Traduceri patristice

vol. 4

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Sfântul Ieronim Mărturisitorul

(340/342/345-420, † 30 septembrie,

prăznuit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Scrisoarea 1

Către Inocenţiu

*

(Nu este prima scrisoare a sa ci, probabil, cea mai veche din cele păstrate. E scrisă pe la anul 370 d. Hr.

Acest Inocenţiu, căruia îi este adresată scrisoarea, este cineva din micul grup de entuziaşti care îl înconjurau pe Sfântul Ieronim, atunci când acesta locuia în Aquileia.

El îl va urma pe acesta în Siria, unde va muri în 374 d. Hr., cf. Scrisorii a 3-a.)

*

1. Mult iubitul meu Inocenţiu, m-ai rugat de foarte multe ori să nu trec în tăcere, la nesfârşit, faptele minunate care s-au întâmplat în zilele vieţii  mele.

Refuz această sarcină din modestie. Însă aceasta simt acum a fi cu dreptate, necrezându-mă a fi în stare de un asemenea demers, fiindcă imediat înţeleg cum cuvintele calculate sunt improprii ludei dumnezeieşti şi cum nelucrarea, asemenea ca o rugină aşezată peste minte, face să se usuce şi mica putere de exprimare pe care am avut-o vreodată.

Îmi răspunzi, spunându-mi, că în lucrurile lui Dumnezeu trebuie să privim nu la munca pe care suntem capabili să o realizăm, ci la duhul pe care aceasta îl presupune şi că cel care nu poate fi în încurcătură în cuvinte, acela se încrede în Cuvântul.

*

2. Atunci, ce trebuie să fac? Această sarcină este dincolo de puterile mele şi totuşi îndrăznescnu o refuz.

Sunt un simplu muritor[1] neştiutor şi mi-am găsit locul, având grija unei nave care călătoreşte mereu. Dar nu am mai mult decât o vâslă a corabiei pe această mare şi am încrederea în mine însumi ca un zgomot şi ca o tulburare a Euxinului[2].

Văd ţărmuri prăbuşindu-se la orizont[3], „cer şi mare în fiecare parte”, întunericul coborând peste apă, norii sunt negrii ca noaptea, numai valurile sunt cu spumă albă. Mă îndemni să ridic pânzele sus[4], să dezleg velele şi să iau cârma.

În sfârşit ascult sfaturile tale. Și cum dragostea poate face toate lucrurile pe care şi le doreşte, și eu nădăjduiesc în Sfântul Duh că mă va călăuzi în drumul meu şi mă va mângâia în orice moment.

De aceea, dacă nava noastră este purtată de valuri în dorinţa noastră spre cer, voi fi mulţumit să fiu povestitorul acestui drum modest.

Însă, dacă prin vorbire mea grosolană[5] vom eşua în mijlocul pământului arid datorită cuvintelor pretenţioase, poţi să mă blamezi ca pe unul lipsit de putere, atâta timp cât vei recunoaşte bunele mele intenţii.

*

3. Astfel încep cu începutul: Vercellae[6] este un oraş ligurian[7] situat nu departe de poalele Alpilor[8], odinioară important dar astăzi cu oameni puţini şi intrat în ruină.

Când consulul a făcut odată o vizita aici, o femeie săracă şi „concubinul” ei au fost duşi înaintea lui – acuzaţia de adulter fiind legată de ei de către soţ – şi amândoi încredinţaţi pedepselor legale ale închisorii.

La scurt timp după aceasta, s-a reuşit să se smulgă adevărul prin tortură, şi când tânărul, cu carnea sfârtecată şi brăzdat de lacrimi, mânjit de sânge, a strigat cu durere din locul  de unde era, nefericirea plină de durere a izbucnit afară.

Însă a fost evitată durerea prelungită printr-o moarte grabnică.

Fiind în mod fals acuzat pentru iubirea lui, acela a atras o altă acuzaţie. Și părea a fi fost mai nenorocit decât toţi oamenii. Și prin executarea sa aşa și era, întrucât, ca şi nevinovata femeie, nu înţelegea să se apere pe sine.

Dar femeia, fiind puternică în virtute, deşi slabă cu firea, era pregătită de durerile torturii şi mâinile şi le păta cu murdăria închisorii înăuntru căreia era legată, privind cu ochii spre cer, care singur putea să întărească neputinţa ei în chinuri şi, pe când frica îi învăluia faţa[9], ea zicea:

„Tu eşti martor, Doamne Iisuse, căci nimic nu este ascuns, pe care să le ţină frâiele şi inima. Tu eşti martor, că nu a fost cruţată viaţa mea, deşi eu am negat această acuzaţie. Eu nu vreau să mint, fiindcă a minţii este un păcat.

Şi tu, om nefericit, dacă vrei să ne dai repede la moarte, de ce  trebuie să nimiceşti nu o singură persoană nevinovată, ci două? Căci şi eu doresc să mor.

Doresc să pun acest trup duşmănit ca să fie omorât, dar nu pentru adulter.

Eu îmi pun gâtul ca să fie tăiat. Primesc cu bucurie luciul sabiei asupra mea, fără să îmi fie frică. Şi cu toate acestea eu voi lua cu mine în moarte nevinovăţia mea. El nu e mort, căci el a fost ucis pe când dorea să trăiască”.

*

4. Consulul, care se hrănea[10] cu ochii din sângerosul spectacol, auzind acestea ca o fiară sălbatică, care după ce a gustat odată din sânge este întotdeauna setoasă să facă acest lucru, a poruncit ca chinurile să fie de două ori mai mari pentru femeie, şi scrâşnind din dinţi în mod sălbatic, ameninţa pe soldatul care se ocupa de execuţie cu aceleaşi pedepse, dacă nu va face totul, ca să stoarcă de la firava femeie mărturisirea aceea, pe care de la omul plin de tărie[11] nu a fost capabil să o primească.

*

5. Şi Domnul Iisus a trimis ajutor.

Pentru o singură făptură a Ta, Doamne, acela a născocit tot feluri de chinuri!

Şi i s-a legat părul de un stâlp, pe când trupul îi era mult mai fix legat decât o plasă. Focul a fost adus şi pus la picioarele ei. Membrele i le-a făcut să tremure sub loviturile celui ce o chinuia şi nici sânii săi nu au scăpat.

Numai femeia a rămas neclintită[12] şi a învins cu duhul durerile trupului, bucurându-se de fericirea unei conştiinţe bune, faţă de care urlu în van torturile.

Crudul judecător se ridică, învins fiind de furie. Ea încă se mai ruga lui Dumnezeu. Mâinile îi sunt smulse din închieturile lor iar ea şi-a întors ochii către ceruri.

I se cere din nou să mărturisească cu gura ei vina comună a amândurora. De dragul mărturisirii ea nu spune nimic şi primejduindu-şi viaţa, face aidoma celui care şi-o primejduise deja.

*

6. În acest timp ea doar aceste lucruri zicea: „Loviţi-mă, frigeţi-mă, sfâşiaţi-mă, dacă asta vreţi! Dar eu nu fac aceasta[13]. Dacă acum nu credeţi cuvintelor mele, va veni o zi când se vor cerne cu multă grijă faptele. Şi eu Îl am pe Acela, Care mă va judeca atunci”.

Şi s-a purtat astfel până la sfârşit[14]. Iar cel care o bătea privea la gemetele venite din partea ei. Şi acesta[15] nu putea să găsească un loc nelovit, în care să lovească şi acolo. Cruzimea lui a fost însă învinsă, pentru că s-a cutremurat văzând acest trup de care ţi se făcea milă.

Însă consulul striga în mod isteric [celor din jur]:

„De ce vă miraţi, martorilor, că o femeie preferă să fie torturată până la moarte? Am luat doi oameni, care, cu siguranţă, au comis un adulter. Şi cred că e mult mai convingător ca o femeie vinovată renunţe la păcat decât un tânăr să mărturisească acest păcat”.

*

7. Astfel, după sentinţă, după condamnarea celor doi, au fost târâţi pentru a fi executaţi. Întregul popor însă nu putea să vadă această scenă. Aproape de porţi s-a format o îmbulzeală din cauza unei mulţimi de oameni, care era fascinată de oraşul în care migrase.

La prima lovitură a sabiei, capul tânărului neajutorat a fost tăiat şi trupul său a căzut în propriul său sânge. Apoi au chemat pe femeia care se afla în turn.

Şi ea a căzut la pământ ca un dangăt de clopot, când luciul săbiei s-a înălţat deasupra gâtului ei care tremura.

Dar bărbatul şi-a strâns cu multă tărie capul în mâinile sale, în momentul când trupul său a fost atins de sabia care i-a luat viaţa în mod necruţător şi, o rază de lumină i-a acoperit pielea trupului[16], el având numai o rană [minoră] cât să i se prelingă sângele.

Astfel, cel care îl omorâse a văzut cu groază [această privelişte], mâna rămânându-i fără vlagă, fiind uimit că dibăcia lui în a lovi cu sabia a fost ruşinată şi a încercat să mai lovească încă odată.

Iar lama [sabiei] s-a făcut neputincioasă în faţa femeii, arătându-se neputincioasă în faţa nevinovatului ei gât, ca şi când oţelul s-ar fi temut de ea.

Ofiţerul, mâniindu-se şi dorind să se răzbune, s-a deschis la gât la mantie, şi-a adunat toată puterea, aruncând la pământ agrafa cu care era prinsă mantia sa şi fără nicio ezitare a vrut să lovească din nou cu sabia.

„Vezi”, a strigat femeia, „cum însemnul [militar] a căzut de pe umărul tău?! Ia de jos lucru pentru care tu te-ai trudit atât de mult, pentru ca să nu îl pierzi definitiv!”.

*

8. Care este aşadar taina acestei mărturisiri pe care o fac? Că moartea era lângă ea, dar pe aceasta nu o înspăimânta. Când era lovită ea se bucura, pe când călăul [the executioner] pălea la faţă.

Ochii săi se vedeau ca un diamant, ochii aceia care au căzut pradă sabiei. Şi cum îndrăzneala [intrepidity] în faţa morţii parcă nu ar fi fost de ajuns, ea a mărturisit că este un dar această crudă duşmănie [la adresa ei]. Şi astfel tainica putere a Treimii [the mysterious Power of the Trinity] a făcut ca şi a treia lovitură[17] să fie în van.

Soldatul, îngrozindu-se, a aruncat sabia şi şi-a înfipt mâinile în gâtul ei, crezând că, dacă nu a putut să i-l taie, atunci o să o omoare prin sugrumare.

Însă: minune nemaiauzită în toţi vecii!  Sabia s-a rupt de la mâner şi l-a arătat pe stăpânul ei neputincios, arătând că nu poate să o omoare.

*

9. Lasă-mă însă să chem în ajutor exemplul celor trei tineri, care, fiind în mijlocul răcorii, deşi erau înconjuraţi de foc, cântau imne în loc să plângă şi, înconjurând turbanele lor şi sfântul lor păr [din cap], flăcările se arătau nevătămătoare.

Lasă-mă să-ţi amintesc de asemenea istoria Fericitului Daniel, în prezenţa căruia, prin rugăciunea sa, a făcut să se ploconească[18] leii [în faţa lui], cu cozile plecate şi cu guri speriate.

Iar Susana se urcă prin noblețea credinţei ei în conştiinţa tuturor. Căci, după ce ea a fost condamnată printr-o sentinţă nedreaptă a fost salvată printr-un tânăr insuflat de către Duhul Sfânt [inspired by the Holy Ghost].

În ambele cazuri s-a arătat mila Domnului! Căci, pe când Susana a fost eliberată prin judecător, tot la fel nu a putut să fie omorâtă de sabie această femeie, care, fiind condamnată de către judecător, aceasta a fost achitată/declarată nevinovată de către sabie[19].

*

10. Aici, oamenii şi-au ridicat cu toţii mâinile în apărarea femeii. Bărbaţi şi femei de orice vârstă s-au împotrivit călăului, strigând în jurul lui ca o mulţime înfuriată.

Bărbatul, împietrit [la inimă], a vrut să se convingă cu ochii lui. Neliniştindu-se însă de cererea populaţiei, oraşul a fost închis şi întreaga forţă armată a fost comasată.

Ofiţerul, care era responsabil cu executarea criminalilor izbucni [de la locul său], din apropierea bărbatului şi murdărindu-şi părul său cărunt cu noroi, strigă:

„Ce este cetăţenilor?! Vreţi să îmi luaţi viaţa?!! Vreţi să mă înlocuiţi pe mine cu ea? Cât de miloase sunt minţile voastre şi cât de mult vreţi să salvaţi această femeie condamnată, de vreţi să mor eu, care sunt nevinovat şi nu sunt dat morţii?”.

Cuvintele sale către mulţime, care erau înduioșătoare, au întâlnit pe cei care erau plini de amărăciune şi în care se petrecuseră o schimbare extraordinară a simţirii lor. Mai înainte de faptul de a pleda pentru viaţa femeii, ei simţeau datoria de a se ocupa de călăul ei.

*

11. Se aduce o nouă sabie şi i se încredinţează altui om. Victima este la locul ei şi, cu o şi mai mare tărie, ea cere doar ajutorul lui Hristos.

La prima lovitură ea se cutremură. La a doua lovitură se zbate. Iar la a treia cade la pământ.

O, mare este puterea cea mare a Dumnezeirii, Căreia i se cuvine toată lauda!

Ea primise mai înainte 4 lovituri fără nicio rană, iar acum, în câteva clipe, ea a murit, ca şi bărbatul nevinovat, care nu putuse să moară în locul ei.

*

12. Acestora, ierarhia [noastră], după datorie, le-a învelit trupurile pline de sânge în giulgiu de îngropare, i-a dat pământului şi a pus deasupra lor pietre, ca să aibă un mormânt al lor.

Asfinţitul soarelui a venit în grabă şi, prin mila lui Dumnezeu, noaptea s-a grăbit să vină mai repede decât de obicei.

Dar iată că pieptul femeii se ridică[20], ochii ei caută lumina, trupul ei se trezeşte la o nouă viaţă!

După ce suspină o clipă, ea priveşte în jur, se ridică şi poate vorbi. Numai atât poate să spună: „Domnul este de partea mea, nu mă tem. Ce poate să-mi facă mie omul?”.

*

13. În acelaşi timp, o femeie în vârstă, care strângea fonduri băneşti pentru Biserică, şi-a recăpătat şi ea duhul, care s-a întors din cer.

Şi, se pare, că dacă cursul evenimentelor nu ar fi fost într-adins astfel, trupul său ar fi fost înmormântat sub un alt morman [de pietre].

Demonul vine într-o formă cenuşie în faţa ei[21], sub chipul unui ofiţer şi întreabă trupul ei dacă nu a fost omorât şi îi spune că el doreşte să o ia cu el din mormânt.

Căci [demonul] era surprins că nu a murit şi a vrut să cunoască dacă ea este încă vie.

Ierarhia îi arătase lui un nou mort[22] şi că au îngrămădit pietre peste ea, dar acum aude de la ea batjocoriri la adresa sa, ca acestea:

„Da, e adevărat, te temi de oasele care au fost îngropate! Declari un nou război împotriva mormântului[23] şi, dacă acest lucru nu ţi-e de ajuns, o dai pe ea spre rănirea dracilor, după cum sunt rănite păsările şi fiarele sălbatice. Însă numai moartea e bună pentru cineva care a primit 7 lovituri de moarte”.

*

14. Mai înainte ca ofiţerul[24] să se dezmeticească din aceste cuvinte dispreţuitoare, femeia s-a întors, în mod tainic, la casa sa[25].

Astfel, aceasta cercetând pe părinţii Bisericii, pentru ca să nu se dea naştere la suspiciuni, i-au tăiat părul scurt şi au trimis-o pe ea în compania unor fecioare, care trăiau izolat într-o casă la ţară[26].

Acolo, ea şi-a schimbat hainele în unele de bărbat,  pentru a acoperi urmele rănilor ei[27].

Şi, iată, că după toate minunile săvârşite cu ea, legea striga împotriva ei[28]!

Căci, e adevărat, că acolo unde se face exces de lege, acolo există şi multă nedreptate/injustiţie.

*

15. Dar, după cum vezi, derularea povestirii mele a luat sfârşit. De aceea facem apel la numele prietenului nostru Evagrie[29].

Căci pe cât sunt de mari îndemnurile sale referitoare la Hristos, pe atât de mult nu le pot descrie în mod adecvat şi în faţa lor eu nu pot să-mi arăt decât propria-mi prostie.

Dar am vrut să trec în mod deliberat peste ele, căci nu-mi pot reţine glasul ca să nu izbucnesc în strigăte de bucurie.

Căci cine e potrivit să laude privegherea de care a fost capabil el la înmormântare, dacă pot spune asta, înainte de moartea lui Auxenţiu de Milan[30], al cărui blestem a pus pe foc întreaga Biserică?

Sau cine poate lăuda pe deplin discreţia cu care el a salvat pe episcopul Romei din ochiurile plasei pe care el le-a intuit foarte bine şi i-a arătat acestuia ce vor oponenţii săi, fapt pentru care s-a milostivit de încurcăturile[31] lor?

Dar din astfel de încurcături eu trebuie să ies precum poeţii. Tac despre acestea din cauza îngustimii invidiei, pentru vremuri de pace.

Sunt bucuros însă că ţi-am dezvăluit concluzia povestirii mele.

Evagrie a căutat o audienţă specială la împărat. Insistenţele sale au fost constrângătoare, l-a fermecat prin slujbele sale şi, în cele din urmă, a câştigat prin seriozitatea sa.

Împăratul a dat libertate acelei femei căreia Dumnezeu i-a redat viaţa.


[1] Literal: călător. Călător/trecător prin lumea asta…

[2] E vorba de Marea Neagră actuală (http://en.wikipedia.org/wiki/Black_Sea) numită în vechime, în limba greacă: Euxinos Pontos. De unde Pontul Euxin, adică Marea neprimitoare/neospitalieră.

[3] Literal: dedesubtul orizontului. E vorba de o concreteţe faptică mutată în domeniul interiorităţii, a vieţii interioare a omului duhovnicesc.

[4] În bătaia vântului.

[5] Neinstruită, neşlefuită. Multă smerenie, pentru că limbajul său e o frumuseţe rară.

[6] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Vercelli.

[7] Liguria era o regiune în Italia.

[8] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alpi.

[9] Printr-o expresie contemporană s-ar putea spune: „i se citea frica pe faţă”.

[10] Se delecta.

[11] Se referă la bărbatul ucis mai înainte şi care era socotit amantul ei.

[12] Neînspăimântată.

[13] Adică să mărturisească că e vinovată, când nu e.

[14] Femeia a suportat loviturile până la moarte.

[15] Cel care o tortura.

[16] Acoperirea lui de lumină dumnezeiască.

[17] La gâtul femeii, deducem din text.

[18] Să se plece în faţa lui.

[19] Prin aceea că sabia, din voia lui Dumnezeu, nu i-a tăiat capul. A refuzat să o omoare.

[20] Adică începe să respire din nou în mormânt, învie din morţi.

[21] A femeii omorâte cu sabia.

[22] În sensul că el, demonul, văzuse că preoţii îngropaseră o femeie moartă şi nu una vie.

[23] Ca cel referitor la mormântul Domnului.

[24] Dracul cu înfăţişare de ofiţer.

[25] Nu o mai ţinea legată mormântul, ci a ajuns, în mod duhovniceşte, imediat la casa sa, înainte ca dracul să se dezmeticească  asupra a ceea ce se petrecuse.

[26] Adică aveau o viaţă monahală într-un mediu rural.

[27] Ea a înviat, dar rănile omorârii sale au rămas evidente, din voia Domnului, ca ele să arate minunea milei lui Dumnezeu cu această femeie sfântă.

[28] Rănile sale provenite dintr-o sentinţă nedreaptă, spune Sfântul Ieronim, vorbesc împotriva ei şi acum, după înviere. Adică Dumnezeu a lăsat să se vadă nedreptatea sentinţei judecătorului, prin aceea că femeia a înviat, dar i-au rămas semnele nedreptăţii lucrate împotriva ei.

[29] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Evagrius_Ponticus.

[30] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Auxentius_of_Milan.

[31] Pe care le-au provocat aceştia.

Did you like this? Share it: