Traduceri patristice

vol. 4

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Paginile 25-34.

*

Sfântul Augustin, Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

prăznuit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Scrisoarea a 29-a

(anul 395 d. Hr.)

O scrisoare de la un prezbiter din episcopia Hippo, către Alipius, episcop de Thagaste, referitoare la aniversarea zilei de naştere a lui Leontius, fostul episcop de Hippo.

*

1.  În lipsa fratelui Macarie, eu nu am fost capabil să scriu ceva precis, despre un lucru despre care nu simt altceva decât îngrijorare. Şi spun aceasta, deoarece el se va întoarce curând şi ceea ce vom putea să facem cu ajutorul lui Dumnezeu, aceea vom face.

Căci fratele nostru, fiind locuitor al oraşului vostru, ca unul care a fost cu noi, a fost în stare suficient de mult să vă asigure de toată grija pe care o avem când s-a întors la voi.

Cu toate astea, lucrul pe care Domnul mi l-a dat mie este unul foarte de cinste, acela de a fi subiectul acestei corespondenţe, care ne ajută foarte mult ca să ne mângâiem unul pe altul.

Şi, mai mult decât atât, un lucru pe care îl câştigăm este acela, că eu cred că am fost foarte mult ajutat de cererea voastră faţă de mine, văzând că nu pot să constrâng faptul, ca mijlocirea să fie de partea noastră.

*

2. De aceea, cred că nu e o pierdere de timp să vorbesc despre milostivirea voastră care ne umple. Fapt pentru care, unindu-vă în sărmanele noastre rugăciuni pentru această milă pe care am primit-o mai înainte, acum vă puteţi uni cu noi în a da mulţumiri pentru ceea ce deja am primit.

Căci v-am informat după plecarea voastră despre cei care s-au manifestat violent şi au declarat că ei nu pot să admită interdicţia [cu care pactizaseră când eraţi aici], din timpul sărbătorii  pe care o numesc Laetitia [Uitare].

Am încercat în van să ascund orgiile lor sub un nume frumos. Însă acest lucru s-a întâmplat la momentul cel mai potrivit pentru mine.

Pentru că prin tainica mai-înainte-orânduire a lui Dumnezeu Atotţiitorul, a făcut să cadă în a patra sfântă zi acest capitol din Evanghelie, care, expus după  conţinutul său literal, are următoarele cuvinte: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi perlele înaintea porcilor”.

Şi am propovăduit despre câini şi despre porci în aşa fel, încât am silit pe cei care protestau cu obstinaţie scorţoasă împotriva sfintelor învăţături şi care se dăduseră la ruşinoase plăceri trupeşti [the abominations[1] of carnal pleasures], să se înroşească de ruşine.

Şi am continuat prin a le vorbi, ca ei să înţeleagă în mod deschis cât de stricător[2] e ceea ce fac ei sub numele religiei, între zidurile Bisericii, aceasta în care, dacă ar face ceea ce fac în casele lor, atunci s-ar comporta ca unii care nu mai au nimic sfânt, adică nu mai au parte la cele care sunt perlele Bisericii[3].

*

3. De aceea, aceste cuvinte au fost primite foarte bine, cu toate că s-au îngrijit foarte puţin de această întâlnire cu noi şi, pentru toţi, nu a fost decât un mare semnal de alarmă.

Însă, când acest discurs, după abilitatea şi zelul fiecăruia, a fost cunoscut şi de către alţii, de la cei care l-au ascultat de la noi, am avut parte de mulţi oponenţi [faţă de poziţia noastră].

Dar când a sosit dimineaţa Quadragesimii, şi o mulţime mare de oameni s-a adunat la ceasul citirii din Scriptură, a fost citit acest pasaj din Evanghelie, în care Domnul spune, despre cei care vindeau în templu şi despre mesele schimbătorilor de bani pe care El le-a răsturnat, că aceasta, Casa Tatălui Său a ajuns o peşteră de tâlhari dintr-o Casă a rugăciunii [a den of thieves instead of a house of prayer] (Mt. 21, 13).

După ce le trezisem atenţia prin subiectul anterior, în care am vorbit fără moderaţie despre porci, eu însumi am citit acest capitol, aducând un alt argument, care să dovedească marea mânie şi zelul Domnului nostru împotriva orgiilor pline de beţii, care sunt dispreţuite pretutindeni, prin aceea că El a scos din templu pe cei care vindeau lucruri legale şi, mai ales, lucruri care se vindeau celor care aveau nevoie de ele pentru sacrificii, pentru ca să câştige milostivire [din partea lui Dumnezeu].

Şi când i-am întrebat, cum văd ei pe cei care îşi vând strictul necesar sau pe cei care beau în neştire, prin acestea am făcut legătura cu peştera de tâlhari.

*

4. Mai mult decât atât, după pasajele Scripturii pe care mi le pregătisem deja şi pe care le avem în mâinile mele, am purces la a le vorbi despre neamul evreiesc, care este lipsit cu totul de spiritualitatea religiei; că nu ţin sărbătorile, deşi au sărbători liniştite, sau mai degrabă au sărbători care dispreţuiesc lipsa de cumpătare, şi că în templul lor nu s-a adus niciodată Trupul şi Sângele Domnului şi că, în istorie, ei nu au fost niciodată excitaţi de vin la o sărbătoare publică, care este pentru închinare, cu excepţia faptului când au făcut sărbătoare înaintea unui idol pe care şi l-au construit.

Şi când am spus aceste lucruri, atunci am luat manuscrisul de la slujitorul meu[4] şi le-am citit întregul pasaj.

Şi când le-am reamintit acestora şi cuvintele Apostolului,  care spune prin ce se disting creştini de evreii încăpăţânaţi [the obdurate Jews] şi anume, prin aceea că ei sunt epistola sa, care nu e scrisă pe piatră, ci pe tablele de carne ale inimii, atunci am întrebat, cu cea mai mare durere, cum se face că Moise, slujitorul lui Dumnezeu a rupt amândouă tablele de piatră datorită conducătorilor lui Israel, iar eu nu pot să rup inimile celor care, fiind oamenii iconomiei Noului Legământ, nu-i pot face să dorească în timpul prăznuirii sfintelor zile, ca să se pocăiască de excesele făcute în mod public, de care poporul iconomiei Vechiului Legământ erau nu numai vinovaţi, ci acesta reprezenta un act de idolatrie.

*

5. De aceea, luând înapoi manuscrisul Ieşirii, am purces la o detaliere, după cum mi-a permis timpul, a crimei beţiei, fapt pentru care, luând scrierile Apostolului Pavel, le-am arătat ce a vorbit el despre păcate, citind textul:

„Dacă vreun om care se numeşte frate este desfrânat, sau lacom, sau idolatru, sau batjocoritor, sau beţiv, sau cămătar, cu unul ca acesta nu sta la masă!” (I Cor. 5, 11).

Le-am reamintit în mod mişcător [pathetically] cât de mare este pericolul nostru de a mânca [la masă] cu cei care se fac vinovaţi de necumpătare în propriile lor case.

Şi la acestea le-am citit şi puţin dintr-o altă epistolă, a aceluiaşi Apostol: „Să nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici efeminaţii/homosexualii, nici cei care abuză pe alţii în vreun fel, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici cămătarii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi unele ca acestea aţi făcut şi voi. Dar acum v-aţi spălat, dar acum v-aţi sfinţit, dar acum sunteţi îndreptaţi în numele Domnului Iisus şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (I Cor. 6, 9-11).

După citirea acestora, am încercat să arăt care credincioşi aud aceste cuvinte, cum că „voi v-aţi spălat”, dacă ei primesc în inimile lor, adică în templul interior al lui Dumnezeu, astfel de plăceri ruşinoase, care îi fac să fie azvârliţi din Împărăţia Cerurilor.

Astfel am ajuns la pasajul: „Când voi vă adunaţi la un loc, această Cină a Domnului nu este mâncare. Pentru că mâncând, fiecare îşi ia înaintea altora cina sa. Şi unul este flămând iar altul este beat. Nu aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi sau dispreţuiţi voi Biserica lui Dumnezeu?” (I Cor. 11, 20-22).

După ce le-am citit acestea, i-am rugat în mod special să remarce faptul, că nici praznicele nevinovate şi cumpătate n-au fost permise în Biserică.

Pentru că Apostolul nu spune: „Oare nu aveţi voi case în care să vă îmbătaţi?”. Ci aici s-a referit numai la beţie, ca la una improprie Bisericii.

Însă [el a spus]: „Oare nu aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi?”. Aceste lucruri sunt îngăduite, dar nu sunt îngăduite în Biserică, ci oamenii trebuie să îşi pregătească cele necesare hranei în casele lor.

Însă acum, prin stricarea vremurilor şi prin relaxarea morală am lăsat-o mai moale cu toate, aşa că nu mai insistăm prea mult pe sobrietate în casele oamenilor, şi nu mai îndrăznim să cerem toate acestea. Căci locul unde se pot restricţiona excesele tolerabile sunt propriile lor case.

*

6. Le-am reamintit de asemenea pasajul din Evanghelie, pe care îl expusesem cu o zi înainte,  în care se vorbeşte despre falşii proroci: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor” (Mt. 7, 16).

Şi i-am invitat să-şi amintească faptul, că în acest pasaj, faptele noastre sunt indicate prin cuvântul: roade.

Astfel i-am întrebat ce fel de roade ale beţiei am putea numi, după care am citit pasajul din Epistola către Galateni:

„Acum faptele trupului sunt evidente, şi acestea sunt: adulterul, desfrânarea, necurăţia, pofta, idolatria, vrăjitoria, ura, duşmănia, întrecerile[5], mânia, cearta, revoltele, ereziile, invidiile, uciderea, beţia, petrecerile şi altele de acest fel.

Despre care v-am spus mai înainte şi  pe care le făceaţi în trecut. Dar cei care fac asemenea lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5, 19-21).

După aceste cuvinte am întrebat din nou: Cum se face că Dumnezeu, care a poruncit creştinilor să fie cunoscuţi după roadele lor, nu a spus că aceştia, creştinii, trebuie să fie cunoscuţi după rodul beţiei?

Şi am adăugat la acestea, că trebuie să citim ce urmează acelor cuvinte: „Dar roada Duhului este dragostea, pacea, îndelunga-răbdare, blândeţea, bunătatea, credinţa, blândeţea, cumpătarea” (Gal. 5, 22-23).

Şi le-am arătat să vadă, cât de ruşinos şi de plâns este, dacă, deşi sunt nemulţumiţi să trăiască în casele lor făcând astfel de fapte ale trupului, ei şi-i doresc pe aceştia care fac acestea.

Căci prin acestea [afectează] cinstea Bisericii şi tot ceea ce ţine de locul închinării, dacă permit să existe grupuri de petrecăreţi şi beţivi.

Şi prin aceasta ei nu arată Domnului că au roadele Duhului întru ei, care, prin autoritatea Scripturii şi prin lacrimile mele, ei trebuie să le dea şi prin ele să prăznuiască cel mai plăcut aceste zile sfinte.

*

7. Acestea fiind spuse, am returnat manuscrisul şi cerându-mi-se să  vorbesc, am pus înaintea ochilor lor, cu toată puterea mea, pericolul care mă paşte pe mine şi despre care Domnul ne-a spus să ne dăm silinţa.

Adică pericolul de a mi se răsplăti, datorită lor, ca şi cum le-aş fi făcut eu.

Căci trebuie să dau socoteală Păstorului celui mare. Şi de aceea i-am rugat pe ei, ca pentru smerenia Sa, pentru insultele de negrăit, pentru loviturile şi scuipările în faţă pe care le-a îndurat, Cel Căruia i S-au străpuns mâinile şi a fost încoronat cu coroană de spini, şi pentru crucea şi sângele Său să aibă milă de mine până la sfârşit, dacă le displac unii ca aceştia[6] şi vor să aibă o negrăită dragoste şi preţuire faţă de mine şi de vârsta cinstitului Valerius.

Adică a celui care nu a avut reţineri ca să fie de partea mea şi de dragul lor s-a expus la pericol şi le-a spus cu durere cuvântul adevărului şi care le-a  mărturisit că venirea mea aici este un răspuns la rugăciunile sale.

Şi, cu siguranţă, că nu am venit să mă bucurîmpart cu ei [moartea] sau să văd moartea ascultătorilor noştri, ci am venit să mă bucur că împart cu ei eforturile lor pentru viaţa veşnică.

În concluzie, le-am spus că am hotărât aceasta[7], întru nădejdea Celui care nu minte niciodată, şi Care ne-a promis nouă prin gura Prorocului, adică a Domnului nostru Iisus Hristos: „Dacă fiii Mei vor uita legea Mea şi nu vor umbla în judecăţile Mele, dacă ei Îmi vor călca legile şi nu Îmi vor ţine poruncile, Eu le voi cerceta păcatele lor cu varga şi nedreptăţile lor cu bătăi. Niciodată însă dragostea Mea milostivă nu o voi lua de la El” (Ps. 88, 30-33).

De aceea am spus şi eu, că îmi pun nădejdea întru El, dacă ei dispreţuiesc greutatea cuvintelor [the weighty words] care au fost citite şi rostite lor, pentru că El îi va cerceta cu varga şi cu bătăi şi nu îi va lăsa, ca să fie judecaţi împreună cu cei ai lumii[8].

În această sfătuire eu mi-am pus toată puterea în gândul şi nădejdea, că în eventualitatea unei mari neorânduieli, Domnul şi Stăpânul nostru va împlini toate după buna Sa plăcere. Însă nu mi-am curmat lacrimile care m-au podidit dintru început[9].

Şi pe când le spuneam aceste lucruri, i-am mişcat spre lacrimi şi pe cei care, la început, credeau că nu au niciun rost acestea[10] şi nici eu nu m-am putut abţine, ca să nu le urmez exemplul.

Şi când noi am început să plângem împreună, am încheiat predica mea cu o deplină încredinţare, că ei vor începe să denunţe astfel de abuzuri.

*

8. Însă, în dimineaţa următoare, când se făcea de ziuă, erau destui cei care, după obiceiul lor, se dedaseră la mâncare şi băutură în exces.

Şi am primit ştirea că cineva, deşi prezent la predica mea, deşi nu a încetat a se tângui, însă având atâta putere acest obicei detestabil asupra lor, neavând alt argument, totuşi se întreabă: „De ce este interzis acest lucru? Oare nu au existat creştini în timpurile mai vechi, care nu s-au opus acestui obicei?”.

Auzind aceasta, am cunoscut nu numai ce putere are asupra lor [obiceiul acesta], pe care eu nu l-am putut surmonta, ci am înţeles modul în care ei rămân în gândurile lor/la judecăţile lor, după cum citim în prorocia lui Iezechiel.

Căci santinela plăteşte cu sufletul său dacă dă de primejdie. Însă cum oamenii refuză să îi dea atenţie[11], îmi vine să dezbrac hainele[12] şi să plec. Însă Domnul mi-a arătat, că nu ne lasă singuri şi m-a învăţat cum întăreşte El pe cei care se încred întru Sine.

Pentru că mai înainte vreme, când eu mă pregăteam pentru amvon, multe persoane se plângeau de împotrivirea pe care o aduce obiceiul încetăţenit de mult timp, lucru care s-a întâmplat şi în cazul meu.

Dar primindu-i pe ei cu bunăvoinţă, prin puţine cuvinte, i-am adus la o bună cugetare. Şi când ei au venit ca să mă audă predicând, am pus de-o parte lectura [scripturală] pe care eu mi-o pregătisem, socotind-o nenecesară [în acel moment] şi am spus câteva cuvinte despre problema discutată mai sus.

Adică despre subiectul: „De ce se interzice acum acest obicei?”.

Şi le-am spus, că la această întrebare, cel mai scurt şi bun răspuns este: „Să punem acum de-o parte ceea ce se cuvenea să interzicem de mult timp”.

*

9. Şi cu toate că ni se pare un lucru minor de reproşat acelora, care au trăit înaintea noastră, fie că l-au tolerat, fie că au îndrăznit să admită aceste manifestări excesive şi nedisciplinate ale mulţimii, le-am explicat circumstanţele în care un astfel de obicei nu a răsărit, în mod neapărat, în Biserică.

Şi anume, pe timp de pace, după persecuţii violente şi numeroase, mulţime de păgâni, care doriseră să îşi asume credinţa creştină, au dat înapoi, fiindcă erau învăţaţi cu ospeţele închinate slujirii la idoli, cu petreceri şi beţii, şi nu le era uşor să se acomodeze cu durerea şi cu ce este obişnuit.

Acestea li s-au părut bune străbunilor noştri [our ancestors], făcând un anume timp iconomie acestei neputinţe şi permiţându-le să petreacă, în locul ospeţelor la care ei renunţaseră, la ospeţe închinate Sfinţilor Mucenici.

Acestea au fost ţinute nu ca înainte, cu manifestări lumeşti, ci au fost percepute ca ceva iconomic.

Însă, am adăugat eu, acum, când ei sunt persoane legate cu totul de numele lui Hristos şi se pleacă jugului ascultării Sale dumnezeieşti e bine să revină la sobrietatea de mai înainte.

Adică să se înfrâneze, pentru ca să cinstească şi să se teamă de El, de Cel care le-a stabilit lucrurile spre care să se mişte. Căci timpul de faţă ne cere de la toţi ca să nu îndrăznim să aruncăm credinţa creştină ci să începem să mergem după voinţa Domnului.

Şi începând de acum, noi trebuie să arătăm că suntem creştini, prin aceea că aruncăm de la noi toate acele infirmităţi îngăduite, care au apărut mai înainte vreme, ajungând astăzi obicei.

*

10. Apoi le-am urat să urmeze exemplul Bisericilor de dincolo de mare, pe acelea în care aceste practici nu au fost niciodată tolerate, şi unde oamenii au fost puşi deja să asculte de sfatul bunilor conducători bisericeşti.

Şi exemplul nostru, în care avem de-a face cu excesul folosirii vinului, în Biserica Fericitului Apostol Petru a fost curmat mai înainte ca să devină o practică.

Şi am spus, în primul rând, că am auzit că aceste excese, deşi au fost interzise – dar fiindcă locul nostru a fost departe de puterea de supraveghere a episcopului şi fiindcă în acest oraş există o multitudine de persoane trupeşti la minte şi, în special, străini, fapt pentru care există un continuu aflux de populaţie – oamenii s-au agăţat de ele cu multă forţă, pe măsura neştiinţei lor, fapt pentru care, a stârpi acum un astfel de mare rău nu mai e posibil.

Astfel, am continuat eu, dacă vrem să-l cinstim pe Apostolul Petru, se cuvine ca noi să ascultăm cuvintele sale şi, mai degrabă, să privim la Epistolele sale, în care mintea sa ni se face cunoscută nouă, adică despre locul slujirii, pe care nu o cunoaştem.

Şi imediat am luat manuscrisul şi am citit cuvintele sale:

„Întrucât Hristos a suferit pentru noi în trup, întrarmaţi-vă şi voi cu aceeaşi minte, cum că cel care suferă în trup moare păcatului. Ca el să nu mai trăiască mult timp în trup după poftele oamenilor, ci după voinţa lui Dumnezeu.

Căci în vremurile trecute noi am făcut destul fapte după voia neamurilor, când umblam în desfrânări, plăceri, în beţii cu vin mult, petreceri, ospeţe şi idolatrii îngrozitoare” (I Petr. 4, 1-3).

După acestea, când eu am văzut că toţi consimt să se întoarcă la dreapta cugetare [right mind] şi vor să renunţe la obiceiul împotriva căruia eu am protestat, i-am sfătuit să se adune după-amiaza pentru a citi cuvintele lui Dumnezeu şi pentru a cânta psalmi[13].

Pentru ca astfel să ajungem să prăznuim sărbătoarea în cea mai bună curăţie şi evlavie.

Şi aceasta, prin numărul închinătorilor [the number of worshippers], care s-au adunat în acest scop, am făcut să devină evidentă călăuzirea după raţiune şi aceasta să robească dorirea lor.

Prin aceste ultime cuvinte am concluzionat predica mea.

*

11. În acea după-amiază s-a adunat un mare număr de oameni, mai mulţi decât înainte de prânz, şi am citit şi am cântat, variind lucrurile, până la ceasul când am ieşit însoţit de către episcop.

Când am ajuns, am citit doi psalmi. Astfel, bătrânul [Valerius] m-a constrâns pe mine prin porunca sa expresă, ca să spun ceva oamenilor.

Dar, mai mult ca să mă scuz, am dorit să închid îngrijorarea acelei zile. De aceea am ţinut un mic discurs, pentru ca să îmi exprim mulţumirea către Domnul nostru.

Şi cum noi auzeam zgomot de sărbătoare, pe care îl găsim, de obicei, în biserica ereticilor, care prelungesc petrecerile lor (faţă de care noi suntem diferiţi), am remarcat această frumoasă zi în contrastul ei cu noaptea.

Şi am spus, că aşa cum, atunci când totul în jur este negru puritatea albului este foarte plăcută, tot la fel întâlnirea noastră pentru sărbătoarea duhovnicească nu are mai puţină dulceaţă pentru noi decât plăcerile trupeşti, care sunt îndeplinite în exces de cei care le acceptă.

Şi i-am povăţuit spre dorinţa înfocată pe care noi o avem pentru praznice, pe care, dacă ei ar gusta-o, ar vedea bunătatea Domnului. În acelaşi timp am spus, că cei care se tem să dea peste ceva care le distruge obiectul dorinţei lor, vor vedea că fiecare are parte de ceea ce el cinsteşte.

O avertizare expresă ne-a dat Apostolul, când a vorbit despre „Dumnezeu este pântecele lor” (Filip. 3, 19). Adică, atunci când el a spus undeva, că: „Mâncarea este pentru pântece şi pântecele pentru mâncare. Dar Dumnezeu le va distruge pe amândouă” (I Cor. 6, 13).

Şi eu am adăugat că datoria noastră este aceea de a căuta ceea ce este nepieritor, adică, mai degrabă să omorâm patimile noastre trupeşti, care se obţin prin sfinţirea duhului.

Şi vorbind despre toate lucrurile pe care Domnul ni le-a spus să le facem, aceasta m-a îndemnat să comut vorbirea mea de la subiectul avut în discuţie la actele de închinare pe care le petreceam în acea seară.

Şi când împreună cu episcopul am ieşit din Biserică, fraţii au spus un imn şi un număr mare de oameni a rămas în Biserică, dorind să cânte până la apusul zilei.

*

12. Am vrut să vă povestesc foarte concis ceea ce, cu siguranţă, doreaţi să auziţi pe larg.

Mă rog ca Domnul să dorească să ajute eforturile noastre, care nu au vrut să ofenseze sau să provoace în vreun fel dezgust.

La liniştea adâncă de care vă bucuraţi, noi participăm, într-o mică măsură, cu o  vie emoţie,  ori de câte ori veştile [venite de la voi], atât de multe, ne îmbogăţesc cu darurile avute de mărita şi duhovniceasca Biserică din Thagaste.

Nava care aduce pe fraţii noştri nu a sosit încă.

La Hasna, unde fratele nostru Argentius este prezbiter, circumcişii [the Cirmcumcelliones] au intrat în Biserică şi au demolat altarul[14].

Acest caz este acum în faza de judecată. Şi noi cerem sincerele voastre rugăciuni, care pot decide, într-un mod împăciuitor şi potrivit Bisericii Catolice/Soborniceşti, încât să tacă limbile gâlcevitoare ale ereticilor [the tongues of turbulent heretics].

Am văzut scrisoarea de la Asarch.

Frate mult preabinecuvântat, Domnul să vă ţină în viaţă şi să vă amintiţi şi de noi. Amin!


[1] Deopotrivă dezgustătoare şi ruşinoase.

[2] Omorâtor de suflet.

[3] Probabil la ascultarea cuvântului dumnezeiesc şi la primirea Sfintelor Taine.

[4] Era ajutat cu cărţile de cult de către un alt cleric sau de un slujitor al altarului.

[5] Emulația rea, întrecerile în fapte rele.

[6] Se referă la cei care beau în timpul unor petreceri dezmăţate până la refuz.

[7] Ca să vină la ei să le slujească.

[8] Idee paulină.

[9] De la începutul vorbirii sale către ei. Plângea în timp ce le spunea aceste cuvinte.

[10] Lacrimile.

[11] El e santinela, supraveghetorul, cel care are grijă de cei credincioşi.

[12] Hainele clericale, preoţeşti.

[13] Adică i-a invitat la Vecernie, unde se cântau psalmi şi se predica din Scripturi.

[14] Au demolat altarul, pentru că el era din piatră, era masiv.

Did you like this? Share it: