Sfântul Augustin al Hipponei, Scrisoarea a 28-a. Către Sfântul Ieronim Mărturisitorul

Traduceri patristice

vol. 4

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Sfântul Augustin, Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

prăznuit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Scrisoarea a 28-a

(scrisă la 394 sau 395 d. Hr.)

*

Augustin trimite salutare

către Ieronim[1],

mult iubit întru Domnul şi frate şi coslujitor al meu, şi care e demn să fie cinstit şi îmbrăţişat cu sinceră dragoste şi prietenie

*

Capitolul întâi

1. Niciodată nu mi-a fost faţa cuiva mai familiară decât a ta şi aşa a devenit ea pentru mine, prin pacea, bucuria şi adevărata şi nobila sârguinţă a studiilor tale întru Domnul.

Şi de aceea doresc mult să fiu familiar cu tine, căci simt că deja mă cunoşti şi nu eşti necunoscător al meu întru nimic, în afară numai de un mic detaliu şi anume: cu înfăţişarea noastră proprie.

Şi referitor la aceasta, eu nu neg faptul, că nu doar mult binecuvântatul meu frate, Alipius[2], te-a văzut, şi care acum este cinstit cu slujirea de episcop şi de care, de altfel, s-a făcut cu adevărat demn.

Căci atunci când el s-a întors şi m-a revăzut pe mine, am fost pe de-a-ntregul alipit cu mintea de cele spuse de el despre tine. Ba, mai mult pot spune, că înainte de a se reîntoarce la mine, când el s-a întâlnit cu tine, eu te-am văzut pe tine însuţi prin ochii lui[3].

Pentru că cineva care ne-ar cunoaşte pe noi ar putea spune despre el şi despre mine, că în trup numai, şi nu în minte, noi suntem doi.

Căci aşa de mare este unirea inimilor. Pentru că atât de fermă şi de intimă este prietenia noastră, care există între noi doi.

Şi totuşi, în demnitate[4] noi nu suntem asemănători, pentru că el este cu mult mai presus decât mine.

De aceea, văzând că tu mă iubeşti, atât vechea comuniune duhovnicească prin care noi suntem uniţi unul cu altul, cât şi prin mult mai recenta legătură prin care tu mă cunoşti pe mine, adică prin gura prietenului meu, simt că nu este lucru îndrăzneţ (căci ar fi cu totul necunoscut ţie), ca să îţi prezint frăţiei tale, consideraţiile fratelui Profuturus, despre care noi credem că este un om fericit şi  demn de a fi  numit lucrător sârguincios al lui Dumnezeu, şi care poate împlini pe de-a-ntregul eforturile noastre pe viitor, cu ajutorul tău.

De aceea, se prea poate ca să fiu crezut îndrăzneţ pentru acest motiv. Dar el este un mare om, care poate fi mult mai potrivit ca eu să fiu lăudat de tine prin intermediul lui, decât să fie lăudat el prin intermediul meu.

Şi se cuvine, poate, ca să nu scriu mult în introducere, dacă doresc să fiu mulţumit eu însumi cu stilul formal al scrisorii.

Căci mintea mea vrea să treacă mai departe, spre o discuţie cu tine, cu privire la studiile cu care noi suntem ocupaţi în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Fiindcă este o plăcere să ne dăruim unul altuia daruri cu mărinimie[5], prin dragostea ta cea cu multe roade şi în acest fel să ne ajutăm reciproc, pe calea pe care El a mers şi care e îngustă şi pentru care trebuie să ne însoţim întru El.

*

Capitolul al 2-lea

2. De aceea noi şi, cu noi, toţi cei care sunt doritori de studiu în Bisericile din Africa, te rugăm să nu refuzi râvna de a ajuta şi a munci la traducerea cărţilor acelora, care au fost scrise în limba greacă şi care sunt mult mai proprii comentariilor noastre la cărţile Sfintei Scripturi.

Astfel, tu poţi să ne pui în posesia acelor oameni şi anume în special a acelora, care ţie ţi se par a avea ca singură bucurie[6] faptul de a săpa tot mai adânc în scrierile tale.

Dar, te rog, să nu doreşti munca de traducere a Sfintelor cărţi canonice în latină, dacă nu urmăreşti aceeaşi metodă pe care ai folosit-o la traducerea cărţii Iov, adică făcând adăugiri şi note, pentru ca să se vadă astfel, în mod limpede, ce diferenţe există între această versiune pe care o faci şi cea a Septuagintei, a cărei autoritate este considerată ca fiind cea mai valoroasă.

Pentru că, din partea mea, cred că nu este suficient să îmi exprim mirarea, că ceva din aceste date se pot găsi în manuscrisele evreieşti şi pe care le-au evitat mulţi traducători, care erau perfect familiarizaţi cu limba.

Eu nu spun că Septuaginta, privind acele potriviri în minte şi duh, a trecut peste cele care se găsesc în mod egal în fiecare om.

Şi nici nu îndrăznesc în vreun fel să mă pronunţ şi să emit o opinie, afară de faptul că, în judecata mea, dincolo de această chestiune, cea mai mare autoritate în această muncă de traducere trebuie să fie cedată acelora[7].

De aceea, eu sunt foarte uluit de acei traducători, care, deşi se bucură de avantajul de a munci după apariţia Septuagintei şi care completează munca lor şi de aceea le e pe bună dreptate familiară, se raportează cu toată puterea la cuvintele şi frazele evreieşti şi folosind sintaxa evreiască, aceştia nu numai că nu izbutesc să se pună de acord între ei înşişi, dar au, ca în cazul oricărui om până la urmă, lucruri care, şi după mult timp, rămân încă a fi descoperite şi aduse la lumină.

Astfel aceste lucruri sunt fie grele, fie pe înţeles. Şi dacă ele sunt grele[8], atunci se crede că tu eşti asemenea acelora care au făcut greşeli ca toţi ceilalţi. Iar dacă ele sunt foarte pe înţeles, atunci se crede că autorii Septuagintei nu au putut să facă vreo greşeală.

Gândind astfel motivele uluirii mele, rog bunătatea ta, ca să-mi dea un răspuns cu privire la acest lucru.

Capitolul al 3-lea

3. Am citit, de asemenea, unele scrieri, atribuite ţie, la Epistolele Sfântului Pavel. Citind comentariul tău la Epistola către Galateni, am ajuns la acel pasaj, în care Apostolul Petru este chemat înapoi, pentru ca să scape de o cursă periculoasă dar care era ascunsă[9].

Căci găsind acolo pledoaria falsei apărări, indiferent dacă prin tine – un om cu o astfel de chibzuinţă – sau prin alt autor (dacă aceasta este scrisă de altcineva) sau din cauza mea, trebuie să mărturisesc, cu mare durere, că şi ultimul din acele lucruri care formează opinia mea în cazul de faţă este respins, dacă într-adevăr ele admit respingerea.

Şi acest lucru înseamnă pentru mine cea mai dezastruoasă consecinţă care trebuie luată de către credincioşii noştri, cum că s-ar găsi ceva neadevărat în conţinutul Sfintelor Cărţi.

Pentru că aici s-a spus, că omul prin care Scriptura a fost dată nouă face greşeli în timp ce scrie şi ne lasă în acele cărţi  ale sale ceva neadevărat.

Aceasta este o  problemă – indiferent dacă poate fi în orice clipă o datorie – şi care poate înşela pe un om bun.

Însă o altă problemă şi mai gravă – chiar dacă şi aceasta e o datorie – e aceea, că despre un scriitor al Sfintei Scripturi se spune că a minţit. Şi aceasta nu este o altă problemă până la urmă, ci aceasta e o problemă a tuturora.

Pentru că, dacă admiţi că, odinioară, în acest mare templu  al autorităţii [dumnezeieşti][10], a existat o mărturisire mincinoasă, făcută în felul unei datorii, atunci nu va fi doar o singură poruncă [negată] din acele cărţi. Căci dacă apare o oarecare problemă în viaţa de zi cu zi sau un lucru greu în cele ale credinţei, se poate, prin aceeaşi regulă nefastă, să fie explicate mai departe acestea ca nişte porunci, în care, în mod intenţionat şi sub motivul unei datorii, autorul să declare ceea ce nu e adevărat.

*

4. Pentru că, dacă Apostolul Pavel nu a spus adevărul, când a descoperit greşeala Apostolului Petru şi a zis: „Dacă tu, fiind evreu, trăieşti după modul de viaţă al păgânilor şi nu faci cele ale iudeilor, de ce obligi pe păgâni să trăiască ca iudeii?” (Gal. 2, 14), dacă într-adevăr, lui Petru i s-a părut că ceea ce a făcut el e drept, şi dacă, totuşi, el[11], în sensul de a linişti supărarea adversarilor, a zis şi a scris că Petru a făcut aici o greşeală, atunci, dacă noi spunem aceasta, ce vom răspunde când oameni perverşi se vor ridica şi se vor arăta pe ei înşişi ca nişte apariţii profetice şi vor fi aspri cu nunta, apărându-se prin aceea, că în toate câte a zis acelaşi Apostol şi a scris, el a confirmat legitimitatea nunţii?

Şi acest lucru se întâmplă, ca atunci când bărbaţii [căsătoriţi], iubindu-şi femeile lor, pot deveni supăraţi pe adversari, declarând răspicat ce a fost greşit (în comportamentul lor. Căci, într-adevăr, spun astfel de lucruri, nu pentru că ei cred în ele, ci fiindcă astfel puteau să evite opoziţia lor.

Şi nu e necesar, ca să mai dăm şi alte multe exemple asemănătoare.

Căci astfel de lucruri, care se leagă de slujirea lui Dumnezeu, pot fi prezentate într-un mod neevlavios, în mod intenţionat fals, scriind, ca şi cum dragostea noastră pentru El ar putea fi reaprinsă[12] de oameni care sunt înceţi la  inimă[13].

Şi, mai ales, ca şi când nicăieri în Sfintele Cărţi n-ar fi autoritatea adevărului dumnezeiesc stând ca ceva sigur[14].

Pentru că nu observăm marea grijă cu care acelaşi Apostol ne porunceşte nouă adevărul, atunci când spune:

„Şi dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este şi credinţa voastră. Încă eu, cât şi noi toţi deopotrivă, suntem găsiţi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, fiindcă am mărturisit că Dumnezeu L-a înviat pe Hristos din morţi; pe Care nu L-a înviat, dacă morţii, de altfel, nu înviază” (I Cor. 15, 14-15).

Şi cineva i-ar putea zice: „De ce suntem noi loviţi prin interpretări false, când lucrurile pe care le-am spus până acum, chiar dacă au fost false, au păzit foarte mult slava lui Dumnezeu?”.

Însă el nu ar suporta nebunia unui asemenea om, nici fiecare cuvânt al său sau fiecare mişcare interioară pe care sentimentele sale o ar face cunoscută, ci ar deschide larg căile tainice din inima lui și ar mărturisi cu tărie, că a spune: „izvorul falselor interpretări e rostit ca din partea lui Dumnezeu” e nu numai o crimă, ci cu mult mai mult.

Căci astfel, nu spui în mod bolnav/rău, că acesta este adevărul despre El?[15]

De aceea, trebuie să fim cu mare băgare de seamă în ceea ce priveşte cunoaşterea noastră despre Dumnezeieştile Scripturi, pentru ca să conducem cu ea numai pe acel fel de oameni, care sunt plini de o mare evlavie faţă de Sfintele Cărţi şi de un dor imens pentru adevărul lor, ferindu-ne de a ne lăuda pe noi înşine în faţa lor cu ipoteze ale propriei gândiri, şi nu fiindcă nu ar fi adevărate, ci fiindcă este bine ca să se treacă mai degrabă spre ceea ce nu se înţelege, decât să ne dăm la iveală propriile noastre sentimente mai presus de adevăr.

Căci e drept să credem, că atunci când cineva emite un lucru neadevărat, el cere să admitem ceva în care el crede în mod expres.  Însă doreşte,  în acelaşi timp, să ne impresioneze încrederea prin autoritatea Scripturilor Dumnezeieşti.

*

5. În ceea ce mă priveşte, eu mă voi închina mereu cu [multă] putere în faţa a ceea ce Domnul mi-a dat, conducându-mă prin toate acele texte, care se obişnuiesc a fi citate în apărarea ta în mod judicios, faţă de falsele judecăţi ale celor care nu le înţeleg, în sensul că oriunde e cu siguranţă adevărul, acele pasaje ne arată de la sine cele cu care trebuie să fim consecvenţi.

Şi orice declaraţii pe care le aducem spre a evidenţia ceva trebuie să nu fie false, și nici nu trebuie ca ele să dea câştig de cauză falsităţii. Astfel calific eu propria ta judecată.

Căci dacă tu te-ai concentra şi mai mult în faţa acestui pasaj, poate l-ai găsi mult mai uşor decât așa cum l-ai considerat prima dată.

Căci studiul mult mai atent te face să te mişti mult mai evlavios[16]. Fiindcă înţelegi că puterea Scripturilor Dumnezeişti devine tulbure (căci oricine poate crede ceea ce doreşte şi respinge ceea ce nu îşi doreşte), dacă admitem că omul prin care aceste lucruri au ajuns până la noi a putut în scrierile acelea să afirme câteva lucruri care nu sunt adevărate, din pricini care nu au nimic de-a face cu datoria sa, după cum, probabil, tu gândeşti să afirmi faţă de noi, prin intermediul unor reguli, pe care noi le putem înţelege ori ca o falsă putere ori ca o putere care nu ne îndatorează.

Dacă facem acest lucru, atunci te rog să formulezi aceste reguli cu multă discernere, pentru ca să nu fie nimic ambiguu sau riscant în ele.

Iar eu rog pe Domnul nostru pentru tine, pe Cel care este Adevărul întrupat, ca să nu fiu considerat o povară sau un om arogant, pentru că ţi-am cerut acest lucru.

Căci o greşeală a mea, care are legătură cu adevărul, nu merită să fie blamată în mod excesiv, dacă nu merită blamul tuturor[17].

Fiindcă e posibil ca tu să spui adevărul dar acesta să reprezinte o falsitate, fără ca tu să vrei să greşeşti cu ceva[18].

*

Capitolul al 4-lea

6. Căci şi alte multe lucruri doresc să discut cu inima ta cea prea sinceră şi să iau sfat de la tine în legătură cu studiile  creştine [pe care  le faci], însă această dorinţă  a  mea nu poate fi îndeplinită în limitele niciunei scrisori.

Prin scrisoare pot  numai să îndeplinesc ceea ce înseamnă a te purta frăţeşte. Căci sunt bucuros să îţi aduc la cunoştinţă profitul pe care conversaţia cu tine mi l-a adus prin dulceaţa şi  folosul ei.

Nicidecum eu nu mă văd cu ceva mai presus faţă de el, deşi el poate înţelege mai puţin din tine decât eu aş dori. Şi dacă el şi-ar cere iertare faţă de mine, zic eu, eu m-aş mărturisi tot la fel de discret, primindu-te mai degrabă în casa mea.

Căci eu văd că mintea lui este mult mai pregătită pentru a fi săturată, fără doar şi poate, cu cele de care m-ai întrebat.

Şi astfel, dacă el ar reveni, eu am încredere că ar fi foarte fericit de binecuvântarea lui Dumnezeu şi aş spune tuturor că inima sa a fost plină de tine, iar eu aş simţi că în conştiinţa mea sunt neîmplinit şi plin de dor din cauza prieteniei pe care ţi-o port.

Prin urmare, eu voi fi mai sărac şi el mai bogat decât suntem acum.

Acest frate poartă cu el câteva din scrierile mele, pe care, dacă tu ai vrea să ai condescendenţa să le citeşti, eu te-aş ruga să le revizuieşti cu frăţeasca ta sinceritate dar şi cu precizie.

Căci spune Scriptura: „Dreptul mă va mustra şi mă va dojeni cu milă, iar uleiul păcătoşilor nu va unge capul meu” (Ps. 140, 5).

Şi eu înţeleg din acestea, că acela îmi este un prieten adevărat, care mă mustră pentru ca să mă vindece, în comparaţie cu unul care îmi unge capul meu cu linguşiri[19].

Căci eu găsesc că lucrul cel mai greu e acela de a avea o dreaptă judecată, când eu scriu ceea ce am de scris, fiindcă sunt ori foarte atent, ori foarte năvalnic.

Căci pentru a-mi vedea propriile greşeli, eu prefer să le aud din dojenile pe care mi le aduc cei care sunt mult mai capabili decât mine.

Şi aceasta o fac, pentru ca să nu am, atunci când eu ies singur din vreo greşeală, motive ca să mă automăgulesc (uneori în mod foarte justificat) şi să gândesc că propria mea judecată m-a făcut în stare să ies dintr-o nedreaptă înţelegere a minţii mele.


[1] E vorba despre Sfântul Ieronim. A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Ieronim.

[2] Sfântul Alipius de Thagaste: http://en.wikipedia.org/wiki/Alypius_of_Thagaste.

[3] Prietenii adevăraţi pot avea aceeaşi simţire, pentru că au aceeaşi viaţă şi aceleaşi gânduri. Pot da mărturii exacte despre alţi oameni care te iubesc, pentru că îi văd pe aceia prin dragostea pe care ţi-o poartă şi le-o porţi.

Sfântul Augustin îl văzuse pe Sfântul Ieronim prin ochii Sfântului Alipius. Văzuse corect viaţa sfântă a celuilalt, pentru că Sfântul Alipius putea percepe viaţa curată a Sfântului Ieronim.

Adevărata mărturie despre cineva stă în privirea nepătimaşă cu care îl priveşti pe celălalt. Nu poţi să-i cunoști cu adevărat pe oameni fără să îţi sfinţeşti viaţa.

Cunoaşterea e o urmare directă a curăţirii de patimi. Cu cât eşti mai curat, cu atât poţi fi un ochi autentic, un analizor corect pentru ceilalţi.

[4] În demnitatea eclesiastică, pentru că acela era episcop pe când el era preot pe atunci.

[5] Rodurile cunoaşterii împărtăşite sunt alimente pentru suflet. A dărui din cunoaşterea duhovnicească proprie înseamnă a dărui hrană duhovnicească, dragoste şi încredere.

[6] Literal: plăcere.

[7] Probabil celor care au tradus Septuaginta şi, mai pe scurt, autoritatea ultimă e a Septuagintei.

[8] Obscure, întunecate, acoperite.

[9] Se referă la capitolul al doilea de la Galateni: mustrarea Sfântului Petru de către Sfântul Pavel.

[10] Se referă la Sfânta Scriptură.

[11] Sfântul Pavel.

[12] Stârnită.

[13] Mai pe înţeles, am putea traduce cu: neavând inima fierbinte, ci călduţă.

Nu-L poţi iubi pe Dumnezeu puţin! Nu trebuie să vrei să Îl iubeşti puţin. Iubirea nu e ceva care nu se vede nicăieri, dar există undeva.

Iubirea se vede imediat: atât iubirea pentru Dumnezeu, cât şi cea pentru oameni, dacă cineva le are pe amândouă. Căci ambele iubiri merg mână în mână.

Cei care ne reaprind dragostea de Dumnezeu, sunt cei care Îl iubesc pe El. Şi cine ar iubi pe Dumnezeu mai mult decât Sfinţii? Sfinţii ne reaprind inima, nu omul pervers, molâu, nu impostorul.

De la impostor putem învăţa ambiţia de a crede că iubeşti, dar niciodată iubirea smerită de Dumnezeu.

Tot la fel şi la slujbe: ne ating numai cei care ard cu duhul. Slujbele, fără duhovnicia slujitorului, se înţeleg mai puţin, chiar dacă sunt imense ca înţeles oricând.

[14] Relativismul cărţilor pretins „teologice” îl cunoaştem şi noi din plin. Acolo nimic nu pare ştiut în Ortodoxie. Noii „teologi” îşi permit să se îndoiască de orice, pentru că nici nu au înţeles care e fundamentul credinței. Şi dacă ştii al Cui eşti, nu te temi. Dar dacă nu ştii, atunci e o mare problemă.

[15] A spune că minciuna contribuie la unirea Bisericii sau că adevărul poate să fie slujit şi de minciună dacă e „nevoie”, e o mare hulă. Nu poţi să-I atribui minciuna lui Dumnezeu sau să spui că El ne minte. Adevărul dumnezeiesc iese în evidenţă prin el însuşi, chiar dacă e pus în cuvinte şi raţionamente care îl facilitează credincioşilor. Adevărul convinge oricum, dacă eşti smerit.

[16] Citirea cu atenţie te face să te mişti mult mai evlavios în înţelegerea lucrurilor sfinte. Ochiul tău e mai atent pentru că inima ta e mai atentă, pentru că tu devii delicat, iubitor faţă de adevărul dumnezeiesc.

Când citeşti fără o minte delicată, toate lucrurile Scripturii par uşoare, par facile sau nimic nu ţi se pare logic aici.

Mintea smerită e cheia cu care harul ne deschide Scriptura şi face din adevărurile ei o poartă spre sfinţenia lui Dumnezeu, spre cunoaşterea de sine, a oamenilor şi a lumii în general.

[17] Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne legăm de micile greşeli ale Sfinţilor, de stilul în care au formulat ceva, de gradul de ambiguitate al scrierilor sau de greşeli mici de comportament şi înţelegere, pe care puţini le înţeleg ca atare. Ci numai cele care ar sfida pe mulţi în mod evident trebuie condamnate în mod expres, statutar.

[18] E posibil să spui o afirmaţie şi aceea să fie falsă, fără ca tu să ştii că sursa citată de tine nu e autentică. Poţi fi dus în eroare de o traducere falsă a textelor sau poţi să crezi pe unii oameni de încredere pe cuvânt, fără să cercetezi şi tu ceea ce au scris ei şi aceia să fii greşit într-un anumit punct al cercetării.

Iei de bună o minciună şi o transmiţi şi altora. Deşi tu nu ai intenţia de a minţii, afirmaţia preluată fără verificare devine păgubitoare.

În această situaţie, cel care emite ceva fals fără ca să ştie acest lucru nu e blamabila minţit (pentru că nu a avut intenţia să mintă), ci e blamabil că nu a cercetat veridicitatea afirmaţiilor pe care le-a preluat.

Şi dacă nu avem unde să le verificăm, prin cine să le verificăm? Şi dacă ele sunt unica  noastră sursă de informare? Problema preluării datelor cât şi cea a marjei lor de eroare rămân foarte dilematice.

[19] Mustrările pot fi percepute ca dure pe moment, chiar nejustificate. Dar dacă  sunt reale, ele vor folosi celui care ia aminte la ele. Mustrarea e o faţă atentă a dragostei sau e faţa celui care te iubeşte şi care nu vrea ca tu să rămâi într-o greşeală, într-o eroare care te dezavantajează.

Dragostea reală ştie să-ţi zâmbească, să se bucure cu tine, să te entuziasmeze, dar ştie să te aducă şi cu picioarele pe pământ, să te facă să fii realist, să îţi arate verde în faţă unde eşti tu deficitar.

Linguşelile, felicitările nejustificate, meschine, sfaturile care nu te duc unde trebuie, adică la Dumnezeu şi la mersul propriu al vieţii tale, nu fac decât să îţi ungă înţelegerea cu miasme duplicitare, să te facă să te auto-iluzionezi, să te auto-coconifici.

Cocoana doar cu fuste, dar fără statutul intelectual de doamnă se bucură de oricine îi face temenele, de oricine o complimentează. Ea crede că toţi sunt orbi când o laudă, pentru că nu îşi dă seama că mulţi o persiflează când o bagă înseamă.

Prietenul adevărat însă e un om care te cenzurează dramatic, pentru că vrea ca nimeni să nu râdă de tine. Cine îţi vrea binele, îţi arată şi erorile tale. Şi dacă nu ştii să-i mulţumeşti celui care te mustră cu dragoste, nu ştii nici să vezi în el, în toată splendoarea ei, dragostea pe care ţi-o poartă.