Alături de Catedrala Patriarhală din Bucureşti se află locul fostei clădiri a Mitropoliei Ţării Româneşti unde s-au desfăşurat lucrările Adunării elective din 1859, care a ales la 24 ianuarie pe Domnitorul Moldovei Alexandru Ioan Cuza şi Domnitor al Ţării Româneşti, înfăptuind astfel Unirea celor două Principate Române.

În acest loc, pe cunoscutul Deal al Mitropoliei, reper al istoriei, credinţei şi culturii, loc al binecuvântărilor care aduc bucurie oamenilor, s-au desfăşurat în urmă cu 152 de ani ceasurile Unirii, binecuvântate şi susţinute de rugăciunea Bisericii, momente pe care noi astăzi le rememorăm, cu respect şi recunoştinţă.

Adunarea electivă a Moldovei din 5/17 ianuarie 1859 de la Iaşi, prezidată de mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, l-a ales Domnitor pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

În dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1859, după participarea tuturor deputaţilor la slujba de Te-Deum oficiată în Catedrala mitropolitană (actuala Catedrală patriarhală), Adunarea electivă a fost deschisă la orele 11.00 sub preşedinţia Mitropolitului Nifon al Ţării Româneşti.

După ce s-a făcut apelul nominal, deputatul Vasile Boerescu a cerut cuvântul şi a rugat pe preşedintele Adunării să suspende şedinţa publică, pentru a face o propunere. Adunarea se consultă şi aprobă. Se suspendă şedinţa publică şi are loc, între toţi membrii electori, o şedinţă secretă, într-o altă sală [1].

În cadrul acestei şedinţe deputatul Boerescu propune, într-o cuvântare plină de înfocare, Unirea prin alegerea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza al Moldovei ca Domnitor şi în Ţara Românească. Doctorul Asachi, unul din membrii dreptei, întrerupse pe orator, nu însă pentru a-l combate, ci pentru a arăta că sunt şi alte state care au un singur domnitor, deşi două administraţii deosebite, precum sunt Suedia şi Norvegia.

Această precizare crează un şi mai mare entuziasm între toţi deputaţii, naţionalişti şi conservatori, încât mulţi încep a plânge de bucurie, iar Mitropolitul Nifon propune votarea sub jurământ, el însuşi pronunţând jurământul cu lacrimi în ochi, în faţa icoanei Preasfintei Treimi, rugându-se înaintea tuturor, cu aceste cuvinte:

“Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, aruncă-Ţi privirea Ta asupra inimilor noastre şi nu slăbi curajul fiilor Tăi! Uneşte-i pe toţi într-o cugetare şi într-o simţire şi fă ca inimile tuturor să aibă aceeaşi bătaie pentru ţara lor. Prinţul Cuza este unsul Tău între noi şi pentru dânsul jurăm toţi că-l vom susţine” [2]

După o oră şi jumătate de deliberare secretă, Preşedintele Adunării, Mitropolitul Nifon, redeschide şedinţa publică pentru formarea comisiilor deputaţilor.

La orele 4 după amiază se redeschide şedinţa, iar Preşedintele Adunării declară Adunarea electivă constituită şi o invită la alegerea biroului definitiv. După ce biroul a fost constituit şi toate formalităţile terminate se propune săvârşirea jurământului prescris în asemenea caz de Regulamentul Organic.

Mitropolitul Nifon a rostit cu glas tare textul jurământului, apoi toţi deputaţii au săvârşit jurământul cu mâna pe Sfânta Evanghelie şi sărutând Sfânta Cruce.

În urma votului, după citirea biletelor, Mitropolitul Nifon proclamă numele Domnitorului Ţării Româneşti ales în unanimitate şi anume Alexandru Ioan Cuza, Domnitorul Moldovei.

La auzul acestei veşti, poporul adunat pe Dealul Mitropoliei a fost cuprins de o bucurie de nedescris. Bucuria a fost vestită tuturor de dangătul clopotelor Mitropoliei şi al celorlalte biserici, „tot Bucureştiul era în picioare de la Filaret la Dealul Mitropoliei, până la Băneasa…” [3] – nota un cronicar al vremii.

Imediat după încheierea şedinţei, conform hotărârii Adunării, Mitropolitul Nifon comunică prin depeşă telegrafică Domnitorului Alexandru Ioan Cuza rezultatul alegerilor din Ţara Românească şi îl invită să ia cârma Ţării [4].

De asemenea, se constituie o delegaţie condusă de Episcopul Clement al Argeşului, care a mers la Iaşi pentru a vesti prin viu grai Domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza că este ales şi Domnitor al Ţării Româneşti.

Duminică, 8 februarie 1859, Mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti îl întâmpină pe noul Domnitor Alexandru Ioan Cuza în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, iar după închinare în faţa Sfântului Altar, Domnitorul, împreună cu Mitropolitul şi tot clerul, a intrat în sala de şedinţe, unde, în prezenţa deputaţilor şi a poporului, Domnitorul a pronunţat, cu mâna pe Sfânta Evanghelie, în faţa icoanei Preasfintei Treimi următorul jurământ: „Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor! [5]

După depunerea jurământului, Mitropolitul Nifon, în calitatea sa de Preşedite al Adunării deputaţilor, ţine un discurs în care spune: „… Măria Ta, ca cel chemat de poporul român şi trimis de Providenţă, întinde-i (acestuia n.n.) dreapta Ta, ridică-l din căderea sa şi îl condu pe câmpurile cele pline de flori nevestejite; căci numai acolo poate el să-şi redobândească cununa gloriei şi a virtuţii cu care se încununară odată nemuritorii noştri strămoşi; iar Măria Ta să trăieşti ani mulţi ca să laşi mai multe pagini de fapte în istoria dulcei noastre Patrii!” [6]

Bucuria poporului faţă de alegerea noului Domnitor s-a manifestat puternic şi acum, fiind întâmpinat la Bucureşti aproape de întreaga populaţie a Capitalei în aclamaţii şi urale, încât Mihail Kogălniceanu spunea că nici suveranii marilor state nu s-au bucurat de astfel de primiri [7].

Realizarea Unirii Principatelor Române a fost benefică şi pe plan spiritual, atrăgând după sine organizarea unitară a structurilor bisericeşti din toate provinciile româneşti, sub conducerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, confirmat de Alexandru Ioan Cuza prin Legea din 1864.

În acelaşi timp, prin demersurile lui Alexandru Ioan Cuza către Patriarhia Ecumenică (1865) pentru obţinerea recunoaşterii autocefaliei [8] s-au creat şi premisele ridicării Bisericii Ortodoxe Române, autocefale din anul 1885, la rangul de Patriarhie, în anul 1925.

În această perspectivă, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat, la 3 decembrie 1864, Decretul organic, în care se arăta că “Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce priveşte organizarea şi disciplina” şi că ”Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului” [9].

Multe din reformele Domnitorului Alexandru Ioan Cuza care priveau Biserica au fost foarte progresiste pentru acea vreme; iar unele măsuri luate de el au creat neînţelegeri şi nemulţumiri.

Având un accentuat spirit reformator, Cuza a dorit să facă unele înnoiri, dar, după propria-i afirmaţie: el “n-a voit să facă rău Bisericii strămoşeşti, decât numai bine”[10].

Urmare promulgării, în decembrie 1863, a Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti, deci a preluării averilor bisericeşti de către Stat, în timpul domniei lui Cuza s-au reglementat şi principiile legale prin care Statul se obligă să sprijine Biserica.

În acest sens, s-a stabilit prin lege plata unei părţi a salariului preoţilor de la bugetul de Stat, sprijinirea învăţământului teologic seminarial şi universitar, acordarea a 8,5 ha de pământ bisericilor parohiale ş. a.

De asemenea, datorăm lui Cuza înfiinţarea Universităţii din Iaşi în 1860 şi a Facultăţii de Teologie, înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, înfiinţarea de noi gimnazii şi şcoli primare, obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar ş. a.

Unirea Principatelor Române, începută la Iaşi în data de 5 ianuarie 1859 şi desăvârşită la Bucureşti în data de 24 ianuarie 1859, nu este „Unirea Mică”, cum zic unii, ci „Unirea de bază”, deoarece ea a constituit temelia pentru formarea în anul 1862 a statului român, numit ROMÂNIA, temelie pentru obţinerea independenţei naţionale româneşti în urma Războiului pentru independenţă din anul 1877, temelie pentru ridicarea României la rang de Regat în anul 1881, şi mai ales temelie pentru Unirea din 1 decembrie 1918, de la Alba-Iulia, ca Unire a Transilvaniei cu România, precedată de Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918 şi Unirea Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918.

Pentru Biserică, Unirea Principatelor Române a fost temelie pentru recunoaşterea oficială a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în anul 1885, iar Unirea de la 1 decembrie 1918 a constituit un element favorabil pentru ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie în anul 1925.

Pentru toate binefacerile Unirii Principatelor Române, aducem astăzi mulţumire lui Dumnezeu Cel preaslăvit în Sfânta Treime şi pomenim cu recunoştinţă pe Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe Mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, pe Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei şi pe toţi cei care au contribuit la realizarea Unirii Principatelor Române.

Veşnica lor pomenire din neam în neam!

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute ca să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un dar al demnităţii poporului român, obţinut cu multe jertfe şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre slava Preasfintei Treimi şi binele nostru al tuturor.

*

Bibliografie

1. Pr. Dr. Corneliu Zăvoianu, Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei şi Unirea Principatelor în volumul Biserica Ortodoxă Română şi Unirea Principatelor – moment aniversar – (1859-2009), Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti 2009, p. 91, apud „Buletinul oficial”, Ţara Românească, nr. 9, din 29 ianuarie 1859, p. 34.

2. Idem, op. cit., p. 92.

3. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, op.cit. p. 12.

4. Pr. Dr. Corneliu Zăvoianu, op. cit., p. 93, apud “Buletinul oficial”, Ţara Românească, nr. 9, din 29 ianuarie 1859, p. 36.

5. Idem, p. 96.

6. Idem, p. 97.

7. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, op. cit. p. 12.

8. Joanes Dominicus Mansi, Sacrorum Conciliorum Nova Et Amplisima Colectio, vol. 40, Akademische Druck – U. Verlagsanstalt, Graz, Austria, 1961, pp. 682-684, 686-688, 690-702.

9. Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi centrale pentru afacerile religiei române, Bucureşti, 1865, la Constantin Drăguşin, Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate, în „Studii Teologice”, IX (1957), nr. 1-2, p. 86-103.

10. Pr. Ion Vicovan, Alexandru Ioan Cuza şi reformele bisericeşti, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol II, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, p. 164.

*

† DANIEL,

Patriarhul României

24 ianuarie 2011

Did you like this? Share it: