeu ne vrea smeriţi şi cu totul ai Lui.

Mândria îţi dă aripi inexistente. Te face să vezi lumi care nu există şi îţi dă titluri pe care nu le meriţi şi nu le poţi avea niciodată.

Alergi după năluci.

Alergi după pofte scârboase şi pline de nebunie.

Curvarul vrea să-şi satisfacă pofta lui animalică ca un porc lacom. Se repede la priveliştea desfrânării, se lăfăie în ea, deşi ştie că nu are niciun scop bun în acţiunile lui nebune.

Prinde în braţe, pipăie, se laudă, uită, pentru că nu mai vede pe Dumnezeu deasupra.

Când păcătuim uităm că există un Dumnezeu şi că El e Drept Judecător.

Când ne permitem să păcătuim, atunci călcăm în picioare iubirea lui Dumnezeu, iubirea cu care, mereu, în fiecare clipă şi ceas, ne cheamă la El. Uităm, noi, bieţii oameni! Uităm şi uitarea ne costă amarnic. Uităm şi înmulţim durerea şi pedeapsa veşnică.

Dumnezeu ne smereşte ca să-L iubim cu adevărat. El ne smereşte pentru ca să ne arate cât ne iubeşte. Noi uităm ce trebuie să facem şi El ne întoarce în calea smereniei, în calea cea liniştită şi plină de recunoştinţă.

Când ne smereşte Dumnezeu, numai atunci ne dăm seama cât de răi şi de nesimţiţi suntem! Atunci vedem cu câtă iubire ne privea, când noi păcătuiam fără frică şi fără ruşine dar ascunzându-ne de oameni.

Cu câtă răceală minţim!

Cu câtă ambiţie drăcească ne facem voile noastre!

Cât de răi suntem cu cei necăjiţi şi amărâţi!

Doamne, eu sunt mai rău decât toţi şi am întrecut pe toţi cu fărădelegile mele! Care păcat n-am făcut? Cu ce nu m-am înnămolit şi spurcat?

Miluieşte-mă şi facă-se voia Ta cu mine! Smereşte-mă ca să fac voia Ta, că voia Ta e viaţă şi veselie netrecătoare şi negrăită!

O, Doamne, mi-e ruşine cu câte am făcut! Dacă acum mi-e ruşine, cum îmi va fi de greu la înfricoşata Ta Judecată?!

O, nu mă cutremur! Sunt un depravat. Sunt un impostor. Sunt un om netrebnic. Nu sunt vrednic de nimic.

Smereşte inima mea! Duhule Sfinte, vino din nou la mine şi mă miluieşte, căci fără Tine şi fără Domnul Hristos și fără Tatăl ceresc nu sunt nimic.

Dacă te depărtezi de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi de Sfintele Taine ale Domnului, te depărtezi de viaţă, de sfinţenie, de linişte. Devii din om animal, pentru că devii un animal prin patimi.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

Cel care se miră că greşeşte e un om străin de Sfânta Ortodoxie, pentru că Sfinţii se cred păcătoşi.

Ochii care privesc desfrânat sunt ochi orbi. Ei nu mai văd decât noaptea morţii. Desfrânarea e o noapte, e o noapte plină de beznă, e moarte din timpul vieţii.

O, Doamne, iar eu sunt desfrânat şi preadesfrânat! Eu sunt pervers şi nesimţit!

Miluieşte-mă şi pe mine pentru sfintele rugăciuni ale Prea Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, care au căzut în noaptea aceasta dar s-au trezit din somnul ei, strălucind acum în corturile Tale cele veşnice!

Dă-mi şi mie început bun de pocăinţă, căci iată: sunt cel mai netrebnic!

*

Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Toate cu înţelepciune le-ai făcut. Mărire Ţie, Doamne! Mărire iubirii şi frumuseţii şi înţelepciunii Tale cu care ai împodobit toate!

Când privesc lucrurile mâinilor Tale cu ochi duhovnicesc nu mă mai satur lăudând numele Tău şi slava Ta. Tu eşti frumuseţe desăvârşită şi mai presus de orice desăvârşire, Dumnezeul meu!

Privesc via, frunzele copacilor, cerul…Toate sunt frumoase. Îţi umplu inima.

Verdele frunzelor viei îţi arată cum este sănătatea. O, de-ar fi şi sufletul meu aşa: verde de sănătate şi de iubire! Dar sufletul meu e uscat de multe patimi şi înnegrit de norul multor păcate, de norul greu şi înăbuşitor.

Sunt ca un fier ruginit, ca un miros greu şi înţepător într-o cameră, ca un măr în care roade mereu un vierme: viermele Iadului şi al chinului veşnic.

Copacii sunt verzi în schimb, şi puternici. Frunzele nucului la această dată iradiază de vitalitate şi prospeţime. Mirosul lui e un miros bărbătesc, un miros care te duce cu gândul la virtutea bărbăţiei, pe care eu nu o am. Vânturi multe îl apleacă dar el are rădăcini adânci.

Rădăcinile răbdării lui nu sunt ca ale mele. Ale mele sunt ca o aţă putredă. Când vine ispita, durerea şi necazul, uit toate vorbele frumoase şi înţelepte, pe cele pline de sfinţenie, care ştiu unde să te ducă, şi dau înapoi ca racul. Mă simt greu şi sufăr cu greu durerea pentru că nu am răbdare şi mulţumire.

Omul care mulţumeşte se smereşte, capătă forţă duhovnicească. Eu mă usuc, mi se usucă viaţa şi tremur.

Frumoase sunt roadele copacilor şi nu cunosc lăcomia! Şi totuşi eu sunt lacom şi pătimaş când le văd.

Un stareţ în mănăstirea lui pusese canon, ca nimeni să nu mănânce din copaci, ci numai din roadele care cad la pământ. Atunci n-am înţeles sfinţenia înţelepciunii lui dar când m-a luminat Dumnezeu, m-am bucurat şi mi-am smerit cugetul.

Mărul care cade la pământ sau oricare alt fruct, cade ori că e viermănat ori că e prea copt.

Cel viermănat arată sufletul meu cel plin de păcate iar cel prea copt e dulceaţa pe care o arată Dumnezeu prin fructe, pentru ca să cheme pe oameni la dorirea dulceţii cereşti, la dorirea împreună petrecerii cu Sfinţii.

Fructul viermănat trebuie să-l mănânc cu lacrimi, pentru că aşa arăt eu în faţa Prea Bunului Dumnezeu.

Când văd fructul cu vierme, cu meteahnă, mai mult stricat decât bun de mâncat, atunci mă gândesc la păcatele mele, la multa mea coptură şi necurăţie şi mă smeresc şi mă socotesc netrebnic de această masă curată şi de împreuna petrecere cu oamenii, pentru că eu sunt cel mai păcătos şi necurat om.

Cum să mă apropii de fructul prea copt, fără să mulţumesc marii iubiri a lui Dumnezeu?!

Cu toate că eu sunt o epavă nenorocită, cu toate că eu m-am coborât sub animale şi draci cu păcatele mele, cu toate acestea Dumnezeu mă cheamă înapoi, la Sine, ca să mă facă moştenitor al Împărăţiei Sale.

În Eden, pe Sfânta Eva (îi numesc după dreptate pe Protopărinţii Adam şi Eva Sfinţi, conform cu icosul al 8-lea al Acatistului Tuturor Sfinţilor), lăcomia a făcut-o să privească în pom.

Văzând „rodul pomului” a socotit că e bun de mâncat – a socotit după mintea ei mânată de poftă că e bun de mâncat – şi asta se vede din cuvintele „plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit” (Fac. 3, 6). Dacă privea în jos, dacă privea cu smerenie, nu mai se ispitea de poftă.

Dacă ocolim priveliştea păcătoasă nu ne mai ameţim de dorul ticălos al privirii ei. Cu cât priveşti, cu atât se aprinde pofta şi cu atât eşti mai slab şi mai puţin stăpân sau deloc pe voinţa ta.

Did you like this? Share it: